Pentru ROMÂNIA NOASTRĂ

”Odihna” scării sub ”semnul ”Îngerului”

2012-02-07T11:59:00.000-08:00

Cum ar arăta ființa umană fără odihnă? Fără o odihnă a sumelor experiențelor sale transpuse în jocul destinului ”vremelnic”. Există, oare, o ”odihnă a scării”? O scară imaterială,valorică, pe care ți-o rostuiești și o contemplezi în ceas stingher.Cartea de versuri ”Odihna scării”, a poetului Flore Pop, editată de editura ECHINOX din Cluj-Napoca, 2011,reconstituie si modulează, cu o fabuloasă imaginaţie metaforică, idealul reconcilierii spirituale în ”Cuvânt”. Ordontată într-un anume fel, compoziția fiind extrem de elegant ajustată, în care cele 5 trepte, incluse în scara personalizată a destinului, trădează o metodologie bine elaborată și ”manierată” a operei. Poemul și versul, în accepțiunea autorului, are rolul rugăciunii, spovedaniei, împărtășaniei și al contemplației Trinității divine, expuse într-un prezent continuu, viitor absolut sau în umbre ale trecutului.Mesajul interiorizat al temelor din volum probează o reconfigurare în lumina scăldată în semne și memorie,dar și înfășoară particularitatea vocii în ”umbre melancolice” chemate să inspire din gravitația Sacrului divin. ”Ferește-mă de scrâșnet și veșnică plângere, Doamne. Un poem pe zi mi-e rugăciunea.../Nu proza grijilor cotidiene,/ nici dramele ieftine ale gradelor superioare mă furnică în virile emoții./ Singură, mă obligă,rugăciunea de mâine./ Doar ea îmi sporește apropierea de Domnul”.(Lupta cu Îngerul)Ființa umană e supusă să parcurgă pe muchie itinerariul temporalității și al atemporalității, anotimpurile șianii, ca pe niște trepte ale scării cunoașterii, dragostei și înțelepciunii. Scara e inepuizabilă,dacă o construieștitemeinic, și o transfigurezi din lumea reală în cea a visurilor sau a speranței. Pentru că scara se oprește fie la oușă sau poartă, ancestrală sau telurică, în care: ”Cu vântul în pene adulmeci vieți și zări mai înalte, te procopsești cu noi iluzii de corăbier neodihnit,valurile îți stau mărturie oricărui început și nu pasul de lut. Plutești oare sau doar te amăgești” (...)(Vremelnicie). Iar cum scara vieții ne coboară prin cripta patimilor și apăcatelor, reonștiintizându-le,debarasându-ne de hainele ponosite și irosite de iluzii, există șansa învierii și zborului către Cer: ”(...) Ieșeam din întuneric pipăind pietrele vidului/și-n/ moalele frunții,/ priveliștea dincer se înalță spre multele/ mele păcate și patimi, doar aurorele sfinților mă atrăgeau după ele din inel în inel,logodnă cosmică între aici și dincolo,între omul de aer,/ vremelnic - și forma lui deplină semănând cu El, nesfârșitul Învierii aducându-mi Viața. Din Cer.” (Înviere).Departe de a fi considerată o poezie religioasă, cartea ”Odihna scării” trebuie privită și înțelească ca pe unacare resetează cuvântul la reperele și valorile morale, la o restabilire a iubirii, frumosului și fidelității”Împăcarea omului cu Dumnezeu”,în exercițiul luminii, constituie cheia discursului final, ce este reprezentată în metaforele obsesive ale jurnalului de itinerariu spiritual-metapoetic,denumit ”Odihna scării”, al poetului Flore Pop.Revista ”VATRA VECHE”, Anul IV, nr.3(39), martie 2012.

Medierea conflictul transnistrean: putere și legitimitate

2012-01-12T13:11:00.000-08:00

În ultimii ani, în spaţiul public internaţional noţiunile de „mediere”şi „mediator” au îmbrăcat forme de actualitate. Auzim, deseori, în cadrul ştirilor, reportajelor publicistice, a materialelor de sinteză sau a analizelor invocându-se, dezbătându-se medierea la nivelul unui anume diferend internaţional şi rolul actorilor internaţionali de mediator, implicaţi în procese de descurajare al unui potenţial sau eventual conflict. Mediatorul internaţional, interacţionând, generează şi gestionează necesitatea identificării nevoilor la actorii care se prezintă în dispute tangibile şi intangibile. Evident, politica medierii şi rostul mediatorului se impune și din perspectiva soluţionări stărilor conflictuale de pe scena internaţională. Sporirea rolului mediatorilor ca factor de descurajare a frontierii agresivităţii dintr-un spaţiu de conflict devine tot mai relevantă, în contextul în care medierea devine un instrument la care se apelează nu numai de către actorii statali, interastatali, ci şi de către actorii non-statali sociali, cum ar fi organizaţiile non-guvernamentale. Când apelăm la subiectul sonflictului, indubitabil, ne vom referi la dreptul internaţional şi organizarea internaţională care constituie o parte importantă a realităţii politice, pentru că ele influenţează modul în care se comportă statele şi interesul acestora faţă de dreptul internaţional. Joseph Nye, Jr. ne sugerează că acestea ar avea două motive: anticipare şi legitimitate . Dacă anticiparea poate fi invocată ca fiind necesară ca tranzacţiile să înflorească şi pentru o gestionare ordonată a conflictelor carele însoţesc în mod inevitabil, legitimitatea relevă faptul că guvernele sunt într-o competiţie pentru legitimitate. Puterea şi legitimitatea nu sunt antonime, ci complimentare. Odată obţinută această legitimitate de către un anume stat, putem estima despre stingerea conflictului şi sporirea capacităţii statului. Observăm cât de mult anumite state fac lobby în ziua de astăzi pentru legitimarea unor noi formaţiuni statale apărute în contextul prăbuşirii sistemului bipolar din secolul XX. Merită aici exemplificat cazul statelor din fostul spaţiu postsovietic, pe de altă parte, trebuie să spunem că Statele Unite şi din Uniunea Europeană au pledat pentru apariţia unor state desprinse din fosta Iugoslavie, inclusiv Kosovo,care a obţinut legitimarea necesară şi totodată am remarcat eşecul Federaţiei Ruse în politica de promovare a enclavelor sale pe arena internaţională, a Transnistriei, Osetiei de Sud, Abhaziei. În același context se înscrie şi existenţa unui conflict, de-asemenea într-o formă latentă, cum e cel din Carabahul de Nord, unde s-a reuşit legitimarea „conflictului de durată”. Republica Moldova cazul Transnistria, un proiect eşuat. În cazul Republicii Moldova nu putem să ne pronunţăm asupra caracterului mediatorului şi a relaţiilor dintre actorii medieri conflictului atâta timp cât reperăm un caz al agresiunii frontierii geopolitice. Este important să înţelegem diferenţa majoră dintre conflictul transnistrean şi toate celelalte conflicte din Balcani şi din alte teritorii din spaţiul fostelor republici sovietice. Diferenţa constă în lipsa unui subiect ce urmăreşte autodeterminarea în Transnistria – fie o entitate etnoculturală separată (cum este cazul Abhaziei de exemplu), fie un grup minoritar monoetnic, care populează în mod compact o anumită regiune şi respinge orice opţiune de coexistenţă cu populaţia majoritară a unui stat legitim (cazul Kosovo, Karabahul de Munte). În cazul autoproclamatei Republici Moldoveneşti Nistrene, principalele grupuri etnice din regiunea estică transnistreană a Republicii Moldova nu diferă de cele de pe malul drept al Nistrului şi nu se confruntă cu acestea pe linie etnică sau religioasă. Prin urmare, o soluţie paşnică a conflictului transnistrean apare ca fiind în principal legată de necesitatea demontării piedicilor existente în calea reîntregirii statului, ceea ce necesită voinţa politică şi dedicaţia tuturor actorilor implicaţi în procesul de soluţionare, dar mai ales ale celor mai influente puteri internaţionale. Chestiunea constă în legitimitatea actorilor implicaţi în procesul de soluţionare a conflictului. Mai întâi de toate trebuie afirmat că Republica Moldova nu a existat ca stat independent până la implozia URSS. Republica Moldova derivă din odiosul pact Molotov- Ribbentrop. Noua formaţiune statală a fost creată în urma deciziei Sovietului Suprem al URSS din 2 august 1940 şi se numea Republica Sovietica Socialista Moldovenească. Republica constituită de sovietici se compunea dintr-o parte a Basarabiei preluată de la România la 28 iunie 1940, locuită majoritar de o populaţie vorbitoare de limbă româină, şi de o porţiune de pamânt situată în partea stânga a Nistrului în Ucraina (URSS), Transnistria, care i-a fost transferată în 1940 şi care era locuita de o populaţie a cărei componenţă lingvistică era în anul 1989, conform datelor publicate, de 40% români(moldoveni), 28% ucraineni, 24% rusi şi 8% alte etnii. Limba rusă a devenit limba oficială a noii republici sovietice. Istoria conflictuluiPână la implozia Imperiului sovietic, Kremlinul a dezvoltat mai multe tentative de-a preveni involuția Imperiului său. Ca urmare, Moscova a utilizat o serie de instrumente printre care s-au numărat: crearea şi înteţirea conflictelor dintre populaţia majoritară din republicile sovietice de atunci, care manifestau pentru o independenţă de stat, şi etniile minoritare care trăiau compact în anumite zone; sprijinirea directă a mișcărilor separatiste teritoriale în vechii strategii imperiale „divide et impera”. Cele patru dintre conflictele din spațiul post-sovietic: în Abhazia, Osetia de Sud, Karabahul de Munte şi Transnistria se regăsesc nesoluţionate până în prezent. Acestea deja și-au obținut titulatura de „conflicte îngheţate” din spațiul post-sovietic. Cel care ne interesează, este cel de pe teritoriul fostei Republici Sovietice Socialiste Moldoveneşti, care a luat ascensiune în regiunea cea mai predispusă spre separatism, cunoscută astăzi sub numele de Transnistria. În perioada marilor procesului de democratizare a spaţiului postsovietic, regiunea transnistreană deţinea un important complex militar-industrial și s-a numărat printre nucleele „imperiale sovietice” primele care a servit drept zonă de încercare pentru construirea unui conflict local, de tip separatist, cu scopul de a împiedica realizarea independenţei Republicii Moldova faţă de URSS. Prezenţa Armatei a 14-a ruse, a arsenalului şi armamentului, transferate în urma retragerii trupelor sovietice din Germania şi Cehoslovacia în Transnistria, a constituit un motiv şi un pretext suplimentare pentru ca Federația Rusă să păstreze regiunea sub controlul său .De asemenea, Republica Moldova, ca stat independent, recunoscut pe plan internaţional, a moştenit legal întregul sistem de transportare, tranzitare şi distribuire a gazului natural aflat pe teritoriul său. În anul 1992, după conflictul transnistrean, când Chişinăul pierde controlul asupra teritoriului din stânga râului Nistrului, o parte din acest patrimoniu trece sub controlul administrativ al autorităţilor separatiste (sprijinite politic şi financiar de către Federaţia Rusă), deoarece localizarea nodului de compresiune a gazoductelor magistrale se află în oraşul Tiraspol.Mişcarea de eliberare naţională din Republica Moldova, asemeni altor popoare din spaţiul postsovietic, îşi obţinea la finele anilor 90 primele succese. Astfel , în luna august şi septembrie 1989, Sovietul Suprem Moldovenesc a adoptat două legi care introduceau alfabetul latin pentru scrierea în limba română (moldovenească), instituind limba română ca limbă oficială a statului, în locul celei ruse. La 23 mai 1991, Republica Sovietică Socialistă Moldova îşi modifică caracterul de sovietică luând numele de Republica Moldova. Totodată, la 27 august 1991, Parlamentul de la Chişinău a adoptat Declaraţia de independenţă a Republicii Moldova, care cuprinde şi Transnistria. La acea dată, Republica Moldova nu avea armată proprie şi primele tentative pentru a o crea au avut loc câteva luni mai târziu. În context, Parlamentul de la Chişinău a cerut guvernului URSS "demararea negocierilor cu guvernul moldovenesc pentru a pune capăt ocupaţiei ilegale a Republicii Moldova şi retragerea trupelor militare sovietice de pe teritoriul moldovenesc". Dupa declaraţia de independenţă a Republicii Moldova, Armata a 14-a a regiunii militare din Odesa a Ministerului Apărării al URSS ("Armata a 14-a"), a cărui cartier general se află la Chişinău din 1956, a rămas pe teritoriul moldovenesc. Ca să descurajeze tendinţele de obţinere a unei independenţe reale Moscova la 2 septembrie 1990, prin centrul său dur de la Tiraspol, proclamă "Republica moldoveneasca Transnistria" ("RMT"). La 25 august 1991, "Consiliul Suprem al Republicii Moldoveneşti Transnistrene" a adoptat declaraţia de independenţă a "Transnistriei". Iar la 6 septembrie 1991, "Sovietul suprem al Republicii moldoveneşti Transnistria" a adoptat o ordonanţă prin care a plasat sub jurisdicţia "Republicii Transnistria" toate instituţiile publice, întreprinderile, organizaţiile şi serviciile de miliţie, ale procuraturii, justiţiei, KGB-ului şi altele, situate în Transnistria, cu excepţia unităţilor militare ale forţelor armate sovietice. Persoanele cu rang, ofiţerii şi subofiţerii unităţilor militare staţionate în Transnistria au fost invitaţi "să dea dovadă de solidaritate civică şi să se mobilizeze pentru a apăra Republica Transnistria alături de muncitorii întreprinderilor în cazul invaziei forţelor din Republica Moldova". În data de 18 septembrie 1991, "preşedintele Sovietului suprem al Republicii sovietice socialiste moldoveneşti Transnistria" a decis să plaseze unităţile forţelor armate sovietice dislocate în Transnistria sub jurisdictia acestei "Republici". Încă din anul 1989, au început să fie organizate în sudul (Găgăuzia) şi la est (Transnistria) mişcări de rezistenţă contra independenţei Republicii Moldova, confirmând ameninţările preşedintelui sovietului suprem al URSS A.Lihaciov adresate vicepreşedintelui parlamentului Republicii Moldova Ion Hadârcă că „în cazul în care Republica Moldova îşi va croi drum spre independenţă va mai avea încă două republici pe teritoriul său”. În alt context, confruntările armate de importanţă redusă între separatiştii transnistreni şi poliţia moldovenească au loc începând din luna noiembrie 1990, la Dubăsari, pe malul stâng al Nistrului. Iar la 19 mai 1991, ministrul apărării al URSS ordonă comandantului Armatei a 14-a, generalului Netkatchev, mobilizarea militarilor din rezervă pentru completarea efectivelor trupelor Armatei a 14-a, dislocată în Transnistria, şi mentinerea acestor trupe şi materialul militar în stare de luptă. El îşi justifică acest ordin astfel: "ţinând cont de faptul că Transnistria este un teritoriu rus şi că situaţia s-a înrăutăţit, noi trebuie să-l apărăm prin toate mijloacele"."Printr-un decret din 5 decembrie 1991, liderul separatiştilor Igor Smirnov decide să plaseze "unităţile militare ataşate în special circumscripţiei militare din Odesa, dislocate în Republica moldovenească Transnistria, sub comandamentul şefului Direcţiei naţionale de apărare şi securitate a Republicii moldoveneşti Transnistria". Şeful acestei direcţii este Ghenadi I. Iakovlev, comandantul Armatei a 14-a, este invitat să ia toate măsurile necesare pentru încetarea cedării şi remiterii armamentului, a materialului şi bunurilor Armatei sovietice ce aparţineau unităţilor militare dislocate în Transnistria. Scopul declarat al acestei măsuri a fost de a conserva, în beneficiul regimului separatist din Transnistria, armamentul, materialul şi patrimoniul armatei sovietice situat în Transnistria.Pe de altă parte, la 30 ianuarie 1992, Republica Moldova a devenit membră a Conferinţei pentru Securitate şi Cooperare în Europa. La 2 martie 1992, ea a fost admisă în cadrul Organizaţiei Naţiunilor Unite.În anul 1991-1992, ca urmare a confruntărilor cu forţele de ordine moldoveneşti, mai multe unităţi militare aparţinând URSS, ulterior Federaţiei Ruse, trec cu muniţia lor de partea separatiştilor transnistreni, în timp ce numeroase echipamente militare ale Armatei a 14-a sunt preluate paşnic de separatişti.Şi Curtea Europeană a Drepturilor Omului( Cazul Ilaşcu contra Rusiei) a stabilit că separatiştii transnistreni au putut să se înarmeze graţie arsenalului fostei Armate a 14-a staţionată în Transnistria. Militarii Armatei a 14-a au ales să nu se opună separatiştilor veniţi să se înarmeze din depozitele acestei Armate; dimpotrivă, în multe cazuri, ei i-au ajutat pe separatişti să se echipeze, livrându-le arme şi oferindu-le acces la aceste depozite. Vladimir Poluşin descrie următoarele în cartea"Generalul Lebed - enigma Rusiei", editată în 1996, la editura "Vneshtorgizdat":”în baza unor ample informaţii susţinute prin documente, suportul acordat de Federaţia Rusă separatiştilor transnistreni. La fel, sunt mentionate crearea de catre generalul Lebed a Cartierului general de apărare comuna Ruso-Transnistrean şi participarea Armatei a 14-a la operaţiuni militare desfăşurate de forţele transnistrene împotriva "duşmanului" moldovean.La 20 mai 1992, PreşedinteRepublicii Moldova Mircea Snegur a protestat contra ocupaţiei din 19 mai 1992 a altor regiuni din Transnistria de către forţele fostei Armate a 14-a sprijinite de mercenarii cazaci şi ruşi şi de forţele paramilitare din Transnistria. În „apelul Presedintelui Republicii Moldova, Mircea Snegur, către poporul Moldovei în legătura cu agresiunea Rusiei asupra Republicii Moldova” se afirmă că, agresiunea militară din partea Federaţiei Ruse a violat suveranitatea statului şi toate normele dreptului internaţional, făcând iluzorii negocierile în curs pentru găsirea unei soluţii a conflictului din Transnistria. Acuzând Federaţia Rusă că a înarmat forţele separatiste din Transnistria, preşedinţia Parlamentului moldovean a cerut Sovietului Suprem al Federaţiei Ruse să înceteze agresiunea şi să retragă forţele militare ruse de pe teritoriul moldovenesc. În context, trebuie menţionat că în contextul escaladării conflictului transnistrean, destui factori decizionali au sabotat acţiunile de apărare a suveranităţii şi independenţei Republicii Moldova, iniţiind acţiuni în dauna intereselor naţionale, ceea ce se vor răsfrânge ulterior în apariţia unui guvern loial Moscovei, reprezentantul căruia a devenit Andrei Sangheli, în urma vizitei fulger a vicepreşedintelui Alexandr Ruţkoi la Chişinău, din iulie 1992. În iulie Republica Moldova practic capitulează, şefii de stat Boris Elţân şi Mircea Snegur semnând la 21 iulie 1992, în oraşul Moscova, Acord cu privire la principiile de reglementare pasnica a conflictului din regiunea transnistreana a Republicii Moldova. În acord se arată că „Republica Moldova şi Federaţia Rusă, cu scopul încetării complete şi cât de curând a focului şi pentru reglementarea prin mijloace paşnice a conflictului armat în raioanele transnistrene, confirmând respectarea principiilor Statutului ONU şi Consiliului pentru Securitate şi Cooperare în Europa; salutând efortul comun a înţelegerilor din 3 iulie 1992 dintre Preşedintele Republicii Moldova şi Preşedintele Federaţiei Ruse, au stabilit următoarele(...)1.Din momentul semnarii acordului părţile aflate în conflict îşi asumă obligaţiile de a întreprinde toate măsurile necesare pentru a înceta focul, precum şi toate acţiunile armate îndreptate împotriva unei sau altei părţi. Articolul 4(...)Problemele cu privire la statutul Armatei, cu privire la scoaterea ei vor fi stabilite în cursul negocierilor dintre Federaţia Rusă şi Republica Moldova. Articolul 5.Partile aflate in conflict considera ca orice sanctiuni si blocaje sunt inadmisibile”. Mecanisme participative în cadrul soluţionării dosarului tarnsnistrean Înăbuşirea conflictului armat prin intermediul Comunităţii Statelor Independente (CSI), dar şi prin intervenţia celor mai interesate state, respectiv a Rusiei şi a vecinilor Republicii Moldova – Ucraina şi România, în cadrul unui mecanism cvadripartit de soluţionare a conflictului. În cadrul întâlnirii de la Kiev din martie 1992, statele CSI au adoptat a Declaraţie prin care integritatea teritorială a Republicii Moldova reprezintă elementul esenţial pentru stabilitatea din întreaga regiune. Soluţiile propuse urmăreau angajarea la nivel internaţional şi întâlniri între experţi şi specialişti din Republica Moldova, Rusia, Ucraina şi România.Pasul decisiv către încetarea ciocnirilor armate l-a constituit semnarea înţelegerii dintre Republica Moldova şi Federaţia Rusă după desfăşurarea summitului de la Moscova din 21 iulie 1992. Prin intermediul acestui acord s-au formulat condiţiile stopării conflictului armat din regiunea separatistă a Republicii Moldova, fiind propuse anumite mecanisme de control, inclusiv crearea unei Comisii Unificate de Control (CUC) şi a unei Zone de Securitate (ZS) de-a lungul râului Nistru. Acordul prevedea ca implementarea acestuia să fie asigurată prin intermediul unor contingente militare care să reprezinte Federaţia Rusă şi “cele două părţi implicate direct în conflict” – adică autorităţile legitime ale Republicii Moldova şi forţele paramilitare nistrene, create şi înzestrate cu armament şi muniţii prin suportul direct al Kremlinului. Iniţial, forţele de menţinere a păcii au fost constituite în special din trupe ruseşti (cinci batalioane) cu un număr limitat de forţe militare legitime ale Republicii Moldova (trei batalioane) şi forţe paramilitare nistrene (două batalioane) care operau în puncte cheie în trei sectoare ale ZS. A fost, de asemenea, lansată o misiune de observator militari, în 1992, din care făceau parte câte 10 observatori din Rusia, Republica Moldova şi regiunea separatistă. În 1998 au fost adăugaţi alţi 10 observatori din Ucraina.De menţionat că acest acord a fost contestat, deoarece el nu respecta standardele ONU şi OSCE, nu menţiona şi nu recunoştea o forţă multinaţională reală de interpunere între “părţi”, plasând autorităţile legitime ale Republicii Moldova într-o poziţie nefavorabilă în raport cu partea separatistă. Mai mult ca atât, acordurile recunoşteau existenţa unor trupe paramilitare separatiste şi, implicit, induceau posibilitatea revendicării unui tip de legitimitate pentru acestea.În data de 4 februarie 1993, a fost înfiinţată Misiunea OSCE în Moldova, cu sediu la Chişinău şi, din 1995 – şi la Tiraspol – capitala neoficială a “Republicii Moldovene Nistrene” autopeoclamate (RMN). Începând cu acel moment, OSCE a funcţionat ca singura organizaţie internaţională implicată direct în procesul de soluţionare a conflictului. Prin urmare, “mediatorii externi ai conflictului” sunt astăzi Rusia (din 1992), OSCE (din 1993) şi Ucraina (din 1997). Atât Republica Moldova, cât şi autoproclamata “RMN” sunt implicate în procesul de negocieri ca “părţi ale conflictului”, fiind considerate, în mod abuziv, cu statut şi drepturi egale. Semnarea la Moscova, la 8 mai 1997, a Memorandumului cu privire la bazele normalizării relaţiilor dintre Republica Moldova şi Transnistria”. Conceptul unui „stat comun” a fost introdus atunci pentru prima dată de către Ministrul rus de externe Evgenii Primakov. Dat fiind sensul destul de echivoc al acestui termen, negocierile ulterioare au fost blocate (din cauza încercărilor de a defini sensul conceptului de “stat comun”, Ca urmare, nu s-a ajuns nici măcar la discutarea chestiunii împărţirii competenţelor între autorităţile centrale ale Republicii Moldova şi cele ale RMN. Piedicile continue din partea autorităţilor separatiste au făcut ca Chişinăul oficial să se retragă din negocieri în perioada septembrie 2001 - mai 2002.Fostul „şef al diplomaţiei” Republicii Moldovenești Nistrene Valerii Liţkai a afirmat că Tiraspolul şi Chişinăul au convenit în 2002 să construiască un „stat federal” şi că detaliile erau incluse în Memorandumul Kozak. „„Noi nu renunţăm la Memorandumul Kozak şi suntem gata să îl semnăm chiar mîine”, a declarat Liţkai”. Un stat federativ a fost propus pentru prima dată în iulie 2002 în aşa-numitul „Document de la Kiev”, prezentat de mediatori celor două părţi. Astfel, s-a încercat o nouă abordare a rezolvării conflictului, prin intermediul “Documentului de la Kiev”, iar sub presiunea celor trei mediatori, Republica Moldova a reintrat în negocieri. Documentul propunea o structură federală ca bază a relaţiilor Chişinău – Tiraspol. Acesta prevedea competenţe comune şi împărţite între “cele două părţi”, noi instituţii federale şi un sistem de garanţii internaţionale. Poziţiile incompatibile ale celor “două părţi” au făcut imposibil orice progres serios (timp de peste şase luni, numai patru din cele 42 de articole ale eventualei Constituţii comune au fost discutate). Acest document a fost elaborat în mare măsură de negociatorii moldoveni. În februarie 2003, în timp ce negocierile pe marginea Documentului de la Kiev erau in impas, preşedintele R. Moldova Vladimir Voronin a stabilit o Comisie Constituţională Comună pentru a elabora o constituţie federală pentru Moldova. A fost organizată o mediere cu includerea R. Moldova, regimul de la Tiraspol, Rusiei, Ucrainei şi OSCE pentru a asista Comisia. Însă şi aceasta a fost blocată. Totuși ruşii au obţinut un anume grad de cooperare de la Tiraspol şi Chișinău pe marginea unui plan supranumit „Planul Kozak”. Planul Kozak prevedea un „stat comun” compus din Moldova şi Transnistria. Conform planului Rusia urma să păstreze 2.000 de soldaţi în Moldova pănă în 2020. Memorandumul urma să fie semnat la 25 noiembrie 2003 în prezenţa Preşedintelui Putin la Chişinău, capitala Moldovei, însă în dimineaţa respectivă Preşedintele Voronin l-a telefonat pe Preşedintele Putin pentru a anula ceremonia. S-a raportat că aceasta a avut loc din cauza avertizărilor din partea OSCE, UE şi SUA că Planul Kozak ar fi formalizat status quo-ul şi ar fi pus în pericol posibilitatea ca Moldova să devină vreodată un stat european fiabil. Încercările ulterioare de negocieri între cinci părţi au eşuat. Moscova nu a respectat data limită 2003 pentru retragerea trupelor şi armamentului.În anul 2003, o serie de factori la nivel internaţional, european şi regional au cultivat o speranţă în progresarea procesului de soluţionare a problemei transnistrean. Aceşti factori includeau: o atenţie internaţională sporită acordată acestei probleme, implicarea UE (legată poate de apariţia Strategiei de Securitate şi a primelor misiuni civile/militare în Bosnia-Herţegovina, Macedonia şi Congo); activitatea sporită a OSCE şi progresul realizat prin retragerea primei părţi a contingentelor ruseşti, a echipamentelor şi armelor din raioanele de răsărit ale Republicii Moldova. Luaţi împreună, aceşti factori au avut un efect de stimulent şi asupra discuţiilor dintre Chişinău şi Tiraspol. Pe 16 noiembrie 2003, tendinţele pozitive expuse mai sus au fost stopate prin apariţia documentului numit “Memorandum Kozak” (numele întreg al documentului este “Memorandum asupra Principiilor de bază ale Structurilor statului unificat”). Comunitatea internaţională, inclusiv OSCE şi Consiliul Europei, şi-a exprimat profunda dezaprobare faţă de acest document şi această iniţiativă care nu au fost discutate cu nici o altă parte (cu excepţia RM). Proteste puternice din partea opoziţiei politice şi a societăţii civile ale RM, împreună cu o reacţie negativă a organismelor internaţionale relevante, l-au forţat pe Preşedintele Voronin să îşi retragă sprijinul pentru acest proiect, ducând la o consolidare fără precedent a autorităţilor centrale de la Chişinău şi a societăţii care, pentru prima dată în zece ani, s-au unit împotriva propunerii oficialităţilor ruseşti. Evenimentele turbulente de la finele anului 2004 – începutul lui 2005, legate în principal de alegerile din Ucraina, România şi RM, au schimbat contextul regional al problemei nistrene şi au creat noi ferestre de oportunitate pentru o eventuală soluţionare a sa. Propunerile Ucrainei, prezentate iniţial în cadrul summitului GUAM de la Chişinău din 22 aprilie şi dezvoltate ulterior în aşa-numitul “Plan Yushchenko” din mai 2005, deşi criticate şi amendate din cauza unor deficienţe evidente şi puncte dubioase, au fost acceptate drept cadru pentru dezvoltarea unei noi abordări a soluţionării conflictului, pe baza ideii democratizării raioanelor de răsărit ale RM, fapt ce ar fi creat condiţiile necesare pentru reintegrarea lor ulterioară în RM. Actorii geopolitici şi soluţiile din spaţiul mentalDespre acest conflict s-au scris destule materiale şi s-a vorbit mult şi, fără îndoială, discuţiile vor continua. S-a spus despre el că este un conflict geostrategic şi geopolitic, în care sunt interesaţi atât actori statali (Republica Moldova, Rusia, Ucraina, România, SUA), cât şi nonstatali (OSCE, UE,ONU). În acelaşi timp, s-a afirmat că este un conflict politic şi etnic. Se pare că cea mai apropiată de adevăr este aprecierea că „problema transnistreană are mai curând la origine un conflict intercultural, ce a căpătat, după noiembrie 1989, un tot mai pronunţat caracter de conflict geopolitic.” După 1990, conflictul îşi pierde caracterul intercultural şi devine unul geopolitic. Declararea independenţei de către Republica Moldova în 1991 va accentua acest caracter. Aceasta pentru că Transnistria are o valoare geopolitică, mai ales pentru frontiera geopolitică rusă, exprimată în conceeptul „spaţiului vital”. Interesele Rusiei în Transnistria sunt determinate de menţinerea poziţiilor geostrategice în sud-estul Europei; prezervarea intereselor populaţiei ruse din teritoriu; conservarea legăturilor cooperatiste cu întreprinderile din Transnistria, unele dintre ele fiind unice în cadrul complexului militar industrial; reglementarea conflictului în interesul stabilităţii proprii şi al consolidării relaţiilor sale cu statele în care există o minoritate rusă; neadmiterea influenţei româneşti/ euroatlantice asupra Republicii Moldova, descurajarea factorului euroatlantic la Marea Neagră. Nu trebuie omise nici interesele economice din Transnistria care le reprezintă pentru anumite grupuri din Rusia. Existenţa o serie de avantaje economice datorate absenţei diferitelor taxe (accize, taxe vamale, impozite etc.) ce se plătesc în alte state. În soluţionarea conflictului transnistrean s-au implicat, diferit, atât o serie de state cu interese diverse în zonă (Rusia, Ucraina, România, UE), cât şi unele organizaţii regionale (OSCE) şi internaţionale (ONU, prin Înaltul Comisariat). Cel mai mult s-a implicat OSCE, datorită scopului şi naturii sale, ca organizaţie de securitate şi cooperare regională (europeană). De aceea, în continuare, vom prezenta atât eforturile sale, cât şi rezultatele înregistrate în rezolvarea conflictului. Pe ansamblu, strădaniile OSCE pentru găsirea unor soluţii viabile conflictului din Transnistria au fost fără efecte semnificative. Motivul principal al insuccesului său îl constituie regula consensului, adică unanimitatea, fără de care nu se poate lua nici o decizie. Or, Rusia este membru al acestei organizaţii şi se foloseşte de această prevedere ori de câte ori socoteşte că îi sunt lezate în vreun fel interesele în zonă. Iar Rusia ca stat agresor şi direct interesant în conflict nu va dori soluţionarea acestuia decât din perspectiva propriului interes şi beneficiu.Iniţial, stabilit pentru trei ani, termenul Misiunii OSCE a fost prelungit în decembrie 2002, la Summit-ul OSCE de la Porto (Portugalia), la cererea expresă a Rusiei. Prestaţia OSCE în Republica Moldova, prin reprezentanţi sau diplomaţi ai organizaţiei la Chişinău sau Viena, a fost criticată de politicieni sau analişti de la Chişinău sau Washington. De pildă, la Porto (2002), OSCE a suferit o serie de înfrângeri politice şi diplomatice din partea Rusiei. Organizaţia a acordat Rusiei încă un an, până în decembrie 2003, ca să-şi retragă toate trupele şi arsenalele. Moscova se angajase deja, în 1999 (la Istanbul), să facă acest lucru până în 2002, dar nu a probat niciodată intenţia de a-şi onora promisiunea. Însă documentul final de la Porto, prin conţinutul său, este chiar mai slab decât angajamentul de la Istanbul, pe care-l înlocuieşte. „Credibilitatea OSCE a suferit serios, atunci când reprezentanţii acesteia au dat vina pe liderii de la Tiraspol care, chipurile, « nu dau voie » generalilor şi miniştrilor de la Moscova să-şi retragă trupele de pe teritoriul Republicii Moldova. Ideea – „gafa”, eufemistic vorbind - aparţine lui David Schwartz, unul dintre reprezentanţii OSCE la Chişinău. Tot Schwartz este creditat şi cu alta iniţiativă. La Chişinău, misiunea OSCE a semnat, împreună cu reprezentanţii Rusiei şi Transnistriei, o serie de declaraţii de intenţii şi protocoale pe care reprezentanţii Republicii Moldova, ca stat suveran, nu le-ar fi putut semna. O altă gafă aparţine, indiscutabil, actualului reprezentant al OSCE, americanul William Hill, aflat la al doilea mandat. Într-un interviu, Şeful misiunii OSCE la Chişinău afirma că Republica Moldova ar trebui să fie transformată într-o federaţie, deoarece populaţia republicii este multinaţională250. În realitate, Republica Moldova are o populaţie de 4.300.000 locuitori, grupată pe naţionalităţi, astfel : români - numiţi oficial în mod eronat moldoveni - 64,5%; ucraineni - 13,8% ; ruşi - 12% ; găgăuzi - 3,5% ; bulgari – 2,5% ; evrei - 1,5% şi alte naţionalităţi - 2,2%. Această structură demonstrează falsitatea tezei că Republica Moldova este un stat multinaţional251. Procesul soluţionării conflictului transnistrean sub patronajul OSCE a parcurs o serie de etape, denumite diferit, în funcţie de reprezentarea socială dominantă despre evenimentul analizat. - Prima etapă a tetntativelor de soluţionare. Conflictul a fost declanşat de Moscova ca reacţie la tendinţa pro-românească a Chişinăului de-a se rupe de vechea metropolă, de la începutul anilor ’90, şi a lăsat în urma sa circa 1000 de morţi şi 4100 de răniţi. Armata a 14-a a avut un rol decisiv în confruntare, înclinând balanţa decisiv de partea separatiştilor transnistreni. La finele conflictului, partea secesionistă (pro-rusă) a câştigat tot ce şi-a propus (în paranteză fie spus, „Convenţia” din 21 iulie 1992, referitoare la încetarea ostilităţilor, a fost semnată între reprezentanţii Republicii Moldova şi Rusia, asistaţi de Igor Smirnov, liderul transnistrean, reprezentantul unui stat nerecunoscut internaţional). În primul rând, a fost schimbată formula de negociere instituită de Mecanismul Cvadripartit (Moldova, Rusia, Ucraina, România). În aprilie 1992, la Chişinău, cele patru state semnaseră un acord prin care s-au angajat să colaboreze pe baza hotărârilor internaţionale ale vremii - în speţă, de la Helsinki şi Kiev - pentru stingerea conflictului din Transnistria. Documentul a fost negociat, din partea română, chiar de Adrian Năstase, pe atunci ministru de Externe al României. Atât a durat implicarea geopolitică a României în această zonă. După acel moment, România a fost complet eliminată din joc şi nu a mai contat ca actor geopolitic în această dispută. De altfel, nici când a deţinut preşedinţia OSCE, România nu a fost mai activă în ceea ce priveşte problema transnistreană. Acordul semnat la 21 octombrie 1994, în care se stipula retragerea Armatei a 14-a în termen de trei ani, nu a mai fost ratificat de Duma de Stat. Astfel, staţionarea armatei ruse în Republica Moldova a devenit o certitudine. - conceptul de federalizare a problemei transnistrene. În perioada 1997-2003, se vorbeşte foarte mult despre „federalizare”, care, în esență, este o idee livrată de Rusia pentru soluţionarea crizei transnistrene şi, din păcate, acceptată iniţial de occidentali. La 8 mai 1997, se lansează la Moscova „Memorandumul cu privire la bazele normalizării relaţiilor dintre Republica Moldova şi Transnistria”, cunoscut şi ca „Planul Primakov”. Susţinătorii proiectului nu au fost doar Moscova sau Tiraspolul. Reprezentanţii găgăuzi afirmau în acea perioadă că „Memorandumul de la Moscova, semnat în 1997, este singurul document real şi funcţional care permite soluţionarea integrală a tuturor problemelor ce ţin de structura internă a Republicii Moldova în limitele unui stat comun, cu participarea Republicii Moldova, Transnistriei şi autonomiei găgăuze”. Rusia are în acest proiect statutul de „garant”. În proiect se stipulează, printre altele: stat comun format din două componente cu statut egal, Moldova şi Transnistria. Să nu uităm, Republica Moldova este stat suveran şi independent recunoscut internaţional, iar Republica Moldovenească Transnistreană nu este; repartizarea împuterni-cirilor prin acorduri de la egal la egal între Chişinău şi Tiraspol; negocieri cu cinci participanţi (formatul pentagonal): Rusia, Ucraina, OSCE, Tiraspol, Republica Moldova; „mediatori” şi „garanţi”: Rusia, Ucraina, OSCE (deci, excluderea participării directe a Occidentului sau a României la negocieri şi garanţii). În esenţă, în conformitate cu acest proiect, Transnistria ar fi devenit „parte” egală cu Republica Moldova, având posibi-litatea să controleze atât politica internă, cât şi politica externă a Chişinăului. „Memorandumul”, ca şi documentele ulterioare care promovează federalizarea, nu intenţiona decât să consacre de jure dominaţia de facto a Federaţiei Ruse în Republica Moldova. Occidentul a acceptat formula propusă cu destulă uşurinţă. Când OSCE a pus pe masă un proiect de federalizare, ca soluţie la o criză, lumea europeană sau America a privit chestiunea cu speranţă şi bunăvoinţă. Aceasta deoarece, într-o societate democratică, „federalizarea” este un concept cu conotaţii pozitive, asociat cu democraţia, drepturile omului etc. Artizanul edificării provinciilor dependente de Moscova, Evgheni Primakov, va prezenta la 13 august 2000 două documente: un proiect al „Acordului privind bazele relaţiilor dintre Republica Moldova şi Transnistria” şi altul, intitulat „Principiile de bază ale mandatului OSCE, al forţelor pentru menţinerea păcii şi statalităţii în regiunea transnistreană a Republicii Moldova”. Filosofia şi consecinţele acestor documente nu diferă de cele ale textului din 1997: pe de-o parte, legiferarea şi legalizarea prezenţei ilegale a armatei şi armamentului rusesc în Republica Moldova şi, pe de altă parte, transformarea Republicii Moldova într-o entitate dependentă intern şi extern de Transnistria, pe care Moscova o controlează integral. În 2002, „Memorandumul” capătă expresia cea mai concretă şi, se speră, cea mai convingătoare, a „Acordului dintre Republica Moldova şi Transnistria”, elaborat de OSCE, Federaţia Rusă şi Ucraina. Textul acestui acord este o continuare logică a „Memorandumului” din 1997, iar filosofia care îl fundamentează este aceeaşi. Ideea centrală din acel document (cele două „părţi” sunt egale în drepturi) este păstrată, la fel şi formula pentalaterală a procesului de negocieri. Acest proiect de soluţionare a problemei transnistrene a fost puternic criticat de mass-media din Chişinău, Washington sau Bucureşti. Motivul era că aşa-zisa „federalizare” – în formula susţinută de OSCE – este, în realitate, un mecanism prin care Republica Moldova va fi dominată şi controlată de autorităţile de la Tiraspol. Şi de aici, se deduce că Moscova, prin prerogativele acordate de proiectul de Constituţie, cuplate cu prezenţa trupelor ruseşti în zonă, va determina regimul lui Smirnov să spună „nu” ori de câte ori va fi nevoie şi să poată bloca orice iniţiativă a Chişinăului care nu va fi convenabilă Tiraspolului sau, mai exact, patronilor săi de la Moscova. Independenţa Republicii Moldova va rămâne doar pe hârtie. Societatea civilă şi partidele din opoziţie au reacţionat, respingând proiectul de federalizare. Ultimul episod în acest serial regizat de Moscova şi perdant, deocamdată, constituie încercarea de impunere a aşa-numitului „Memorandum Kozak”. La 17 noiembrie 2003, prin persoana lui Dimitri Kozak, adjunctul şefului administraţiei preşedintelui Rusiei, Moscova propune Chişinăului un „Memorandum” pentru soluţionarea conflictului transnistrean. Textul, de fapt, un proiect de Constituţie federală care făcea întreaga Republica Moldova dependentă de Tiraspol, deci de Moscova, vine în continuarea şirului de iniţiative pe aceeaşi direcţie. 388 Acordul Kozak nu s-a semnat, dar asta nu înseamnă că dosarul Transnistriei şi al dominaţiei ruse în Republica Moldova se poate închide. Moscova a avansat alternativa regionalizării Republicii Moldova. Dacă documentul ar fi fost semnat, s-ar fi petrecut acceptarea de jure a dominaţiei de facto a Rusiei în Republica Moldova. Parafarea documentului era dorită intempestiv de Moscova, care vroia să pună pe masă, la Reuniunea OSCE de la Maastricht (1-2 decembrie 2003), cel puţin o „realizare” de politică externă, respectiv chestiunea transnistreană. Gestul grăbit al ruşilor a lăsat prezumtivii parteneri – SUA şi OSCE – perplecşi... Rusia îşi aroga controlul exclusiv al unui spaţiu pe care convenise, teoretic, să-l discute şi cu altcineva. Trimisul preşedintelui Putin venea la Chişinău cu o misiune precisă: să-i aducă pe cei doi lideri, Vladimir Voronin şi Igor Smirnov, la aceeaşi masă, dispuşi să semneze documentul. Dacă acest acord s-ar fi realizat, preşedintele Putin însuşi s-ar fi deplasat la Chişinău pentru a asista la semnare. Acordul Kozak nu s-a semnat, dar asta nu înseamnă că dosarul Transnistriei şi al dominaţiei ruse în Republica Moldova se poate închide. Moscova a avansat alternativa regionalizării Republicii Moldova. - OSCE a sprijinit proiectul de federalizare în anul 2004. La summit-ul OSCE de la Maastricht (1-2 decembrie 2003) nu s-a reuşit, din cauza obiecţiilor Moscovei, adoptarea unei Declaraţii finale. Aceasta însemna că termenele pentru retragerea armatei şi armamentului din Transnistria rămân în vigoare. Liderii opoziţiei de la Chişinău au subliniat atât acest fapt, cât şi ideea că proiectul de federalizare s-a dovedit un eşec. În acelaşi sens a reacţionat şi România, care a subliniat necesitatea ca un asemenea plan de federalizare să fie acceptat de către cetăţenii Republicii Moldova şi, totodată, să asigure funcţionalitatea acestui stat şi controlul efectiv al întregului său teritoriu naţional. La finele lunii decembrie 2003, la Chişinău se vorbea despre trei proiecte de federalizare: memorandumul Kozak (Rusia); documentul „mediatorilor” (Rusia şi OSCE); un proiect al fostului preşedinte al Republicii Moldova Vladimir Voronin. În anul 2004 Bulgaria a preluat preşedinţia OSCE. Conferinţa de la Sofia, din 27 ianuarie 2004, a „mediatorilor” – Rusia – Ucraina - OSCE – a decis, la propunerea lui William Hill, să combine documentul „mediatorilor” cu Memorandumul Kozak într-un singur document. Rusia şi Ucraina au acceptat propunerea OSCE. Opinia publică din Moldova nu a avut posibilitatea să ia cunoştinţă de conţinutul respectivului docu-ment.La 13 februarie 2004, preşedinţia bulgară a OSCE a difuzat documentul numit „Propunerile şi Recomandările Mediatorilor din partea OSCE, Rusiei şi Ucrainei referitoare la reglementarea problemei transnistrene”. Documentul propune şi recomandă, din nou, soluţia rusească - adică „federalizarea” Republicii Moldova. În acelaşi timp, acest document lasă chestiunea militară şi politică la cheremul formatului pentagonal, dominat de Rusia, şi acordă Transnistriei drept de veto împotriva participării occidentale în operaţiile de pacificare/garantare militară a situaţiei din zonă. Pe 16 martie 2004, fostul ministru în problema Integrării, Vasili Şova, a cerut mediatorilor în problema Transnistriei să fixeze o dată pentru reluarea negocierilor în formatul pentagonal (Rusia, Ucraina, OSCE, Chişinău, Tiraspol). Documentele care trebuiau să stea la baza negocierilor ar fi fost, potrivit opiniei ministrului, recomandările mediatorilor, memorandumul Kozak şi propunerile autorităţilor de la Chişinău. Tot în 2004, în mass-media de la Bucureşti s-a difuzat documentul „Belkovski”, venit chipurile din partea Moscovei, prin care se propunea ca, Republica Moldova să existe, fără teritoriul Transnistriei şi să se alăture treptat României. Transnistria se arăta, în document, ar avea posibilitatea să se alăture Ucrainei sau să capete un alt statut. În anul 2007 unul dintre cei mai fini strategi ai Washingtonul Bruce Jackson lansează ideea abandonării Transnistrieidin limbajul şi tacticile Republicii Moldova, a Ucrainei, încolţind-o şi care ar obliga Tiraspolul, în perspectivă, să accepte „occidentalizarea” spaţiului. Proiectul Jackson se prezenta excelen în condiţiile în care Chişinăul „roş-portocaliu” şi Kievul „portocaliu” ajunseră la o înţelegere în privinţa sabotării şi blocării regiunii separatiste. În anul 2005 majoritatea analiştilor politici menţionează necesitatea internaţionalizării conflictului şi a metodelor de soluţionare al conflictului şi crearea unui mediu favorabil pentru relansarea procesului. Aceasta se poate face în primul rând prin schimbarea formatului de negocieri nefavorabil Republicii Moldova la moment incluzând în el România, UE şi SUA. În această ordine de idei relansarea organizaţiei regionale GUUAM are o însemnătate deosebită. În situaţia în care este preconizată construcţia oleoductului care va ocoli Rusia şi va trece prin ţările membre ale GUUAM, Occidentul fiind interesat în monitorizarea regiunii cu un potenţial ridicat de instabilitate politică, militară şi criminală. Administraţia americană s-a pronunţat clar prin vocea preşedintelui Comitetului SUA pentru NATO, Bruce Jackson menţionând că Transnistria este în mare parte o comunitate criminală şi principala problemă reprezintă decriminalizarea Transnistriei, nu recunoaşterea acesteia. Creşterea interesului UE în această regiune a devenit mai accentuată prin semnarea Planului de Acţiuni Comune cu Republica Moldova şi prin crearea in februarie 2005 a funcţiei de reprezentant special al UE pentru Republica Moldova.Valoarea geopolitică şi noile frontiere de soluţionareEste vorba de dialogul ruso-german în cadrul căruia s- a reusit să fie promovată problema conflictului transnistrean. Noul sistem de securitate europeană, iniţiativă lansată şi promovată de preşedintele rus Dmitrii Medvedev, existenţa acestui conflict anacronic cu o prezenţă ilegală a trupelor Federaţiei Ruse pe teritoriul Republicii Moldova, contravine însăsi esenţei propunerilor dlui Medvedev. Este vorba de speech-ul rostit de către presedintele rus Dmitri Medvedev în faţa corpului diplomatic rus în cadrul căruia dl Medvedev a spus că partenerii principali ai FederaŃiei Ruse trebuie să fie ţările UE si SUA. Cancelarul german Angela Merkel i-a făcut această propunere presedintelui rus Dmitri Medvedev, în timpul unei întâlniri de săptămâna trecută.Uniunea Europeană îsi va întări legăturile cu Rusia si va liberaliza regimul vizelor, dacă Moscova îsi retrage în schimb trupele din Transnistria, i-a propus săptămâna trecută, la Ekaterinburg, cancelarul german Angela Merkel liderului de la Kremlin, Dmitri Medvedev, relatează Radio Polonia. Merkel a repetat oferta făcută luna trecută şi a spus că Bruxelles-ul va crea un consiliu comun cu Moscova care să se ocupe de chestiunile de politică externă şi de securitate, iar Germania va ajuta în schimb Rusia să scape de regimul obligatoriu al vizelor în UE. Ceea ce ar însemna că cetăţenii ruşi vor putea să intre liberi în Uniunea Europeană.În alt context, în luna iulie 2010, mass-media relata că Ucraina si SUA intenţionează să-şi dubleze eforturile direcţionate spre reglementarea conflictului transnistrean prin intermediul negocierilor în formatul „5+2”. Despre aceasta arată în declaraţia comună privind rezultatele celei de-a doua reuniuni a comisiei ucraino-americane pentru parteneriat strategic, care s-a încheiat recent la Kiev .În cadrul medierii conflictului transnistrean s-a observat o partajare a actorilor mediatori, ceea ce l-a făcut pe reprezentantul UE în Republica Moldova Kalman Mizsei, în anul 2011, să exprime nedumerirea şi dezamăgirea că formatul „5+2” este partajat între „garanţi” şi „observatori”. „UE este cel mai important vecin al Moldovei şi, respectiv, aceasta aşteaptă să devină un partener egal cu alţii în cadrul procesului. Importanţa noastră economică creşte şi în Transnistria şi, în opinia mea, Tiraspolul înţelege că nu venim cu intenţii rele, ci cu dorinţa de a ajuta la crearea unei situaţii din care toţi vor avea de câştigat”.Este arhicunoscut faptul că în Republica Moldova există un câmp minat, în care elementele mentalităţii euroatlantice sunt ntr-o dispută directă cu cele euroasiatice. Fără excepţie, majoritatea agenţiilor de presă şi centrele de analiză invocă scenariul unor „războiae invizibile” între Est şi Vest. Analiştii de la agenţia americană "Stratfor", nu o singură dată, au constatat că "Republica Moldova a devenit un câmp de luptă între elementele proruse şi cele prooccidentale" . Şi au evidenţiat o problema spinoasă şi sensibilă pe care o reprezintă regiunea separatistă transnistreană, care, la o anumită etapă, poate bloca accesul Republicii Moldova în Uniunea Europeana. De aceea, Chişinăul încearcă să soluţioneze diferendul transnistrean în paralel cu apropierea de UE. Reperezentantul UE în Republica Moldova Kalman Mizsei, la final de mandat, este foarte optimist şi afirmă că „Republica Moldova va intra în Uniunea Europeană doar împreună cu Transnistria”, considerând că procesul de reglementare transnistreană se află într-o stare avansată, chiar dacă„se crează impresia că diplomaţia internaţională nu face nimic”(Radio Europa Liberă), la Tiraspol, adjunctul preşedintelui comisiei Dumei de stat al Federaţiei Ruse pentru relaţiile cu organizaţiile nonguvernamentale şi religioase, Seghei Markov, a evaluat critic capacitatea Uniunii Europene să fie un jucător care să aibă un rol serios, invocând faptul că reprezentanţii europeni nu posedă istoria conflictului, starea actuală din zona de conflict şi poziţiile părţilor. Markov a opinat că Moscova consideră că inaugurarea unui consulat general la Tiraspol ar facilita relaţiile economico-comerciale şi că nu ar reprezenta un act politic. Totodată, Moscova vrea să convingă Republica Moldova şi restul lumi că evacuarea din regiune a tehnicii militare ruse şi a muniţiilor trebuie să rezulte din hotărârea exclusivă a autorităţilor de la Tiraspol. Ca formă de ieşire din criză actuală în subiectul transnistrean, reprezentantul Moscovei vede proiectul de federalizare al OSCE din 2002, dar mai ales „memorandumul Kozak” din anul 2003 ca fiind cele mai optime soluţii pentru dosarul transnistrean. În loc de concluziiEvident, în prezent, marcarea unui „cordon sanitar” pe Prut convine jucătorilor geopolitici care formulează o hartă geografică în regiune. Dincolo de euforia unei guvernări cu o titulatură proeuropeană, în esenţă prestaţia rusească în Republica Moldova nu se va diminua. Şi chiar dacă fortele revanşarde proruseşti au suferit un eşec usturător, în ganitura liberală există numeroase elemente filoruse şi acestea deţin destule pârghii ale puterii. În spaţiul basarabean în ultimii ani nu a existat o încurajare a formulelor euroatlantice, majoritatea reprezentanţilor basarabeni încuviinţând doar o relaţie cu UE. Rusia nu are nici un drept să fie garant, mediator cointeresat în reglementarea dosarului transnistrean și trebuie lipsită de orice intervenţie sau implicare, atâta timp cât a fost parte a conflictului, pentru că a sprijinit ostentativ un regim separatist și trebuie evaluată ca stat agresor şi parte interesată a conflictului, oar acest lucru contravine tuturor principiilor de mediere internaţională.Dacă luăm în calcul că Rusia insistă pe un acord de securitate europeană şi eliminarea factorului american din geografia de securitate şi apărare europeană, înţelegem că jocul experimentat în Republica Moldova ţine tocmai de un cordon „sanitar”. Rusia va suferi un fiasco geopolitic doar în cazul când Republica Moldova va renunța la neutralitate optând pentru aderarea în structurile euroatlantice şi nu va exista ca un tradiționalul cordon sanitar geopolitic. Dar și când ”Transnistria” nu va mai reprezenta un veritabil cap de pod al Rusiei spre Balcani. Capacitatea Rusiei de-a institui o „fantomă”, ce trebuie să sperie Europa şi să descurajeze frontiera euroatlantică, deocamdată, a reuşit.15 mai 2011

Tentaţii integraţioniste în spaţiul post-sovietic

2012-01-12T05:32:00.000-08:00

30 octombrie 2011 | Autor: Drd. Octavian SERGENTURecent s-au consemnat 20 de ani de activitate a Comunităţii Statelor Independente care se află într-un proces de adaptare la noile configuraţii geopolitice, asumându-şi eşecul lipsei unei viziuni asupra formatului comunităţii şi rolul „unificator” pe care organizaţia nu l-a îndeplinit până în prezent. Apariţia unor organizaţii cu caracter şi de nivel subregional, care au înlocuit rolul „integraţionist” al CSI, precum SEU (Spaţiul Economic Unic), CE (Comunitatea Eurasiatică) sau EvrAzEs (Comunitatea Economică Eurasiatică), au sporit percepţia că Moscova, centrul nodal geopolitic, care proiectează o nouă arhitectură pentru spaţiul post-sovietic, îşi cuantifică potenţialul integraţionist pe verticală, dar şi pe orizontală.Comunitatea Statelor Independente (CSI) este o alianţă formată din 11 din cele 15 foste republici ale Uniunii Sovietice, excepţiile fiind cele trei ţări baltice: Estonia, Letonia şi Lituania, precum şi Georgia. Crearea CSI a amplificat procesul de destrămare a Uniunii Sovietice[1]. Comunitatea Statelor Independente a fost înfiinţată, la 8 decembrie 1991, prin semnarea unui acord constitutiv de către liderii din Belarus, Federaţia Rusă şi Ucraina. Două săptămâni mai târziu, pe 21 decembrie 1991, la Alma-Ata, liderii a unsprezece state suverane (cu excepţia statelor baltice şi a Georgiei care a devenit membru al CSI în 1993) au semnat Protocolul la Acord în care au subliniat că Republica Azerbaidjan, Republica Armenia, Republica Belarus, Republica Kazahstan, Republica Kîrgîzstan, Republica Moldova, Federaţia Rusă, Tadjikistan, Turkmenistan, Uzbekistan şi Ucraina pe bază de drepturi egale înfiinţeaza Comunitatea Statelor Independente[2]. În decembrie 1993 s-a alăturat şi Georgia, în circumstanţe controversate, în urma unui război civil în care trupele ruseşti au intervenit de partea guvernului lui Eduard Şevardnadze. În urma evenimentelor din august 2008, când trupele ruseşti au intervenit din nou în Georgia, pentru susţinerea regimurilor separatiste sud-osetine şi abhaze, Parlamentul georgian a votat, la 14 august 2008, în unanimitate, retragerea Georgiei din CSI. Georgia, Ucraina, Azerbaidjan şi Republica Moldova au fondat, în 1997, GUAM cu misiunea de a împiedica răspândirea influenţei ruseşti în fostele republici sovietice. În 1999, Uzbekistanul a aderat la această organizaţie, însă, pe 5 mai 2005, a anunţat preşedenţia în exerciţiu (la acel moment aparţinea Republicii Moldova) că se retrage din organizaţie.CSI împreună cu China şi SUA deţin 80% din rezervele de cărbuni ale planetei, astfel încât CSI se înscrie între cele mai mari producătoare de cărbuni din lume, deţinând, totodată, între 1/3 şi 2/3 din rezervele mondiale certe şi probabile, din care 90% sunt localizate în partea asiatică. Producţia a crescut de la 66 de milioane de tone în 1940 la 260 de milioane tone în 1950, pentru ca în anul 1991 să atingă 700 de milioane de tone (70% cărbune superior), urmând apoi o uşoară scădere (650 de milioane tone în 1992, circa 500 de milioane de tone în 1996 şi circa 443 de milioane de tone în 2000), dar menţinându-se ca al treilea producător mondial. La 18 august 2008, Comitetul Executiv al CSI a primit o notă de la Ministerul de Externe al Georgiei prin care se anunţă că Georgia se retrage din CSI începând cu data de 18 august 2009. Pe 22 ianuarie 1993, la Minsk, la Summit-ul CSI a fost adoptat Statutul CSI care nu a fost semnat de către Ucraina şi Turkmenistan, care, astfel, de jure, nu sunt state-membre ale CSI, dar pot fi considerate numai ca state-fondatoare şi state-participante ale Comunităţii. Turkmenistan la summit-ul CSI din Kazan (26 august 2005) a anunţat că va participa la CSI doar ca membru asociat.În conformitate cu Statutul CSI obiectivele Comunităţii sunt:● cooperarea în domeniile politic, economic, ecologic, umanitar, cultural şi de altă natură;● dezvoltarea globală şi echilibrată în domeniul economic şi social a statelor membre în cadrul unui spaţiu economic comun, cooperarea între state şi integrare;● asigurarea drepturilor şi a libertăţilor fundamentale, în conformitate cu principiile general recunoscute şi normele dreptului internaţional şi a documentelor OSCE;● cooperarea între statele membre pentru menţinerea păcii şi securităţii internaţionale, punerea în aplicare a unor măsuri eficiente de reducere a înarmărilor şi a cheltuielilor în domeniul militar, de eliminare a armelor nucleare şi a altor arme de distrugere în masă, realizarea dezarmării generale şi complete;● asistenţa pentru cetăţenii statelor membre în comunicarea liberă, stabilirea contactelor şi circulaţia în cadrul Comunităţii;● asistenţa juridică reciprocă şi cooperarea în alte domenii ale relaţiilor juridice;● soluţionarea paşnică a diferendelor şi conflictelor între naţiunile Comunităţii.În prezent CSI reprezintă o formă de cooperare între statele independente egale în drepturi, considerată de către comunitatea internaţională ca fiind o organizaţie regională interstatală. Caracteristicile sale distinctive sunt organizarea de interacţiuni în aproape toate sferele de comunicare interstatală, asigurarea flexibilităţii mecanismelor şi formatelor de cooperare colectivă. Flexibilitatea mecanismului organizaţiei interstatale şi interguvernamentale permite să se ia în considerare diferite grade de pregătire a ţărilor pentru integrare şi permite fiecăruia să participe la procesele de integrare în măsura şi în direcţiile care corespund intereselor lor naţionale. Interacţiunea din comunitate are loc în cadrul organelor sale statutare: Consiliul Şefilor de Stat, Consiliul Şefilor de Guvern, Consiliul Miniştrilor Afacerilor Externe, Consiliul Economic, Consiliul Miniştrilor Apărării, Consiliul Comandanţilor Trupelor de Grăniceri, Adunarea Inter-Parlamentară, Curtea Judecătorească Economică.Consiliul Şefilor de State este autoritatea supremă a CSI în care se discută şi se iau decizii, la nivelul şefilor de stat, privind problemele de principiu referitoare la statele-participante în sfera intereselor lor comune. Consiliul Şefilor de Guvern al CSI coordonează cooperarea puterii executive în domeniul economic, social şi în alte sfere ale intereselor comune. La Consiliul Şefilor de Guvern se discută problemele critice ale colaborării economice, umanitare, sociale, militare între statele - participante, se adopta proiectele documentelor importante, care se vor introduce pentru analiza ulterioară la reuniunile Consiliului Şefilor de Stat. Consiliul Miniştrilor Afacerilor Externe (CMAE) din CSI este principalul organ executiv care asigură cooperarea în domeniul politicii externe a statelor membre CSI în probleme de interes reciproc, în perioada dintre reuniunile Consiliului Şefilor de Stat şi a Consiliului Şefilor de Guvern din CSI. Consiliul Economic - principalul organ executiv, care asigură îndeplinirea condiţiilor acordurilor adoptate în cadrul CSI, de către Consiliul Şefilor de State şi Consiliul Şefilor de Guvern cu privire la formarea şi funcţionarea unei zone de liber schimb şi alte probleme ale cooperării socio-economice. Consiliul Economic este format din adjuncţii şefilor de guvern din statele - membre ale CSI.În cadrul Consiliului, activează Comisia pentru probleme economice care îşi are sediul în clădirea sucursalei din Moscova a Comitetului Executiv al CSI. Comisia este compusă din reprezentanţii autorizaţi ai tuturor statelor-membre ale CSI, cu excepţia Azerbaidjanului, Turkmenistanului şi Uzbekistanului. Aceasta se ocupă cu completarea şi revizuirea documentelor de proiect pregătite de către Comitetul Executiv al CSI şi organele de natură socio-economică, precum şi cu armonizarea poziţiilor statelor membre. Consiliul Miniştrilor Apărării (CMA) din statele membre CSI este un organ al Consiliului Şefilor de Stat care se ocupă de politica militară şi de dezvoltarea militară a CSI. Membrii Consiliului Miniştrilor Apărării sunt miniştri ai apărării din statele membre CSI (cu excepţia Republicii Moldova, Turkmenistanului şi a Ucrainei). Consiliul Comandanţilor Trupelor de Frontieră (CCTF) este un organ al Consiliului Şefilor de Stat care vizează coordonarea protecţiei frontierelor externe ale CSI şi asigurarea unui mediu stabil pentru statele-membre. Membrii CCTF sunt comandanţii (şefii) trupelor de frontieră (sau alţi reprezentanţi autorizaţi) din statele-membre ale CSI, precum şi preşedintele Serviciului Coordonator al Consiliului Comandanţilor.Adunarea Interparlamentară desfăşoară consultări interparlamentare, discută problemele de cooperare în cadrul CSI, dezvoltă propuneri comune în sfera activităţii parlamentelor naţionale. Adunarea Interparlamentară a CSI a fost fondată şi funcţionează pe baza Acordului privind Adunarea Interparlamentară a CSI din 27.03.1992 şi pe baza Convenţiei privind Adunarea Interparlamentară a CSI din 26.05.1995. În activitatea Adunării Interparlamentare a CSI participă parlamentele din Armenia, Azerbaidjan, Belarus, Kazahstan, Kârghâstan, Republica Moldova, Federaţia Rusă, Tadjikistan şi Ucraina.Curtea economică a Comunităţii a fost creată pentru a asigura îndeplinirea obligaţiilor care parvin din acordurile şi tratatele economice semnate între statele din CSI, prin rezolvarea disputelor care apar în procesul relaţiilor economice. Este formată dintr-un număr egal de judecători din partea fiecărui stat-semnatar al Acordului privind Curtea Economică a CSI (iniţial – 8 membri, la ora actuală – 5 membri, câte un judecător din Belarus, Kazahstan, Kîrghîzstan, Federaţia Rusă şi Tadjikistan). Consiliul Reprezentanţilor Permanenţi ai statelor membre ale CSI pe lângă organele statutare şi alte organe ale CSI este un organ permanent al CSI. Consiliul, în perioada dintre reuniunile Consiliului Şefilor de State, Consiliul Şefilor de Guvern şi CMAE facilitează interacţiunea statelor în probleme de interes comun, discută şi prezintă propuneri statelor membre cu privire la perspectivele de dezvoltare şi priorităţile CSI. Totodată, elaborează proiectele ordinii de zi ale Consiliului Şefilor de State, Consiliului Şefilor de Guvern şi CMAE şi, în limitele competenţei sale, monitorizează îndeplinirea hotărârilor organelor statutare supreme ale CSI. În Consiliu activează reprezentanţi din toate cele unsprezece state ale Comunităţii.Odată cu organismele menţionate mai sus ale CSI au fost create mai mult de 70 de organisme de cooperare sectorială. Acestea coordonează eforturile comune ale statelor-participante în sectoarele critice ale economiei şi dezvoltării sociale, în cooperarea umanitară, în lupta împotriva criminalităţii şi a terorismului, precum şi în alte sfere ale activităţii statelor - participante la CSI. Organul administrativ, executiv şi coordonator suprem al CSI este Comitetului Executiv al CSI care are sediul la Minsk şi pe cel al Biroului Comitetului Executiv la Moscova. Reprezentanţii Comitetului Executiv al CSI participă la lucrările reuniunilor majore şi forumurile organizate de ONU, UE, OSCE, ONU/CEE, UNESCAP, ASEAN, UNESCO, FAO, OAS, UNHCR şi alte organizaţii internaţionale. O etapă extrem de importantă pentru CSI a fost acordarea de către Adunarea Generală a ONU, în martie 1994, a statutului de observator. Acelaşi statut a fost acordat CSI de către UNCTAD la 19 aprilie 1994.La summit-ul CSI din Duşanbe (5 octombrie 2007) a fost aprobat Conceptul dezvoltării viitoare a CSI şi Planul de măsuri de bază pentru punerea sa în aplicare. Planul a fost semnat de către toate statele participante, cu excepţia Georgiei şi Turkmenistanului. Odată cu adoptarea acestor documente CSI şi-a început evoluţia, însoţită de acorduri privind afacerile practice. În cadrul întâlnirilor informale ale şefilor de state membre CSI de la Moscova (22 februarie 2008) şi Sankt-Petersburg (6 iunie 2008) au fost desemnate aspectele-cheie care necesită acţiuni comune şi coordonare în cadrul CSI în următoarele domenii: a) cooperarea în domeniul energeticii, inclusiv conservarea energiei; b) cooperarea în domeniul transportului; c) securitatea alimentară; d) lucrul cu privire la formarea unei zone de liber schimb; e) dezvoltarea nanotehnologiei; f) politica de tineret, migraţia şi domeniul umanitar.Statele membre participă în mod activ la punerea în aplicare a unui plan de acţiuni privind dezvoltarea în continuare a CSI. În cadrul reuniunii Consiliului Şefilor de Stat din CSI desfăşurat la Bişkek (10 octombrie 2008) au fost adoptate Regulamentul privind coordonatorii naţionali ai statelor membre ale CSI şi Regulamentul privind preşedinţia CSI.Aceste documente sunt menite să îmbunătăţească performanţele activităţii CSI. Cu ocazia acestei reuniuni, şefii de stat au aprobat proiectul Strategiei de Dezvoltare Economică a CSI pentru perioada 2009 – 2020. Strategia a fost adoptată de către Consiliul Şefilor de Guvern cu ocazia reuniunii din 14 noiembrie 2008 de la Chişinău. La 22 mai 2009, Consiliul Şefilor de Guvern din CSI a aprobat un plan de acţiuni pentru punerea în aplicare a primei etape (2009-2011) a Strategiei de Dezvoltare Economică (2009 – 2020)[3]. Prezenta politică de resuscitare a comunităţii post-sovietice se exprimă prin trei niveluri integraţioniste: prin Comunitatea Statelor Independente (CSI) la care participă unsprezece state din spaţiul post-sovietic, cinci state care aparţin de EvrAzEs şi trei ţări integrate în Uniunea Vamală. În prezent opt state post-sovietice s-au înţeles asupra Zonei Liberului Comerţ iar Kîrgîzstanul şi-a propus aderarea la Uniunea Vamală[4].Actualul premier al Federaţiei Ruse, Vladimir Putin, a enunţat proiectul de edificare a unei uniuni alternative Uniunii Europene şi care urmează să preia din concepţia, experienţa şi tehnicile comunităţii europene. De la instalarea în funcţia de preşedinte şi, ulterior, în cea de şef de guvern, Vladimir Putin a dorit să readucă în orbita Rusiei fostele periferii, republicile post-sovietice. Deocamdată, Kremlinul nu a reuşit să ajungă la un acord cu majoritatea actorilor din comunitate (Azerbaidjanul, Uzbekistanul şi Turkmenistanul şi-au luat o pauză reflexivă) şi nici asupra tuturor aspectelor din acord. În ultima perioadă, Kîrgîzstanul a manifestat dorinţa de a adera la Uniunea Vamală însă liderii de la Bişkek trebuie să-şi rezolve problemele generate de faptul că zeci de mii de cetăţeni kîrgîzi nu au un loc stabil de muncă şi sunt obligaţi să se îndeletnicească cu specula, respectiv achiziţia de mărfuri din China şi vânzarea lor în alte ţări, inclusiv în ţările din Uniunea Vamală. Operaţiune care deranjează strategia economică a Moscovei.Un alt actor din siajul geopolitic post-sovietic care a manifestat intenţia să adere la Uniunea Vamală este Tadjikistanul. Numai că Tadjikistanul nu are frontiere comune cu Belorusia, cu Kazahstanul şi nici cu Rusia, iar subiectul aderării la organizaţie va deveni actual doar în contextul aderării la Uniunea Vamală a Kîrgîzstanului. Indiscutabil, o prioritate a Rusiei o constituie aderarea Ucrainei la Uniunea Vamală, numai că acest stat, ca şi alte câteva state post-sovietice din CSI, care fac parte din GUAM sau au aderat la Parteneriatul Estic, nu sunt interesate să adere la organizaţie („Este un subiect legat de profitul economic, trebuie să ne debarasăm de fobiile politice şi să privim spre viitor. Dacă la o anumită etapă de dezvoltare regimul din Ucraina va lua în mână creionul, calculând, ce şi cât costă, noi suntem dispuşi să iniţiem dialogul”, declara premierul rus Vladimir Putin)[5].Menţionăm faptul că se simte o lipsă a unui model de integrare a spaţiului post-sovietic, respectiv existenţa unui model unic acceptat al actorilor care participă la realizarea acestui proces. Summit-ul jubiliar al CSI-ului, de la Duşanbe, a confirmat incapacitatea acestei organizaţii de a se prezenta ca un model de succes. Federaţia Rusă tinde să pune accentul pe dezvoltarea cu precădere a Uniunii Vamale (UV) sau a OTSC-ului. Preşedintele Dmitri Medvedev consideră că CSI este organismul care nu-şi respectă angajamentele asumate, în schimb UV sau OTSC ar poseda modele şi proiecte integraţioniste mai reuşite. În cadrul CSI interacţionează mai multe state, însă ele nu se pot exprima politic univoc. Într-o astfel de situaţie, Kremlinul, ca nucleu integraţionist, a adoptat politica comunităţilor specializate. Incontestabil, în cadrul CSI există şi un spaţiu al dezbaterilor care vizează conflictele latente moştenite din perioada dezintegrării URSS. La summit-ul jubiliar dedicat aniversării a 10 de ani de la apariţia CSI în arena spaţiului post-sovietic au fost prezentate unele observaţii, printre care intervenţiile Armeniei şi Azerbaidjanului în legătură cu conflictul din Nagorno-Karabah[6].Apariţia unor organizaţii de monitorizare a alegerilor din spaţiul post-sovietic, precum organizaţia CIS-EMO care îşi revendică calitatea de monitor electoral abilitat în statele din CSI, are drept scop interesul geopolitic al Moscovei de a se implica în procesele politice din statele CSI, de a contesta alegerile care nu sunt în concordanţă cu procesul de vot scenarizat de fosta metropolă şi chiar de manipulare. În perioada „revoluţiilor portocalii” această organizaţie a fost îndelung contestată în mai multe state post-sovietice, membrii acesteia fiind declaraţi „persoana non-grata”. Pe de altă parte, organizaţia, ca şi altele din domeniu, are ca obiectiv descurajarea observatorilor internaţionali, precum şi de prezentare, după caz, a unor date diferite decât cele prezentate de organizaţiile internaţionale de monitorizare a alegerilor. La ultimul summmit al CSI, preşedintele Dmitri Medvedev a criticat Biroul OSCE pentru Instituţii Democratice şi Drepturile Omului în legătură cu trimiterea unor “delegaţii uriaşe” pentru procesul de mediatizare şi observare a alegerilor atât din Rusia cât şi din celelalte ţări ale CSI. Pentru spaţiul Federaţiei Ruse, delegaţiile respective au fost formate din 300-500 persoane, iar pentru celelalte ţări din 10-15 persoane.Preşedintele rus a menţionat că în CSI acţionează cu succes propria misiune de observare a alegerilor şi grupul de observatori pe linia Adunării Interparlamentare a CSI, propunând consolidarea colaborării în această direcţie, deoarece abordările internaţionale sunt uneori politizante, folosind duble standarde. În context, Dmitri Medvedev consideră că acele critici aduse în legătură cu ritmul lent de implementare a hotărârilor luate în cadrul CSI sunt justificate, dar acestea nu trebuie să diminueze însemnătatea structurii CSI, rolul istoric al acesteia în menţinerea stabilităţii în spaţiul post-sovietic. Ca proiecte integrationiste de succes, preşedintele Rusiei a menţionat Uniunea Vamală şi Organizaţia Tratatului pentru Securitate Colectivă (OTSC)[7]. El crede că nu există nici o altă alternativă la CSI, ca platformă unică existentă pentru asigurarea colaborării statelor interesate în toate sferele posibile de interacţiune.Dacă Uniunea Vamală (UV) este concepută ca fiind un efort de integrare după parametri economici, atunci OTSC este concepută ca o organizaţie ce implică o integrare în sfera de securitate. Conform statutului OTSC, statele participante la Tratatul de Securitate Colectivă (15 mai 1992) activează în strictă conformitate cu angajamentele asumate în cadrul statului ONU, cu hotărârile Consiliului de Securitate al ONU şi cu principiile recunoscute ale dreptului internaţional. Statele care au aderat la OTSC sunt Rusia, Armenia, Kîrgîzstan, Belorusia, Kazahstan şi Tadjikistan. OTSC a semnat în 2010 un acord cu ONU care îi conferă, astfel, rolul de participant la procesul de stabilitate şi securitate regională şi internaţională, inclusiv calitatea de pacificator internaţional. Principalul obiectiv al organizaţiei constă în asigurarea stabilităţii şi securităţii în regiunea eurasiatică, în mod special în spaţiul post-sovietic. În Memorandumul de sporire a eficientizării Acordului de Securitate Colectivă din 15 mai 1992 şi adaptarea acestuia la situaţia geopolitică contemporană se stipulează acest scop strategic, respectiv faptul că „statele-participante la Tratatul de Securitate Colectivă din 15 mai 1992, semnatare a Memorandumului, ghidându-se de scopurile şi principiile statului ONU şi a angajamentelor adoptate în cadrul OSCE, reconfirmă aderenţa sa pentru scopurile şi principiile Tratatului, considerându-l un instrument important de asigurare a stabilităţii şi securităţii în regiunea eurasiatică”.Comunitatea Economică Eurasiatică (EvrAzEs) este o organizaţie economică internaţională, creată de către părţi în scopul avansării eficiente a procesului de formare a Uniunii Vamale şi a Spaţiului Economic Unic, dar şi în scopul realizării unor obiective suplimentare care se află în legătură cu dorinţa de aprofundare a integrarii în sfera economică şi în cea umanitară. Acordul de instituire a EvrAzEs-ului a fost semnat la 10 octombrie 2000 şi a intrat în vigoare la 30 mai 2001 după ce a fost ratificat de către toate statele-membre. Membrii fondatori ai Comunităţii Economice Eurasiatice sunt cinci state: Belorusia, Kazahstan, Kîrgâzstan, Rusia şi Tadjikistan. La 25 ianuarie 2006 a fost semnat procesul verbal de aderare a Uzbekistanului la organizaţie. În octombrie 2008, Uzbekistanul şi-a sistat activitatea din organele EvrAzES. Din luna mai 2002 statutul de observatori de pe lângă EvrAzES îl deţin Ucraina şi Republica Moldova, iar din ianuarie 2003 şi Armenia. De acelaşi statut se bucură Comitetul Interstatal al Aviaţiei (MAK) şi Banca Eurasiatică de Dezvoltare. În concordanţă cu scopurile statutare şi obiectivele Comunităţii şi ghidându-se după principiile integrării cu mai multe viteze, Belorusia, Kazahstanul şi Rusia au creat Uniunea Vamală, în anii 2007-2010, şi printr-o planificare strategică adecvată vor avansa spre următoarea etapă de integrare – Spaţiul Economic Unic al EvrAzES, la care vor adera, atunci când vor fi pregătite, mai multe state din CSI.Spaţiul Economic Unic are ca prioritate strategică adoptarea unor măsuri comune care ar asigura, din perspectiva sectorului energetic, securitatea energetică a statelor din EvrAzES, precum şi formarea unei pieţe comune a gazelor şi petrolului pentru statele din EvrAzES. Moscova consideră că acest proiect ar facilita atragerea Ucrainei într-un proces de integrare mult mai amplu şi ar determina statul ucrainean să renunţă la opţiunea de aderare la UE. În decembrie 2009, cu ocazia summit-ului informal de la Alma-Ata, preşedinţii Belorusiei, Kazahstanului şi Federaţiei Ruse au aprobat Planul de Acţiuni pentru anii 2010-2011 având drept obiectiv formarea Spaţiului Economic Unic al celor trei state. Acesta prevede elaborarea şi semnarea în decurs de doi ani, până la 1 ianuarie 2012, a 20 de acorduri internaţionale care asigură crearea SEU. Totodată, liderii a opt din unsprezece state din CSI au ajuns la un nou acord care se referă la o zonă a liberului comerţ.În anul 1994 a fost semnat primul acord cu privire la o zonă de comerţ liber între statele membre ale CSI, însă nici Rusia şi nici alte ţări membre CSI nu au ratificat acordul. Republica Moldova, Armenia, Kîrgîzstan şi Georgia au aderat, în 1995, la Organizaţia Mondială a Comerţului (OMC) care luptă pentru desfiinţarea barierelor comerciale în toată lumea, nu numai în cadrul CSI. La începutul anilor 2000, discuţiile cu privire la integrarea teritoriilor spaţiului post-sovietic s-au stins. Rusia, Belorusia şi alte state din CSI se întruneau ca să discute subiecte cu privire la cooperare, numai că viziunile de politică externă nu se mai exprimau spre o convergenţă, iar diversitatea a impus suspendarea proiectului zonei liberului comerţ. În 2010 a fost elaborat un nou proiect cu privire la crearea zonei liberului comerţ iar premierul rus Vladimir Putin consideră că, mai devreme sau mai târziu, majoritatea statelor vor adera la acest proiect pentru că acesta aduce beneficii economice.Conform datelor Serviciului Vamal al Federaţiei Ruse, volumul comercial dintre Rusia şi alte state din CSI în luna ianuarie-august 2011 a constituit circa 79 miliarde dolari americani. În acelaşi timp, volumul de export a atins cifra de 332 miliarde de dolari americani, din care estimativ 50 miliarde de dolari au constituit livrările către spaţiul CSI. Mai mult de 4 miliarde dolari au provenit din vânzările către statele din CSI a produselor petroliere şi de ţiţei, iar aproximativ 1,3 miliarde dolari din exporturile de metale feroase. Aceste industrii oferă mai mult de 10% din exporturile ruseşti în ţările CSI, după cum rezultă din statisticile Vămii ruse. Zona liberului comerţ dintre statele din CSI are ca miză recuperarea relaţiilor economice, care s-au destrămat ca urmare a prăbuşirii URSS-ului, dar şi o sporire a competitivităţii, inaugurarea unor noi zone de debuşeu.Este Rusia tot mai dezinteresată în existenţa CSI, mizând pe noile organizaţii precum Uniunea Vamală sau Organizaţia Tratatului de Securitatea Colectivă? Puţin probabil, deoarece cele două organizaţii au o miză strategică, respectiv dorinţa de-a acoperi golul ivit după prăbuşirea URSS-ului. În clipa de faţă, Moscova depune eforturi considerabile de-ai conferi Uniuniii Vamale şi OTSC funcţii mult mai influente şi a stimula procesul integraţionist. Din acest considerent are loc şi o reformare a acestor structuri. Mai ales că viitoarea organizaţie – Uniunea Eurasiatică, care a fost anunţată de premierul Vladimir Putin, trebuie să aspire la urgentarea procesului integraţionist din spaţiul post-sovietic.Pentru Uniunea Vamală una din problemele cheie o constituie Ucraina, care sub nicio formă nu vrea să adere la această organizaţie. Kievul şi-a propus aderarea la UE, iar Moscova exercită numeroase presiuni ca să determine Ucraina să adere la Uniunea Vamală. Rusia, Belorusia şi Kazahstanul examinează un proiect de reglementare tehnică dintre Uniunea Vamală şi statele terţe şi conform prevederilor proiectului, în cazul în care un stat-terţ manifestă interes pentru o serie de relaţii avansate cu Uniunea Vamală, acesta trebuie să-şi ajusteze legislaţia în conformitate cu regulile Uniunii Vamale. Ucraina a adoptat reglementarea tehnică europeană, dar în acelaşi timp ea vrea să se bucure de facilităţile din cadrul CSI-ului, în special să beneficieze de preţuri reduse pentru resurse energetice. Un alt aspect care atentează la uniformizarea pan-rusească din CSI şi deranjează procesele integraţioniste, coordonate de Moscova, ţine de existenţa proiectelor europene şi transatlantice de democratizare a spaţiului post-sovietic, precum existenţa GUAM, proiectul NABUCCO şi Parteneriatului Estic. Moscova consideră că aceste proiecte sunt anti-ruse şi contrare procesului de integrare a spaţiului post-sovietic. În ceea ce priveşte Uniunea Eurasiatică, aceasta reprezintă deocamdată o concepţie rusească în stadiu de elaborare. Megaproiectul Uniunii Eurasiatice este văzut ca o uniune economică globală concurenţială, numai că proiectul este ameninţat de către alţi actori regionali (China, Japonia) care doresc şi ei un rol de leadership în regiunea eurasiatică. [1] http://ro.wikipedia.org/wiki/Comunitatea_Statelor_Independente[2] http://www.moldova.ms/?l=ro&a=65[3] http://www.moldova.ms/?l=ro&a=65[4] Постсоветская экономическая интеграция: восемь стран договорились о ЗСТ, Киргизия вступит в ТС(Integrația economică postsovietică:opt state s-au înțeles asupra ZEL, iar Kîrgîzstanul va adera la UV, «РБК daily», http://www.rbc.ru[5] Постсоветская экономическая интеграция: восемь стран договорились о ЗСТ, Киргизия вступит в ТС, „РБК daily”, http://www.rbc.ru[6] http://inforusia.ro/index.php?option=com_content&view=article&id=4972:comunitatea-statelor-independente-la-20-de-ani&catid=34:politica&Itemid=54[7] Ibidem.http://www.aesgs.ro/page.php?id=13&s1=46&s2=39

OLEG GRECHENEVSKY ŞI INVITAŢIA LA UN VALS RUSESC

2011-12-19T15:41:00.000-08:00

Evident Oleg Grechenevsky nu este Alonso Quixano (Don Quijote) din La Mancha care, influențat de lecturile sale ajunge să se creadă un cavaler în căutare de aventuri. Oleg Grechenevsky este un autor rus care dezvăluie starea societății ruse, văzută prin prisma ”matrioșcăi” temutei instituții- KGB, care, dă naștere, după ”perestroikă” la mai multe instituții specializate să exercite munca acestuia. Indubitabil, Oleg Grechenevsky nu este la prima carte pe care o lansează în România grație istoricului și cercetătorului Elena Cojocaru. După prima carte apărută în România ”Originile regimului nostru democratic”, în care descrie angoasele partidelor politice în jocul și sub vizorul Securității ruse, iar democratizarea fiind văzută ca pe un megaproiect KGB, o altă carte- „VALSÂND ÎN TRANSA KGB-ului”„KGB-VALS”, se naște, de această dată la Casa de Editurp DOKIA din Cluj-Napoca. Cartea este plină de dezvăluiri șocante, de biografii care îi cuprind pe cei mai influenți oameni politici din spațiul postsovietic. Cartea trebuie citită cu mult sânge rece, fără patimă, pentru că te invită la un ”vals”marca KGB, după cum recomandă și titlul cărții, iar cititorul se poate aprofund într-o transă rusească, mult mai neindicată decât chiar ”iarna rusească”. Autorul s-a luat în viața sa la trântă cu sistemul de represiune și aidoma eroului din filmul ”Teoria conspirației” se află într-un proces de decodificare a fișierelor cu care se hrănește acest rău incurabil. Dar, ca orișice ”teorie a conspirației”, care învață cititorul sau cinefilul să nască și să pună întrebări, dar și să tragă concluzii, autorul ne învață să vedem jocurile și relațiilor grupurilor economico-financiar-politice din Estul Europei ca pe niște vehicule angrenate la o singură structură, una temută și cu un impact dureros și asupra poporului nostru. Oleg Grechenevsky nu se încadrează în linia defectorilor din sistem, el se recomandă ca un cetățean anti-sistem. Nu este un Suvorov, un Gordievsky sau un Klughin care decriptează sistemul de securitate sovietic din interior și nici Leonid Mlecin sau Leonid Naumov care tratează istoria temutului instrument de control și de manipulare a maselor. Oleg Grechenevsky analizează în propriul mod și elaborează un propriu sistem de deconspirare al securității ruse, indicând originile în CEKA, nesfiindu-se să tragă clopotele că istoria instituției este una bogată, adânc marcată în conștiința cetățeanului din fostul spațiu postsovietic și din fostul lagăr socialist, iar ”Moscova nu crede în lacrimi”.Unul dintre reproşurile cele mai dure care pot fi aduse fostului regim este acela că i-a dezobişnuit pe oameni să gândească cu mintea proprie, iar autorul ne invită să analizăm trasee și relaționări, pe care, el, le creditează ca fiind stabilite definitiv. Evident că jocurile dintre serviciile occidentale și cele rusești au existat, că lumea informațională există în conceptul ”satului global”, că interesele și strategiile unora sau altora de-a fi prezente și de-a inflența cursul jocurilor și a afacerilor reprezintă logica acestor instituții. Într-un fel, suntem într-o lume în transformare, în care cultura participativă primează în dauna celei parohiale. Neîncetat, Moscova a dat mesaje subliminale şi ordine, prin agenţii săi instalaţi în poziţii de vârf ale statelor subordonate, că unele au fost descurajate de instituțiile altor state sau au procesat până la final împreună un joc comun, istoria este vie. Cartea lui Oleg Grechenevsy este o carte de eseistică istorică, care posedă elemente antropo-sociologice sau economo-politice. Fără îndoială că există scăpări sau afinități față de-o echipă importantă sau alta din țările din fostul spațiu sovietic. Cartea nu se prezintă ca o publicitate mascată a temutului CEKA( trebuie să spunem aici că printre primele persoane care au intrat şi în vizorul CEKA-ului prin acţiunile diversioniste concepute şi realizate contra armatelor bolşevice a fost și primul șef al serviciilor speciale românești Mihail Moruzov) și nici nu ne hrănește cu iluziile care ar avea ca scop întreţinerea în subliminal a vechiului sistem represiv, cel al lui Felix Dzerjinski sau al influeneței sporite pe care îl mai joacă factorul rus. Ea detestă starea jalnică a Rusiei care a ajuns la cheremul unor clanuri mafiote. Autorul este în aşteptarea momentului favorabil pentru a înlătura acele clanuri mafiote care guvernează azi Rusia. Cu regret, autorul, din câte am observat nu prezintă decât câteva state postsovietice și grupurile economico-politice, desemnate ca fiind niște clanuri mafiote, ce ar avea ramificații la Moscova și ar fi depozitarele unor relații cu grupurile mafiote supreme, aservite- KGB-ului, astăzi FSB,SVR, GRU. În alt context, trebuie să precizez că Washington nu au fost niciodată de acord cu ocupaţia militară sovietică a statelor est-europene și de obicei nu și-a lăsat aliații la greu. Că uneori interesele converg sau interrelaționează, e și normal, aceasta este și menirea unor servicii: de-a fi mereu în față sau cel puțin în apropierea jocului. Cartea trebuie citită pentru că exersează jocul minții în care ai șansa să alegi victima, care este ca și călăul sub aceeași mască. Ea se recomandă celora cu nervii tari.

Alin RADU în ”Viul Vieții

2011-12-19T15:38:00.000-08:00

Volumul de versuri al lui Alin RADU, ”Viul Vieţii”, editat la Casa de Editură DOKIA, la finele anului 2011, reprezintă o altă carte care ne copleșește și ne încântă prin caracterul ei poetic și prin tema propusă: Viața! Motto-ul cărții îl are ca autor pe Hermann HESSE, care, în ”Jocul cu mărgelele de sticlă” ne spune că:”Poetul care slăveşte aspectele măreţe şi înspăimântătoare din viaţă în paşii de dans ai versurilor sale, muzicianul care le face să răsune ca o actualitate pură, sunt făclieri, sunt personalităţi care sporesc bucuria şi seninătatea pe pământ, chiar şi atunci când ne conduc spre ea prin lacrimi şi crispări dureroase.”Poetul Alin RADU ne introduce într-o constelație mirifică, sentimentele iau calea unor excursii istorico-literare, iar spațiile converg în umbre și lumi, convețuind în ”Tălpi de femeie,// Rădăcini de Adam, //Ofrande aduse fecundului zeu”( poemul ”Tălpi de femeie”).Tonul din poezie lirico-meditativ, coroborat cu momente contemplative, infinita gamă de senzații elaborate și retoricele vibrante din poezia lui Alin RADU prefațează o excelentă calitate literar-artistică, ea fiind de-o profundă încărcătură semantică.Volumul de versuri încântă prin temă, prin limbajul cursiv, metaforă emancipativă și care intrigă în stabilirea și conferirea accentelor vieții în lumina reproșurilor, regretelor, chestionărilor, dorințelor, a speranțelor și a concluziilor probate. De la regret la umilință, de la visare la spovedanie, de la pasiune spre un ideal ancestral: sunt jocurile care capacitează imaginarul, când este lecturat volumul. De obicei dragostea produce nu numai un sens al emancipării, al emulațiilor și al sacrificiului, ci și al trădării, al vânzării idealurilor, iar autorul ne invită într-o lume în care există o spovedanie a unui cost al dragostei și al vânzării. ”Iubito, la refren să ştii c-am să te vând,//Demult, la prima strofă eu te-am iubit cumva//Şi recunosc acum, că m-ai găsit plângând, //Plângeam atunci vânduta ce-a fost ’naintea ta”.( Iubito, la refren am să te vând) .Viziunea în care dragostea ”dezleagă războiae” inevitabile are ca să certifice calitatea și conștiința recuperării păcii și armoniei și încuviințează jertfa ca o formă a subliminalului: ”Când ne iubeam, din vremi, se dezlegau războaie//Şi caii lor muşcau din noi ca dintr-un fân,// Pe pulpe vânturi reci ni se-ncuibau a ploaie// Şi te jerfeam naturii, să pot să-ţi fiu stăpân”. (Când ne iubeam se dezlegau războaie)Autorul ne poartă prin cutumele scrierilor lui Cervantes, Mark Twain, Shakespeare, prin istoriile care au născut la rândul lor istorii, iar în limbajul subliminal utilizează trasee inițiatice, pe care le acoperă cu un văl sugestiv. Incontestabil că poezia lui Alin RADU are un caracter transmordenist, în care se regăsesc elemente de modernitate, simbolism și postmodernism. Aici, remarcăm afinitități și istorii paralele ce răzbesc din panteonul literaturii române, prin filiera lui Nichita Stănescu, Ion Minulescu, Lucian Blaga sau Tudor Arghezi. Roadele vieții sunt lucrătoare: mângâiere, pace, lumină, zbor, contemplație, soare; un cuvânt de îmbărbătare unui suflet sleit de puteri, nehrănit cu pâinea și apa vieții. Iar ”Viul viețeii” ca să nu ia forma întunecată a vieții urmează a fi ”descântat”, a fi recuperat: ”Stă zvon că lucruri noi//Pornit-au să se-ntâmple, //Acum când primăvara de iarnă s-a zvântat//Şi când pe dunga lumii, pe vechile ei tâmple,//Pe unde vechi viforniţi în tihnă s-au certat,//Învinsă crapă scoica seminţei ce irumpe//Şi din zoriri de sevuri ce s-au pornit să umble,//Răsare Viul Vieţii, De soare descântat”.( Viul Vieţii, descântat)Sau transcede lumina vieții într-o altă poemă, în care autorul mărturisește umil, încuviințând libertatea alegerii unui alt tip de dragoste, spirituale, astfel eliberându-se de povara păcatelor decolorate. ”Sunt plin de lumea asta,// Din rană pân’ la nimb,//Pragmatic pân’ la nume, ateu până-n grumaz(…)//Şi când la rugăciune //Mă scoală câte-un vis,// Sau când o faimă goală mă-ndeamnă să Ţi-o cer,//Mă-ntorc la tine, Doamne, zic tare ce-i de zis,//Amestec Psalmi şi Stihuri. Alege-i Tu în cer ! (…) „Vitralii scorojite//Din ochii tulburaţi,/ Mi-aruncă umbre stranii şi ceaţă-n trupul gol,// Din toţi pereţii fiinţei mahmuri şi-ntunecaţi/ Icoane afumate se strâng şi pleacă-n stol.” (...)”Dă-mi, Doamne, Viul Vietii, pe-acel Adevărat,//Nu colcăirea vană prin patimi şi prin tină!//Dă-mi, Doamne, Viul Vieţii de Tine Întrupat//Şi-mi umple fiinţa goală cu pace şi lumină! (Viul Vieţii, întrupat)De la păcat spre turnurile căinței și inhalării adevăratei dragoste, pentru că dragostea acea evanghelie a recuperării umane și inima care dă sens vieții. Or, dragostea își are stările sale revelatoare: de la suferința dulce-amăruie, hedonism carnal spre speranță, credință, într-un final este o etică a respectului față de aproapele tău și prețuirea propriului eu. Dragostea este viața sau libertatea de-a renunța de la belicoasele vanități și de cădere, atât în ispitele și angoasele ei, cât și o speranță care poată fi transformată în credința de a fi aproape de porțile albastrelor zări cerești. Poetul survolează itinerariile vieții, pe care sufletul le iubește și le venerează, iar codificările sale transpuse într-o spovedanie lirică ni-l livrează și îl impune pe treptele poeziei de valoare!

Imaginea unei Rusii duplicitare

2011-11-27T16:51:00.001-08:00

Legimitatea elitei politice, migrația în masă, criza financiară, identitatea geopolitică și culturală, corupția și stagnarea economică, dirijarea inechitabilă a banilor publici către regiuni, limitarea libertăților civice sunt câteva din temele sensibile care frământă societatea rusă și sigur multe din ele vor răzbate în dezbaterile publice din electorala anului 2012. Sub masca electorală Sâmbătă, 26 noiembrie, s-a oficializat startul campaniei prezidențiale în Rusia. Data alegerilor a fost stabilită pentru 4 martie 2012, conform ziarului "Rossiiskaya gazeta"(Gazeta rusă-n.a.), care a publicat hotărârea emisă de Consiliul Federației. A fost avizată participarea numai la șapte partide în scrutin. Prima, din formațiunile, care își dorește să-și înainteze candidatul la președinție este partidul de guvernământ ”Rusia Unită”, congresul căreia a avut loc la 27 noiembrie. Astfel ”Rusia Unită” a aprobat în unanimitate candidatura lui Vladimir Putin la alegerile prezidenţiale din 4 martie 2012. Prospătul candidat la prezidenţialele din 2012, a avertizat ţările străine să nu se amestece în alegerile ruse.Numărul tuturor al candidaților care vor să acceadă la funcția supremă în statul rus va fi determinat abia la 25 decembrie. Actuala campanie electorală prezidențială este ultima care coincide cu cea parlamentară, luând în considerare faptul că atribuțiile Dumei de stat sporesc - de la 4 la 5 ani- iar cele ale președintelui- de la 4 la 6 ani, ceea ce denotă că alegerile vor fi decalate ca timp și se vor desfășura în perioade diferite.Trebuie spus că la 11 noiembrie președintele Federației Ruse Dmitri Medvedev a recunoscut că ratingul ”Rusiei Unite” este în descreștere, confirmând aserțiunile sociologilor care profețesc 253 de mandate în locul celor 315 de astăzi. Centrul rus de studiere a opiniei publice prognozează că în acest scrutin în Duma de stat vor intra patru partide: "Rusia Unită" va obține 53,8% de voturi, Partidul Comuniștilor din Federația Rusă – 16,4%, Partidul Liberal Democrat din Rusia (președinte Vladimir Jirinovski) – 11,6%, iar "Rusia echitabilă" – 9,4%". Raitingul ”Rusiei echitabile” a crescut din luna august cu circa 2%, iar indicele pentru ”Rusia Unită” a scăzut cu 1,2%. Conform studiului Centrul rus de studiere a opiniei publice celelalte formațiuni obțin între 2,4 până la 2,9%. În contrast, potrivit sondajului de opinie realizat în luna septembrie de către ”centrul Levada” preferințele față de ”Rusia Unită” se situează pe o pantă crescătoare, pentru formațiunea de guvernământ pronunțându-se 55% de repondenți, cu 3% mai mult ca în luna august. Pentru Comuniștilor din Federația Rusă sunt dispuși să voteze 16% dintre alegători, iar pentru PLDR - 12% dintre intervievați, în schimb 6% pentru ”Rusia echitabilă”, restul partidelor ar fi votate de 3% și mai puțin. Un alt studiu demoscopic publicat la 13 octombrie de către Fondul de opinie publică garantează că în Duma rusă vor intra trei formațiuni politice. ”Rusia Unită”acumulează 41%, ceea ce o face să-și asigure o majoritate parlamentară, dar nu-i garantează o majoritate constituțională, Partidul Comuniștilor din Federația Rusă obține 11%, iar PLDR-ul lui Jirinovski este sprijinit de 10%.Modelul ”Putin” nu mai este atât de atractiv pentru electori ca la startul precedentelor campanii prezidențiale, se arată într-un studiu al facultății de politologie a Universității de stat din Moscova(MGU) . Cei care au fost intervievați în cadrul studiului s-au arătat foarte sceptici față de calitățile premierului rus. Intelectualul rus își manifestă antipatia față de exersarea populismului și folosirea de lexic simplu, formule pe care le utiliează Putin. Cu toate că premierul rus conduce detașat în sondajele de opinie, el întrunește estimativ 31 % din simpatiile alegătorilor. CRIZA și dubla economie Tabloul economic al Rusiei este unul sumbru, în contextul în care situația financiară este una care arată că-n sprijinul rublei curg miliarde de dolari. Băncile rusești se confruntă cu problema lichidităților, iar deficitul de lichidități poate provoca un faliment financiar. Din august până-n prezent rubla a slăbit cu 10%. În această perioadă Banca centrală a Rusiei a vândut pe piață 14 miliarde de dolari, netezind turbulențele valutare. Potrivit lui Alexei Uliykaev, prim adjunctul președintelui Băncii centrale al Rusiei, începând din august s-a produs o devalorizare lină a rublei, care constituie estimativ 10%.Principala problemă cu care se confruntă sectorul financiar rus o reprezintă deficitul lichidităților a băncilor, care în fapt se poate răsfrânge prin falimente, adică imposibilitatea băncilor de-a își exercita angajamentele asumate. Centrul de dezvoltare a Școlii superioare economice(ȘSE) a publicat, în ultimul buletin, situația bancară precară în care se află statul rus.Fostul director al Institutului științific de statistic (Rosstat- din subordinea serviciul federal al statisticii de stat), Vasilii Simcera a prezentat la 14 noiembrie cifrele reale ale economiei ruse cu mesajul ”Am obosit, gata cu minciună!” . Datele fostului director al ISS de statistică sunt cuprinse într-un tabel ce poartă denumirea ”Dublele evaluări a indicatorilor principali de dezvoltare a economiei ruse în anii 2001-2010”. Potrivit tabelului bogăția națională a Rusiei oficial se cifrează la valoarea de 4,0 trilioane de dolari americani, iar în fapt este de 40 trilioane de dolari. Cuantumul capitalului intelectual rus este evaluat la 1,5 trilioane $, iar în fapt este de 25 trilioane $. Cota investițiilor în % a PIB-ului este 18,5% oficial, iar în fapt de 12,2%. Rata de creștere a PIB-ului este oficial de 6%, iar în fapt de 4%. Inflația medie într-un an este creditată oficial a fi de 6-8%, iar în fapt este de 18,27%. Diferența veniturilor dintre 10% cele mai bogate și 10% a celor mai sărace denotă a fi de 16 ori, iar în fapt este de 28-36 ori. Diferența în nivelul produsului intern brut pe regiuni este oficial de 14 ori, iar faptic este de 42 раза. În plan social Rusia demult a încetat să fie o țară unică. Dacă Moscova are un nivel de trai la nivelul Cehiei, atunci Republica Tîva este la nivelul Mongoliei. Puterea federală alocă către regiuni tot mai multe responsabilități sociale și concomitent tot mai mult solicită bani la buget. Cei de la KM.ru susțin că este încălcat articolul 114 din constituția federației Ruse care stipulează ca guvernul să aibă o politică socială unică pe întreg teritoriul țării. Cota populației care aparține grupurilor defavorizate, declasificate este % față de numărul oficial al populației oficial de 1,5%, iar în fapt ar fi de 45%. Potrivit datelor ISS de statistică (Rosstat)în Rusia sunt 12 milioane de alcoolici, circa 4,5 milioane de narcomani, peste 1 milion de copiii ai străzii. Nu este întâmplător, spun experții ruși, că datele oficiale sunt diminuate de 30 ori, pentru că arată o prăbușire categorică a politicii puterii în sfera economică și socială.Cota parte a întreprinderilor nerentabile este evaluată oficial la 8%, iar în fapt ar fi de 40%. Nivelul total de impozitare a veniturilor adunate, în %, oficial este de 45%, iar neoficial ar fi de 90%. Nielul de evaziune fiscală, % ar fi oficial de 30%, iar în adevăr de 80%. Indicele de uzură a fondurilor active este estimat oficial a fi de 48,8%, iar în mod real este de 75,4%. Cota capitalului străin în economia Rusiei, în %, este oficial evaluată la 20%, pe când în mod real ar fi de 75%. Granturile străine sunt estimate în mod oficial la 14%., iar în mod real ele ar consta la 90%. Costurile pentri modernizarea Rusiei s-ar cifra, în miliarde de ruble, oficial la o valoare de 750, iar în fapt ar fi la 30 miliarde ruble. Nivelul șomajului, în %, oficial este de 2-3%, iar de fapt este de 10-12%. Numărul crimelor (2009 г.), în milioane de oameni, oficial este de 3,0, iar în mod natural ar fi vorba de 4,8. Migrația, o amenințare la adresa viitorului rus Rusia se află într-o perioadă grea demografică și resimte cea mai puternică perioadă de emigrare din anul 1917, potrivit ultimelor sudii statistice . În ultimii 10 ani din Rusia au plecat 1,25 milioane de cetățeni, ”estimativ tot atât ca și după anul 1917", a anunțat președintele Curții de audit al Federației Ruse, fostul premier Serghei Stepașin. Mass-media internațională a calificat noul val de emigrare a populației ruse ca pe o ”ieșire din deceniul lui Putin”. Publicația Los Angeles Times scrie că ”valul migrației, în special plecarea oamenilor cu studii, va produce efecte grave pentru o țară cu o populație de 142 de milioane, unde mortalitatea semnificativ depășește natalitatea”. Publicația se bazează pe studiile sociologice potrivit cărora circa 20% dintre ruși manifestă doleanța de-a deveni fericiți în străinătate. "Motivele sunt diverse, după cum menționează autorul, unii nu suportă să trăiască sub regimul lui Vladimir Putin, dar pentru mulți cel mai important indicator constă în problemele economice". În articol se precizează creșterea inflației și încetinirea creșterii economice a Rusiei de la 7-8% la 3% anual. Experții consideră că anual pleacă peste hotare 100-150 mii de persoane și avertizează că ultimii trei ani au atins niște cote alarmante.Scutul antirachetă american și inventarea unui nou ”Război Rece”Indubitabil, febra electorală afectează grav discursul liderilor politici din Rusia și naște un nou ”Război Rece”. Ultimul proiectil verbal pe care l-a lansat preşedintele rus, Dmitri Medvedev, l-a adresa Washingtonului este când a cerut la 23 noiembrie 2011 armatei ruse planuri pentru atacarea, în caz de nevoie, a centrelor de comandă ale scutului antirachetă american din Europa şi a ameninţat cu amplasarea de „sisteme ofensive” în sudul şi vestul Rusiei, dar şi cu retragerea din Tratatul START .Medvedev a enunțat că Statele Unite continuă să amplaseze elemente ale scutului în Europa, ceea ce va determina Rusia să amplaseze, la rândul său, sisteme ofensive în vestul şi sudul ţării, iar una dintre măsuri va consta în amplasarea de rachete de tip Iskander în enclava rusă Kaliningrad.De asemenea, preşedintele rus a amenințat că Rusia s-ar putea retrage din Tratatul ruso-american de reducere a armamentelor strategice START, nemulţumită tot de evoluţiile legate de sistemul defensiv antirachetă.În replică purtătorul de cuvânt al Consiliului securităţii naţionale a SUA, Tommy Vietor a afirmat că “sistemele antirachetă a căror desfăşurare este prevăzută în Europa nu ameninţă şi nu pot ameninţa descurajarea strategică a Rusiei . “Nu ne vom modifica sau limita în niciun fel proiectele de desfăşurare” a apărării antirachetă, a adăugat responsabilul american.În context, oficialul american a subliniat că SUA au explicat prin “multiple canale” scopul sistemului de apărare şi că acesta nu este menit să fie un mijloc de descurajare strategică a Rusiei. “Continuăm să credem că prin cooperarea cu Rusia în privinţa apărării antirachetă contribuim la îmbunătăţirea securităţii SUA, a aliaţilor noştri din Europa şi a Rusiei, şi vom continua să conlucrăm cu Rusia pentru a defini parametrii unei posibile cooperări”, a mai spus responsabilul american.Ameninţarea Rusiei, care a anunţat că ar putea desfăşura rachete nucleare pentru a contracara proiectul de scut antirachetă în Europa, este “foarte dezamăgitoare” pentru NATO, a indicat, la rândul său, secretarul general al NATO, Anders Fogh Rasmussen. Reprezentantul special al Rusiei pe lână NATO Dmitrii Rogozin, comentând declarația șefului statului rus, a subliniat că negocierile dintre Rusia și SUA vor continua, iar deznodământul acestora se va produce la summitul NATO de la Cicago din luna mai 2012 , când va fi definitivată structura EuroScutului. Într-o altă ordine de idei, reprezentantul rus la NATO, a amenințat că în cazul în care nu se vor ajunge la niște înțlegeri, prin care să fie luate în considerare ”interesele legitime” ale Rusiei, Moscova își rezervă dreptul să renunțe la etapele care prevăd dezarmarea statului rus. Ca urmare a declarațiilor lui Dmitri Medvedev o seamă dintre parlamentarii ruși au intrat sub rechizitoriul presei moscovite, ei fiind chestionați în privința unui eventual ”Război Rece” . Astfel adjunctul președintelui comisiei de apărare și securitate al Consiliului Federației din partea regiunii Novgorod Mihail Sorokin a afirmat că ”nu exclude” începutul unui nou ”război rece”, doar că însăși ”confruntarea în chestiunea Scutului antirachetă american din Europa nu duce spre un atare război. În schimb parlamentarul rus Vladimir Kolesnicenkov susține că există o ”agresiune NATO la adresa Rusiei” care poate fi descurajată prin creșterea economică și prin avansarea proceselor integraționiste din spațiul postsovietic. Pe de altă parte, Boris Kașin, din fracțiunii Partidului Comuniștilor din Federația Rusă, membru al comisiei pieței financiare din Duma de stat opinează că Rusia actuală este ”foarte slabă” ca să poată concura cu SUA și NATO. Deputatul crede că declarația lui Medvedev survine pe fondul doleanței acestuia de-a își spori raitingul înaintea alegerilor. ”Interesele guvernanților noștri în mare parte se află în Occident, acolo își au banii și copiii”, concluzionează deputatul comunist. În loc de concluzii Indiscutabil, Moscova nu a încetat să renunțe la vechile fobii antioccidentale și la misiunile sale axiologice divine și imperiale. Chestiunea Scutului antirachetă american a dezvăluit o isterie față de statele din NATO și care au adoptat o politică statutară alianței și a intereselor lor naționale. Nu o singură dată țara noastră a intrat în colimatorul urii viscerale pan-slaviste rusești care nu a renunțat la vechile ticuri imperiale . Moscova, în loc să edifice o politică a sferelor de încredere continuă să aibă aceleași canoane a sferelor de interese. Este vizibil că jocul Rusiei se menție unul proactiv în spațiul postsovietic, inclusiv prin creionarea de noi proiecte dispuse să omogenizeze procesul integraționist (sau unificator-!) a fostelor sale periferii. Mesajul adresat fostelor state( și actuale!) clientelare, care tind spre Europa, că integrarea în noua formulă geopolitică- Uniunea eurasiatică- nu contravine proceselui de aderare la UE relevă o sfidare la adresa acestora, pentru că Moscova operând vizibil cu falsul sau grotescul tinde să intre în penibilitate . Ca jucător în spațiul postsovietic Moscova înțelege că procesele integraționiste se pot lovi de acele conflicte latente, pe care tot ea le-a inaugurat. Soluția ar consta în stingerea lor. Menținearea în stare latentă a unor conflicte aranjate( și izbucnite), încă din perioada sovietică, în societăți traumatizate, reclamă abordări și decizii de jos în sus și nu invers. Iar internaționalizarea conflictelor din spațiul postsovietic situează Moscova într-o poziție improprie, simțându-se lipsită de posibilitatea de-a aplica conceptul hard în rezolvarea acestora.Aprioric, declaraţiile lui Medvedev trebuie calificate ca pe niște metafore din epoca comunistă. Sunt niște reminiscenţe ale trecutului ce contravin actualelor relaţii strategice transatlantice, pe care NATO şi Rusia au ales să le dezvolte şi spiritului dialogului. Declarațiile au o anumită încărcătură semantică electorală și puterea de-a credita Moscova ca pe un partener imprevizibil și periculos. Dacă în adevăr minciuna este exploatată la nivel de stat și Rusia își va menține aceeași agresivitate comunicativă, atunci se poate pune întrebarea: dacă este pregătită să devină un real partener transatlantic și un nod geopolitc a viitoarei ordini globale stabile. Este adevărat, cea mai bună doftorie este adevărul. Dar care este oare adevărul Rusiei lui Medvedev și Putin?!

Napocanews.ro/ IONUȚ ȚENE: Octavian Sergentu – ÎnGerul nostru

2011-11-16T13:31:00.001-08:00

Pe poetul basarabean şi expertul în geopolitică Octavian Sergentu l-am cunoscut la mijlocul anilor 90, când a descălecat la Cluj să studieze Ştiinţele Politice la UBB, după o licenţă în Litere în Chişinău. Spirit comunicativ, inteligenţă ascuţită şi cu un nobil patriotism, cu doruri româneşti răsăritene, poetul Octavian Sergentu s-a impus în mediile literare şi boemei clujene. Aşa că nu mare mi-a fost mirarea când mi-a dăruit noul său volum de versuri: “ÎnGerul nostru”, Casa de Editură Dokia. Placheta se deschide cu o prefaţă a prozatorului Constantin Zărnescu, în care se auto-interoghează: “Milenarist, în sensul terorii şi presiunii cronologiei evenimentelor, tânărul Octavian Sergentu structurează o crudă, ironică şi aspră viziune nu autoreferenţială, cât transmodernă, paradoxală şi…europocentrică”. Pe prozatorul clujean îl completează în postfaţa de pe coperta patru poetul Ion Cristofor: “Cu surpriză, descoperim că este un sensibil autor de poezie. Cerebral, sentimental cu măsură, tânărul poet priveşte lumea cu un ochi proaspăt, netocit de convenţii”.Mi-a făcut plăcere lectura aspră a versurilor lui Octavian Sergentu în care se creionează metafora unei lumi încremenite “înGerul” istoriei. Fosta ocupaţie a URSS şi-a pus amprenta pe spiritul basarabean, cu frisoane de reci siberii, ce îngheaţa dorinţa de libertate. Lumea se transformă sub ochii poetici ai lui Sergentu într-o imensă lacrimă picurată din ochii suferinzi ai Fecioarei Maria prăbuşită la picioarele Crucii Golgotei. Poetul este influenţat de simboliştii români, dar reuşeşte cu discreţie să abordeze aventuri lingvistice post-moderne şi puseuri avangardiste ale generaţiei poetice milenariste de la Cluj. E o discretă spovedanie pentru invinşii unei istorii de gheaţă a românilor perioadei comuniste. Citim la poet un dor pietros de eliberare în trecutul imemorial, liber de constrângeri ideologice şi adumbrit de credinţă şi libertate: “Să revii în viaţa de altădată!…/Şi îngerii plâng pentru tine, tată,/ Ţi-au dat aripile, să vrei în paradis,/Când lacrima lor cădea pe faţă”. Poetul e înfrigurat de singurătate aşteptând o femeie şi o idilă ce parcă nu mai soseşte: “stau singur şi citesc din femeia expresivă/îmi ţin în palme faţa ca să nu sărute/pagina-acolo unde nu se mai termină”. Lui Octavian Sergentu timpul poetic pare fără ieşire, tocmai în asta constă dramatismul versurilor şi originalitatea lor: “a venit o noapte/şi s-a aşezat drept pe lacrimi/pentru că era prea târziu/pentru compasiune/s-a înecat în ele (înec)”Pe poetul Octavian Sergentu îl putem include în generaţia poeţilor milenarişti străfulgeraţi de aşteptarea tensionată a Judecăţii de Apoi ce-l face să lăcrimeze cu versuri de un real talent şlefuit, care amintesc elegiile unor poeţi ca Marius Ţion sau Adrian Mihai Bumb.Ionuţ ŢeneNapocanews.ro16 November 2011

Europe, the International System and a Generational Shift Read more: Europe, the International System and a Generational Shift

2011-11-13T11:06:00.001-08:00

O analiză excepțională cu privire la sistemul internațional realizată de conducătorul celei mai prestigioase instituții americane de expertiză geopolitică și geostrategie -Fundația STRATFOR, By George FriedmanChange in the international system comes in large and small doses, but fundamental patterns generally stay consistent. From 1500 to 1991, for example, European global hegemony constituted the world’s operating principle. Within this overarching framework, however, the international system regularly reshuffles the deck in demoting and promoting powers, fragmenting some and empowering others, and so on. Sometimes this happens because of war, and sometimes because of economic and political forces. While the basic structure of the world stays intact, the precise way it works changes.The fundamental patterns of European domination held for 500 years. That epoch of history ended in 1991, when the Soviet Union — the last of the great European empires — collapsed with global consequences. In China, Tiananmen Square defined China for a generation. China would continue its process of economic development, but the Chinese Communist Party would remain the dominant force. Japan experienced an economic crisis that ended its period of rapid growth and made the world’s second-largest economy far less dynamic than before. And in 1993, the Maastricht Treaty came into force, creating the contemporary European Union and holding open the possibility of a so-called United States of Europe that could counterbalance the United States of America. The Post-European Age All these developments happened in the unstable period after the European Age and before … well, something else. What specifically, we’re not quite sure. For the past 20 years, the world has been reshaping itself. Since 1991, then, the countries of the world have been feeling out the edges of the new system. The past two decades have been an interregnum of sorts, a period of evolution from the rule of the old to the rule of the new.Four things had to happen before the new era could truly begin. First, the Americans had to learn the difference between extreme power (which they had and still have) and omnipotence (which they do not have). The wars in the Islamic world have more than amply driven this distinction home. Second, Russian power needed to rebound from its post-Soviet low to something more representative of Russia’s strength. That occurred in August 2008 with the Russo-Georgian war, which re-established Moscow as the core of the broader region. Third, China — which has linked its economic, political and military future to a global system it does not control — had to face a readjustment. This has yet to happen, but likely will be triggered by the fourth event: Europe’s institutions — which were created to function under the rules of the previous epoch — must be rationalized with a world in which the Americans no longer are suppressing European nationalism.With the benefit of hindsight, we know that the 2008 financial crisis initiated the last two events. The first result of the financial crisis was the deep penetration of the state into those financial markets not already under state influence or control. The bailouts, particularly in the United States, created a situation in which decisions by political leaders and central banks had markedly more significance to the financial status of the country than the operation of the market. This was not unprecedented in the United States; the municipal bond crisis of the 1970s, the Third World debt crisis and the savings and loan crisis had similar consequences. The financial crisis, and the resultant economic crisis, hurt the United States, but its regime remained intact even while uneasiness about the elite grew.But the financial crisis had its greatest impact in Europe, where it is triggering a generational shift. Since 1991, the idea of an integrated Europe has been a driving force of the global economy. As mentioned, it also has been presented as an implicit alternative to the United States as the global center of gravity.Collectively, Europe’s economy was slightly larger than the U.S. economy. If mobilized, that inherent power made Europe a match for the United States. In the foreign policy arena, the Europeans prided themselves on a different approach to international affairs than the Americans used. This was based on a concept known as “soft power” — which relied on political and economic, as opposed to military, tools — an analog to the manner in which it saw itself managing the European Union. And Europe was a major consumer of goods, particularly Chinese goods. (It imported more of the latter than the United States did.) Taken together, Europe’s strengths and successes would allow it to redefine the international system — and the assumption for the past generation was that it was successful.In the context of the ongoing European financial crisis, the issue is not simply whether the euro survives or whether Brussels regulators oversee aspects of the Italian economy. The fundamental issue is whether the core concepts of the European Union remain intact. It is obvious that the European Union that existed in 2007 is not the one that exists today. Its formal structure appears the same, but it does not function the same. The issues confronting it are radically different. Moreover, relations among the EU nations have a completely different dynamic. The question of what the European Union might become has been replaced by the question of whether it can survive. Some think of this as a temporary aberration. We see it as a permanent change in Europe, one with global consequences.The European Union emerged with the goal of creating a system of interdependency in which war in Europe was impossible. Given European history, this was an extraordinarily ambitious project, as war and Europe have gone hand in hand. The idea was that with Germany intimately linked to France, the possibility of significant European conflict could be managed. Underpinning this idea was the concept that the problem of Europe was the problem of nationalism. Unless Europe’s nationalisms were tamed, war would break out. The Yugoslav wars after the collapse of Communism comprised the sum of Europe’s fears. But there could be no question of simply abolishing nationalism in Europe.National identity was as deeply embedded in Europe as elsewhere, and historical differences were compounded by historical resentments, particularly those aimed toward Germany. The real solution to European wars was the creation of a European nation, but that was simply impossible. The European Union tried to solve the problem by retaining both national identity and national regimes. Simultaneously, a broader European identity was conceived based on a set of principles, and above all, on the idea of a single European economy binding together disparate nations. The reasoning was that if the European Union provided the foundation for European prosperity, then the continued existence of nations in Europe would not challenge the European Union. Perhaps, over time, this would see a decline of particular nationalisms in favor of a European identity. This assumed that prosperity would cause national identity and tensions to subside. If that were true, then it would work. But there is more to Europe politically speaking than an enhanced trading area, and the economics of Europe are hardly homogeneous. Germany and the Periphery The German economy was designed to be export-based. Its industrial plant outstrips domestic consumption; it must therefore export to prosper. A free trade zone built around the world’s second-largest exporter by definition will create tremendous pressures on emerging economies seeking to grow through their own exports. The European free trade zone thus systematically undermined the ability of the European periphery to develop because of the presence of an export-dependent economy that both penetrated linked economies and prevented their development.Between 1991 and 2008, all of this was buried under extraordinary prosperity. The first crisis revealed the underlying fault line, however. The U.S. subprime crisis happened to trigger it, but any financial crisis would have revealed the fault line. It was not a crisis about the euro, nor was it even a crisis about economics. It was actually a crisis about nationalism.Europe’s elites had crafted and committed themselves to the idea of a European Union. The elite of Europe, deeply tied to a European financial system as a principle, were Europeanists in their soul. When the crisis came, their core belief was that the crisis was a technical matter that the elite could handle within the EU framework. Deals were made, structures were imagined and tranches were measured. Yet the crisis did not go away.The German-Greek interplay was not the essence of the problem but the poster child. For the Germans, the Greeks were irresponsible profligates. For the Greeks, the Germans had used the EU free trade and monetary system to tilt the European economy in their favor, garnering huge gains in the previous generation and doing everything possible to hold on to them in a time of trouble. For the Germans, the Greeks created a sovereign debt crisis. For the Greeks, the sovereign debt crisis was the result of German-dictated trade and monetary rules. The Germans were bitter that they would have to bail out the Greeks. The Greeks were bitter that they would have to suffer austerity. From the German point of view, the Greeks lied when they borrowed money. From the Greek point of view, if they lied it was with the conscious collaboration of German and other bankers who made money from making loans regardless of whether they were repaid.The endless litany is not the point. The point is that these are two sovereign nations with fundamentally different interests. The elites in both nations are trying to create a solution within the confines of the current system. Both nations’ publics are dubious about bearing the burden. The Germans have little patience for paying Greek debts. The Greeks have little interest in shouldering austerity to satisfy German voters. On one level, there is collaboration under way — problem solving. On another level, there is distrust of the elites’ attempts to solve problems and suspicion that it will be the elites’ problems and not their own that will be addressed. But the problem is bigger than Greco-German disputes. This system was created in a world in which European politics had been declared in abeyance. Germany was occupied. The Americans provided security and inter-European fighting was not allowed. Now, the Americans are gone, the Germans are back and European international politics are bubbling up to the surface.In short, the European project is failing at precisely the point that it had been attempting to solve — nationalism. The ability of leaders to make deals depends on authority that is slipping away. The public has not yet clearly defined the alternatives, but that process is under way. It is similar to what is happening in the United States with one definitive exception: In the United States, the tension between mass and elite does not threaten to disintegrate the republic. In Europe, it does.Europe will spend the next generation sorting through this. Whether it can do so remains to be seen — though I doubt it. We know the tensions between nations and between elites and the public will redefine how Europe works. Even if things do not get any worse, the situation already has been transformed beyond what anyone would have imagined in 2007. Far from emerging as a unified force, the question will be how divided Europe will become. STRATFOR(http://www.stratfor.com/weekly/20111107-europe-international-system-and-generational-shift?utm_source=freelist-f&utm_medium=email&utm_campaign=20111108&utm_term=gweekly&utm_content=readmore&elq=6547e87d828b45e482911c3f7ed44b81)

Scrisoare către – fii mei – la facultate Dragii tatii

2011-11-08T03:53:00.000-08:00

Straniu, dar adevarat!Primesc(in data de 03.11.2011) in casuta mea postala o scrisoare adresata unor fii necunoscuti de la un tata anonim.Initial, m-a surprins caracterul scrisorii si adresantul nespecificat. O scrisoare adresata unor copii, unor fii, carora tatal lor le da sfaturi. Fara a ma declara partizanul si a impartasi intru totul mesajul, scrisoare m-a coplesit prin sinceritate si felul de-a un intermediar, care poate s-o faca cunoscuta destinatarilor. Am decis s-o public( publicatia ClujToday.ro a "ejectat-o, din pacate), pentru ca este bine si normal sa acceptam opiniile tuturor cetatenilor( fie si anonimi), dar care gandesc si sufera pentru o dreptatea si misiunea Tarii si Neamului". Iata textul:Să ştiţi că eu sunt bine, sănătos ( cât dă Dumnezeu ) ceea ce vă doresc din tot sufletul şi vouă.Şi mama este bine, este ocupată până peste cap cu lucru şi cu casa, dar vă sărută cu drag şi vă binecuvântează! Se roagă pentru voi să vă deschidă Dumnezeu mintea şi să fiţi oameni de nădejde. Aveţi grijă de voi, ajutaţi-vă întru-totul ca fraţi ce sunteţi şi nu vă lăsaţi înşelaţi de cei care, ca tineri fără experienţă ce sunteţi, vor să vă sucească minţile şi să îndepărteze de la voi pietrele de temelie ale acestei naţii: dragostea de ţară, familia, credinţa şi respectul pentru înaintaşii care au vrut şi au făcut ceva bun pentru România. Că veni vorba despre cei dinaintea noastră!Vedeţi că în ultima vreme ( cam de când a vorbit ex-regele în Parlament ), este o văicăreală şi o milogeală prin ziare şi pe la televizor după monarhie, mai ceva ca la parastasul lui baba Leana, aia cu cârciuma din capul satului.Că, ce bine ar fi dacă ar veni regele înapoi, că el ne este scăparea!Nu vă lăsaţi păcăliţi, dragii mei!Vremea lor a trecut, îs lihniţi de foame ca nişte păduchi flauşaţi şi nu visează decât cum să facă să ne prostească să apuce iar a ni se urca pe grumaz ca nişte lipitori. Ca să ştiţi ce să vorbiţi cu alţii când vine discuţia despre rege, ca să nu tăceţi ca proştii, vă spune tata ce-i cu casa asta de-i zice regală şi cu ce a făcut ea pentru ţară până să fie zburătăcită de pe aici.Tot respectul pentru Carol I, Ferdinand şi Maria. Restul...Căci „faptele vorbeşte!” Vedeţi voi, cam când era Carol al II -lea pe la sfârşitul domniei şi ţara era fărâme pe dinlăuntru de nu se mai înţelegea om cu persoană, a mers prin Europa să ceară ajutor şi sprijin.Şi nu l-a băgat nimeni în samă şi ne-or lăsat de izbelişte, că n-a mai vrut nimeni să aibă de a face cu el, că s-a făcut de mare ruşine. Şi-a gonit nevasta, aia de-i zicea regina Elena, şi-a adus ţiitoarea lângă el, pe Lupeasca, spioana care i-a îmbâxit toată casa cu agenţi de la răsărit. Cu toată adunătura asta pe lângă el, normal că atunci când a venit ultimatumul it toată casa cu agenţi de la răsărit. Cu toată adunătura asta pe lângă el, normal că atunci când a venit ultimatumul sovietic şi Dictatul de la Viena a fost paralizat şi n-a făcut ce scria la constituţie că trebuie să facă regele.”...a păzi:::”integritatea teritoriului”. Şi uite aşa sovieticii şi ungurii, au mai demonstrat odată că prin propagandă, manipulare şi presiune se poate neutraliza conştiinţa şi vigoarea unei naţii încât o poţi cuceri fără a trage un foc de armă.În alte vremuri pentru asemenea purtare boierii l-ar fi ridicat în ştreang pe trădător.Voi dragii mei, aveţi grijă şi nu luaţi de bun tot ce vedeţi şi auziţi. Cântăriţi cu grijă, vedeţi ce spun legea şi cărţile şi abia apoi veţi distinge binele de rău.Căt despre acest Mihai, ce vă spun?!Nu ar încăpea în plic să înşir câte prostii a făcut împotriva neamului.Le-am pus pe seama faptului că era tânăr şi prost, când a ajuns pe tron. Acum este ceva mai bătrân.Hai să vă zic, pentru că sunt atâţia lingăi oportunişti care trebuie făcuţi să facă, de au umplut toată presa. În cele mai grele vremuri pentru ţară, în vara lui 44, s-a înhăitat cu Partidul Naţional Ţărănesc, Partidul Liberal, Partidul Social Democrat şi Partidul Comunist a girat şi prin Proclamaţie s-a făcut părtaş la vânzarea ţării.Urmarea?Decapitarea statului prin arestarea conducătorului ( în incinta casei regale,sic) aruncarea armatei de pe front în haos şi dezarmarea ei, condiţionarea acestor acţiuni de o ofensivă sovietică pe frontul Iaşi-Chişinău şi o debarcare în Dobrogea. Păi asta nu este altceva decât TRĂDARE, dragii mei. Pentru asta nu exista înainte decât DESCĂPĂŢÂNAREA!Şi are acum tupeul să vină să dea sfaturi şi să afirme că a făcut ce trebuia?Oare ce poate să spună urmaşilor celor peste 100.000 ( o sută de mii!!!) de soldaţi români adunaţi pe valea Oituzului şi Trotuşului între 23-30 august,dezarmaţi, urcaţi în vagoane şi dus în gulagurile siberiene ca prizonieri de război, urmare a Proclamaţiei lui?În 1946 războiul era terminat de mult, iar pedeapsa cu moartea , potrivit legii supreme nu se mai aplica decât pentru crimele enumerate în Constituţie!!!Şi când în urma sentinţei de condamnare la moarte a Mareşalului de către un „Tribunal al poporului”(fără legalitate de înfiinţare ) se solicită graţierea, refuză cu „eleganţă monarhică”!De fapt, în retardul lui mintal nu putea să discearnă ce înseamnă onoare, demnitate sau verticalitate monarhică.Vedeţi voi, dragii mei ce se vrea a ni se vârî pe gât pe post de bomboană otrăvită învelită în poleială?Aşa că dragilor, mergeţi la surse, citiţi, încercaţi să înţelegeţi şi nu vă lăsaţi manipulaţi! În incapacitatea lui de a veni în contact cu realitatea s-a compromis de fiecare dată mai mult.Păi, să vedeţi:l-a decorat Stalin cu ordinul „Victoria” în 1945, iar în 1947 l-a pus pe Groza să-l dea jos de pe tron.Şi totuşi, în 2010 se aduce la Moscova la parada victoriei de 9 mai să-i omagieze pe cei care au dispus detronarea lui. Păi asta merită să-l bagi în seamă?Mă rog, ăsta-i omul! Ba a mai semnat şi Declaraţia de la Budapesta din 16 iunie 1989 în care se cere autonomia politică şi culturală a Transilvaniei.E drept că la aşa „sfătuitori”, aşa manifestări de lider”! Aşa că dragii tatii, vă rog din suflet , atunci când se mai pune pe tapet câte o asemenea campanie de presă căutaţi să aflaţi prima dată cine poate fi în spatele ei, ce scop are, mergeţi la cărţi la surse ) şi încercaţi să nu vă lăsaţi manipulaţi. Să aveţi grijă de voi şi să învăţaţi bine.Dacă mai apare ceva, vă promit că vă voi scrie.Uite văd că inglezul ăla, Charles, umblă ca Vodă prin lobodă şi tot caută nu ştiu ce.Vom vedea. Pa, vă iubeşte Tata. P.S. Să ştiţi că sânge albastru ca cerneala are numai lighioana aia din Japonia ca un gândac mare de apă.

Pompiliu Manea și calea cifrată a cunoașterea lumii

2011-10-30T11:31:00.000-07:00

O constantă a modului de gândire românesc actual este comparaţia. Încercând să evaluăm etapele istorice, proximitatea relațională și tipajul etno-comportamental ne diferim sentinței divine ca formatorii unor noi perspective civilizaționale. Există persoane care iubesc viața comunității împărtășindu-ne valorile și tradițiile naționale închegate în efigiile umanismului, dar, care ne educă să tindem spre o cunoaștere personală a ”imaginarului” civilizațional și deductibil. Clujeanul care a traversat ”capătul lumii” și a radiografiat harta etnografică și diversitatea culturală a mapamondului este profesorul clujean Pompiliu Manea.Fiecare zi a călătoriei a reprezentat un nou început, o altă poveste, un alt decor, încât sensurile cunoașterii proprii se împletesc cu sensurile tărâmurilor în care a poposit ”conchistadorul” clujean. Înainte să plece în marea aventură, domnul profesor mi-a mărturisit că are să exploreze lumea,- nu mi-a venit să cred și, totuși, m-ai apoi am început să lecturez răvașele sale scrise pentru ziarul ”Făclia”. M-au emoționat.Când a revenit înapoi în Cluj mi-a relatat cum arată lumea, extremitățile mapamondului și cele mai frumoase clădiri din acest mileniu. Era entuziasmat și bucuros, pentru că în 138 de zile a realizat peste 7000 de fotografii şi 56 ore de film.Săptămâna precedentă profesorul Pompiliu Manea și-a lansat cartea ”Pererin pe cinci continente”, o carte scrisă cu mult suflet, din inimă, în care respiră un dor față țară, întrucât are ”la bază însemnări zilnice şi o minuţioasă documentare”, dacă este să-l cităm pe prefațatorul cărții Ioan Barbu. Cartea reprezintă un almanah de călătorie, din care rezultă: reportajul și fila de jurnal, acestea fiind combinate cu însemnările geografice. Cartea ”Pererin pe cinci continente” este încărcată cu un număr mare de fotografii- 700- ce sunt cuprinse în paginile sale. Scriitorul vâlcean Ioan Barbu. scrie că structural opera profesorului Pompiliu Manea reprezintă un ghid de informaţie şi conduită pentru oricare călător care se încumetă să plece ca să străbată lumea.”Peregrin pe cinci continente” reprezintă o carte care exprimă cultura istorică a celor cinci continente, unde descoperi cele mai exponențiale muzee și comunități ale lumii. ”Peregrin pe cinci continente este o carte-ghid facilă oricărui român curajos și curios să devină un explorator al planetei Pământ. Prin asimilarea etapizată a cărții poți iniția un dialog imaginar cu acele locuri îndepărtate, în care putem să staționăm și să fim alături de miracolele naturale din alte civilizaţii, să le trăim alături și aidoma autorului-călător.

”PEREGRIN PE CINCI CONTINENTE”, o carte de Pompiliu MANEA

2011-10-30T11:29:00.000-07:00

La 28 octombrie 2011, la ora 13, în Sala „I. Muşlea”, Biblioteca Centrală Universitară „Lucian Blaga” a găzduit un eveniment de excepție și anume lansarea cărții ”Pelegrin pe cinci continente “, semnată de profesorul universitar clujean Pompiliu Manea, apărută la editura MediaMira, Cluj-Napoca, 2011.Holul bibliotecii a găzduit o expoziție de fotografii care a adus în prim plan cele mai memorabile clipe din călătoria ”din jurul pământului” efectuată de profesorul Pompiliu Manea.La eveniment și-au dat întrevedere cele mai de seamă personalități clujene reprezentând Academia, Universitatea, Biserica, instituțiile administrației locale, patronat, societate civilă, care s-au arătat interesați să afle mai multe despre expediția profesorului clujean care a traversat ”capătul lumii”. Moderatorul evenimentului a fost scriitorul Cornel Udrea care a sintetizat itinerariul lucrării, compuse din 700 de pagini, cu o inestimabilă zestre relevată în arta fotografică și conținutul incitant al călătorii în jurul lumii, pe care l-a realizat autorul.În context, redactorul șef adjunct al ziarului ”Făclia” Michaela Bocu și-a exprimat satisfacția pentru parteneriatul dintre autor și ziar, inclusiv pe parcursul călătoriei, și că în perioada celor de cinci luni de călătorie a autorului redacţia ziarului a fost singura din Cluj care a avut asentimentul să publice reportajele, paginile de jurnal şi fotografiile trimise de pe vas din diferite colţuri ale lumi. Directorul primului cotidian liber “Curierul de Vâlcea“, care a apărut începând din 22 decembrie 1989, Ioan Barbu a calificat lucrarea autorului ca pe un semn de generozitate faţă de noi.În cadrul manifestării au fost proectate a două filme realizate de Pompiliu Manea în timpul călătoriei sale, iar mezzosoprana Lavinia Bocu a prezentat și susținut un recital din repertoriul muzicii culte, care a fost primit cu multă căldură.Profesorul Pompiliu Manea nu este doar primul român care a făcut înconjurul lumii, ci și profesorul care ne oferă un model de înțelepciune.

Relațiile ruso-chineze: parteneriat strategic, tovărășie și politica ”lupilor asiatici”

2011-10-27T17:07:00.000-07:00

Ascensiunea asiatică a Rusiei se amână. Inclusiv ascensiunea ”Noii Rusii”.În vara anului 2011 experții Gazpromului au dedus că în Europa compania înregistrează pierderi considerabile și sugerează factorilor decizionali o orientare plenară spre Asia. Este adevărat că China a devenit principalul partener al Rusiei, prin politica de creditare a rușilor cu miliarde de dolari, uneori semestrial.Doar că în perioada 11-12 octombrie premierul rus Vladimir Putin s-a aflat în vizită la Beijing. Este prima vizită în străinătate al premierului rus efectuată în China, care s-a exprimat într-un mod simbolic, după ce a fost chemat și înaintat să candideze la funcția de președinte al Rusiei. În cadrul vizitei Moscova a trimis un laudatio prin care China a fost calificată ca cel mai important prieten și inestimabil partener economic. Mesajul subliminal al premierului rus a fost unul pan-asiatic și orientat contra Statelor Unite, considerându-le că parazitează pe poziția monopolistă a dolarului. Eticheta ”parazit(are)” a fost rapid îmbrățișată de presa japoneză și cu satisfacție a fost încadrată în titlurile din primă pagină a mass-mediei de la Tokio. Doar că vizita premierului rus a fost tratată de comunitatea de experți ruși ca fiind una de eșec, considerând că în fapt China nu vede Rusia ca pe un partener economic prioritar. Est adevărat că, în cadrul întrevederii pe care a avut-o premierul rus cu premierul Consiliului de stat al Republicii Populare Chineze Wen Jiabao, Putin a anunțat despre o cifră record în volumul comercial rus-chinez, care, potrivit lui, va fi de 70 sau chiar de 80 miliarde de dolari. Cifra, indubitabil, este una favorabilă, doar că analiștii ruși consideră că relațiile comerciale pot fi mai mari, aducând în atenție cifrele volumului comercial pe care le derulează chinezii cu Japonia sau cu Statele Unite. Astfel relațiile japono-chineze a depășit 344 miliarde de dolari, iar cele americano-japoneze ating cifra de 400 miliarde de dolari. Trebuie spus că în cadrul acestei vizite părțile au străruit să abordeze relațiile ruso-chineze mult mai amplu. Actualul premier, viitorul președinte rus, pe parcursul deplasării a fost însoțit de o delegație de 160 de persoane. Evident, în cadrul întrevederilor protocolare au fost semnate numeroase documente legate de investiții, de cooperarea în energie și metalurgie. Proiectele sunt evaluate la 7 miliarde de dolari. Spre exemplu, banii chinezi vor finanța construcția Uzinei de aluminiu din Tayshet, din regiunea Irckutsk, Rusia. La aceeași întrevedere a fost reglementată și problema sensibilă, pe care au invocat-o rușii, de neachitare a plății pentru gazul rusesc. Numai că, dincolo de metafore de iubire și invocata prietenie, Beijingul s-a arătat un negociator extrem pragmatic, în contrast cu europenii, demonstrând că prioritățile economice pot fi modificate în timp, iar Rusia nu este o opțiune de neînlocuit. Din acest considerent nu s-a reușit realiza visul foarte râvnit, de mai mulți ani, al Moscovei de începere a livrărilor în volum incomensurabil a gazului rusesc prin unul sau două gazoducte. Prețul propus de ruși a fost categoric refuzat de Beijing.Primul document bilateral de furnizare a gazului părțile l-au semnat încă în anul 2004. În principiu chinezii vor să achiziționeze gazul rusesc, numai nu la prețul pe care il oferă Moscova. Desigur detaliile negocierilor nu sunt dezvăluite publicului larg. Dar, este o evidență că formula științifică practicată de ”Gazprom” având ca adresă cumpărătorul european, nu este îmbrățișată de China. În Asia trebuie să fie totul mai ieftin, afirmă Beijingul, aici nu se cedează nimic, nici pentru un mult invocat ”parteneriat strategic”. Chinei îi este arhicunoscut potențialul oportunităților de gaze ale Moscovei pe direcția europeană, care este unul epuizat. UE și-a propus un scop strategic de minimalizare a dependenței sale energetice față de Rusia, care reprezintă o amenințare economico-politică. Șantajul politic rusesc la adresa statelor europene prin intermediul Gazpromului a condus la luarea de măsuri care să descurajeze mofturile unei dintre cele mai mari corporații a gazelor deținută de statul rus. Un alt factor care a arătat că Moscova nu poate să viseze la o dominație pe piața gazului constă în faptul că marfa nu este unică sau proprietatea unui singur stat. Gaz natural, după cum bine se vede, există în lume, mai ales în Asia. Iar faptul că în decursul negocierilor cu Moscova China a instituit pe teritoriul său un gazoduct din Turkmenistan, oferind acestui stat postsovietic, considerat izolat, oportunitatea să ajungă pe piață, evitând intermedierea rusească, redă caracterul pragmatic chinez. Doar în acest an prin itinerariul turkmen au fost furnizați 15 miliarde de metri cubi de gaz, potențialul fiind de până la 60 miliarde de metri cubi. Afacerea turkmenă reprezint exact ceea ce Moscova propune Beijingului. Pe lângă aceasta China mai achiziționează în mod activ gaz lichifiat, care destul se găsește pe piață. În același timp, din Sahalin până la Vladivostok deja este asamblat gazoductul pe care Putin l-a dorit să-l extindă până-n China. Numai că Beijingul refuză această ofertă și se arată mai mult interesat de gazul rusesc, care ar putea să-l primească din Siberia de Vest prin Altai.Disputa cu chinezii din cauza prețului la gaz încurcă planurile cu conductele Moscovei din regiune. De aceea, ramura până l-a Vladivostoc, care intrat în letargie, astăzi Rusia insistent propune să fie extinsă până-n Coreia de Sud prin intermediul Republicii Populare China. Presa japoneză a obținut niște date conform cărora la se arată că la începutul lunii noiembrie președintele Dmitri Medvedev la întrevederea avută cu preşedintele sud-coreean Lee Myung-bak, de la Sankt-Petersburg, i-a propus niște condiții extrem de avantajoase Seulului. Putem spune că Rusia duce lipsa doar de gaz natural lichifiat. Nu mai are surplusul acesteia, întrucât produsul singurei uzine rusești( care se află mai jos de Sahalin) este în totalitate vândut pentru mulți ani înainte. Proiectul legat de gazoductul coreian nu este unul superavantajos, chiar dacă este sprijinit verbal de Moscova și de Seul. Esența acestuia constă în tehnica negocierilor cu care rușii vor să-i ademenească pe chinezi, care pot vedea că ar pierde un proiect al gazoductelor asiatice de perspectivă. Moscova consideră că într-o zi Beijingul va accepta proiectele rusești. Ea își întemeiază raționamentele pe faptul că gazul în balanța energetică a Chinei constituie doar 4 procente, iar țara va tinde să achiziționeze un volum mai mare, în dorința de-a reduce dependența față de cărbunele ineficient și dăunător. În afară de gaz, până de curând, Moscova considera că China se va simți nevoită să cumpere și petrolul rus, iar în prezent Federația Rusă după volumul livrărilor către Beijing se află pe cea de-a cincea poziție.Este interesant faptul că într-un mod rapid China elimină și dependența livrărilor militare survenite din Rusia. La începutul anilor 90 din Federația Rusă erau exportate circa 90 de procente din armament. Numai că în anul 2007 China a redus la jumătate achiziționarea de armament din Rusia, iar volumul acestora sunt într-o continuă scădere.Actualmente, conform datelor Institutului de cercetări pentru problemele lumii, China populară a redus importul armamentului rusesc de la 40% la 10%. Chinezii au copiat mai multe modele de armament rusesc, inclusiv avioane de vânătoare, creându-și încrezători o indistrie proprie de apărare. Prin urmare deja produc avioane de luptă din cea de-a cincea generație. O maximă chineză spune că uneori frații își schimbă locurile, inversându-se poziția fratelui mai mare.Vor însuși europenii din filosofia chineză și vor spune că atunci: ”când norocul ne surâde, întâlnim prieteni; când este împotriva noastră, întâlnim o femeie frumoasă.Beijingul rămâne singura națiune care oscilează între politica de parteneriate și de pragmatism.

Există o guvernare mondială? ”Supercorporația”!

2011-10-26T16:13:00.001-07:00

Există oare o guvernare mondială? Cât de dependentă este economia mondială de corporațiile transnaționale și cum se exprimă capitalismul global în actualitate- sunt întrebări care îi determină pe cercetători să investigheze ”noua ordine globală” ca o realitate desprinsă din conspirologia psiho-socială. Prin urmare, ca să modeleze tipajul sistemului corporativ, specialiștii Universității din Zurich au prelucrat un imens depozit de date, care reflectă relația de proprietate între cele mai mari corporații, scrie New Scientist. Elvețienii au efectuat o analiză matematică a relațiilor pe care le au 43 de mii de corporații transnaționale și au ajuns la o concluzie alarmantă: lumea este cârmuită de o gigantică ”supercorporație”. Anume aceasta ”ține funiile” economiei mondiale.Cercetările precedente au reliefat că estimativ un mic grup de companii și bănci dețin cea mai mare parte din ”turta economică” mondială, din care celorlalți le rămân doar fărâmiturile. Numai că respectivele cercetări au scăpat din vedere legăturile indirecte ale Corporațiilor Transnaționale cu companiile fiică și cu companiile afiliate acestora. "Realitatea este atât de complicată, în contextul în care noi am fost obligați să evităm dogmele, fie că acestea erau teoria conspirației say teoria pieței libere, - a explicat caracterul obiectiv al cercetării autorul acesteia Dr. James B. Glattfelder, - Analiza noastră se bazează pe date reale”. Selectând 37 milioane de companii și investitori din lumea întreagă, prezentate în baza de date Orbis С din anul 2007, echipa de cercetători de la Zurich a filtrat și prelucrat datele a 43 060 de companii ce aparțin corporațiilor transnaționale și a reușit să determine activele comune ale acestora.Analiștii au identificat un nucleu din 1 318 de companii, legăturile dintre acestea pot fi calificate ca bazate pe o interdependență sangvinică. În fiecare din cele 1 318 de companii au fost identificate realții strânse legate unele de altele, prin două sau mai multe companii.Veniturile oficiale ale acestor corprații depășesc puțin de 20% din profitul operațional mondial, dar prin firmele lor satelit acestea în fapt dețin majoritatea companiilor mondiale, care activează în sectorul economiei ”reale”. Așa dar, prin acest mod, în foarfecele monștrilor corporativi este concentrat 60% din veniturile mondiale. Mai mult de atât, cercetătorii au determinat că majoritatea lănțișoarelor financiare se îndreaptă spre o ”superenclavă” constituită din 147 de companii. Activele acestora se întrepătrund între ele, în fapt constituie o proprietate comun, ceea ce asigură acestui conglomerat economic un control asupra 40% din bogăția corporativă globală.Majoritatea din acești ”titani” sunt institute financiare. În topul primilor zece lideri au intrat: 1. Barclays plc2. Capital Group Companies Inc3. FMR Corporation4. AXA5. State Street Corporation6. JP Morgan Chase & Co7. Legal & General Group plc8. Vanguard Group Inc9. UBS AG10. Merrill Lynch & Co IncCercetătorii menționează că protestele împotriva capitalismului global care se desfășoară sub lozinca ”Să ocupăm Wall Street-ul” constituie o replică la adresa ascenciunii Corporațiilor TransNaționale.Deci nu este un mit, desprins dintr-o carte sau film fantastic, "Supercorporația” există!

Revoluția Twitter sau mitul Twitter din Republica Moldova?!

2011-09-30T04:51:00.000-07:00

S-au scurs deja niște ani de la revoluția din 7 aprilie de la Chișinău când Piața Marii Adunări Naționale a fost împănzită de tineri care au protestat contra comuniștilor și a politicilor abordate de pseudo-elita guvernatoare de la Chișinău. Unii au desemnat ca fiind prima revoluție a internetului din secolul XXI. Chiar dacă Twitter, într-un raport realizat de curând, în contrast cu Facebook-ul, a fost considerat a fi un portal al tinerilor aventurieri, care nu este destinat exercițiilor intelectuale, lecțiilor de civilizație și nu are capacități de sporire a intelectului. Într-adevăr a fost o revoluție Twitter?- cum s-au întrebat mulți bloggeri și comentatori din spațiul public? Și cum s-ar fi produs revoluție Twiter în Republica Moldova, răspândită de pe Internet, dacă nu ar fi existat niște politici instituționalizate ale Chișinăului în domeniul de informatizare a populației și a accesului la noile mijloace informaționale. Evident că au existat. Nu putem trece neobservate documente cum ar fi Strategia Naţională de edificare a societăţii informaţionale în RM sprijinit de Programul Naţiunilor Unite pentru Dezvoltare, Strategia Naţională de edificare a societăţii informaţionale - "Moldova electronică", care și-a stabilit drept una din priorităţi implementarea guvernării electronice. Am fi putut vorbi astăzi despre o revoluție a Internetului în Basarabia dacă nu ar fi existat numeroase programe și organizații internaționale care au încurajat accesul la Internet al populției din teritoriu. SOROS, CONTACT, Eurasia, Ambasada SUA, Ambsada Marii Britanii, Agenția Suedeză de Dezvoltare, Corpul Păcii, etc. care au alocat finanțări organizațiilor non-guvernamentale basarabene, implicit acces la Internet și o popularizarea cetățenilor cu noile tehnologii informaționale?!

Reflecții selectate în perioada Revoluția Twitter de la Chișinău Bloggerul Sorin Tudor, scria în zilele protestelor din anul 2009 de la Chișinău un articol în care se întreba: ” Chișinău: există o revoluție Twitter?” crede că, ”după folosirea de către TechCrunch și net.effect a sintagmei Moldova’s Twitter Revolution, revoluția twitter de la Chișinău s-a tranformat rapid într-un soi de adevăr de necontestat al îndrăgostitului de web 2.0. În timp ce, probabil, este prea devreme pentru a spune dacă revoluția Twitter din Moldova va fi un succes, ar fi cu siguranță greșit să nu ținem seama de rolul pe care Twitter și alte social media l-au jucat în mobilizarea (și, cu atât mai mult, în raportarea evoluției) protestelor. Moment în care ar trebui să ne fie evident că “revoluția Twitter din Moldova” este o figură de stil. Și, pentru aceia care vor mai mult: in urma cu o saptamana, Jon Pincus încerca să argumenteze că a comunica pe Twitter ar reprezenta o strategie politică. O însemnare care l-a determinat pe Matt Lockshin să reacționeze: Nu am nicio indoială că Twitter are rolul său în organizarea și susținerea politică, dar acest lucru nu înseamnă că Twitter este o strategie și pe Ivan Boothe sa fie chiar mai explicit: Exista o tendință, cred eu, în a încerca “să pliem” strategia și instrumentul. În a spune “asta este ceea ce dorim să realizam, și - hei! - exista o unealtă care va face asta!”. Și a echivala apoi instrumentul cu strategia. Deși acestea sunt în continuare procese separate și etape separate în dezvoltarea unei campanii. Îmi place să folosesc Twitter pentru propriile campanii. Dar, în opinia mea, strategia se află întotdeauna pe primul loc, înainte de a imagina modul în care se potrivesc instrumentele care vor fi folosite. Manifestele politice, rețelele de tip phone tree și “sufocarea” faxurilor probabil că au fost privite ca strategii atunci când fiecare tehnologie a apărut. Dar, fără o strategie de campanie care să permită implementarea acestor instrumente nu cred ca acestea ar ajunge să fie eficiente (http://sorin-tudor.ro/chisinau-exista-o-revolutie-twitter/). Un alt blogger scrie despre ”Prima revolutie live pe Twitter”, la Subiecte: Twitter , că: ”În Republica Moldova s-au agitat spiritele, iar pe Search-ul de Twitter se poate citi totul live, chiar și televiziunile se informează de pe Twitter. http://deceblog.net/2009/04/prima-revolutie-live-pe-twitter/ O altă opinie redă euforic impactul Twitter din zilele când protestatarii asediau instituțiile statului moldovean deținute de comuniștii lui Voronin: ”Internetul a mai fost folosit în manifestări sociale de răzmeriță, ca să le spun așa. Totuși, nu a fost nicio revoluție propriu-zisă care să fie relatată prin Twitter cum a fost cea de acum. Astăzi, dacă te uitai pe http://www.twitscoop.com/, ai fi observat că „Moldova” și „#pman” sunt printre cele mai twitter-ite cuvinte la nivel global! Eu stăteam azi pe thread-ul de Twitter Search #pman și odată la 5 secunde, apăreau încă 5 tweet-uri. Adică nah… de acord că s-a folosit media socială pentru comunicare între revoluționari, dar aici avem totuși o diferență. În absența jurnaliștilor și a televiziunilor, telefonul mobil a devenit acolo principalul mijloc de comunicare (cu lumea externă), care a transmis pe Twitter (text) și pe YouTube (video). Eu cred că e ceva nou de data asta. O imagine intrisecă a revoluției Twitter, pe care a reprodus-o bloggerul Iulian Bărbulescu și ceea ce a reprezentat fenomenul Twitter la Chișinău îl remarcăm în articolul:” Revoluția Twitter – din Chișinău pe Internet”( postat la 8 aprilie 2009): ”Ieri am citit prima oară despre Revoluția din Moldova pe Twitter. De ieri, deja a fost botezată “Revoluția Twitter” și cred că putem vorbi de prima manifestare socială de acest gen desfășurată mai ales pe Internet. Autoritățile de la Chișinău au tăiat rapid toate mijloacele de comunicare, au oprit jurnaliști la graniță și le-au tăiat moldovenilor chiar conexiunile la Internet. Asta nu a oprit răspândirea informației în media socială: pe YouTube, în blogosfera, pe Twitter și pe Facebook. Revolutia 2.0 (era cazul sa brevetam și acest termen) Pe Twitter, ieri s-a format instantaneu un cod pentru a identifica toate mesajele despre revolutie: #pman – Piata Marii Adunari Nationale. Iata rezultatele unui search pe tema astHYPERLINK "http://search.twitter.com/search?q=%23pman"a pe Twitter. Toata lumea dadea numai mesaje pe tema asta: unele amuzate, altele intense și foarte multe linkuri către articole din presa online sau de pe bloguri. http://www.iulianbarbulescu.ro/revolutia-twitter-din-chisinau-pe-internet-266 alte mesaje despre Twitter- ” the Chisinau protests undoubtedly present an interesting case-study that I hope academic institutions like Harvard's Berkman Center and others would take on and examine in detail”. http://neteffect.foreignpolicy.com/posts/2009/04/07/moldovas_twitter_revolution Iată ce scriau bloggerii de la Noii Golani în timpul Revoluției Twiter: ”Practic, în acest moment, dacă furnizorul tău de internet este unul dintre providerii Starnet( mai jos vom exemplifica) sau Moldcell(care este în parteneriat cu Întreprinderea de Stat Molddata- n.n.), nu poţi accesa site-ul www.romanism.net. Considerăm că îngrădirea accesului către site-ul nostru e o încălcare a dreptului la libera exprimare şi a dreptului la informare. Rugăm pe această cale ca autorităţile competente să facă demersuri pentru remedierea situaţiei. Ţinem să menţionăm n acest context că apelurile repetate făcute de noi către providerii menţionaţi mai sus au rămas fără un răspuns concret, ncercndu-se pasarea responsabilităţii către alte firme”-http://www.noiigolani.ro/blog/tag/starnet/ Conform informațiilor apărute în registrul electronic moldovenesc, în perioada anului 2009, deținătorul hostingului Twitter în Republica Moldova este o echipă de tineri cu o experiență de peste 10 ani în domeniul Internetului și care au numele comercial de Adpixel.biz. http://www.adpixel.biz/ oferă pachet de Hosting pentru distribuitori (Reseller) care pot primi gratis un domeniu în zona .com, .net sau .org(!!!) Adresa companiei este Republica Moldova:or. Chisinau, MD 2004, str. Mitropolit Dosoftei 156, of 218, tel.:+(373 22) 59 56 50, fax: +(373 22) 59 56 50, mobil: 0 680 88 999 sau 0 694 41 999, email: office@adpixel.biz; web: http://www.adpixel.biz; ICQ: #153687050, # 68717624 Firme reprezentative TI sunt Unisim-Soft, Endava, DAAC System Integrator etc.

Revoluția Twitter de la Chișinău comentată în spațiul public rusesc Revoluția Twitter a fost relatată excesiv și în spațiul informațional rusesc. Unii jurnaliști au enunțat chiar o ”întâlnire de taină” la Viena a fiicei finanțatorului Soros cu Natalia Morari, una din artizanele Revoluției Twitter de la Chișinău, inclusiv cu reprezentanți ai Raiffesen Bank. Spre exemplu, Olga Serebreanaya, în publicația "Gorod 812"(Orașul 812) de la Sanckt-Petersburg, № 013 13.04.2009, scrie la rubrica ”Codul Moralității” un articolul cu titlul ”Twitter ca mijloc de pregătire a revoluțiilor eșuate”. Făcând o comparație cu Tbilisi, unde evenimentele din Georgia nu au nici un ecou pe blogurile rusolingvilor, Chișinăul se remarcă. ”Jurnalista Natalia Morari este subiectul numărul unu. Mobilul este cunoscut: un an și jumătate în urmă ea nu a fost admisă în Rusia(...) O asemenea răutate, înjurătură și sudalmă la adresa unui lider al unei organizații de tineret de opoziție din alt stat, probabil, niciodată nu a existat. Originea acestora este una enigmatică, cât și decizia de-a nu îi permite lui Morari în Rusia. Doar că aceast, evident, nu trebuie să torni mizerie după cum au făcut blogerii feesbiști, dar o ipoteză licărește. Cea de-a doua temă constă în utilizarea tehnologiei de internet pentru colectarea protestatarilor. Și tehnologia modernă cea mai folosită în Europa este Twitter. Dar iată un paradox: pe Twitter erau înregistrați erau doar 70 de utilizatori în Moldova. Doar că la 7 aprilie, în ziua protestelor, activitatea utilizatorului twitterului larsz a depășit twiții calmari giganți ai lui Stiven Fray. Ce s-a întâmplat în adevăr, ghicesc unii pe blogurile revistei americane Foreign рolicy http://neteffect.foreignpolicy.com/posts/2009/04/07/more analysis of twitters role in moldova). Dar un lucru e cert: o reacție în Occident l-a asigurat protestului de la Chișinău anume Twitter. Și a treia întrebare: pentru ce s-au adunat? Nu s-a reușit o revoluție. Și iarăși paradoxal. În mass-media online mitingul de la Chișinău a fost denumit brusc o ”revoluție”. Iar mai apoi au început să le spună celor adunați că scopurile nu au fost atinse. Nimeni nu avea dubii că moldovenii doresc să înfăptuiască anume o revoluție. Atunci printre cerințele formulate figurau totalurile alegerilor, iar în libertatea de acțiune a maselor nimic nu figura, pentru că masele sunt mase(...) În data de 13aprilie 2009, Centrul de Jurnalism extremal din Rusia posta pe portalul său un articol care avea ca titlu: ”Un american a acuzat Departamentul de stat din SUA de o organizarea actelor de vandalism din Moldova” În spatele acțiunilor de la Chișinău, care s-au soldat cu acte de vandalism și victime umane stă guvernul SUA. La o atare concluzie a ajuns jurnalistul Daniel McAdams în articolul său "Moldova's 'Twitter Revolution': Made in America?”). Autorul analizează situația, care, potrivit spuselor organizatorilor acțiunii de protest, au precedat evenimentele din 6 și 7 aprilie. În particular, el supune îndoelii caracterul ”popular” al protestului. Astfel, conform spuselor reprezentantei opoziției moldovenești, a Nataliei Morari, ea și colegii săi au reușit să mobilizeze 15 mii de persoane ca să iasă în stradă, având în arsenalul lor doar ” 6 persoane, 10 minute de asediu cerebral și de luare a deciziei, dar și câteva ore pentru difuzarea informației prin intermediul rețelelor sociale, bloguri, mesaje pe e-mail și sms". Inclusiv prin rețeaua socială Twitter, ceea ce a constituit ca evenimentele să poarte numele de revoluție-twitter. În același timp, după cum menționează autorul, salariul lunar în Republica Moldova este de 2532 lei (230 dolari USA), iar mărcile telefonice I-Phone, care sprijină formatul ”twiter”, îl va costa pe cetățeanul moldovean suma de 6 599 lei – de două ori salariul lui lunar. Plus cel mai rapid acces la internet de la cel mai simplu mecanism îl va costa pe cetățeanul moldovean estimativ 500 lei, ceea ce echivalează cu 800 de dolari ai americanului de divel mediu. "De unde are această națiune sărăcăcioasă asemenea posibilități și profituri?” – se întreabă cercetătorul american. ”Cine a achitat revoluția?”-se întreabă portalul jurnaliștilor extremali din Rusia. După o trecere sub observație a site-ului organizației non-guvernamentale moldovenești Hyde Park pe care o face centrul rusesc, care, spun ei, își propunea să lupte ca ” guvernul legal al Moldovei să fie dat jos” , aceștia descoperă stema SUA și dezvăluie că ”protectorul” site-ului este Guvernul american. Mai ales, după cum susțin aceștia, site-ul este gratuit postat în cadrul programului ”Instruirea și accesul la Internet" (Internet Access and Training Program, IATP) Direcția programelor culturale și educaționale ale Departamentului de stat al SUA (Bureau of Educational & Cultural Affairs, ECA), creat cu concursul campaniei "Act de apărare a libertății" (Freedom Support Act, FSA)". Jurnaliștii ruși spun că au butonat mai adânc, încât au descoperit că pe portalul Agenției de dezvoltare a SUA au văzut o informare, prin care guvernul american prin intermediul unor organizații intermediare ca International Republican Institute și National Democratic Institute, alocă numeroase resurse pentru dezvoltarea în Moldova a unor programe ispititoare cum ar fi "Sprijinirea activismului politic democratic în Moldova " (Strengthening Democratic Political Activism in Moldova, SPA). ”Agenția se mândrește că acest program ”contribuie la apariția unor noi activiști politici, care pot formula și obține niște scopuri politice concrete". Fără îndoială, așa și este”, trag concluzie rușii. ”Încă un program, ”Instruirea și Accesul la Internet" (IATP), poate aduce lumină și răspunde la întrebarea, de unde au apărut acești ”twitterieni”. După cum anunță guvernul SUA, acest program ”asigură comunităților locale accesul liber la internet și propune un spectru latg de programe educaționale în toate aspectele de lucru cu tehnologiile informaționale”. Nu se poartă instruirea cu ajutorul I-Phone?”- se întreabă autorii. Ziariștii ruși nu trec cu vederea nici ”Programul participării civice” al guvernului american (Moldova Citizen Participation Program), scopul căruia constă în participarea cetățenilor la viața publică, edificarea acestora ca niște cetățeni activi, astfel încât folosindu-se de instrumentele democratice să-și poată organiza societatea în care trăiesc. Referințe: http://libereya.ru/print_page.php?id=2138_0_11_0, http://www.lenta.cjes.ru/?m=4&y=2009&lang=rus&nid=5386 Unul din jucătorii social care a încurajat accesul la Internet pentru societatea basarabeană este considerat Centrul Contact, directorul căruia Mihai Godea a fost vicepreședintele Partidului Liberal Democrat din Republica Moldova(în prezent și-a creat un partid propriu, după ce a actualul premier basarabean și președinte al PLDM Vlad Filat i-ar fi reproșat că ar fi avut o întrevedere secretă la Viena cu un ”păpușar”-n.a.). Amintim că Centrul CONTACT alături de alți finanțatori externi - Eurasia, SOROS, SIDA- a constituit comunitatea donatorilor pentru societatea civilă din Reppublica Moldova. În Registrele Centrului Contact erau bifate estimativ 6000 de organizații non-guvernamentale în Republica Moldova în anul 2008. Centrul Naţional de Asistenţă şi Informare a ONG-urilor din Modova CONTACT, este o organizaţie nonguvernamentală independentă non-profit, ce contribuie la dezvoltarea societăţii civile din Republica Moldova prin oferirea serviciilor de informare şi consultanţă, instruire şi facilitare, granturi şi asistenţă tehnică. Fiind înregistrată la Ministerul Justiţiei pe data de 17 noiembrie 1995 în calitate de instituţie publică, Centrul a fost un proiect cofinanţat de Fundaţia SOROS- Moldova şi Programul pentru Democraţie Phare/Tacis. În 1997, cu suportul financiar a Fundaţiei Eurasia şi a Programului Societate Civilă al Fundaţiei SOROS-Moldova, Centrul CONTACT a deschis centre regionale la Bălţi şi Cahul. În 1999 Centrul CONTACT şi-a extins activitatea deschizând alte două centre regionale la Soroca şi Comrat, cu suportul Mott Foundation. Pe parcursul activităţii sale CONTACT a desfăşurat o activitate de succes în extinderea serviciilor Centrelor Naţionale de Asistenţă şi Informare a ONG-urilor în Moldova: Chişinău, Bălţi, Cahul, Soroca, Comrat, Tiraspol şi în alte peste 400 de comunităţi rurale. Printre proiectele de succes din anul 1997 până în prezent ale Centrului a fost implementat proiectul „Dezvoltarea durabilă a Centrelor Comunitare de Acces la Informaţie şi Instruire (CCAII) prin consolidarea capacităţilor organizaţionale ale Alianţei CCAII din Republica Moldova" (anii 2006-2008), care are drept scop consolidarea capacităţilor organizaţionale ale CCAII. Proiect foarte mediatizat de Fundația SOROS și de care a beneficiat numeroase localități din Republica Moldova. Vezi http://www.contact.md/ sau http://www.soros.md

***
A existat o Revoluție Twitter la Chișinău? Un proiect care a născut o nouă configurație politică și a impus noi accente în exprimarea protestului ca formă în viața publică. În tot cazul tendința de interdependență și globalizare a societăților contemporane a născut o rețea cu numele Twitter și o revoluție care a aplicat rețeta internautică în protestul public. (material scris la 5 septembrie 2009, din setul de alte referințe dat pentru ”Strategic Consulting”, director Horia Mihălcescu, contra plata căruia a fost de 100 lei fără TVA)

2011-09-18T23:44:00.000-07:00

Era o vreme când saşii din Siebenburgen, cum i se mai spune Transilvaniei (adică regiunea celor şapte cetăţi: Braşov , Bistriţa, Sebeş, Sibiu , Sighişoara, Mediaş şi Cluj), treceau Carpaţii pentru schimburi comerciale şi ajungeau şi în zona Drăgăşanilor, de unde cumpărau vin. Ofereau la schimb articole de meşteşugărie, pe care saşii le produceau de o calitate recunoscută în toată Europa. Oltenii din Drăgăşani au găsit repede o modalitate să-i păcălească pe negustorii saşi. Cu ospitalitatea caracteristică, ei îi invitau în case, le dădeau să mănânce, apoi le serveau vinul cel mai tare pe care-l aveau. Cum saşii nu erau obişnuiţi cu băutura (ei erau obişnuiţi cu munca), se “ameţeau” repede, iar când începeau negocierile pentru preţul produselor, erau aproape beţi şi nu mai reuşeau să vândă la preţ bun. Pe când cumpărau vinul, oltenii le dădeau să guste şi din ăla şi din ăla şi din ăla… şi imediat negustorii saşi se “pileau” la loc. Când încărcau vinul târguit, pe lângă faptul că era cumpărat la un preţ mult peste cel normal, vinul bun era înlocuit cu cel mai rău zaibăr şi tulburel. Când au ajuns în “cele 7 cetăţi”, adică în Transilvania, Burgermeisterul (adică primarul) şi-a dat seama că negustorii saşi au fost păcăliţi: au vândut ieftin produse de calitate şi au cumpărat scump vin prost. I-a întrebat cum au decurs negocierile şi şi-a dat seama de strategia oltenilor: îi îmbătau pe saşi apoi negociau cum vroiau ei. În anul următor au pornit din nou negustorii saşi spre podgoria Drăgăşani pentru a face schimb de produse şi pentru a aduce vin în Transilvania. Şi, la fel ca şi anul precedent, negustorii au fost ospătaţi şi au băut cot la cot cu oltenii, din vinul cel mai tare. Apoi, când abia se mai ţineau pe picioare, au început să negocieze şi să facă afaceri. Oltenii îşi frecau mâinile că iară i-au păcălit pe saşi. Pe când saşii îşi arătau produsele şi oltenii vinul, dintre negustorii transilvăneni s-a ridicat unul, căruia toţi îi făceau loc: “Das ist der Schmecker”, au spus ei, adică “cel care gustă”. Toţi îl respectau şi nici unul nu-i ieşea din vorbă. Dintre toţi el era singurul care nu a pus strop de băutură în gură. El a fixat preţul de vânzare a produselor meşteşugăreşti, el a gustat vinul şi a fixat preţul de cumpărare şi a vegheat ca vinul de calitate să fie încărcat în căruţe. Astfel saşii, numai după ce au adus cu ei un Der Schmecker, au putu face un comerţ cinstit cu oltenii. Aceasta este originea adevărată a cuvântului “şmecher”, chiar dacă acum înseamnă altceva.AUTOR: De la Lume Adunate

MIHAI EMINESCU: Rusia pretinde retrocedarea Basarabiei

2011-09-18T09:47:00.000-07:00

În sfârşit vedem limpede. Generaul Ignatieff a propus guvernului nostru retrocedarea Basarabiei în schimbul a nu ştiu căror petice de pământ de preste Dunăre. România este singurul stat care azi e în primejdie de a fi desmembrată de chiar aliatul ei, după ce au încheiat o convenţie, prin care i se garantează integritatea teritoriului. România vede zburând ca leava în vânt asigurările unei convenţii, a cărei iscălituri sunt încă umede şi e care a încheiat-o c-o împărăţie mare pe a cărei cuvânt se credea în drept să se întemeieze.Şi ce zice Austria la aceasta? Austria, pentru care gurile Dunarii sunt o condiţie de existenţă mai mut decât pentru noi? După cât auzim, ea nu are nimic de zis, dacă i se asigurează neutralitatea întregei Dunări de jos.Dar cum să se asigure acestă neutralitate ? Printr-un tratat? ridicol! Tratările se scriu astăzi, pentru ca sa fie calcate a doua zi.Dar cu ce drept pretinde Rusia bucata noastră de Basarabie, pe care am căpătat-o înapoi, drept din dreptul nostru şi pământ din pământul nostru?Pe cuvantul cum că onoarea Rusiei cere ca să se ia o bucată din Româia. Va să zică, onoarea Rusiei cere ca sa se ia o bucată din România, şi aceiaşi onoare ne cere respectarea convenţiei iscălită de ieri. Ciudată onoare într-adevăr!Şi pe ce se-ntemeiază acest "point d'honneur"?Fost-au Basarabia cucerită cu sabia?Nu. prin tratatul de bucureşti de la 1812 s-a făcut această cestiune, nu ca preţ al păcii, căci Turcia n-avea nevoie de pace, ci tocmai Rusia.Napoleon era asupra intrarii în Rusia şi trupele ruseşti se-ntorceau în marş forţat, în ruptul capului, luând faţa pământului românesc pe talpile or.Cine i-a văzut întorcându-se, căzând pe drumurile ţârii de osteneală, nu putea zice că aceasta era o armie învingătoare, nici nu utea crede că peste curând succesele acelei armii aveau a-i câştiga o provincie Se ştie că diplomaţia engleză împreună cu vânzarea beiului grec Moruzi a fost cauza cesiunii Bsarabiei.Anglia e pedepsită abia astăzi. Şi când Moldova au căpătat îndărăt o parte din pământul, ce pe nedrept i se luase, atunci s-a stins onoarea Rusiei şi acea onoare cere ca să se ia îndărăt de la noi, ceea ce pe nedrept ni se luase?Căci prin ce păcătuise ţările româneşti Rusiei ? Nu le-au hranit într-atâtea rânduri oştile, nu erau ţările noastre adăpostul lor, doveditu-ne-am vreodată duşmani ai ei? Într-adevăr nu găsim cuvinte pentru a califica această pretenţiune, necum împlinirea ei. Oare puterea cea mai mare a Rusiei i-ar da dreptul de a-si bate joc de lume de noi, de ea însăşi?Pe câtă vreme presa ruseasca comitea necuviinţa - căci altfel n-o putem numi - de a vorbi despre reluarea Basarabiei, pe atata vreme am ignorat glasul unei prese, care stiam prea bine că n-are nici o insemnatate si este libera a se ocupa in mod platonic de toate cestiunile, pe cari le permite politia a fi discutate, fara de a-i creşte cuiva prin aceasta peri albi.Dar astăzi nu mai este presa ruseasca care vorbeste, ci guvernul, care acolo este tot.Astfel dar am pierdut 15000 de oameni şi cateva zeci de milioane cheltuiti de rasboi, am ajutat pe "mandatarul Europei" în îndeplinirea sacrei sale misiuni, şi la urmă tot noi să fim în pagubă, tot noi să plătim răsboiul Rusiei cu pierderea unei provincii?Până acum noi am refuzat orice schimb, ne astupăm urechile la orice propunere de schimb în această privinţă. Drepturile noastre asupra întregii Basarabii sunt prea vechi şi prea bine întemeiate, oentru a ni se vorbi cu umbră de cuvânt de onoarea Rusiei angajată prin tratatul de Paris. Basarabia întreagă a fost a noastră, pe când Rusia nici nu se megieşa cu noi, Basarabia întreagă ni se cuvine, căci e pământ drept al nostru şi cucerit cu plugul, apărat cu arma a fost de la începutul veacului al patrusprezecelea încă şi până în veacul al nouăsrezecelea.Mandatarul Europei vine să mântuie opoarele creştine de sub jugul turcesc şi incepe prin a-şi anexa o parte a unui pământ, stăpânit de creştini, în care nu+i vorba de jug turcesc? Ciudată mântuire întradevar.Cuvântul nostru este : De buna voie niciodată, cu sila şi mai puţin.Într-unul din numerii trecuţi am înregistrat sgomotul că în Bsarabia s-ar fi luat deja măsuri administrative din partea Rusiei, care trec dincolo de marginile convenţiei încheiate.Cerem lămurire guvernului. Conventia nu trebuie să rămâie literă moartă şi orice trecere peste ea trebuie respinsa in orice moment. Nu e permis nimanui a fi stăpân în casa noastră, decât în marginile în care noi îi dăm ospeţie. Dacă naţia românească ar fi silită să piardă o luptă, va pierde-o , dar nimeni, fie acela oricine, să n-aibă dreptul a zice c-am suferit cu supunere orice masura i-a trecut prin minte sa ne impună.Dar toate acestea sunt consideraţiuni făcute faţă cu o eventualitate asupra căreia staruim a fi îndoială.Oricât de muţi oameni răi s-ar gasi în această ţară, nu se găseeşte nici unul, care ar cuteza să pue numele său sub o învoială, prin care am fi lipsiţi de o parte din vatra stramoşilor noştri. Guvernul rusesc a putut să facă o încercare ; a trebuit însă sa se încredinţeze că în zadar a făcut-o .Mai departe nu va merge!Noi nu pretindem, chiar nu cerem nimic de la puternicul nostru aliatş atât insă şi numai atât. Voim să păstrăm bune relaţiuni cu vecinii.Ei bine! Rusia nu se va face niciodată de o faptă, care ar fi pentru dânsa o vecinică pată în ochii lumiiş ea nu va lua ce noi nu voim sa dam.Chestiunea retrocedarii Basarabiei cu încetul ajunge a fi o chestiune de existenţă pentru poporul român.Puternicul împărat Alexandru II staruieşte să câştige cu orice preţ stăpânirea asupra acestei părţi din cea mai preţioasă parte a vetrei noastre strămoşeşti. Înţelegem pe deplin această staruinţă, deoarece, la urma urmelor, pentru interesele sale morale şi materiale, orice stat face tot ce-i sta prin putinţă : Rusia este o împărăţie mare şi puternică, iar noi suntem o ţară mică şi slabă: daca dar ţarul Alexandru II este hotarât a lua Basarabia în stapânirea sa, pentru noi Basarabia este perdută. Dar dacă ne dăm bine seamă, nici nu e vorba să perdem sau să păstrăm Basarabia : vorba e cum o vom pierde ori cum o vom păstra.Nenorocirea cea mare ce ni se poate întâmpla, nu este că vom perde şi rămăşiţa unei preţioase provincii perdute; putem chiar mai mult decâ atâta, încrederea în trăinicia poporului român.În viaţa sa îndelungată, niciodată poporul român nu a fost la înălţimea la care se află astăzi când cinci milioane de români sunt uniţi într-un singur stat.Mihai Viteazul a isbutit să împreune sub stăpânirea sa trei tări şi să pregătească întemeierea unui stat român mai puternic; a fost însă destul ca Mihai Viteazul să moară pentru ca planul urzit de dânsul să se prăbuşească. Statul român de astăzi a trecut însă prin mai multe sguduituri şi rămâne statornic, fiindcă are două temelii : conştiinţa românilor şi încrederea marilor naţiuni europene.Dacă vom câştiga de trei ori atât pământ pe cât avem şi vom perde aceste temelii, statul român, fie el oricât de întins, va devenii o creaţiune trecătoare; iar dacă ne vom păstra temeliile de existenţă socială, Rusia ne poate lua ce-i place si perderile ne vor fi trecătoare.Astăzi e dar timpul ca să întărim atât în români, cât si în popoarele mari ale apusului, credinţa în trăinicia poporului român.Rusia voieşte ca să ia Basarabia cu orice preţ; noi nu primim nici un preţ.Primind un preţ, am vinde; şi noi nu vindem nimic!Guvernul rusesc însuşi a pus cestiunea astfel, încât românii sunt datori a rămânea până la sfârşit consecvenţi moţiunior votate de către corpurile legiuitoare : nu dăm nimic şi nu primim nimic.

Între România europocentristă și România euroatlantică

2011-09-14T16:42:00.001-07:00

Motto: Asiaticii înțeleg numai forța: Credeți-mă, sunt și eu asiat, îi spunea Stalin lui Churchill.Să fim sinceri și să recunoaștem că zilele acestea țara noastră a înregistrat un succes remarcabil în sfera politicii de securitate și de apărare, care s-a exprimat în limbajul diplomației românești. Faptul că șeful diplomației noastre, Teodor Baconschi, şi cel al SUA Hillary Clinton au semnat, la Washington, acordul privind amplasarea sistemului de apărare împotriva rachetelor balistice al SUA-România trebuie să ne dea încrederea necesară că am renunțat la vechile tipaje și eventuale nostalgii sovieto/ruse. Semnarea Acordului pentru scutul antirachetă repoziţionează România ca un actor central în viitoarea arhitectură antirachetă a NATO și ne asigură o adevărată umbrelă de securitate. Însăși modul, evenimentul s-a produs sub presiunea unor jocuri euro-rusești și euro-asiatice care puteau să schimbe harta politică a Europei. Și aceste jocuri de capacitare a încrederii, făcute de franțuji și nemți la adresa Rusiei și Chinei, pornite să demonstreze că binomul franco-german determină politica europeană și că reprezintă vârful decizional al clubului elitar european au pus în mișcare diplomația americană și britanică să schimbe accentele în zona Mediteraneană, Caspică și din Marea Neagră. Și cum era de așteptat Ministerul de externe al Federației Ruse a reacționat prompt cu privirea la decizia de amplasare a elementelor Scutului antirachetă în țara noastră- a câta oară?-invocând faptul că realizarea rapidă și realizarea coordonată a elementelor Scutului intră în planificarea strategică antiaeriană a SUA în Europa, iar acest lucru se desfășoară pe fundalul lipsei unui progres în dialogul Rusia-NATO sau Rusia-SUA cu privire la subiectul Scutului. Și, desigur, Moscova solicită garanții că Scutul nu va fi îndreptat împotriva Rusiei! Este interesant dacă Rusia a oferit vreodată garanții cu privire la amplasarea bazelor sale militare în statele din proximitate sau agresiunile și intervențiile sale militare au avut un rol ”pacificator”?! ”Europa”, prin lentilele rusești Dintotdeauna Rusia a avut o exprimare duplicitară, inclusiv în perioada sovietică. Pe de-o parte, a cochetat cu un chip european, sau, după cum s-ar fi exprimat scriitorul rus Alexandr Blok, ar etala și ”propria mutră asiatică”. În Rusia există un trend euroasiatic”, cultivat de expertul în mitologie geopolitică Alexandr Dughin, care îi prezice Rusiei un destin mesianic european care ar zădărnici proiectul atlantist care zguduie Europa. Conform teoriilor ”eurasiaticilor” ruși, ideea unificării forțelor europene, în special Germania și Rusia, ar descuraja civilizațiile atlantiste în frunte cu Marea Britanie și SUA. Să nu uităm că la sfârșitul anilor 90 generalii francezi, din pepiniera lui Alain de Benois, și cei ruși, afiliați curentului ”euroasiatic” a lui Dughin, inițiau conferințe virtuale și se pronunțau împotriva curentului atlantist și pentru o Europa ”De la Paris la Vladivostok”. Era perioada când geopolitica abia intra pe culuarele academice și ale mediei din Est. Era perioada când Alexandr Dughin elabora și formula ca o viziune strategică proiectul politic ”Renașterea Rusiei” pentru viitorul președinte rus Vladimir Putin, proiect lansat într-o comunitate de resurse virtuale media și de organizații non-guvernamentale de sorginte național-socialistă, sprijinit de societatea comercială ”Aurul Rusiei”. Și Rusia astăzi își extinde și își consolidează bazele militare și obiectivele militar-industriale din Republica Moldova, Ucraina, Abhazia, Tadjikistan și Kârgâzstan. Nu este un secret că Moscova întreprinde eforturi disperate de eliminare a actualului regim din Georgia, că utilizează o presiune economică acerbă pentru a lua sub control activele de gaze din Belorusia, că sporește rolul Organizației Trataului de Securitate Colectivă desemnată recent eventualele apariții unor ”revoluții portocalii”. Politica Moscovei în continuare este constituită pe menținerea influenței rusești în politica și economica vecinilor, fie că aceasta este formulată prin mecanismele unei structuri ierarhice cum este CSI, EvrAzEs sau Uniunea Vamală. Și acest lucru se întâmplă în contextul unei acute crize economice, care nu se resimte la niște parametri mai mari grație infuziei miliardelor de dolari ale Chinei.Indiscutabil, Rusia este deranjată de noile tendințe euroatlantice din zona Mediterană, Caspică sau Marea Neagră. Nu numai România a beneficiat de spații largi în presa rusă dedicate Scutului antiaerian, ci și Turcia. Ambele fiind luate în colimator de Moscova.Acum câteva luni experții ruși scriau cu admirație despre rolul geopolitic al Turciei din Caucaz, de la Marea Neagră și din Asia Centrală, ca, mai apoi să ia la baionetă politica de la Ankara, considerând-o brusc filoamericană, ca urmare a acceptării radarului Scutului euroatlantic. Și cum s-a semnat Memorandumul dintre Turcia și SUA de amplasare a unui radar de monitorizare pe teritoriul turc, la Malatya, în cadrul programului EuroScut, ce va cuprinde o vizualizare a întregului aquatoriu din Marea Mediteraneană, Moscova a devenit supărată pe Ankara. Ca să elimine orice suspiciune cu privire la nivelul de transparență dintre Rusia și SUA, la 14 septembrie, la Kaliningrad (fostul Königsberg) ambasadorul SUA în Rusia, John R. Beyrle a declarat că acesta este unul foarte ridicat, cum n-a mai existat vreodată.Europa pentru europeni În viziunea rușilor există o Europă proprie, o Europă la care aspiră și există în proiecția imaginară. Este o Europă care ar fi lipsită de aportul SUA, fără vocea Marii Britanii și în care s-ar instaura viziunea ”A treia Romă”(rusească). Până de curând Franța și Germania a cochetat cu inițiativele Moscovei, încuviințându-le și promițând sprijin la momentul oportun. Recent la Moscova a avut loc cea de-a șasea ședință a Consiliului ruso-francez pentru cooperare în probleme de securitate. Miniștrii de externe și de apărare ale celor două țări au evaluat situația din Libia, Siria, problematica Scutului antirachetă și dialogul Rusiei cu NATO și UE. Prin urmare Moscova și Parisul a dezbătut ”problematica de interacțiune internațională, subiectele delicate cu privire la asigurarea securității și a durabilității parteneriatului franco-rus. Și când te gândești că Moscova discută cu francezii sau germanii inițiativa rusească legată de încheierea unui Acord de securitate europeană, problematica Scutului NATO, edificarea unui instrument similar ca EUROSCUTUL, adică unul care nu ar exista americanii, te întrebi dacă nu cumva ne-am teleportat în istorie, în preajma celui de-al doilea război mondial. Situația în care Parisul și Berlinul împreună cu Moscova evaluează și emit soluții cu privire la noua arhitectură europeană, abordând problematica procesului de reglementare pașnică a conflictelor latente din fostul spațiu sovietic- Transnistria și Carabahul de Munte, soluțiile cu privire la Kosovo, scot în evidență caracterul de jucători naționali care profită de pe eticheta UE. În acest context se poate înscrie recenta vizită a premierului britanic David Cameron la Moscova și discuțiile aprinse purtate la Kremlin. Paradoxal dar adevărat este faptul că fostul cancelar german Gerhard Schröder, considerat omul rușilor, a ieșit la rampă și a pledat pentru formula Statele Unite ale Europei, aceasta în contextul în care atât nemții cât și francezii dau asigurări Moscovei că inițiativa rusească de Acord pentru o Securitate Europeană Comună este percepută ca o formulă adecvată pe care ar îmbrăca-o Politica Europeană de Securitate Comună. Să se profileze o ”finlandizare” a Europei( Ce ciudat dar România și Bulgaria a primit deocamdată ”interzis” în Spațiul Shengen datorită Germaniei, Franței și Finlandei). Nu este întâmplătoare nici opinia liderului opoziției conservatoare din Polonia, Jaroslaw Kaczynski, care vede în alcătuirea unei armate europene unite rostul ca Uniunea Europeană să dețină un statut de superputere, echivalent cu cel al Washingtonului.Rusia împotriva NABUCCOÎn luna mai 2011 președintele rus Dmitrii Medvedev se confesa președintului austriac că proiectul gazoductului strategic South Streem, care va traversa aquatoriul Mării Negre și țările Europei de Centrale și de Sud va dobândi în UE un stat prioritar în lumina situației resurselor energetice de pe piața mondială. ”Sper că proiectul va fi unul de succes”, anunța Medvedev."Ucraina dorește o claritate din partea Rusiei și a Uniunii Europene cu privire la perspectivele de utilizare a sistemului de transportarea a gazelor”, a declarat la 14 septembrie atașatul de presă al premierului ucrainean, Vitali Lukyanenko. Trebuie spus că, în ultima vreme, politica ucraineană s-a schimbat radical în raport cu Moscova și a suferit o schimbare pronunțată de atitudine, în contextul în care actuala putere de la Kiev era privită ca un vasal al rușilor. Nimic întâmplător, dar brusc Uniunea Europeană s-a trezit din letargie și îi solicită Rusiei să nu îngrădească construcția proiectului NABUCCO. Chiar dacă Moscova se scuză și reamintește că statutul Caspicelor încă nu a fost reglementat, Uniunea Europeană cere Rusiei să nu pună bețe în roate Gazoductului Transcaspic, proiectului NABUCCO și să nu exercite presiuni neîntemeiate la adresa Turkmeniei și a Azerbaidjanului. Comisarul european pe problemele energetice Gunter Ottinger a menționat că gazoductul NABUCCO, alături de proiectele –gazoductul transadriatic și proiectul ”Turcia-Grecia-Italia Interconnector” deja intră în sistemul ”Coridorului sudic”, care prevede livrarea de gaze prin intermediul sistemului de transport al Turciei. El a susținut că accesul UE la regiunea Ciscaspică și a Asiei Centrale, unde sunt depozitate cele mai numeroase resurse din lume de gaz natural, ce depășesc și pe cele rusești, reprezintă un obiectiv major al UE. Conform oficialului european, Rusia trebuie să fie interesată atât în proiectul NABUCCO, тcât și în alternativele acestuia – GTA sau ITGI, fără ca Moscova să saboteze ”Coridorul sudic”, să lase Turkmenistanul și Azerbaidjanul să aibă dreptul să ia decizii proprii și așa europenii vor avea o mai mare încredere față de acest furnizor energetic și de gaz. Cei de la Moscova au calificat poziția UE ca pe una de ingerință în afacerile Mării Caspice, care în prezent s-ar afla în competența țărilor din bazin: Rusia, Azerbaidjan, Iran, Turkmenistan și Kazahstan. Iar cum Rusia și Iranul se pronunță împotriva construcției gazoductului, descurajând proiectele de origine euroatlantică. În acest proiect Rusia își arată fălcile ”asiatice”, mai ales că în ultima vreme experții Gazpromului au dedus că în Europa compania înregistrează pierderi considerabile și sugerează factorilor decizionali o orientare plenară spre Asia. Și cum China a devenit principalul partener al Rusiei, creditându-i pe ruși cu miliarde, semestrial, europeni în schimb sunt tratați diferit. Europenii au fost anunțați premierul chinez Wen Jiabao, la Forumul economic mondial de la Dalian, să nu mai spere că Beijingul va salva economia mondială. În loc de concluziiRomânia a părăsit, definitiv, sfera de influenţă a Moscovei și s-a angajat serios ca parte integră la sistemul de valori euroatlantic. România are un rol cricial la Marea Neagră și este o poartă care leagă Orientul de Occident. Ancorată la un sistem de valori al civiliazției democratice, țara noastră dobândește și o calitate de furnizor de securitate pentru căile economice navigabile. Umbrela NATO conferă României și o calitate de jucător geoeconomic, nu numai geopolitic. Unul din cei mai fini experți americani pentru Europa de Est, Ariel Cohen, afirma recent că ”scopul geopolitic prioritar al SUA în continuare constă în prevenirea și neadmiterea restabilirii imperiului eurasiatic, că este sub egida Rusiei sau a Chinei, și revizuirea ordinii internaționale în Eurasia, apărută după războiul rece” și îi dau dreptate, pentru că- în această încrengătură de jocuri cu nenumărate subtilități- Europa trebuie să înțeleagă că maniera în care unele țări pun accentele la Est sunt inadecvate și păguboase pentru întreaga ”familie europeană”( dacă azi, pe timp de criză, mai putem apela la această formulă, când țări din UE s-au simțit abandonate). Țările din UE care aplică schema etajării Uniunii Europene și se ghidează de propriile interese și scopuri pot destructura întreaga formulă europeană, iar avansând spre o alianță asiatică chiar și transforma UE ca o formulă de provizorat istoric.

Revizionismul istoric și ”complicii utili”

2011-09-04T10:16:00.000-07:00

Necontenit suntem legați de locul în care trăim, ne luminăm și ne exprimăm. Există o stare de luciditate de-a fi nu numai o entitate etnografiată, ci și un morfem al unui limbaj complex. Astfel ajungem să devenim o parte din cifrul identității geografice a locului, care nu este unul distinct de cel național. Ultima vreme am stăruit aupra percepției fenomenului ”Transilvania” în spațiul mediatic și în cercetarea instituțiilor din exterior. Mai ales ale celor din spațiul euroasiatic. Am remarcat că Transilvania poate fi descoperită prin prisma a două viziuni exprimate de enciclopediile virtuale rusești: este o provincie românească, dar o găsim și în variante în care este trecută la ex-teritoriu al Ungariei. În mare parte studiile de cercetare ne spun că este o provincie românească și că a făcut parte din teritoriul Daciei. Pe motoarele de căutare rusești putem să descoperim un magazin în Sankt Petersburg cu numele de ”Transilvania”, o fabrică de mobilă ”Transilvania”, care comercializează mobilă italiană, românească. Deasemenea există câteva jocuri online care poartă numele ”Transilvania”, unul dintre ele, de strategie militară, este dedicat celui de-al doilea război mondial și un altul ce este legat de Vlad Dracul(Țepeș). Mai există un joc născut dintr-o poveste, ce trădează descoperirea unui tărâm miracolelor și care îți oferă nenumărate surprize frumoase. Există foarte multă muzica rock sau jazz străină dedicată numelui ”Transilvania”. Recent media rusă a dezvăluit lipsa unei emisiuni radiofonice cum era ”Transilvania deranjează” de la postul ”Radio 101”, în anii 90, din spațiul sovietic, care dezvolta publicului o cultură elevată, ce trebuia fi receptată ca pe o parolă secretă. Emisiunea ce avea o durată de o dată pe săptămână, într-o singură oră, era pentru cei inițiați, spun experții media și era moderată de un anume ”conte Hortiz”. ”Ascultând Transilvania, te aflai în poziția de colaborator KGB”, scria Russkyi Jurnal în 2010. În fapt emisiunea iniția și deschidea orizonturi proaspete de percepție și de asimilare a culturii occidentale, în care muzica jazz sau rock încânta radioscultătorii din fostul spațiu postsovietic.Vorbind de Transilvania, nu putem să nu amintim că grație acestui modelul național românesc tolerant, în care interferează culturi și etnii, dezbaterea interculturală este una care asigură temeinicia, că statul național nu și-a pierdut resorturile în contemporanietate. Nu întâmplător Consiliul Europei a considerat România ca pe un model de excepție în buna convețuire dintre națiunea titulară și celelalte etnii. Și în această formă de convețuire interetnică există politicieni care văd altfel situația, încercând să tragă în disperare clopotele războiului și a urii. Mai întâi de toate, sunt acei politicieni maghiari, derivați din formațiunile exclusiviste care agită spiritele inventând un război al fantomelor. Dar există și politicieni români, aflați în ipostaza de marginali, care încearcă să seducă electoratul prin diverse conspirații de nivel regional, național și internațional. Vreau să vă mărturisesc că am asistat alături de numeroși clujeni l-a comemorarea, din incinta Casei de Cultură a Studenților din Cluj-Napoca, de împlinire a 71 de ani de la instituirea odiosului Dictat de la Viena. În cadrul evenimentului a fost lansată în premieră și volumul al treilea din colecția "Teroare in Ardeal", a prietenului mai în vârstă dl Constantin Mustață. Printre vorbitorii de la eveniment s-a numărat și fostul primar al Clujului, Gheorghe Funar, care a adus critici aspre la adresa actualei clase politice, arondând-o la ”marea finanță iudaică”. Politicianul Gh.Funar nu a slăbit să invoce un pericol ”iudaic” care ar plana asupra Transilvaniei, că evreii vor să pună mâna pe Ardeal și mai puțin a vorbit despre Dictatul de la Viena, despre acțiunile revizioniste și revanșarde ale Ungariei și ale liderilor extremiști maghiari din România. Specialistul în ”holocaust românesc” Gh.Funar a mărturisit auditoriului că acest mesaj încearcă să-l transmită din poziția de secretar PRM la toate întâlnirile pe care le are în calitate de ”scriitor” și politician. Nu putem ști pentru cine lucrează, în chitesență, astăzi fostul primar al Clujului, prin invocarea de false piste și fantasmagorii de tipul ”iudeo-bolșevicii” sau ”iudeo-capitaliștii”. Probabil pentru fosta bona al unui copil de-al său. Un lucru este cert că evreii din Transilvania nu și-au uitat locurile de unde au plecat în anii fascismului hortist. Lecturam materialul despre istoria evreilor din Transilvania, expus de Biblioteca electronică evreiască, și am rămas plăcut surprins să văd cu câtă dragoste și recunoștință se vorbește despre poporul român. Este adevărat că așa am aflat și despre cum au ajuns evreii în Dacia. Conform legendei, primii evrei au ajuns în Transilvania în sec. V.î.e.n. în suita regelui persan Xerxes, care s-a refugiat în urma bătăliei de la Salamina, când grecii i-au distrus flota. Aceeași bibliotecă ne spune că ”în septembrie 1940, ca rezultat al așa zisului Arbitraj II de la Viena, România a dat Nordul Transilvaniei în puterea Ungariei, guvernul căreia imediat a dispus în aceste teritorii legi antievreiești limitative. Evreii erau fugăriți din instituțiile municipale și guvernamentale, din barourile de avocați, în școlile medii exista o normă procentuală(copii evreilor nu pteau aspira la mai mult de 4% din numărul total de școlari). În mai mi multe locuri autoritățile Ungairiei hortiste au închis asociațiile sioniste, iar din prima zi de activitate maghiară la Cluj a fost sistată singura publicație ”Uy kelet”. Grupurile sioniste ilegale și semilegale din Nordul Transilvaniei și Ungariei au demarat trecerea evreilor locali, dar și refugiaților din Polonia și Slovacia în România, de unde pe ei încercau să le asigure o cale maritimă spre Eretz”. Trebuie să spunem că există numeroase documente, inclusiv video, care ne arată că tragedia Transilvaniei în urma Dictatului de la Viena s-a răsfrânt și asupra altor etnii, care au suferit enorm alături de poporul român.Indubitabil, astăzi avem parte de numeroase jocuri și scenarii politice care reclamă noi viziuni, dealtfel vechi, care să schimbe fața Transilvaniei și implicit a României. Numai că în aceste ecuații trebuie să se țină seama că anumite reguli au fost prestabilite deja de principalii actori mondiali și ele nu mai pot fi schimbate, în detrimentul statul român. Că vor exista provocatori maghiari sau români, cu misiuni și angajamente, este limpede. Nu ne putem lipsi de ”famecul” de-a fi contemporani și cu cei care gândesc în alte timpuri și în alte anotimpuri. N.B. Dictatul de la Viena (cunoscut și ca Al doilea arbitraj de la Viena) a fost un act internațional încheiat la 30 august 1940, prin care România a fost silită să cedeze aproape jumătate (43.492 km²) din teritoriul Transilvaniei în favoarea Ungariei horthyste. Acest act a fost impus de Germania Nazistă și Italia fascistă în timpul celui de-al Doilea Război Mondial sub titlul de „arbitraj”.În iunie 1940, la o săptămână după capitularea Franței, Uniunea Sovietică a transmis României două ultimatumuri prin care cerea evacuarea imediată și necondiționată a Basarabiei, fostă parte a Imperiului Rus între 1812-1917, care se unise cu România după Primul Război Mondial și a Bucovinei de Nord. Somația sovietică se baza pe anexa secretă expansionistă a pactului de neagresiune germano-sovietic semnat la 23 august 1939 (Pactul Ribbentrop-Molotov). Guvernul român, pe fundalul conjuncturii internaționale nefavorabile, a cedat presiunilor sovietice și germane.Pe fondul aprecierilor lui Hitler că „România a fost, timp de câteva decenii, aliatul activ și hotărât al oponenților Reichului german”, la 4 iulie 1940 este numit guvernul Ion Gigurtu, având în componență și câțiva miniștri legionari. Succesul Moscovei a determinat Budapesta să reclame revizuirea granițelor în Transilvania. Puterile Axei au sugerat părților implicate să-și rezolve problemele prin negociere directă sau arbitraj.Ion Gigurtu a declarat la radio că România trebuie să facă sacrificii teritoriale pentru a justifica orientarea sa progermană și aderarea totală a României la Axa Berlin-Roma. Pe plan intern Ion Gigurtu a dus o politică de discriminare rasială antisemită prin interdicția căsătoriilor dintre creștini și evrei, precum și prin clasificarea prin lege a evreilor, în funcție de data venirii lor în România.

Proces penal „Mihail Eminescu”

2011-08-16T07:01:00.000-07:00

b>Semanlez un studiu al dlui Gheorghe Gavrila Copil, presedintele Societatii Bucuresti-Chisinau si al Fundatiei "Deceneu".
Poate avea loc un proces penal împotriva celor implicaţi în arestarea lui Mihail Eminescu, pentru anii de martiraj la care a fost supus, pentru moartea sa? Un astfel de proces poate fi deschis. Un popor fără reperele sale spirituale, îşi pierde propria identitate, cedează teritoriul său spiritual celor potrivnici şi în consecinţă îşi pierde o bună parte din pământul ţării, fie prin anexiuni externe, fie prin înstrăinări interne. S-a ajuns ca Mihail Eminescu să fie aproape scos din şcoli şi universităţi. Nici vorbă de catedre Eminescu, la facultăţile de litere, nici vorbă de instituirea zilei de 15 iunie ca zi naţională Mihail Eminescu. După mai bine de un secol, de la actul de terorism politic, guvernamental, împotriva lui Mihail Eminescu, adevărul a ieşit la lumină. Mihail Eminescu a fost capabil să înfrunte imperiul austro-ungar, militând pentru eliberarea Ardealului din captivitatea în care căzuse în 1866 şi pentru Unirea acestuia cu Patria-mamă, România. Pentru această activitate unificatoare a fost arestat şi supus unei asasinări lente, cu mercur, în final cu doză ucigşă-injecţii cu mercur şi cu loviturile primite-plagă craniană sângerândă. Pentru această activitate, pentru întreaga sa creaţie, pentru iubirea sa faţă de Neam şi Dumnezeu, Mihail Eminescu a devenit martirul românilor cu aură de sfânt. Martir din sfera creaţiei literare şi a ziariştilor. Azi, partea de răsărit a României, este în captivitate, conform Pactul dintre Stalin şi Hitler, din 1939. Avem în vedere nordul Bucovinei şi Basarabia. URSS a anexat şi Ţinutul Herţa. După dispariţia URSS, o bună parte din răsăritul României, a rămas în componenţa Ucrainei, iar pe un sector din Basarabia s-a constituit Republica Moldova, cu capitala la Chişinău. Împotriva tendinţei Chişinăului, de reunire cu România, se opun, atât Rusia, cât şi Ucraina. Dreptul istoric, dar şi cel internaţional oferă posibilitatea Reîntregirii României pe cale paşnică. Ucraina sperăm să înţeleagă că viitorul său stabil înseamnă restituirea către România a nordului Bucovinei, a ţinutului Herţa, a nordului Basarabiei şi a sudului Basarabiei, în caz contrar va fi macerată şi dizolvată ca naţine de către Federaţia Rusă. Europenitatea Ucrainei poate funcţiona salvator pentru Ucraina, prin relaţii cu România, în spiritul adevărului, în spiritul dreptăţii. Pentru Eminescu şi pentru Mihai Vodă Viteazul, pentru spiritul românesc, azi, imperiul austro-ungar înseamnă imperiul ucrainian şi politica imperială a Federaţiei ruse. Politica vecinilor noştri de la răsărit este construită pe minciună şi pe abuz de putere. N-au nici un drept asupra acestor teritorii, aşa cum nici un drept nu a avut imperiul austro-ungar asupra Transilvaniei. Dacă cei ce l-au martirizat, l-ar fi lăsat în libertate, Eminescu ar fi fost prezent la 1 Decembrie 1918 la Alba Iulia, la Unirea Transilvaniei cu România. A fost prezent sufleteşte şi tot prezent este şi acum în sufletele noastre, în bătălia spirituală pentru consolidarea vieţuirii noastre multimilenare, pe acest pământ. Aşa cum un alt martir cu aură de sfânt, Mihai Vodă Viteazul, reîntregitorul Daciei, a fost activ în sufletele românilor, de la 1601 până în 1918, voivodând pentru reîntregirea ţării, aşa a fost şi Mihail Eminescu şi după asasinarea sa, aşa cum sunt, împreună şi azi, până la reunificarea deplină a României. Eminescu a militat prin excelenţă pentru armonizarea relaţiilor între români şi vecinii lor, în spiritul adevărului. Numai adevărul ne face liberi şi buni. Dumnezeu este cu cei care nu renunţă la adevăr. Trebuie deschis procesul penal împotriva guvernanţilor din anii 1883-1889. Guvernul României, guvernele României, de după acest proces, prin hotărâre judecătorească, vor fi constrânse, să recunoască, în mod public, nedreptatea făcută lui Eminescu şi să procedeze în consecinţă, redându-i locul pe care îl merită în învăţământul românesc: să se înfiinţeze la universităţi „catedre Mihail Eminescu”, să se instituie ziua de 15 iunie ca zi naţională Mihail Eminescu. Pentru a se ajunge aici, trebuie publicat codul penal şi civil de pe vremea lui Eminescu. Deşi există cărţi în care şi aspectul juridic este luat în seamă, considerăm că se va reuşi să se declanşeze o mişcare de solidarizare cu Eminescu, pentru un proces penal, doar prin republicarea acestui cod penal şi civil. Cine îl va retipări?! Când îl vom avea la îndemână, toţi cei interesaţi?!_Institutul de cercetări juridice nu are ca temă de cercetare stabilirea adevărului în cazul Mihail Eminescu! Având în vedere că Mihail Eminescu este prezent, acum şi mereu, în plaiul nostru sufletesc, închei aceste rânduri, astfel: Sărut mâna Mihail Eminescu şi binecuvântă poporul român!
Societatea Culturală Bucureşti-Chişinău /Gheorghe Gavrilă Copil, preşedinte
Comunicare la cel de al XII-lea Congres Internaţional de Dacologie, Bucureşti,
13 august 2011

Rusia de azi la frontiera est-europeană

2011-08-15T01:50:00.000-07:00

Majoritatea specialiștilor ruși consideră că în geopolitică nu există parteneri veșnici, prieteni, aliați și recomandă în calitate de motto de exprimare geostrategică afirmațiile făcute de împăratul Alexandru al III: ”Rusia are numai doi aliați- armata și flota”.
Geopolitica rusă suferă la capitolul fostelor state satelit care nu mai reprezintă sferele sale de influență. Balcanii și Europa est-centrală considerate priorități strategice din toate timpurile au devenit elemente de contracarare a influențelor panslaviste și a proiectelor de anvergură ale Rusiei. Numai că Rusia încearcă din răsputeri să nu fie eludată, măcar din perspectiva geroeconomică să fie prezentă acolo unde mai ieri călca cu cizma soldățească.
Balcanii reprezintă unul dintre cele mai importante priorități geopolitice ale Rusiei. Geospațiul ocupă o pozție cheie în politica rusă încă din sec.XIX. Unul dintre specialiștii din sfera internațională a ”Rand corporation” F. Stephen Larrabee în cartea sa ”Russia and Europe: The Emerging Security Agenda” scrie că după războiul din Crimeea Rusia tindea să-și întărească influența în Balcani în dauna Austriei și într-o măsură mai mică a Germaniei. Un stimulent puternic l-a constituit aici răspândirea influențelor panslaviste ale Rusiei și în Balcani.
Câteva scopuri extrem de importante în plan geopolitic manifestă Rusia în raport cu Balcanii:
◊ să nu fie admisă izolarea diplomatică a Rusiei în această regiune;
◊ să descurajeze influența Occidentului în politica internă a popoarelor slave( cu precădere fiind vizată Germania);
◊ să descurajeze proiectele atlantiste, împiedicându-le ca acestea să le ”impună” hotărâri sârbilor , bulgarilor, care ar rezulta excluderea prezenței Rusiei.
◊ în plan internațional Rusia își propune să obțină ca destinul popoarelor slave să fie determinat de Consiliul de Securitate al ONU și nu de SUA, Germania sau Anglia.
Scopul global al viziunii rusești constă în menținerea prin diverse forme în Balcani. În viziunea sa geostrategică, Moscova a tins dintotdeauna să contracareze tendințele NATO ca să devină un pilon al secutității europene.
Indubitabil, politica externă rusă enunțată de președintele Dmitri Medvedev ”- de la confruntare spre cooperare”cu Occidentul și statele percepute ca destabilizatoare a spațiului său vital – a contat în plan propagandistic, nicidecum nu s-a concretizat în politica de ”resetare” a relațiilor cu statele occidentale și a conceptului de ”new pragmatism”.
România este inclusă în pachetul statelor din ”grupul de la Vâșegrad”, grup calificat de Moscova ca reprezentând un ”brâu strategic” menit să descurajeze influențele de la frontierele Rusiei și Belorusiei, iar pe de altă parte contracarează sferele de influență ale Moscovei în fosta Iugoslavie. Considerat o ”cheie” strategică a Alianței Nord Atlantice, Grupul de la Vâșegrad este văzut și ca imens colos industrial în problema de apărare din Europa Centrală și de Est. Rusia consideră că din perspectiva geopoliticii istorice statele din ”Grupul de la Vâșegrad” au reperezentat sferele sale de influență și că nu percepe adecvată noua viziune ”est-europeană” care cataloghează statul rus ca o amenințare și unul imprevizibil.
Și există unii strategii ruși care recunosc că Basarabia în trecut a fost parte a României, că nechibzuința muscălească de-a interveni în gestiunea sferelor de influență pot să determine ca, în timp, Rusia să fie exclusă din noile ecuații geopolitice. Dar există o Rusie a ”național-bolșevicilor” lui Dughin sau Ed.Limonov care gândește altfel:
Există o Rusie belicoasă a neoimperialiștilor ruși
Serghei Markov deputat al Dumei de Stat a Rusiei, membru de frunte al partidului lui Putin, “Rusia Unita” a declarat recent că: “Basarabia este o provincie rusească, iar România există ca țară grație faptului că mii de soldați de-ai noștri au eliberat-o de sub jugul otoman. Cum poate să se întoarcă împotriva celui care a creat-o, care i-a făcut bine? Istoric, Rusia este tatăl României”. Și pe aceași tonalitate euforică Markov continuă să ne spună că "linia antirusă a României este dezvoltată de acele cercuri politice, care visează la o anume ”România Mare”.. Conform deputatului rus, "proiectul Anschluß Moldova" există și se realizează, doar că în legătură cu acest proiect nu ar exista un consens între guvernare și majoritatea cetățenilor basarabeni. Markov ne spune că Rusia s-ar fi pronunțat de nenumărate ori mpotriva lui, UE se abține, iar SUA încurajează proiectul. "Acesta este un proiect antirus, pentru că propune un focar de tensiune, redestribuirea granițelor, ceea ce aplică o lovitură intereselor europene. Este o provocare la adresa Europei și a valorilor europene”, conchide Markov, avansând niște scenarii ”apocaliptice” cu privire la un nou război în regiunea transnistreană . În schimb, deputatul rus îi sugerează Basarabiei să adere la Uniunea vamală ruso-belorusă și în Spațiul economic unic. Deputatul rus a făcut aceste declarații la 9 august în cadrul teledezbaterii “Rusia, în contextul relațiilor moldo-romane”, organizată de agenția de știri Ria Novosti.
În contextul apropiatelor alegeri parlamentale și prezidențiale din Federația Rusă, emisarii principalelor forțe politice rusești vor exploata la maximum ”sufletul răvășit”slav, operând cu Fie că vor fi Rogozin, Markov, Diukov sau alții, acest lucru nu mai contează. În Transinistria a sosit ca unul din experții pentru alegerile rusești, dar și ”transnistrene”, șeful direcției pentru relațiile culturale cu țările din străinătate a președinției ruse, care în același timp este și directorul centrului internațional de analiză politică Vladislav Gaumeanov.
Este înțeleaptă declarația diplomației române care a dat de înțeles factorilor ruși că nu va da curs provocărilor lansate de ”provocatorii” ruși cu state care tind să profite electoral de pe urma unor jocuri propagandistice în Europa de Sud-Est.
Alegerile din Rusia insistă pe o prezență masivă a factorului electoral rus din geospațiile sale, inclusiv din sferele de influență, care ar releva unde Moscova poate să-și consolideze prezența și să-și apere conaționalii, la nevoie, conform doctrinelor sale și a competențelor de securitate.

Pactul Molotov-Ribbentrop, dezbătut în Ungaria

2011-07-28T14:51:00.000-07:00

Istoricii maghiari au deschis subiectul Pactulului Molotov-Ribbentrop. Discuțiile istoricilor legate de pact semnat 70 de ani în urmă, deschid subiectul configurației actuale și o memorie a implicației Ungariei, (de partea lui Hitler), în cel de-al doilea război mondial, au aprins paginile principalilor publicații maghiare.
Publicația ”Népszabadság”(de centru-stânga și care este în opoziție față de regimul maghiar actual. În contrast, publicația „Magyar hirlap” propune o altă abordare. Astăzi istoricii maghiari analizează de ce ”țările democratice” nu au reușit să oprească ofensiva tiraniei în lume, la finele anilor 1930. Dezbaterea prefațează conferință istorică specială care va avea loc în data de 23 august 2011 la Varșovia. Conferința din capitala polonă este organizată la nivel guvernamental și va fi dedicată pactului Ribbentrop-Molotov,.
Astfel, la 28 iunie a fost publicat un amplu articol a istoricului maghiar, expert în problema Holocaustului, profesorul Univeristății de la Szeged László Karsai "Complicii: Hitler și Stalin". Conform tezelor autorului, în preajma celui de-al doilea război mondial statele europene s-au prezentat ca niște ”ovine” între doi lupi, reprezentând Imperiile răului. Karsai afirmă că scopul acestor două imperii, Germania și URSS-ul, în vara anului 1939 consta în desființarea de pe harta politică a lumii a Poloniei. Uniunea Sovietică este prezentată ca un actor predispus spre intrigă internațională, care manifestă tendința să inițieze un război ce ar avea ca menirea să slăbească participanții implicați în conflict, astfel încât în vara anulului 1943 să ocupe cu lejeritate Europa. Evenimentele din septembrie 1939 istoricul maghiar le focalizează prin optica războiului germano-polono-sovietic. Stalin, grație ”alianței cu Hitler”, în anul 1939-1941 a ocupat ”Polonia Estică”, a ”sovietizat” țările baltice, a anexat Bucovina de Nord și a confiscat Basarabia de la România, într-o luptă acerbă a învins mica armată finlandeză și a rupt importante teritorii ale acestui stat. Relațiile administrative dintre Germania și URSS după luna septembrie din anul 1939, prezentate de istoricul maghiar, sunt favorabile doar Germaniei, întrucât ”decimarea celor 40 de mii de comandanți ai Armatei Roșii” ar fi slăbit sovietele. În concluzie, László Karsai afirmă că datorită lui Stalin și sistemului ticăloșit bolșevic în cel de-al doilea război mondial și-au pierdut viața estimativ 20 de milioane de cetățeni sovietici.
În contrast, la 8 iulie 2011 publicația ”Népszabadság” îl găzduiește pe un alt istoric maghiar, pe profesorul de la Universitatea de la Budapesta Tomas Krause, care și-a expus propria viziune asupra evenimentelor legate de pactul Molotov-Ribbentrop. Istoricul Kraus este recunoscut ca un fin specialist în domeniul sovietologiei, a avut destule conexiuni în spațiul postsovietic și vorbește fluent limba rusă. Articolul lui Kraus, publicat în ”Népszabadság” , se întitulează ”Cum cizma lui Stalin a ajuns pe masa lui Hitler” replică oponenților săi ( Laszlo Karsai, Miklos Kun, Cristian Ungvari) că aceștia și-ar fi dorit să-l facă parțial responsabil pe Stalin pentru declanșarea războiului, doar că oponenții săi ezită să se pronunțe asupra ”politicii de pace” față de Germania lui Hitler, pe care o desfășura puterile occidentale în anii 1934-1939, acordurile de la Munchen din anul 1938 și politicile statelor limitrofe din Europa de Est. Craus a inidcat rolul dezonorant pe care l-au jucat puterile occidentale în asfixierea Spaniei republicane, menționând cooperarea economică strânsă pe care a realizat-o Elveția ”democratică” și Suedia cu Hitler. De asemenea, istoricul maghiar a caracterizat opiniile rivalilor săi că ar fi ghidate de ”duble standarde” la adresa politicii antebelice sovietice. El consideră că nu este normal ca să fie prezentată ”cooperarea tactică” dintre URSS și Germania ca pe o alianță stategică în anul 1939. T.Craus a indicat conjunctura istorică care a contribuit la încheierea pactului Ribbentrop-Molotov, catalogând că apariția unor materiale istorice similare celor expuse de Karsai ca având o mentalitate ce contribuie la restaurarea ”neohortismului” în societatea maghiară contemporană. Opiniile istorice ale lui Craus denunță puterile occidentale considerându-le responsabile pentru realizarea pactului Molotov-Ribbentrop datorită politicii de pace de la Munchen și insistă pe ideea că statele est-europene limitrofe nu au avut o politică de cooperare cu URSS-ul în scopul contracarării agresiunii germane și politica de securitate colectivă a eșuat, ceea ce a contribuit la o izolare a Uniunii Sovietice. Articolul lui Craus a fost bine receptat de presa rusească.
Doar că la 21 iulie ”Népszabadság” a publicat o replică a profesorului L.Karsai, înserând articolul ”Lenin, Stalin, Hitler și Craus”. În concluzie profesorul Lazslo Karsai conchide că dacă pactul Ribbentrop-Molotov nu s-ar fi relaizat, cel de-al doilea război mondial, probabil, nu ar vi avut loc. Karsai l-a inclus pe Craus în lista ”leninștilor ortodocși” irecuperabili.

Rusia: între mitocănism și perversitate istorică

2011-07-05T01:28:00.000-07:00

Nu este pentru întâia oară când percepem o Rusie posesoare a unei culturi orientate emoțional excesiv de impulsiv și în a cărui vocabular oficial se regăsește furia, iritarea, indignarea, excitarea. Ultimele reacții la adresa șefului statului român exprimate de reprezentanții Moscovei nu au relevat nimic inedit. Să fie de vină faptul că Rusia se manifestă într-o profundă febră electorală?
Indubitabil, Ministerul Afacerilor Externe de la Moscova protestând dur faţă de declaraţiile preşedintelui Traian Băsescu referitoare la evenimentele din 1941 și a viziunii șefului statului român care a enunțat că ar fi trimis şi el soldaţi români să lupte împotriva Uniunii Sovietice, s-a poziționat ca instituție succesoare de facto al fostului Imperiu al Răului.
Joaca cu istoria și minciuna crasă exprimată de demnitarii ruși confirmă că aceștia au devenit, potrivit viziunii istorico- politice, asociații criminalilor ruso-sovietici care au instituit ”Holocaustul Roșu” în Europa. Este regretabil că diplomația rusă nu s-a distanțat de strategia manipulării cifrelor victimelor din cel de-al doilea război mondial, care anul acesta ar fi devenit conform rușilor 27 de milioane. În perioada sovietică până de curând aceasta constituind 20 de milioane de morți. S-o mai fi descoperit prin subsolurile Kremlinului vreo 7 milioane între timp?!
Nici cele 20 de milioane nu reprezentau ab integrum ruși, ci sunt milioanele de vieți umane din spațiul postsocialist care au pierit în război. Există voci abilitate a unor istoricii ruși care susțin că până și cifra de 20 de milioane este inflamată.
Este regretabil că diplomația rusă nu scoate în evidență moartea a 50 de milioane de oameni, exterminați de Stalin și puterea comunistă rusă. Iar aceste vieți umane au constituit-o în mare măsură numeroase etnii din spațiul postsocialist: germani, polonezi, ucraineni, români, evrei, lituanieni, letoni, estonieni, unguri, georgieni, armeni, azeri, ceceni, dachestanezi, etc. Nu întâmplător Organizația de Securitate Colectivă din Europa a pus pe același picior de egalitate ideologia nazistă cu cea comunistă. Rusia a practicat aproximativ un secol o ideologie criminală la adresa statelor și altor națiuni sau naționalități, inducând o politică a terorii și a fricii. Pentru că ideologia criminală pe care o justifică și o absolvă diplomația rusă, în contextul actualității, este cea care a instituit lagărul morții, a dezumanizării și a impus teroarea și dictatura proletară ca model de referință.
În fapt, Rusia ”sovietelor” a masacrat vieți umane și a nenorocit popoare. Însăși faptul că Rusia a condamnat Pactul Molotov-Ribbentrop, pact care a divizat Europa, a nenorocit și a descreștinat popoare, arată o Rusie necurată, care, prin afirmațiile diplomaților ei de azi, nu și-a spălat păcatele istorice. Nesimțirea rusească transpusă de oficialii ruși se înscrie într-un registru a vechilor tehnici din patrimoniul NKVD/ KGB.
Timpul ”tătucului” sovietic a expirat, iar labilitatea rusească de a se erija în avocatul Imperiului criminal sovietic trădează, dincolo de o acută criză identitară, o viziune a dublelor standarde care presupune încurajarea formelor extremiste comuniste în spațiul postsovietic, așa cum se întâmplă în Republica Moldova prin Partidul Comuniștilor sau în regimurile separatiste inaugurate de Moscova.
Este adevărat că Rusia se află într-o acută criză economică, morală și identitară. Recent președintele rus Dmitrii Medvedev a lansat un nou proiect pentru un model economic propriu statului ruse, care să resusciteze economia rusă. Bătălia electorală din Rusia naște fronturi de presiune și în proximitatea geopolitică . Astfel, diligența rusă a creat un ”front al lui Putin”( electoral) în spațiul post-sovietic. Nu întâmplător un grup de mișcări sociale și grupuri socio-profesionale din Rusia și din statele postsovietice au inițat o acțiune de aderare la Frontul popular rus, condus de premierul Vladimir Putin. Printre semnatarii declarației se numără organizații din Belorusia, Estonia, Letonia, Finlanda, Republica Moldova(Noua Moldovă), iar din regiunea transnistreană și-a exprimat atașamentul mișcarea ”Renașterea Transnistriei”(lider Evghenii Șevciuc).
Febra electorală din Federația Rusă lasă spațiul mentalitar să interpreteze ce viitorul poate avea statul rus, în care comportamentul agresiv și arogant de mujik și fantoma ”măcelarului sovietic” răzbat în mesajele oficialilor și a instituțiilor Moscovei.
Neoeuroasiaticii lui Putin și liberalii lui Medvedev, sub cupola oligarhiei chekiste, își propun să restabilească percepția Russia is back!, ceea ce trădează slăbiciuni, emotivitate și complexe.
Nesimțirea diplomației moscovite exprimată prin aversitate, ură și frustare relevă o Rusia neputincioasă, dar periculoasă.

Jucătorul

2011-06-27T16:49:00.000-07:00

Niciodată nu putem ghici ce surprize ne pregătește Traian Băsescu. El este un jucător politic desăvârșit. Imprevizibil, foarte calculat în mișcări și cu o poftă nestăpânită de-a își ironiza adversarii, el punctează astăzi ca și atunci când la final ultimei electorale prezidențiale a exclamat:”un fleac, i-am ciuruit!” Președintele Traian Băsescu confirmă, încă o dată, că, este un politician desăvârșit în crearea unor câmpuri magnetice care pot determina o direcție politică sau alta în viața social-politică.
Ultima declarație a președintelui Traian Băsescu care l-a vizat pe M.S. Regele Mihai, la B1TV, în care a afirmat că mareșalul Antonescu a fost erou, în timp ce regele ar fi fost un “trădător” și o “slugă la ruși” a stârnit adevărate reacții de nivel național și internațional.
Indubitabil, atacând subiectul Regelui, contextul istoric și actual, în care Babilonul Lumii Noi este egalat cu cel al lumii Vechi, jucătorul Băsescu a reușit să-i adune și să-i convertească pe toți adversarii politici de ieri a Regelui Mihai în adepții monarhiei. Unii politicieni cum ar fi liberalul Crin Antonescu nu a ezitat să-i ceară ”iertare” Majestății Sale în numele președintelui Băsescu. Până și fostul fostul președinte român, Ion Iliescu, un adversar intransigent al monarhiei, s-a arătat consternat de declarațiile lui Băsescu. Nu mai vorbesc că presa internațională a criticat virulent afirmațiile șefului statului, iar majoritatea publiciștilor și istoricilor l-au calificat pe Majestatea Sa Regele Mihai ca învingător moral în disputa cu președinția română. Și victoria monarhului român a fost văzută în contextul în care Regele Mihai și Casa Regală s-a eschivat să facă vreo declarație de rigoare.
În ultimul an s-au născut diverse scenarii de restabilire a monarhiei române la locul corespunzător în societatea românească. Totuși, opinia publică era destul de reticentă la o eventuală revenire a Casei Regale ca o coordonată politică, nu numai simbolică.
Și atunci, în concluzie, mă întreb, într-o banală și ipotetică scenarită, care răzbește din proprii mei neoroni sofioți: este Traian Băsescu un subtil adept al Monarhiei? Este oare președintele român agentul Casei Regale?
Cine a reușit, vreodată, până acuma, să-i adune launloc pe toți adversarii Casei Regale, a monarhiei și a inamicilor Regelului Mihai, republicani, foști comuniști, liberali, socialiști și antiregaliști, în aceeași barcă politică? Nu-mi amintesc!
În vâltoarea evenimentelor politice în care cota președintelui Băsescu se află într-o cădere liberă, iar rigorile moralității societății românești sunt într-un declin, reformarea sistemului se poate realiza doar prin schimbarea substanțială a acestuia. Proiectul modernizării statului român nu poate fi torpilat de forțele politice care pot subscrie la niște axe morale restabilite de istorie.
Vreau să cred că l-am demascat pe Traian Băsescu ca pe un ”jucător” redutabil, care a provocat un adevărat val de simpatie și de reașezare pozitivă a opiniei publice spre Casa Regală. Mai ales că Băsescu nu face nici un gest, o mișcare, o afirmație aleatorie.

Păstorul cetăţii

2011-06-22T07:15:00.000-07:00

Fiinţăm într-o acută criză. În primul rând, ne referim la criza morală care ne-a îndepărtat de la misiunea primoridală: de stabilire a legăturii cu Dumnezeu. În încercarea de-a accepta provocările vremurilor, ne-am trezit fără axe spirtituale. Despre restabilirea ordinei naturale în cetate ne vorbeşte pr. Matei Boilă. De această dată, în cele două volume întitulate „În speranţa repunerii lui HRISTOS ca unic domn al societăţii româneşti”. Viaţa autorului a fost una a suferinţelor asemenea poporului român. Născut într-o familie de inelectuali( tata, Zaharia Boilă, avocat şi jurnalist, şi Clara, profesoară de muzică, nepoata lui Iuliu Maniu), pr. Boilă a intrat în serviciul Bisericii Greco-Catolice, după ce a trecut prin temniţele terorii roşii ca participant la rezistenţa anticomunistă. Iuliu Maniu a exercitat un rol covârşitor asupra ideilor şi credinţelor părintelui. De la acesta el a însuşit, cu excelenţă, lecţia modelului românesc structurat pe simbioza naţionalismului iluminat şi spiritul creştin.
Nr. 6378, miercuri, 22 iunie 2011,
România Liberă, Ediţia Transilvania

Apel către basarabeni: Mizaţi pe Dorin Chirtoacă!

2011-06-15T11:47:00.000-07:00

Din anul 2001 până-n anul 2009 Republica Moldova a fost o oază a comuniştilor care s-au manifestat odios asupra cetăţenilor basarabeni. Ajunşi la guvernare prin minciună şi populism, nepoţii lui Lenin şi Stalin au impus de la începuturi modele străine spiritului populaţiei din teritoriu. Mai apoi au instituit un regim de teroare şi de constrângere economică, spirituală şi fizică. Au făcut şi desfăcut tot ce au reuşit în Republica Moldova, au inversat valori, au impus frauda şi minciuna ca normă comportamentală. La început de mileniu „teroarea roşie” a fost impusă prin arme mult mai fine şi mai rafinate, astfel încât orice gând de libertate era strangulat sau eliminat din viaţa publică.
În perioada guvernării comuniste a prosperat o singură familie, familia comunistă. Un singur model de succes era etalat pentru cetăţeni, modelul Voronin. Tatăl Vladimir şi feciorul Oleg s-au impus ca modele comportamentale care a inversat scala valorică. Politicianismul agresiv, brutal şi extremist, Vă mai aduceţi cum rupea viitorul preşedinte al Republicii Moldova Vladimir Voronin „tricolorul”, drapelul naţional, sau cum administra economic republica Oleg Voronin sufocând liberele iniţiative şi preluând afacerile cetăţenilor care nu cotizau în puşculiţa „famigliei”, „mafiei comuniste”.
Istoria recentă nu poate să aibă o memorie subţire. Şi nici agresiunile comuniştilor la adresa libertăţii, democraţiei şi a valorilor naţionale nu pot fi şterse cu buretele ca de pe-o tablă şcolară.
Ne despart trei ani de perioada când comuniştii au aplicat forţa la adresa propriilor cetăţeni, după ce au fraudat alegerile şi au dorit să menţină Republica Moldova sub amprenta unei guvernări străine de spiritul democratic. Oare, unii dintre cei care au militat pentru valorile libertăţii au uitat foarte repede guvernarea comunistă?!
Îşi mai amintesc oare basarabenii cum pe timpul regimului comunist fiecare din ei se zbătea în van şi vorbea într-o singurătate obscură, cum instituţiile statului moldovean încăpuseră în mâinile unei singure familii? A familiei comuniste reprezentată de clanul Voronin!
Şi în acea perioadă de întuneric se ivise un an,-anul 2007,- când comuniştii au fost lipsiţi de la pârghiile administrării Chişinăului, cel mai important oraş al Republicii Moldova. Se născuse o speranţă şi românii basarabeni au prins aripi, au început să viseze frumos. În anul 2007 oraşul devenise un bastion al anticomunismului. Mai apoi Chişinăul a spulberat guvernarea comunistă, după ce a traversat multiple încercări şi bătălii cu puterea comunistă care guverna societatea.
Astăzi comuniştii lui Voronin fac acuzaţii gratuite şi emit speculaţii „convingătoare” la adresa primarului şi a altor lideri democraţi, în speranţa că vor recâştiga pârghiile celui mai important oraş al Basarabiei şi, de aici, ulterior, pe cele ale întregii republici. Deja Consiliul Local Chişinău a ajuns în mâinile lor.
Nu cred că există o naivitate cetăţenească care înghite „şopârle” comuniste. Din câte am înţeles, pe timp de criză, administraţia Chişinăuluia reuşit să aibă o prestaţie onorabilă, continuând să modernizeze şi să ofere oportunităţi pentru investitori, cetăţeni, să fie dispusă spre o comunicare cu locuitorii. Îşi imaginează oare chişinăuenii că votând candidatul „roşu” ar putea fi lipsiţi şi de bunul pe care l-ar fi avut până acum. Pentru că astăzi candidatul comuniştilor înşiruind vrute şi nevrute, în goana de acaparare a principalei redute democratice, nu are nici experienţă şi nici soluţii de redresare a Chişinăului, ci arma antihristului: sperjurul, minciuna, ura. Iar cum vorbele se duc pe apa sâmbetei, cei de la Chişinău se pot trezi cu omul „antihristului” în fruntea cetăţii. Întregi instituţii municipale vor sta la dispoziţia acestuia. Şi atunci la ce bun au fost purtate adevărate bătălii de recâştigare a libertăţilor civice şi dorinţa ca basarabenii să adere la marea familie europeană.
Astăzi singura armă psihotronică a basarabenilor, care îi poate descuraja pe comunişti să mai aspire la o revanşă, constă în votul lor.
Apelul cu care vin către fraţii mei basarabeni este unul sincer şi onest, îndemnându-i să nu admită să li se spulbere visele şi să li se spurce Istoria. Vă rog, fraţii mei, nu lăsaţi Chişinăul să devină un bastion al infamiei comuniste.

Teodora Jurma oglindind „Viaţa albastră a dunelor”

2011-06-09T03:32:00.001-07:00

La data de 8 iunie 2011, la Bastionul Croitorilor din mun.Cluj-Napoca, a avut loc lansarea volumului de versuri „Viaţa albastră a dunelor” a lui Teodora Jurma. Carte editată de Casa Cărţii de Ştiinţă, în anul 2010. În prefaţa volumului semnată de scriitorul Ion Cristofor se precizează sensibilitate timidă a poetei care cartografiază spaţiul intim în identificarea unei punţi metaobsesive a realului şi imaginarului.
Teodora Jurma este la a treia apariţie editorială proprie după ce a scos la lumină volumele de versuri „Secunde cu ochi de bufniţă”, editura Napoca Star, anul 2004, şi „Clopotul din statui”, editura Grinta, anul 2006. Totodată, trebuie remarcată prezenţa Teodorei Jurma în volumele colective de poezie a editurii Etnograph „Miresme de orgă”(2004) şi Peregrini prin timp(2007).
Teodora Jurma s-a născut la 15 septembrie 1970, în oraşul Luduş, judeţul Mureş şi este profesor de fizică la una din instituţiile şcolare clujene.
Volumul „Viaţa albastră a dunelor” este dedicat părinţilor săi Doina, Maria şi Corneliu, dar şi părinţilor spirituali pr. Simion Cristea şi pr. Iulian Benche.
În cadrul evenimentului, scriitorii clujeni Rodica Marian, Constantin Zărnescu, Dan Marius Drăgan sau Ioan Marinescu i-au vorbit publicului prezent la lansarea volumului de versuri despre originalitatea poetică, caracterul liric şi contemplativ a poetei Teodora Jurma, care capacitează subconştientul să exerseze în culoarele iniţiatice a unor forme cromatice în care există viziuni şi trasfigurări neliniştite.
Indubitabil, poeta transmite un mesaj codificat în două capitole: „Litera Q” şi „Voi visa cerceii unei negrese”, mesaj în care gândurile şi emoţiile poetei ne plimbă în lumea unor oglinzi care reclamă „Viaţa albastră a dunelor”. Teodora Jurma confirmă, prin noua apariţie editorială, că este o poetă autentică, sensibilă, care oferă viaţă metaforelor, contemplând singurătate abisală cercetează aspiraţia spre coloanele unei lumi astrale.

Istoria în mişcare.Ungaria, de la interese şi mofturi revizioniste

2011-06-02T13:03:00.000-07:00

Istoria ne propune o anumită percepţie asupa geospaţiului, evenimentelor şi relaţiilor care s-au exersat în timp. Există o lume nu doar a percepţiilor şi a observaţiilor, ci şi a învăţămintelor privind relaţia dintre geografie şi relaţia cu oamenii, luând în calcul trecutul care ne transmite semnale, avertismente şi poveţe.
Dacă este să-l cităm pe profesorul Academiei diplomatice a Ministerului afacerilor externe a Rusiei Igor Nikolaevici Panarin, care vorbeşte despre modelele contemporane politice spre care tinde lumea acestea ar fi: modelul ultra libealismului SUA, modelul liberalismului central european, modelul chinez(care include şi elemente din modelul URSS), modelul indian a democraţiei de castă, socialismul islamic, modelul japonez, latinoamerican şi israelitean. Conform lui Panarin, modelul statului israel constă în aceea că statul emite semnale spre diaspora care urmează să contribuie la actul decizional favorabil prin lobbycraţia pe care o are la îndemână. Politica Ungariei de azi explică o geoistorie a prezentului, iată de ce, consider, abordarea relaţiilor statului maghiar cu vecinii se manifestă agresiv şi cu accente revizioniste, în contextul în care diaspora maghiară este la pupitrul puterii în ţările din proximitate, având la dispoziţie şi fiind implicată în luarea actului decizional: resurse umane, logistice, informative, financiare, reprezentative. Sunt nişte „legi dure geopolitice” în care unele state nu mai privesc restrictiv, ca în perioada ante- interbelică sau postbelică, adoptând platforma comunicării şi a „uşilor deschise” faţă de toţi cetăţenii săi, inclusiv de alte etnii. Iar uneori sub stindardul „drepturilor omului”, a „multiculturalităţii” s-au închis ochii pentru ca uniuni etnice exclusiviste să funcţioneze plenar şi să participe la viaţa publică românească.
Între Ungaria prorusă şi Ungaria antirusă
Pe de altă parte, unii reprezentanţi ai minorităţilor naţionale se exprimă greşit şi iraţional în relaţie cu statul său, raportându-se la statul ca apartenenţă etnică ca purtătorii acestuia în mesaj, semnale şi acţiuni. Şi dacă statul ca apartenenţă etnică are nevoi şi alte obiective ca statul nativ, reprezentanţii acelor minorităţi acţionează în scopul proiectării acţiunilor primului stat în loc să aducă corecţii planurilor acestuia. Larry Watts, un eminent istoric al serviciilor speciale estice şi un fin cunoscător a realităţilor din geospaţiul românesc şi est-european ne atenţionează că Ungaria şi Rusia ar avea un proiect de sfâşiere a României. În alt context, presa rusă zilele astea spune inflamat că Budapesta l-a primit fastuos pe preşedintele georgian Mihail Saakaşvil( zilele acestea Georgia a eliminat simbolistica comunistă, echivalând ideologia lui Lenin alături de cea a lui Hitler) şi că se doreşte eliminarea investitorilor ruşi, notând că acţiunile ruseşti ale companiei MOL au fost achiziţionate de statul maghiar.
Indubitabil că acţiunile unor reprezentanţi ai Ungariei sau a etnicilor maghiari români care au trezit dezbateri aprinse în societatea românească referitoare la caracterul identitar, a statului român contemporan, a „istoriei” derivă dintr-un scenariu străin. Şi reprezentanţa Ţinutului Secuiesc care a fost inaugurată la Bruxelles la Casa Regiunilor Ungariei se înscrie în această strategie. Este puerilă argumentarea iniţiatorilor, consiliile judeţene Harghita şi Covasna care îşi motivează acţiunea că ar urmări atragerea de programe europene de dezvoltare. Nici argumentarea eurodeputatului László Tőkés care zice că nu este nimic ilegal şi nu există un ţel separatist, demersul încadrându-se într-o normalitate a reprezentării regiunilor nu pare să aibă o acoperire consistentă.
Dacă am trăi retrospectiv evenimentele am sesiza că la 5 noiembrie 2010, în Budapesta, sub egida guvernului ungar avea loc "Alianţa permanentă maghiară" (Magyar Állandó Értekezlet -MÁÉRT), o reuniune a diasporei maghiare prin care statul ungar transmitea un mesaj mobilizator acesteia, iar pentru comunităţile etnice din România, Ucraina, Slovacia, din Balcani li se indica să lupte pentru autonomie. Subiectele legate de lupta pentru autonomie, contracararea proceselor de asimilare a etnicilor minoritari maghiari, legea maghiară referitoare la statutul conaţionalilor/ dubla cetăţenie, programele educative-culturale ale Ungariei pentru etnicii săi din ţările din proximitate sunt astăzi cele mai exploatate mediatic şi care se află pe agenda zilei în ţările lor de reşedinţă. Iniţiativele formaţiunii de guvernământ (FIDES) care au avut ca scop resuscitarea problemelor maghiare din teritoriile din proximitate, activizarea comunităţilor maghiare din ţările vecine, astfel încât Budapesta dezvoltat o nouă abordare politică în raport cu conaţionalii săi, cea de decident politic în statele în care există comunităţi maghiare.
Slovacia sub asediul pan-ideii maghiare
La 25 mai a fost adoptată legea despre limbile minorităţilor naţionale în Parlamentul slovac, ceea ce a încins spiritele în societate. Doar semnătura preşedintelui Slovaciei Ivan Gasparovici lipseşte ca legea să intre în funcţiune. Exact, ca şi în cazul României, la guvernare se află şi reprezentanţi ai maghiarilor slavaci, iar opoziţia formată din socialişti(SMER) şi naţionalişti (SNS) care au criticat drastic legea, pentru că oferă clauze importante pentru maghiarii din Slovacia. Conform opiniei opoziţiei, legea va permite formarea de enclave alolingve în teritoriile în care locuiesc compact maghiarii din această ţară.
Legea modificată a minorităţilor naţionale a fost promovată de partidul maghiaro-slovac „Most-Hid”. În pregătirea şi adoptarea legii un rol covărşitor l-a jucat actualul vicepremier în guvernul slovac Rudolf Hmel. Graţie propunerii acestuia cota de folosire a limbii minorităţilor naţionale în teritoriului unui municipiu concret a fost diminuată de la 20 la 15%. Noua lege este considerată o victorie mare pentru maghiarii slovaci, care speră că şi noul recensământ din Slovacia v-a oferi o altă configuraţie etnică.
Naţionaliştii maghiari reuniţi îm Partidul Maghiar de Coaliţie s-au arătat nemulţumiţi de lege, întrucât au fost eliminate prevederile legate pe care statul slovac trebuie să le asigure minorităţilor naţionale folosirea în instituţiile oficiale a limbilor minorităţilor naţionale. Ungurii nu sunt de acord ca să fie folosite ca normă obligatorie toponimele locale în slovacă, inclusiv în mass-media maghiară. Practica dublelor nume toponime este larg răspândită în Slovacia. Spre exemplu, capitala ţării în slovacă se numeşte Bratislava, iar în maghiară Pojoni.
Slovacia prin diverse forme evită să comită un precedent de recunoaştere a drepturilor colective reprezentanţilor minorităţilor etnice.
Ca urmare a adoptării legii în privinţa limbilor minorităţilor naţionale a impus guvernul slovac să adopte o atitudine gravă la adresa Ungariei. Cu o declaraţie publică în privinţa relaţiilor slovaco-maghiare a venit ministrul afacerilor externe al Slovaciei Miculaş Dzurinda. El a expus pretenţiile slovace la adresa Ungariei, formulând o periculoasă „trilaterală” rezultată din legea maghiară a dublei cetăţenii, noua constituţie ungară şi dreptul cetăţenilor maghiar din străinătate de vot. Dzurinda a contestat acţiunile Budapestei şi a explicat că Slovacia are atuuri în faţa acesteia şi că nu există o teamă faţă de Ungaria. Ministrul afacerilor externe al Slovaciei spune că maghiarii slovaci sunt loiali Slovaciei, paşaportul slovac este mai preţios întrucât cetăţenia maghiară nu dă nici un profit, ţara sa are euro în circulaţie ceea ce nu are Ungaria şi că la orice provocare a Slovaciei există un răspuns politic adecvat.

În loc de concluzii
Nu o dată am reiterat că „sârma ghimpată" trebuie eliminată din mentalul colectiv. Inclusiv în relaţiile interetnice. Există loc pentru toţi cetăţenii într-o Europă Unită şi protejată de o apărare euroatlantică. Există loc pentru reconciliere naţională şi pentru o mai bună conveţuire între naţiuni. Lecţiile istoriei trebuie să îndemne să fim mai lămuriţi cu viitorul nostru, nu să intrăm ca nişte „victime” nefaste ale unui trecut îndepărtat. Şi avem exemple concludente că se pot construi relaţii de încredere, respectând legile ţării în care ne exprimăm şi trăim. Exemplul reconcilierii franco-germane după cel de-al doilea război mondial a modificat substanţial evoluţia politică de pe bătrânul continent. Model franco-german de stingere a nemulţumirilor şi disputelor istorice trebuie să ne ghideze şi-n relaţiile cu semenii de alte etnii. Iar aceste etnii să-şi iubească şi să-şi respecte ţara care i-a adoptat şi naturalizat. Pentru că cetăţenul trebuie să abandoneze vederile obtuze, nocive, care exprimă politica formulelor anacronice şi nu îmbrăţişează pacea şi conveţuirea cu etnia dominantă.

România, între aliatul strategic şi aliatul oportun

2011-06-02T09:11:00.000-07:00

Este limpede că suntem o ţară într-un provizorat istoric, în care stupidul joc de interpretare a situaţiilor conform unor strategii culese din managementul emoţiilor planează inclusiv în exprimarea politică şi chiar geopolitică. Nu vreau să cred că ne situăm pe lângă evenimente şi acţiuni permisibile, care ne-ar sorta într-o elită a factorilor decizionali din regiunea în care respirăm. Uneori, ne decidem singuri soarta şi singuri ne mutilăm viitorul.
"Prezenţa" absentă a statului român de la Summitul de la Varşovia, un eveniment de amploare, catalogat ca fiind unul proeuroatlantic, în care aliaţii Washingtonului încearcă să-şi pună la punct relaţiile şi strategiile, dă mai multe semne de întrebare: cum poate avea loc o „transformare” a unui şef de stat considerat un preşedinte jucător în unul absent la viitor.
Rusia a calificat Summitul de la Varşovia ca o extensie în care s-ar identifica noi formule de izolare geopolitică a Rusiei pe care Moscova le consideră reacţionare şi inaplicabile în spaţiul vital rus. GUAM, Forumul Opţiunii Democratice, Forumul Mării Negre şi mai nou Parteneriatul Estic sunt cele mai vizate construcţii care au supărat Moscova, întrucât în aceste modele se regăseau state clientelare. La summitul de la Varşovia au participat state ancorate în „Parteneriatul Estic”, iar particparea acestora a fost luată ca una reacţionară.
Proiectul „Parteneriatului estic” este calificat de Moscova ca fiind un „Parteneriat contra Rusiei”, întrucât esenţa acestuia este considerată că tinde spre o integrare a unei părţi a brâului eurasiatic şi edifică o contrapondere geopolitică pentru centrul rus de putere”. Concepţia, în adevăr, posedă elemente din viziunea strategică a lui Jozef Pilsudski, care a fost şi conducătorul celei de-a II-a Republici a Poloniei. Adepţii „prometeismului”polonez( curent lansat de Pilsudski ), este orientat spre o divizare a Rusiei după principiile etnice, s-au pronunţat ca Polonia să sprijine mişcările de eliberare naţională de pe teritoriile fostului Imperiu Sovietic- din Ucraina şi republicile baltice până în Caucaz şi Asia Mijlocie.
Ideea creării unui organism regional nou, axa ”Marea Baltică-Marea Neagră-Marea Caspică”, care a fost lansată în anul 2005, la Artek, în Ukraina, rămâne vital şi astăzi. Pentruc că numeroasele afirmații ale lui Băsescu, când a numit Marea Neagră "lac rusesc", au avut capacitatea de-a poziţiona ţara noastră în ce zonă geopolitică şi de securitate se află şi în ce stadiu sunt relațiilor Bucureștiului cu vecinul îndepărtat-proxim, calificat de înţelepţii chinezi ca unul „nesătul”, Rusia.
În anul 2005 s-a încercat reanimarea concepţiei geopolicie a Forumului Opţiunii Democratice, o axă Varşovia-Kiev-Bucureşti-Bacu-Tbilisi, care era inspirată de concepţia geopolitică «Intermarinia” a lui Jozef Pilsudski ( un stat confederativ, de la Marea Neagră la Marea Baltică, în componenţa căruia ar intra Polonia, Ţările Baltice, Ucraina, Belorusia, Ungaria, România Mare, Cehia şi Slovacia, Statele balcanice; Pilsudski a lansat-o după primul război mondial).
Indubitabil, în toate modelele geopolitice ce țin de dimensiunea Mării Negre, România poate fi considerată ”statul pivot” în relația Estului și Vestului. Statul român are misiunea de-a fi considerat un furnizor de securitate pentru întreaga regiune. Este coloana vertebrală geostrategică, care poate potența toate ”centrele nevralgice”, în închegarea de raporturi de state implicate în acest proces constitutiv, iar geografic și pentru cele mai îndepărtate țări din respectiva regiune. România are un rol important în sistemul geopolitic ponto-baltic, în dezvolatarea relației Marea Caspică-Marea Neagră-Marea Mediterană, ca liant între extremități și, în același timp, ca posibilă relație către zona industrială occidentală oferită pe Dunăre. România face parte și din celelalte sisteme geopolitice-carpatic(localizare: Ukraina, Slovacia, Ungaria, Polonia, România-implicate zonal Rusia, R. Moldova); al Mării Negre(statul român poate fi considerat, în contextul dat, ca având misiunea de poartă comercială sud-estică, comparată cu cea a Olandei, care este văzută ca poartă nord-vestică a Europei); danubian (prin axa Rhin-Main-Dunărea se face legătura dintre Marea Neagră și Europa Occidentală, rolul României ca așezare geografică apare extrem de privilegiat); caspic (România își poate însuși caracteristicile de centru relațional, prin Marea Neagră, care ar lega factorul ponto-baltic, mediteranian sau central-european de bazinul Caspic). Importanța României în dezvoltarea unor relaţii internaționale de nivel regional, pe axa Marea Baltică-Marea Neagră-Marea Caspică, este mai mult decât necesară. Este vitală.

De la preşedintele jucător la preşedintele absent
Președintele Traian Băsescu anunţa că nu participă la summit-ul din 27-28 mai 2011 de la Varșovia, cea de a 17-a Reuniune a şefilor de stat din Europa Centrală şi de Est, unde a fost prezentă și Kosovo, deoarece s-ar crea un precedent care ar duce și recunoașterea implicită a unor entități precum Transnistria. Scuzele lui Traian Băsescu au fost puerile atunci când a declarat că decizia luată nu v-a crea un "disconfort" în relaţia cu SUA deoarece România are o politica externă predictibilă şi toţi aliaţii săi ştiu din 2005 că nu recunoaşte Kosovo.
În Rusia se scrie că Statele Unite şi-a adunat aliaţii la summitul de la Varsovia, iar refuzul preşedintelui Băsescu de-a participa la eveniment invocând participarea Kosovo, ne pune în situaţia delicată de-a fi catalogaţi ca fiind un aliat "conjunctural". Mai ales că preşedintele face o paralelă ilogică şi periculoasă de-a pune în acceaşi urnă Kosovo cu Transnistria. În fapt Traian Băsescu marşează pe o optică geopolitică enunţată de Moscova, invocând un precedent „kosovar”. Nu există un asemenea precedent! Şi nu cred că nu există în preajmă nişte consilieri care să-i deschidă bine ochii preedintelui român şi să-i sugereze să nu mai facă o paralelă între Kosovo şi Transnistria? E ilogică opinia preşedinţiei. Mai ales că preşedintele în exerciţiu al Republicii Moldova a participat la summitul de la Varşovia. Majoritatea experţilor internaţionali, excepţie făcând panslaviştii ruşi, s-au dumerit demult că enclava rusă de pe Nistru toate tradeaza toate criteriile care ar întruni constituirea unui stat. În Transnistria nu există propriu-zis o entitate dominantă, o identitate proprie, iar limba şi identitatea rusă este în funcţiune, în teritoriu ruşii reprezentând a 3 populaţie ca număr au preluat controlul total. În regiunea transnistreană există o stare de ocupaţie, cu o armată străină, un grup decizional paraşutat din exterior şi care a preluat controlului teritoriului, lipsa unei identităţi, o discreminare etnică, etc. Dar despre toate aceste lucruri le-am nuanţat în cartea "De la Kosovo spre Est", apărută la editura „Argonaut”, Cluj-Napoca, 2011. Statul Kosovo s-a realizat în mare parte sub adăpostul organizaţiilor internaţionale, evaluat de comisii ale Naţiunilor Unite. Poate faptul că am dat ruşilor numeroase oportunităţi economice, ca să se exprime "geoeconomic" elementul rusesc într-un spaţiu european şi euroatlantic, graţie cărora putem fi sabotaţi din interior, ne ghidăm după „petardele” mediatice şi argumentele localizate la Moscova(Trebuie amintit că Ungaria se eliberează de activele ruseşti, achiziţionându-le, ceea ce a trezit atitudini de adversiatate mediatică din partea Moscovei. Achizionarea activelor ruseşti ai MOL-ului au stârnit indignare mediatică, enunţându-se că statul ungar blochează şi exclude investitorii ruşi din teritoriu).
Indubitabil, de la Summitul de la Varşovia marea absentă a fost România, care nu știu din ce considerente s-a ghidat lideriul Băsescu să se autoexcludă de la proiecţiile euroatlantice pentru zona central şi est europeană.
Apartenenţa României la NATO şi UE nu ne pune în aceeaşi situaţie pe care o are Serbia şi nici chiar Slavacia, pentru că suntem implicaţi într-o alianţăstrategică şi într-o comunitate valorică-UE, majoritatea statelor europene şi euroatlantice încuviinţând apariţia statului Kosovo. Fără să facem o evoluare asupra realităţii regionale, să aplicăm o abordare mai responsabilă datorită angajamentelor asumate şi să participăm activ la proiectele la care ne-am înjghebat raţional şi sentimental, ne poziţionăm la o răspântie istorică. Mai ales că fenomenul exploatării euroatlantice a cordonului maritim Marea Mediteraneană-Marea Neagră-Marea Baltică-Marea Caspică trebuie privit ca o soluție optimă, în care rolul României ar fi unul esențial.

Ne consolăm cu Scutul, în schimb Moscova stă cu „otrava” pe noi
Statele Unite şi Varşovia au semnat în iulie 2010 un protocol care concretizează acordul Poloniei de a găzdui o componentă a viitorului scut antirachetă american din Europa, care nemulţumeşte Moscova.O nouă etapă a fost atinsă la 3 mai, cu semnarea unui acord între Statele Unite şi România, pentru desfăşurarea unor elemente ale viitorului scut antirachetă în această ţară.
Preşedintele Comisiei pentru Afaceri Externe din Camera inferioară a Parlamentului rus (Duma), Konstantin Kosacev a cerut la 31 mai 2011 Statelor Unite să "abandoneze imediat" proiectul de scut antirachetă din Europa de Est, pe motiv că "subminează" consolidarea încrederii între Moscova şi Washington, precum şi între Rusia şi NATO. Pentru Federația Rusă acest spațiu este considerat ”vital”, de interes geostrategic, din acest considerent vor continua să exprime indignare şi iritare verbală, în scopul descurajării amplasării Scutului antirachetă al Alianţei care ar oferi protecţie şi securitate aliaţilor săi.

În loc de concluzii
Ne-am angajat un rol de partener strategic al Serbiei, stat non-UE şi non-NATO, în dauna partenerilor strategici din alianţa, cu care ne-am asumat o comunitate valorică.
Trebuie să reiterăm că parteneriatul strategic al României cu SUA se dovedește crucial pentru securitatea regională și promovarea democrației în regiune, iar politica de ”bună vecinătate” a UE este în măsură să contribuie la acest scop. Securitatea euroatlantică este strâns legată de securitatea Mării Negre. Multe dintre amenințările transnaționale cu care se confruntă Europa provin din această regiune.
Întâmplător sau nu, dar preşedintele Traian Băsescu este absent astăzi de la evenimentele importante din regiunea central şi est european, încât sentimentul crizei se manifestă la toate nivelele instituţionale, în luarea unor decizii concrete, operaţionale şi profitabile, şi culmea culmelor că nu sunt prevăzute nişte alegeri vitale pentru ţară.

Sorin Fildan.Misterul din „Temple

2011-05-21T12:23:00.000-07:00

La 18 mai 2011, în sala Filialei Uniunii Scriitorilor din România, a avut loc lansarea cărţii de poeme „Temple” a intelectualului arădean Sorin Fildan. Despre misterele şi conţinutul coloanelor templelor versificate ale poeziei au vorbit scriitorii Aurel Rău și Marcel Mureșanu, Dan Marius Drăgan şi profesorul universitar Ovidiu Pecican.
Cartea ilustrată într-un mod original, într-un mod „alchimist” de pictorul Alexandru Pecican completează un siaj ezoteric-mistic, cu o filiaţie istorică-biblică, în care ruinele unor temple se pot regăsi în „bastioane”, în care înegrii pot deveni pompierii unei lumi într-o latentă prăbuşire.
Spaţiul în care „receptarea” este un alter ego, leagă unitatea materiei cu viziunile spirituale, incriptate în oscilaţia unui joc al numerelor şi cifrelor, construită motivul şi scopul acestei cărţi.
Profesorul universitar şi scriitorul Sorin Fildan ne vesteşte o lume a porţilor reîncarnate în „temple”, ispitindu-ne cunoaşterea şi aruncându-ne în ambuscade ale unor ecuaţii neînţelese şi înţelese, restricţionate în lipsa unor chei fermecate.
Cartea „Temple” merită să fie citită la bătaia lumânării în noapte, pentru că doar aşa îi putem „decripta” misterul „periculos”şi „cavaleresc”, dar şi reuşim să aspirăm că într-un final ne vom regăsim respirând printre „Temple”.

Cornel Vana şi misterul expoziţiei „Buruieni şi oameni”

2011-05-21T12:21:00.000-07:00

Pe 17 martie am avut ocazia să admir expoziţia de pictură “Buruieni şi oameni” la Galeria „Diverta” – Librăria Universităţii din Cluj-Napoca a artistului Cornel Vana. Pictorul turdean Cornel Vana are zeci de expoziţii în ţară şi peste hotare.
Evenimentul a fost moderat de Mariana Enache, curatorul galeriei.
Prof.univ.dr. Ovidiu Pecican avea să ne poarte prin itinerariul artistic al „frumosului” pictor Cornel Vana, după cum l-a calificat moderatorul "Polul cultural" de pe lângă Librăria „Diverta”Mariana Enache.
„.… oameni şi buruieni, cum li se spune plantelor-de leac şi magice, înmiresmatelor flori amestecate cu iarbă, destinate cosirii şi nutreţului pentru animale, celor în care te prăvăleşti şi adaşti resorbit din clipă pentru o eternitate efemeră, dar densă… Iar oamenii pot fi de mai multe feluri. Cel mai adesori ei traversează pânzele lui Cornel Vana cu un aer buimac, precum o fanfară concentrată şi totuşi apatică; sau ies şi reintră din şi în decorul rembrandtian al grundului, exersându-şi expresiile, zdrenţăroşi urmaţi de siluete himerice descinse din decorul carnavalesc veneţian, prezente recurente cu alură occidental-otomană, procesiuni de fizionomii şi siluete pregătite să se dezvăluie sau să se învăluie, după cum stăruie iscoditoarea privire ce dă sens.”avea să noteze Ovidiu Pecican în „Noaptea, paleta” despre pictura lui Cornel Vana.
De ce acest melanj artistic întitulat de „oameni şi buruieni”? Care este semnificaţia „oamenilor şi buruienilor” în concepţia artistică a autorului şi ce vrea să transmită Cornel Vana publicului? Puteţi vizita expoziţia în perioada 17-31 mai a.c., între orele 9-21 şi înţelege de ce este uneori respităm magia de“Buruieni şi oameni” .

Patria, recurs la identitate

2011-05-17T02:40:00.000-07:00

Sincer, vreau să mulţumesc celor care ostenesc asupra destinului nostru, un destin sumbru, pe alocuri sufocant, chinuitor, dar atât de responsabil cu îndemnul că suntem unici în felul nostru şi impliniţi în comunitate. Vreau să vă vorbesc despre un sentiment foarte ciudat, foarte delicat, pe care cred că-l împărtăşim cu toţii. Este sentimentul prin care ne emoţionăm şi ne oglindim spiritual, imaterial, ca familie, ca o comunitate a morţilor şi viilor. Iar acest sentiment care inspiră oxigenul proxim şi ne dă aripi, nebănuit de necesar, dezvăluit în valori, norme, moravuri, tradiţie şi inscripţionat în cruci, troiţe, biserici, edificii şi care reprezintă apartenenţa la o Patrie. Ce am fi noi fără cuvântul Patrie? Ne-am întrebat vreodată? Am simţit goliciunea din interiorul sufletului? Ce este un copil fără mamă, o ţară fără istorie, o familie fără amintiri? Ce suntem noi fără noţiunea de Patrie? Să facem uneori un exerciţiu imaginar şi să ne autosugerăm că abia acum ne-am născut, că suntem nişte extratereştri, fără mamă, fără familie, fără istorie, fără valori consacrate, fără Patrie şi să ne întrebăm: cum ar fi să fim fără toate aceste mari axe ale destinului nostru? Dar cum am fi să mutilăm familia, să mutilăm istoria, să mutilăm valorile, să ne mutilam Patria? Simţiţi un gol în inima voastră? Simţiţi că am putea avea un suflet paralizat?Cu siguranţă că îl simţiţi. Eu, am înţeles că am o Patrie. Că în Patria mea există valori, istorie, tradiţii şi moravuri.
Recent am întâmpinat sărbătoarea Învierii Domnului, Paştele! Mulţi dintre noi, asemeni altor popoare creştine, am mers la biserică şi am luat lumina Domnului. Şi am văzut multă lume care s-a adunat să vestească şi să mărturisească Învierea Domnului. Ne-am simţit ca o familie mare. În fapt, în istorie au existat adevarate miracole, când în clipe de singuratate şi neputinţă, familiile, comunităţile au apelat prin rugaciune la puterea celor în nefiinţă şi, din negura vremii, ca nişte adevăraţi ingeri, au sporit puterile oamenilor sau i-au impus pe asupritori să se abată de la agresiuni. Patria reprezintă mai mult decât o populaţie delimitată lingvistic, cultural, etnic. Patria însumează toţi viii şi morţii unei Naţiuni, cu virtuţiile şi caracteristicile specifice. Să ne iubim cu un un sentiment magnific, sufocant, mirific Patria! Iubirea faţă de Patrie reprezintă acel sentiment pentru care trăieşti şi merită să-l trăieşti. Dacă nu ar exista un asemenea sentiment poate că ne-am simţi exact ca un copil abandonat: lipsit de adevăratele repere, fără dragoste de tată şi mamă, fără o noţiune a responsabilităţii stimulative, am fi un personaj fără memorie, fără emoţie, fără o satisfacţie a descendenţei şi a implinirilor spirituale.
Mă inspăimântă starea copilului fără familie, dar cel mai mult mă inspăimantă sentimentul uman în care dispare noţiunea şi trăirea expresivă a comunităţilor fără Patrie.
Trebuie să mărturisim iubirea faţă de principalii piloni ai dăinuirii noastre: Patria, Neamul, Credinţa şi Istoria! A fi în asentiment cu simbolul Patriei înseamnă a avea nişte valori precise şi idealuri ferme în viaţa de azi şi de mâine.

Dumnezeu să se oglindească in Patria Noastră -România!

13th mai 2011
Revista "PATRIA"
http://patriaonline.ro/patria-recurs-la-identitate/

Cine a fost mercenarul basarabean din dinastia Kolceak

2011-05-06T09:15:00.000-07:00

Genealogie. ''Amiralul Alb'' ar fi fost descendentul unui condotier basarabean
Istoricii ruşi spun că strămoşul amiralului Aleksandr Kolceak ar fi fost un român turcit.

În ultimul an, pe o mulţime de site-uri ruseşti, dar şi româneşti, a apărut o informaţie interesantă. Unul dintre eroii războiului civil din Rusia, amiralul Aleksandr Kolceak, cel care a condus lupta anti-bolşevică în Siberia, ar fi avut ca strămoş un român turcit. Potrivit istoriografiei ruseşti, este vorba de un mercenar care ar fi trăit în secolul al XVIII-lea, Iliaş Colceag.

Cum s-a turcit Iliaş
Pe scurt, istoricii ruşi relatează că Iliaş Colceag s-a născut în sudul Basarabiei. El s-ar fi înrolat ca soldat în armata otomană, în perioada în care Moldova era vasală a Imperiului Otoman. Iliaş Colceag ar fi ajuns să lupte în Bosnia, unde s-a făcut remarcat pentru curajul său. Acolo, el s-a „turcit", adică a trecut la mahomedanism, şi a luat numele de Hussein. În timpul războiului ruso-turc din 1710 - 1711, cel în care a fost implicat de partea Rusiei şi domnitorul moldovean Dimitrie Cantemir, Iliaş a devenit ofiţer şi a ajuns la rangul buluc-başi, echivalentului unui căpitan. Din nou, el a dat dovadă de un curaj deosebit, drept pentru care sultanul Ahmen i-a acordat rangul de paşă, adică de general, în anul 1717. Iliaş a fost numit şi guvernator al cetăţii Hotin, veche posesiune a lui Alexandru cel Bun şi Ştefan cel Mare, care ajunsese motiv de dispută între Moldova şi Polonia, iar mai apoi între Imperiul Otoman şi cel Rus. În istoriografia otomană, românul turcit este cunoscut sub numele de Kolceak-Paşa.

Paşă la Hotin şi vizir la Constantinopole
Hussein Colceag a deţinut vreme de două decenii funcţia de paşă de Hotin, iar pentru scurtă vreme a fost, la Constantinopole, vizir, adică ministru. În timpul războiului ruso-turc din 1735-1739, Hussein Iliaş a fost comandantul armatei otomane din Basarabia. Însă, în anul 1738, el a fost înlocuit de la comandă cu Vali-Paşa, iar el a revenit la conducerea cetăţii Hotin. Armata turcească a fost înfrântă în anul 1739, în bătălia de la Stăuceni.

Hussein Colceag a rămas singur, cu o garnizoană de circa 900 de oameni, în faţa unei armate ruseşti de peste 60.000 de oameni. Generalul de origine germană Cristoph von Munnich i-a oferit condiţii onorabile de capitulare lui Hussein Colceag. Acesta a acceptat şi a fost tratat de ruşi ca un prizonier de lux, împreună cu fiul său, Mehmet - Bey. Cei doi au fost duşi la Curtea Imperială din Sankt-Petersburg.

La finalul războiului, Hussein Colceag ar fi vrut să se întoarcă în Turcia, însă a aflat că este considerat drept trădător la curtea otomană şi că îl aşteaptă pedeapsa cu moartea. Aşa că a decis să rămână în Rusia. Hussein Colceag a ajuns până în Ucraina de azi, unde a intrat în serviciul voievodului de Kiev, Fracisc Potoki. Voievodatul Kievului fusese parte a Poloniei, însă a fost cedat de regele Ioan Sobieski Rusiei. Românul turcit a murit în exil în anul 1743, iar fiul său a redevenit creştin şi a continuat cariera militară începută de tatăl său, de această dată în slujba Rusiei. Nepotul lui Hussein Colceag, Lucian (Lukyan), a fost răsplătit pentru serviciile militare aduse Rusiei cu moşii în Ucraina.

Familia Colceag (ortografiată din acea perioadă Kolceak) a fost acceptată în marea nobilime rusă. Geopoliticianul român Octavian Sergentu, de origine basarabeană, spune că „astfel de cazuri nu sunt singulare. Dimitrie Cantemir, la rândul său, s-a stabilit în Rusia, unde a devenit şef al spionajului rusesc şi prinţ la curtea lui Petru cel Mare, iar fiul său a devenit primul poet modern al Rusiei. Sunt frecvente cazurile în care descendenţii unor români au devenit notabili ai Rusiei.

Unii susţin şi că marele scriitor Lev Tolstoi ar fi urmaşul celebrei familii boiereşti Grosu din Basarabia. Au apărut şi speculaţii că numele Putin, al actualului premier rus, ar proveni din Putină. Ar mai fi cazurile lui Nicolae Milescu-Spătaru ori Miron Costin, care s-au remarcat la curtea Rusiei".

Amiralul
Figura cea mai importantă a dinastiei Kolceak a fost amiralul Aleksandr Kolceak. El a luptat, ca şi contraamiral al flotei ruseşti în primul război mondial. După înlăturarea ţarului Nicolae al II-lea, el a făcut parte din conducerea Armatei Albe, fondată de un grup de ofiţeri loialişti, care doreau înlăturarea bolşevicilor şi readucerea pe tron a dinastiei Romanov. În timpul Războiului Civil din Rusia, dintre comunişti şi monarhişti, Aleksandr Kolceak a devenit amiral şi guvernator al Siberiei. Luat prizonier de comunişti, el a fost executat. Azi, el este considerat drept un erou al Rusiei.

de CLAUDIU PADUREAN
06.05.20011
ROMANIA LIBERA

Scutul, Moscova si „dublele standarde”

2011-05-06T01:33:00.000-07:00

Moscova solicita de la Statele Unite sa demonstreza ca Scutul antiracheta din Romania nu este indreptat contra Rusiei. Comunicatul Ministerului de externe al Rusiei apare dupa ce presedintele Romaniei, Traian Basescu a anuntat destinatia scutului antiracheta la Deveselu, judetul Olt si a dat asigurari ca nu este indreptat contra Rusiei.
"Cu realizarea acestei componente a scutului antiracheta, Romania se afla la cel mai inalt nivel de securitate din istoria ei, un nivel de securitate gandit pe termen lung", a declarat presedintele Basescu despre amplasarea scutului antiracheta la Deveselu, tinand sa mentioneze ca acest sistem este unul defensiv si nu ofensiv si ca acesst scut nu este indreptat impotriva Federatiei Ruse. De acest sistem defensiv vor beneficia mai multe tari”, declara presedintele Romaniei.
Moscova este hotarata sa joace un rol important pe agenda conceptiei si de arhitectura europeana a Scutului antiracheta pornind de la niste considerente de influentare a securitatii regionale si globale
Recent oportunitatea sistemului Scutului antiaerian antiracheta si perspectivele integrarii in sistemul de aparare antiaeriana a fost dezbatuta de catre reprezentantii militari rusi de prim rang si impartasita jurnalistilor in Sofrino. „Rusia in cadrul edificarii unei aparari comune antiracheta europeana este pregatiyta sa asigure protejarea teritoriilor stetelor din proximitate de la un eventual atac cu rachete balistice”, a declarat general-locotenentul Oleg Ostapenko, comandantul trupelor cosmice. In contextul edificarii unei aparari comune ruso-europene, rusii vad colaborarea prin crearea unui centru unic de stocare a informatiilor, care, ulterior, acestea ar fi gestionate corespunzator indicandu-se nivelul riscurilor ar fi transmisa unui centru de lupta comun de gestionare a resurselor militare.
Realizarea unei aparari europene prin intermediul parteneriatului NATO –Rusia, pune in pozitie favorabila Moscova care considera ca unele teritorii sa fie acontate de NATO si de Rusia. Kremlinul propune sa fie consolidate teritorii pe langa NATO si Rusia, pe care acestea le-ar avea in gestiune si le-ar apara, inclusiv depistand si nimicind rachetele balistice inamice.
Totodata Rusia anunta ca nu planifica sa amplaseze surse de atac ale Scutului in afara teritoriului national in cazul edificarii apararii europene antiracheta in comun cu NATO. Decizia de folosire a resurselor Scutului antiracheta s-ar infaptui in cadrul centrului unic de informare a spatiului.

Scutul european si efectele rusesti
Moscova considera ca orice initiativa referitoare la Scutul antiracheta trebuie sa tina cont de pozitia rusa, iar orice propunere unilaterala in sfera contracararii noilor amenintari, inclusiv prin prisma amplasarii Scutului strategic in Romania, ar putea produce tensiuni negative in relatiile Est-Vest.
Presedintele Comisiei pentru aparare din Duma de stat a Federatiei Ruse Vladimir Zavarzin considera ca amplasarea elementelor Scutului antiracheta poate produce efecte stabilizatoare dar si destabilizatoare pentru securitatea internationala si trebuie sa existe un control comun Rusia- NATO legat de Scutul european.
Liderul separatistilor transnistreni Igor Smirnov, cel care, se pare, il va depasi la carma republicii fantome Transnistria si pe presedintele rus Dmitrii Medvedev deja anunta trambitand ca Rusia isi va spori influenta la frontiera euroatlantica. Tendinta ruseasca de-a-si mentine capacitatea de dominatie in considerat „spatiul vital” si posibilitatea destructurarii in exercitarea puterii in proximitate, odata cu avansarea Scutului antiracheta demonstreaza o certitudine ca Moscova nu a devenit mai vizionara si mai cooperanta in relatiile cu noile stanarde ale omenirii. La baza tuturor strategiilor actuale de sabotare a edificarii unui cap de pod atlantic/american in Eurasia s-a aflat Rusia. Sabotand proiectia unei ordini internationale, care ar largi conceptul de cooperare si de proiectare a unei ordini democratice, Rusia s-a situat pe o pozitie mercantila, duplicitara, mizand pe aceleasi formule reactive chiar in viziuni proiective( a se vedea cazul cu proiectul de Strategie a Rusiei de securitate europeana care in fapt presupune eliminarea capului de pod atlantic din Europa).
Indubitabil, Rusia a incercat sa joace in ultima perioada un joc duplicitar in care nu s-a exprimat o pozitie a statului rus pe anumite subiecte palpabile din Orientul Mijlociu, alteori folosindu-se de politica “reincarcarii” ruso-americane a tins sa foloseasca formule si mesaje care denota lipsa unei credibilitati in relatiile ruso-americane si chiar ruso-europene.Sa luam acelasi caz Transnistria cand raportorii rusi din cadrul “grupului de experti Rusia-SUA” au inceput sa exprime convingerea de edificare a unui model ferativ a Republicii Moldova, fara a avea pozitia americana. Invinuind Comisia Europeana de lipsa de interes fata de initiative Merkel-Medvedev, expertii rusi cum ar fi S.Karaganov, Dm.Suslov au incercat sa explica ca in fapt aceasta initiative are ca miza crearea unui stat federal pe care si l-a propus sa-l incuviinteze noua agenda internationala. Aceeasi interpretare prorusa au tins s-o aplice fata si de Carabahul de Munte, iar pozitia Ungariei de-a se situa de partea Azerbadjanului a trezit suparare si ecouri negative la adresa Budapestei.

In loc de concluzii
Rusia inca nu este deplin eligibila sa participe la o relatie profunda si coerenta cu Europa si America. Jucand un rol duplicitar, nedetermenandu-si rostul si rolul adecvat in lumea contemporana si sabotand initiative euroatlantice in zona pretentiilor sale geopolice Moscova nu ca inca nu este dispusa sa faca pasul ca o placa turnanta in care ar fuziuna sistemul de securitate transatlantica cu cel transcontinental eurasiatic.

Cinci motive pentru care Transnistria nu va deveni stat

2011-04-14T15:53:00.000-07:00

Dosar. Rusia încearcă să invoce modelul Kosovo pentru a şantaja Republica Moldova
Comunitatea internaţională refuză să recunoască regimul de la Tiraspol, în ciuda presiunilor ruseşti.

O serie de geopoliticieni şi de politicieni ruşi încearcă diferite căi pentru a legitima regimul din Transnistria, după modelul Kosovo. Din punct de vedere al dreptului internaţional, regiunea este o zonă a Republicii Moldova, aflată sub ocupaţia Rusiei. Kremlinul şi-a asumat angajamente internaţionale referitoare la retragerea trupelor ruseşti din regiune, pe care nu le-a respectat. Rusia încearcă să îi prezinte pe cei circa 4.000 de militari ai Armatei a 14-a drept „trupe de menţinere a păcii", în timp ce supun autorităţile de la Chişinău unor presiuni variate pentru a transforma Republica Moldova într-o confederaţie în care Chişinăul şi Tiraspolul să aibă drepturi egale. Autorităţile din Basarabia au acceptat să acorde o largă autonomie Transnistriei, însă refuză planurile Kremlinului. Geopoliticianul basarabean Octavian Sergentu a publicat o carte, intitulată „De la Kosovo spre Est", în care explică cele cinci motive pentru care Transnistria nu va deveni niciodată stat.

Un regim nelegitim
Unul dintre motivele pentru care comunitatea interna¬ţională refuză să recunoască în fostul ofiţer KGB Igor Smirnov, preşedintele autoproclamat al Transnistriei un interlocutor este lipsa de legitimitate a regimului său. „În Transnistria nu au avut loc niciodată alegeri libere. Nimeni nu poate să spună care este, în realitate, voinţa locuitorilor din acest teritoriu", spune Octavian Sergentu. Igor Smirnov a dat, în realitate, o lovitură de stat în anul 1990, când a proclamat independenţa Transnistriei. Reprezentanţii Chişinăului spun că regimul lui Smirnov nu este susţinut de populaţie, ci doar de clanuri mafiote şi de armata rusă.

Discriminare etnică

În Transnistria, cel mai numeros grup etnic este reprezentat de români, care formează 39,9 la sută din populaţie. Ei sunt urmaţi de ucraineni, care reprezintă 28,3 la sută din populaţie, şi de ruşi, care reprezintă 25,5 la sută din totalul locuitorilor. În regiune trăiesc circa 400.000 de persoane. Cu ajutorul mafiei şi al armatei ruse, minoritatea rusească domină politic teritoriul secesionist. În schimb, românii sunt supuşi unor discriminări de neacceptat.

Printre acestea se numără arestări abuzive, dar şi închiderea şcolilor cu predare în limba română, cu grafie latină, de pe teritoriul controlat de Igor Smirnov.

Lipsa unei tradiţii statale
Transnistria nu a avut niciodată o tradiţie statală în adevăratul sens al cuvântului. Teritoriul a fost controlat în Antichitate de daci (prin tribul tyrageţilor), apoi de popoare migratoare de tipul cumanilor şi de cnezate slave. A urmat stăpânirea mongolo-tătară, apoi teritoriul a fost controlat de Principatul Moldovei. A urmat o perioadă în care Transnistria a fost controlată de Uniunea Polono-Lituaniană, apoi de cazacii ucrainieni răsculaţi. În cele din urmă, teritoriul a fost ocupat de Rusia. După primul război mondial, bolşevicii au creat în zonă o republică autonomă „moldovenească" în cadrul Ucrainei, apoi teritoriul a fost alipit Basarabiei până în anul 1990, când el a fost ocupat de trupele paramilitare ale lui Igor Smirnov.

Nu există instituţii reale de stat
În prezent, nici una dintre instituţiile din Transnistria nu sunt recunoscute. Teritoriul este controlat de clanuri, iar cetăţenii nu sunt protejaţi deloc. Nici nu poate fi vorba de un stat de drept. Transnistria este, de fapt, un fief de tip medieval, în care un şef militar, Igor Smirnov, îşi impune voinţa discreţionar. Şefii de la Tiraspol circulă la nivel internaţional cu paşapoarte ruseşti. Toţi şi-au păstrat cetăţenia rusă şi pensiile oferite de Federaţia Rusă.

Nu există o identitate proprie a populaţiei şi regiunii
Spre deosebire de Kosovo, Transnistria nu are o identitate proprie. Nu există un popor transnistrian, ci doar o populaţie dominată prin forţă militară. Locuitorii din Transnistria nu se deosebesc nici prin cultură, nici prin limbă, nici prin religie, nici prin tradiţie de cei din Ucraina ori Basarabia. Drept urmare, chiar dacă ar fi acceptată, prin absurd, de comunitatea internaţională drept stat, Transnistria nu ar avea o naţiune. Potrivit dreptului internaţional, un stat trebuie să aibă un teritoriu, o naţiune şi suveranitate. Transnistria nu are decât teritoriu.
CLAUDIU PADUREAN
15 Aprilie 2011

Relatiile ruso-romane, o mostenire otravita

2011-04-13T04:32:00.000-07:00

E foarte greu sa intelegi Rusia si mentalitatea rusa. O singura ipoteza este valida in cazul statului rus: niciodata acesta nu va renunta la mentalitatea imperiala si la abordarea unor politici care sa derive si sa exprime obsesiv vechile fixatii imperialiste. Pentru Kremlin majoritatea statelor clientelare, foste si actuale, reprezinta „kukli”( papusi). Ridiculizand istoria altor popoare, dispretuind etnii, rase, religii, discreditand istoria si cultura acestora, achizitionand institutii strategice economice, sabotand inititiativele in plan extern, Rusia actioneaza ca o „matrosca” care nu se rupe de trecut. Nu inzadar, astazi exista o mare dilema referitoare la denuntarea trecutului sau imperial comunist, pentru care guvernul rus se arata in dezacord cu presedintia actuala. Ca „matrosca” vechea metropola se comporta si in raport cu tara noastra.
Mass-media rusa relatand despre intrevederea ministrului adjunct al Rusiei Vladimir Titov din 7 aprilie de la Bucuresti, in compania ministrului de externe Teodor Baconschi si consultari cu secretarul de stat Bogdan Aurescu, anuntata si de serviciul de presa a MAE rus, afirma, nici mai mult si nici mai putin, stabilind accentele aferente ca MAE al Rusiei a discutat cu participantul agresiunii contra Transnistriei Romania, reglementarea moldo-transnistreana”, stire publicata pe agentia rusa Regnum, o agentie care uneori stie mai multe despre viata romaneasca, decat transpira mass-media romaneasca( O agentie construita de fostul consilier a lui Putin Modest Kolerov care este orientata spre Rusia, CSI si Europa „postcomunista”). Culmea ca stirea promite sa nuanteze relatiile bilaterale si perspectivele ruso-romanesti, imbunatatirea dialogului si formarea unei atmosfere pozitive pe agenda cooperarii dintre cele doua state, transmiterea presedintiei OCEMN de catre partea romana spre rusi din luna iunie 2011, Balcanii de vest, problemele internationale de pe linia Rusia-UE sau Rusia-NATO. Contextul in care s-a discutat reglementarea transnistreana a fost sugerata chiar de presedintele rus Dmitri Medvedev, care la 19 octombrie 2010, la Daviile(in Franta) a declarat ca reglementarea transnistreana depinde si de Romania, care parea ca o invitatie la negocieri, inclusiv o modificare a formatului „5+2”. Tratamentul calmburului dezinformator rusesc se mentine pe ordinea zilei.

Tezaurul romanesc discutat cu inteles
Rusii nu se dezmint si ne anunta in privinta chestiunii „tezaurului romanesc”ca nu poate fi reactualizat. Tezaurul este detinut ilegal la Moscova. In contextul in care anunta ca „Romania intentioneaza sa ceara Rusiei o „compensatie” de 2 mlrd. de euro, facand referire la declaratia lui Cristian Paunescu din 8 aprilie, care a anuntat presa ca documentele in baza carora aurul a fost transmis Rusiei s-au pastrat intacte si se afla in arhive, iar valoarea lui s-ar estima la 2 mlrd de euro, pentru ca trebuie repatriate 93,4 tone de aur romanesc, rusii acrediteaza ideea si ne anunta ca participarea Romaniei in cadrul defunctei Organizatii a tratatului de la Varsovia, din perioada comunista, ar fi avut costuri mai mari decat valoarea aurului detinut de Moscova. Chestiunea aurului constituie o adevarata bataie de cap pentru rusi care nu vor sa accepte restituirea de patrimoniu strain, care nu le apartine, dar natura ruseasca de-a confisca valori si a dezinforma cu privire la ele este deja arhicunoscuta. Dar asta este propaganda de „sovoc”* ruseasca!
(*literal inseamna lopatica, faras, si, in mare parte se refera la genul de om provenit din epoca sovietica care se ofera voluntar sa-si spuna parerea, total lipsita de substanta, sau sa faca analize nerealiste indiferent pe ce subiect, turuindu-i gura fara incetare).

P.S. Acest material nu anunta, nu spune nimic la faptul cine a fost la Moscova sau are de gand sa ajunga acolo. Autorul are o opinie!

Dia(logări) interactive în algoritmul transnistrean

2011-04-07T13:24:00.000-07:00

Republica Moldova nu a existat ca stat independent până la implozia URSS. Numai trebuie să decodificăm simbolistica şi geoistoricul reprezentativ al Republicii Moldova care derivă din odiosul pact Molotov- Ribbentrop. O mostră de adulter emisă de Imperiul sovietic. „Capcana” Republica Moldova strecurată pe arena internaţională a generat aparitia unei reacţii din directia imperiala sovietica, ulterior rusa, care a reusit sa stimuleze si alte capcane: transnistreană şi găgăuză. Dacă chestiunea găgăuză a fost reglementată prin crearea unui tip autonom de organizare administrativ-etnică a găgăuzilor, regimul de la Tiraspol a rămas formatat la nivelul anilor 1990.

Percepţia la ecouri
Există o percepţie că problema transnistreană revine în actualitate. O percepţie justificată de o nouă conjunctură geopolitică, reperată prin prisma faptului că actorii implicaţi în procesul de negociere a dosarului transnistrean au resuscitat iluzia reglemntării. Speranţa preocupării şi gestionării în comun actorilor din Est si Vest a unui dosar sensibil, la frontiera UE şi NATO, desprins dintr-o epocă tragică, comunistă, sovietică, emiterea de ipoteze şi metode proiective asupra unei dileme geoistorice, ne sugerează voalat redeschirea unei dezbateri asupra fenomenului conflictelor latente din fostul spaţiu postsovietic, dar nu şi argumentul reglementării propriu-zise. Evident că există un mediu socio-profesional interesat de-o resuscitare a dezbaterii dosarului transnistrean, motivat de o stagnare şi o suspendare în proiect. Trebuie să recunoaştem că elaboratorii de scenarii, de metodologie se află într-o profundă criză de valori, iar tensiunea, dezinteresul, lipsa şi abandonarea dialogului, care s-a stabilit o lungă perioadă pe Nistru, au constituit formule să evidenţieze natura geopolitică a conflictului. Capacitatea de problematizare a identităţii locului prin contestarea hărţii geografice, a instituţiilor şi reţelelor de putere şi valori, accentele geopolitice comportamentale aplicate în mesajele actorilor implicaţi în dosar, au arătat o contradicţie localzată pe relaţia Est-Vest. Imaginile geopolitice furnizate de Chişinău, pe de-o parte, şi Tiraspol, pe de alta, bazate pe o exprimare perpetuă a „războiului geopolitic”, într-o zonă gri. Indubitabil, secvenţele de descurajare a proiecţiilor, scenariilor şi caracteristicilor reliefate în apariţia unui nou orizont valoric în regiune au fost formatate în laboratoarele ruseşti de la Moscova.

Ştirea şi moştenirea, interese şi reflexe
Agenda ştirilor informative ne prezintă eforturile proaspete ale actorilor interesaţi de o ofensivă a discursului potenţator întru restabilirea semnificaţiei dosarului transnistrean în mentalul şi simbolistica opiniei internaţionale. Iluzia traversării unor graniţe mentalitare a unui conflict latent, în contextul unor revoluţii care se produc la alt capăt a lumii, în Orientul Mijlociu, ne obligă să respectăm anaşiza evenimentelor recente care s-au succedat în relaţia cu dosarul transnistrean. Până a intra într-o stare de minim afect, capabili să ne pronunţăm asupra consultărilor neoficiale şi a participanţilor care s-au întrunit la întrunire dedicată subiectelor politice din cadrul procesului de negocieri a reglementarii transnistrene, la data de 4 şi 5 aprilie, la Viena, în capitala Austriei, trebuie să spunem că a avut loc o vizită a ministrului afacerilor de externe şi integrare europeană a Republicii Moldova Iurie Leancă la Moscova. Rezultatele vizitei au fost consemnate într-o conferinţă de presă comună moldo-rusă, în data de 29 martie 2011, în care şefii diplomaţiei ruse Serghei Lavrov şi moldoveneşti Iurie Leancă au evaluat chestiunea nistreană(pentru detalii poate fi văzută stenograma conferinţei cu nr. 440-29-03-2011 de pe siteul Ministerului afacerilor de externe a Federaţiei Ruse, www.mid.ru). Perspectivele reglementării conflictului transnistrean, alături de alte diferende postsovietice, potrivit opticei şefului diplomaţiei ruse, sunt legate de activizarea şi intensificarea unor negocieri complexe. Oficial, Rusia(asemeni Ucrainei) este parte implicată garant şi mediator în dosarul transnistrean, iar formatul de negociere «5+2» are o grilă bipolară, adică Rusia, Ucraina şi OSCE au calitatea de mediatori, iar UE şi SUA cea de observatori.
Contextul reluării dezbaterii problemei transnistrene, pe care îl propune şi de care ne asigură ministrul rus de externe Serghei Lavrov, este marcat de iniţiativa de la Mezeberg, potrivit căreia Cancelarul german Angela merkel şi preşedintele rus Dmitrii Medvedev ar fi încuviinţat ca la nivelul Ministrului de afaceri externe a Rusiei şi a Înaltului reprezentant al Uniunii Europene să se creeze o Comisie de politică externă şi de securitate, care ar elabora decizii comune şi s-ar ocupa de realizarea înţelegerilor comune, în special a celora care se referă şa situaţiile conflictuale şi de criză în regiunea europeană. Una din priorităţile ale preşedintelui rus şi a cancelarului german în activitatea Rusia-UE ar consta în activizarea eforturilor în privinţa reglementării transnistrene. Toate bune şi înţelese, inclusiv interesele şi reflexele ruse, doar că liderul diplomaţiei de la Mosova, nu uită să redeschidă subiecte de tristă faimă a Memorandumului Kozak sau „Documentul de la Kiev din 2002” , care ar fi fost „parafat de părţile implicate în acea perioadă în reglementarea transnistreană şi potrivit căruia ar fi fost propusă reformarea operaţiunii de pacificare în una multi garant cu participarea UE şi ar fi trebuit să fie scoase din teritoriu 50 de eşaloane de muniţie militară”.
Federaţia Rusă nu admite să fie uitat Memorandumul Kozak, reamintindu-l cu diverse ocazii. Actualmente, ecourile acestuia se regăsesc în discursurile reprezentanţilor ruşi, documentul fiind consideră de Moscova a fi cel mai reprezentativ proiect de conflictologie, expus pentru dosarul transnistrean. Documentul fiind unul care atentează asupra principiilor constituţionale şi impune o periferie rusă la frontiera UE şi NATO. Nu întâmplător, fostul „şef al diplomaţiei” transnistrene Valerii Liţkai declara emotiv că Tiraspolul şi Chişinăul au convenit în anul 2002 să construiască într-un „stat federal” şi că toate detaliile erau incluse în Memorandumul Kozak. „„Noi nu renunţăm la Memorandumul Kozak şi suntem gata să îl semnăm chiar mâine”, a declarat Liţkai”. Mă întreb doar dacă schiţa factologică a Memorandumului Kozak poate fi reperată în vreun nou proiect rusesc, care să sancţioneze elementele europene şi euroatlantice din regiune.

Finlandizarea Republicii Moldova sau exemplul Insulelor Aland
Indubitabil, Federaţia Rusă insistă pe o politică a unui echilibru a puterilor pe arena internaţională, insistând pe un rol mesianic, mai ales în spațiul considerat vital, spaţiul post-sovietic. Prioritățile în materie de securitate națională a Federaţiei Ruse, desprinse din strategia, metodologia şi ideologia statală se menţin a fi cele tradiționale: subordonarea spațiului din CSI, neadmiterea statelor să încline spre un orizont euroatlantic şi descurajarea tendinţelor euroocidentale. Manipularea experimentală rezultată în problematica transnistreană ne induce tehnica gradată a unei homeostaze geopolitice. Simulările de laborator, reacţiile trecute ale actorilor politici implicaţi în procesul diferendului transnistrean li se aplică stimuli de reconstituire secvenţială, evenimente şi registre riguros selectate şi metode proiective arhicunoscute, reluate întră formă modelată.
Sincer, nu cred în coincidenţe. Nimic întâmplător nu am văzut nici în viziunea ambasadorului moldovean din Rusia Andrei Neguţa care a declarat la postul radio „Echo Moscvî” că statutul de largă autonomie a Transnistriei în cadrul Republicii Moldova poate fi determinat după exemplul Insulelor Asland. Scopul final al negocierilor în formatul «5+2» în procesul reglementării transnistrene constă în acordarea unui statut de largă autonomie pentru Transnistria în cadrul Republicii Moldova. Insulele Aland intră în componenţa Finlandiei şi sunt o provincie autonomă, care este demilitarizată completamente, locuitorii ei nu au dreptul să fie încorporaţi în armată şi unităţi militare, nici să poarte arme. Singura limbă vorbită este suedeza. Conform viziunii ambasadorului moldovean de la Moscova, Andrei Neguţă, „elita politică a Republicii Moldova este de acord să asigure Transnistriei dreptul să încheie acorduri economice internaţionale, fără a avea atribuţii statale”. "Finlandizarea" ca proiect este retinuta de laboratoarele strategice rusesti si din alt considerent. Politologul rus, A. Panarin, în studiile sale politice, sprijină ideea ca în anii ’70 ar fi existat un scenariu de "finlandizare a Europei". Statele care manifestau o apropiere față de politica americană li se sugera să adopte și să aplice politica de neutralitate. Nici cu SUA și nici cu URSS. Franța, Italia și alte țări europene erau pe cale să intre în ”jocul” Mosocovei. Sovieticii au demarat o campanie de promovare a centrelor sale ideologice, a partidelor comuniste, a ideologiei marxiste și erau pe calea de-a transforma Europa într-una "comunistă”. Germania de Vest a fost primul stat care a contracarat puterea comunista internațională de esență pan-rusească. Mai apoi, și Marea Britanie și SUA au demarat o serie proiecte de democratizare a bătrânului continent, contracarând "expansiunea comunistă" sub concepția "finlandizării Europei".
În prezent Kremlinul insistă pe un scenariu a "finlandizării" Europei, după ce laboratoarele sale au reuşit să aplice tehnologii care au impus ca Ucraina și Georgia să rămână în afara NATO, iar frontiera euroatlantică a fost descurajată şi stabilită pe Prut.

Ucraina, interes şi dezamăgire în Republica Moldova
Evident, Kievul şi-a revăzut accentele şi poziţiile de politică externă în regimul Ianukovici. Cei responsabilii de politica externă ucraineană au modificat în esenţă discursul Ucrainei de pe arena internațională. Sub regimul lui Ianukovici nu mai descoperim o Ucraină agresivă la adresa fostei metropole, angajată să adere la valorile euroatlantice, ci, mai degrabă, o Ucraină „finlandizată”, „neutră”, neexpusă să opteze pentru o „lume euroatlantică” sau o „lume eurasiatică”. Decepţiile de politică externă cuantificate în eşecuri au făcut teme publice şi în continuare se insistă pe o dezbatere a „geopoliticii ucrainene” la nivelul simţului societal.
Ucraina trebuie considerat un stat interesat în regiunea transnistreană, care s-a comportat asimetric în ralaţiile cu actorii implicaţi în dosarul transnistrean. Interesul manifestat faţă de dosar, „accesul” participativ direct la jocurile conflictului a impus Kievul să fie perceput ca un actor extrem de valoros.Tendinţa Kievului de-aşi articula interese în regiune a determinat elitele politice de la Chişinău şi Tiraspol să manifeste interes sporit pentru regiune, mai ales că în Transnistria ucrainenii ar avea o componenţă etnică impresionantă, astfel încât au articulat interese şi au lansat modele comportamentale pentru Republica Moldova. Nu a fost întâmplătoare nici iniţiativa din luna iulie 2010, când Ucraina şi SUA şi-au propus să-şi dubleze eforturile direcţionate spre reglementarea conflictului transnistrean prin intermediul negocierilor în formatul „5+2”. Iniţiativa s-a regăsit în declaraţia celei de-a doua reuniuni a comisiei de parteneriat strategic ucraineano-americane.
Ca urmare a noilor jocuri moldo-ruse şi a consultărilor în formatul „5+2”, ambsadorul Ucrainei la Chişinău Serghei Pirojkov a exprimat opinia că legea cu privire la autonomia transnitreană din anul 2005, adoptată de Parlamentul de la Chişinău a îngropat „proiectul Iuşcenco” de reglementare transnistreană. Declraţia a fost făcută la Tiraspol. Aşa zisul „plan Iuşcenco” presupunea ca în cadrul Republicii Moldova să fie acordat un statut de autonomie pentru Transnistria, să fie dezarmată armata transnistreană, iar în contingentul de pacificatori ruşi să fie substituit cu unul ucrainean. Iar pentru că diplomaţia ucraineană este într-o criză de subiecte, ambasadorul Kievului la Chişinău a criticat politica României de acordare a cetăţeniei, care ar înrăutăţi relaţiile de bună vecinătae. Totodată, oficialul ucranean a declaratcă Ucraina nu aplică o politică de oprimare la adresa românilor şi că mass-media a difuzat informaţii care nu reflectă realitatea.
Nu o singură dată Ucraina s-a dorit să fie un actor activ în problematica transnistreană. Până la proiectul „Iuşcenco” sau „Poroşenco” au existat numeroase iniţiative care doreau să testeze configuraţia geopolitică din regiune. Trebuie să menționăm că în anul 2000, mass-media rusă lansa un scenariu, potrivit căruia SUA și Rusia ar negocia o nouă variantă de soluționare a problemei transnistrene. ziarul rus ”Izvestia” la 23 septembrie 2000 prezenta un plan de soluționare al conflictului transnistrean al Statelor Unite, mai mult decât radical, conform căruia R. Moldova urma să intre în componența României, iar Transnistria să treacă la Ucraina. Articolul era întitulat ”SUA împotriva lui Evghenii Primakov”( SUA și Rusia negociază o nouă variantă de soluționare a problemei transnistrene, Jurnalul Național, ediție de Chișinău, anul I, nr.143, joi, 28 septembrie 2000), iar informația a fost preluată de presa internațională. Potrivit ziarului rusesc, planul respectiv servea drept început al unui joc diplomatic complicat între SUA și Rusia și un motiv al amânării pe un termen nedefinit a unei noi runde de negocieri în problema transnistreană, preconizată anterior pentru luna septembrie. ”Izvestia” afirma că în raportul nr.13 al Misiunii OSCE se prevede oficial ca în cazul unirii R. Moldova cu România, Transnistriei i se acordă ”drepturi la autodeterminare externă”. În articolul cu pricina se mai arata că Dmitrii Korcinski, fost lider al organizației naționaliste ucrainești”Una-Unso”, care a lansat ideea de alipire a Transnistriei la Ucraina, s-ar fi atașat și la grupul de consultanță ”Pridnestrovie”(Transnistria-n.t.), înființat la Kiev în luna martie. Respectivul grup era condus de Jeffrey Sucks, directorul Institutului Harward de Dezvoltare Internațională. Membrii acestei organizații naționaliste îi îndemnau în anul 2000 pe transnistreni să adopte în regim de urgență cetățenia ucraineană, iar pe businessmanii autohtoni să-și transfere activele în băncile ucrainene. Apelurile lor coincid cu scopurile și sarcinile grupului ”Pridnestrovie”, care constituie o parte a planului de soluționare a conflictului transnistrean.
Era un proiect ucrainean aidoma celui rusesc lansat de Stanislav Belkovski, doar că Transnistria ar fi intrat în componenţa statului ucrainean, şi nu al celuia rusesc, iar Basarabia în componenţa României. Iar, în anul 1997, descoperim un studiu demoscopic, efectuat de un centru de la o universitate americană, achitat de către ucraineni, în care, printre alte întrebări era și cea, dacă e preferabil ca partea stângă a Nistrului să se alipească la Ucraina.

Tiki-taka de pe Nistru
Când apelăm la subiectul conflictului, indubitabil, ne vom referi la dreptul internaţional şi organizarea internaţională care constituie o parte importantă a realităţii politice, pentru că ele influenţează modul în care se comportă statele şi interesul acestora faţă de dreptul internaţional. Joseph Nye, Jr. ne sugerează că acestea ar avea două motive: anticipare şi legitimitate. Mă întreb dacă s-au format toate elementele referenţiale ca Moscova să poată controla prin conflictul transnistrean interacţiunile Chişinăului cu alte state şi dacă măsurătorii acesteia au avut abilitatea să elimine toate elementele necunosute din prospecţia rusească.
Istoric, Federaţia Rusă că a înarmat forţele separatiste din Transnistria şi a încurajat tendinţele secesioniste. În fapt, Rusia a aplicat o politică de agresiune la adresa Republicii Moldova, iar forţele ruseşti mai staţionează în teritoriu, schimbăndu-şi rolul: din agresori în „pacificatori”. Primul acord cu privire la principiile de reglementare paşnică a conflictului din regiunea transnistreana a Republicii Moldova, semnat în anul 1992, de către preşedintele rus şi cel basarabean,Boris Elţân şi Mircea Snegur, a constituit un act de capitulare impus de fosta metropolă preiferiei sale. Agresiunea Rusiei a fost constată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului(cazul grupul Ilaşcu versus Republica Moldova şi Rusia).
Cultura conflictului transnistrean ne arată că pe parcursul istoriei a acestuia de 20 de ani, Rusia a încurajat tendinţele secesioniste ale regimului de la Tiraspol, nerespectându-şi obligaţiile asumate la nivel internaţional( a se vedea Summitul OSCE de la Istanbul).
Implicaţiile şi fumigenele ruseşti au existat chiar şi atunci când Moscova era lipsită de cuvânt. E reprezentativ exemplul din anul 2005, când Centrul de Strategii Politice a Universității Bertran Rassel din Rusia, ca supliment la „planul Iuşcenco” propunea demilitarizarea completă a Republicii Moldova și crearea unei "uniuni statale" cu regiunea transnistreană pentru reglementarea definitiva a crizei din regiunea separatista. Laboratorul rus preciza ca proiectul propus reprezenta o completare la planul ucrainean de reglementare a conflictului". Proiectul prevede crearea "statului Moldova", format din Republica Moldova si Transnistria. Natura juridico- politico pentru uniune consta în crearea unor institute supranaţionale democratice şi acordarea unor garanţii externe din partea tertelor state". Principalul rol in reglementarea diferendului l-ar detine in continuare Rusia, Ucraina si OSCE.

În loc de concluzii
Înţelegem că multe dintre justificările expansioniste ruseşti au avut la bază consideraţii de natură geopolitică, iar hărţile mentale şi reţele sociale din teritoriu au rămas nemodificate. Actualmente când dezbaterea pe subiectul transnistrean, din perspectiva ruso-europeană, cu Moscova la capătul firelor, ia o anumită rezonanţă, oraşul Tiraspol este desemnat ca fiind oraşul cel mai de succes din CSI şi EvrAzEs.
OSCE şi Republica Moldova, prin vocea vicepremierului moldovean Eugen Carpov, au dat de înţeles că sunt satisfăcute în principiu de rezultate de la Viena şi că există un motiv întemeiat să se treacă la o npuă etapă, cea de dezbatere a statutului regiunii transnistrene în cadrul statului moldav. În iunie, la Moscova, negocierile neoficiale în dosarul transnistrean se arată a fi promiţătoare dacă este să dăm crezare ecourilor publice strecurate mentalului colectiv din Estul Europei.
Mutilarea spirituală, mentală, manipularea psihosomatică, care se produce în regiunea transnistreană, în spiritul velicorusismului, nu mai reprezintă un secret. Este adevărat că Republicii Moldova ca stat în tranziţie posedă vulnerabilitate, iar frontiera neoimperială rusă agresiv exploatată de laboratoarele fostei metropole impune un grad de teamă. În dauna unor politici bine asamblate şi exprimate în raport cu fosta metropolă, Chişinăul nu şi-a foormulat o politică euroatlantică aferentă intereselor strategice, pedalând pe o vulnerabilă „neutralitate” şi reaşezarea într-un teritoiru periferic, gri, tampon. Dar trebuie spus că, şi-n actualitate, percepţia unui conflict care se sfârşeşte numai odată cu aşezarea picioruliui învingătorului pe pământul celui învins rămâne nemodificată.

Tirrania, un teritoriu liber

2011-04-04T22:11:00.000-07:00

În permanenţă ne izbim de ceva: de o idee, de un astru, de-o replică. Euforici ne reflectăm într-o lume absurdă, compactă, cu nenumăraţi proşti, inversată de istorie. Parcă ne-am afla la hotarul lumii şi judecăţii, prinşi în chingi, aşteptând nerăbdători sentinţa. Nu avem dreptul şi nici posibilitatea să judecăm, ci trebuie să avem încredere în cineva. Acel cineva arată imaginar ca un Godo salvator care nu se arată nici astăzi, ca şi ieri. Împovăraţi ne strivim propria istorie şi inventăm jucării şi poveşti stupide ca să evităm adevăratele revoluţii. O fi aceasta noua pardigmă a cenzurii? În abuzul informaţiilor şi dezinformaţiilor strecurate sistemului reflexiv se pot produce reale cataclisme, care să ne arunce pe o imaginară Arcă a lui Noe. Astfel încât izgonirea noastră din adevăr să fie asemănătoare foarte de mult cu acea izgonire biblică a omului din rai.
Recunosc, am rătăcit secole lumină. Suntem, potrivit falşilor profeţi, un soi de stupid people, pe care îl eşantionează, îi servesc înjurături, conversaţii agitate şi tensionante, îl agresează cu păpuşi arondate la televizor. Ne-am rătăcit în istorie, ne-am pierdut modelul de om liber, inventând în viaţă un Abel şi un Cain, căutându-le un compromis care ne-a limitat esenţa felului nostru uman. Fără remuşcări, în loc de saltul spre noi culmi, am ales saltul în prăpastie. Am invocat luciditatea şi raţiunea, am trăit aventura misterului de-a păşi prin Golgota, ca printr-un tunel al Purgatoriului, căzând ca nişte îngeri frumoşi, iar mai apoi ridicându-ne în semilună am cerşit dulcele sărut a lui Iuda. Ne-am poticnit, am căzut, ne-am ridicat umiliţi şi dezonoraţi. Pierdusem busola timpului şi cele patru direcţii geografice. Timpul a fost cel mai bun psiholog, psihanalist, neurolog. Ne-a balsamat rănile, ne-a vindecat bolile, ne-a remodelat destinele. Şi aşa am încuviinţat agresiunile spirituale şi războaiele telurice, am acceptat târgul cu istoria şi am devenit un „neam de târgoveţi”. În curând lumea va pieri pentru că se împuţinează oxigenul şi sporesc centralele atomice şi războiaele ca nişte bucurii de masacrare a fiinţelor umane care mai cred în Dumnezeu. Bisturiul ne secţionează organele şi le comercializează la bursă. Globalizarea ne ajută să ucidem la nivel global, să vorbim global, să ne clonăm global şi să comercializăm valori la nivel global. Dimineaţa şi seara privim cum cortegiile funerare tranzacţionează cadavre umane. „Monney, monney”...A mai rămas să ne vindem spiritele, istoria şi familia, pentru că aceste bunuri sunt pe viitoarea notă de factură.
Haosul aţipit îşi extinde teritoriul, ca un foc viu care mocneşte vibrând sub cenuşă.

Valentina Semenescu: Vreau să prind clipa Unirii Basarbiei cu ŢARA

2011-03-28T12:27:00.000-07:00

Interviu cu preşedintele Asociaţiei „Basarabia-Bucovina” din Cluj-Napoca, Valentina Semenescu,

Există români care se luptă cu nedrepatea şi nu renunţă la vise. Români care îşi iubesc ţara, istoria şi Neamul. În fiecare din ei sunt strecurate istorii care înnobilează conştiinţa naţională. Parcurgând trepte ale umilinţei, suferinţei, ale anonimatului, datorită rădăcinilor puternice familiale care au scris istoria ţării, vocea lor are o pondere suficientă şi astăzi în spaţiul public. Există români care iubesc Ţara şi Basarabia, pentru că sunt descendenţi a acelor figuri ilustrative care au ctitorit România Mare. Ei îşi împărtăşesc cunoştinţele tinerilor, îi educă, produc acţiuni şi evenimente care relevă o solidaritate a generaţiilor de ieri şi mâine. Una din persoanele care niciodată nu a renunţat să viseze la o Basarabie românească este profesoara Valentina Semenescu, fiica deputatului Sfatului Ţării Pantelimon Erhan. Valenina Semenescu rămâne o femeie frumoasă şi astăzi, atât la chip cât şi la suflet, chiar dacă are o vârstă când nepoţii o venerează şi îi ascultă poveştile vieţii. Aparent o femeie de-o simplitate şi o bunătate rarisimă, ea ascunde un caracter puternic şi o inteligenţă copleşitoare. Pentru că şi-n prezent ea, care a profesat o viaţă, are grijă de copiii, inclusiv de cei basarabeni( studenţi şi liceeni, sau chiar descendenţii basarabenilor care s-au stabilit cu viaţa în Ardeal), care prin voia sorţii au apelat şi mai apelează ca la o mamă a lor.
Redau în continuare dialogul pe care l-am purtat cu preşedinta Asociaţiei „Basarabia-Bucovina”, doamna Valentina Semenescu:

- Asociaţia Culturală „Basarabia-Bucovina” a avut multe activităţi în municipiu şi în plan relaţional cu Basarabia şi basarabenii.
- Şi în ziua de astăzi majoritatea studenţilor şi liceenilor care vin la mine, sunt cei cu probleme. La începutul anului de studiu problema cea mai des invocată este cea referitoare la locul de cămin. Niciodată nu am primit „atenţii”. Ce nu s-ar insinua în privinţa corectitudinii mele, eu ştiu că rezolvând benefic un caz, pentru un basarabean, faci un bine unui copil, unui suflet amărât. Nu sunt adepta „remunerăriilor” sau „recompenselor” care m-ai există în societatea noastră.

- Când aţi văzut Basarabia?
- Imediat după „dezgheţ”. În anul 1991. Am predat o perioadă acolo. Anul trecut am primit o invitaţie să particip la evenimentele Bibliotecii „Transilvania”. Este adevărat că împreună cu Alexe Mare şi Ioan Brad am fost cu cinci transporturi de cărţi, destinate bibliotecii. În Cluj a existat şi familia Mare, a cărui părinte la fel a votat Unirea la 1918. Faptul că în Basarabia ne-am născut, că am avut nişte părinţi care au optat pentru o Basarabie românească ne-au încurajat felul de a fi aproape de basarabeni, de-a îi sprijini pe cei mai tineri şi de-a ne gândi într-un alt mod la provincia vitregită de istorie.

- Cum vi s-au părut basarabenii pe care i-aţi cunoscut la Cluj?
- Este adevărat că au existat diverse tipaje de basarabeni. Dar nu poţi să-i pui pe toţi în aceeaşi oală. Noi, basarabenii, am avut oameni importanţi ai Clujului. Cum a fost Surcel.

- Dar care a fost traseul unui descendent de deputat în Sfatul Ţării în perioada regiumului comunist din România?
Am terminat Liceul pedagogic la Blaj, iar facultatea la Bucureşti şi Cluj. Am făcut literele.

- Părinţii v-au mărturisit despre viaţa din Basarabia, până a ajunge în Ţară?
Părinţii mei au avut o situaţie foarte bună la Chişinău. Ştiu că deţineau două case şi terenuri.

- Cum s-a răsfrânt criza asupra dumneavoastră
Eu sunt profesor la pensie. Criza se manifestă permanent lângă noi. Este ca şi idealul Unirii. Îmi doresc să prind clipa când s-ar putea 27 martie, Unirea Basarabiei cu Ţara, într-o Românie reîntregită.

Vă mulţumesc.

Ungaria etnocentristă. Imaginea „agresorului” contemporan

2011-03-23T22:47:00.000-07:00

Recunosc că subiectul „Barna Csibi” a făcut ocol în presa noastră, consumându-se destui nervi şi cerneală, luându-se atitudine şi fiind condamnat gestul acestuia care se războieşte cu istoria prin prisma unor păpuşi nevinovate. Un provocator ordinar de serviciu, complexat şi labil psihic, pentru că altfel nu poate fi calificat gestul lui Barna Csibi, a devenit afiş în mass-media, într-o ţară pe care Consiliul Europei o creditează ca model al conveţuirii entniilor conlucuitoare. De aceea, consider că are perfectă dreptate primarul din Miercurea Ciuc Raduly când enunţă ipoteza că „extremistul ar avea "probleme cu capul". Solidară, presa şi societatea civilă românească s-a sesizat, a reacţionat şi am condamnat gestul acestui „psihopat social” care „asasinează” păpuşi, codificate în simobluri, în faţa copiilor şi înspăimântă populaţia. „Înarmat” mental cu ura faţă de istoria românească, în calitate de funcţionar public român, într-o zonă geografică în care etnicii români necunoscători de limbă maghiară nu pot să acceadă în poziţii funcţionăreşti, acesta şi-a îndeplinit misia: mediatizarea gestului de ură adresat românilor. Faptul că în loc de păpuşile Barbi, funcţionarul român de etnie maghiară a ales imaginea lui Avram Iancu, dă multiple semne de întrebare, cum poate un individ labil psihic, violent şi incult, care manifestă ură etnică la adresa naţiunii titulare să acceadă în funcţii publice ale statului român. Mai ales că este recidivist în acţiuni ce propagă ură etnică, agresează, subminează şi sfidează statul care i-a dat un job, o casă. Şi când te gândeşti câţi români bine pregătiţi profesional, cu şcoală şi educaţie nu-şi pot găsi o slujbă pe măsură.
Am ajuns s-o vedem şi pe asta. Am ajuns să vedem de 14 martie 2011 cum un frustat, funcţionar al statului român, are o imaginaţie fantezistă şi consideră că rescrie istoria şi-l "judecă" pe Avram Iancu. Iar statul român îi oferă provocatorului recidivist, în schimb, o vacanţă la baştina lui Avram Iancu. Gestul reprezentanţilor statului români care îl trimit la „moţi” pe ungurul care poartă însemnele SS şi subminează statul român este unul sfidător nu numai la adresa românilor din Ţara Moţilor, ci pentru întreaga Românitate.
În acelaşi timp, aroganţa „SS” maghiară a fost completată de declaraţiile provocatoare şi extremiste ale premierului ungar Viktor Orban, de mesajul soţiei ambasadorului ungar la Bucureşti, astfel încât atitudinile unor radicalii maghiari de tipul Tokes Laszlo, Szasz Jeno, preşedintele Partidului Civic Maghiar, sau Izsak Balasz, şeful Consiliului Naţional Secuiesc s-au încadrat la capitolul „nimic nou”.
Indubitabil, cel mai notabil act pe care l-a făcut statul român faţă de extremistul maghiar, cuprins de animism şi bigotism, este că s-a autosesizat prin Parchet. Personal, aştept să se autosesizeze şi Casa de nebuni, care i-ar oferi cea mai adecvată oportunitate ca Csibi Barna să-şi imagineze că este întruchiparea lui Horty, Atila sau mai ştiu eu ce zeitate emblematică etnocentristă.

Noi am semnalat „isterizarea” Ungariei
Acţinile extremiştilor maghiari au fost bine concepute şi dirijate de Budapesta. În data de 7.11.2010, în paginile publicaţiei ClujToday.ro, în singurătatatea mediatică, scriam că Ungaria îşi mobilizează etnicii din România, Balcani, Ucraina şi Slovacia indicându-le să lupte pentru autonomie. În data de 5 noiembrie, la Budapesta sub egida guvernului ungar a avut loc şedinţa ordinară a "Consfătuirii permanente maghiare" (Magyar Állandó Értekezlet -MÁÉRT).
Consfătuirea a ajuns la IX întrunire în cadrul proiectului MÁÉRT – prima reuniune după şase ani de repaos. Prima şedinţă a MÁÉRT a avut loc în anul 1999. Ultima, care a precedat-o pe actuala s-a desfăşurat în anul 2004. La reuniune a luat parte prim-ministrul Victor Orban, membrii guvernului maghiar, reprezentanţii fracţiunilor din parlamentul maghiar, deputaţii de etnie maghiară din Parlamentul European, reprezentanţi ai 19 organizaţii culturale şi politice a maghiară din străinătate, desemnate minoritare în ţările lor. La eveniment au participat, în primul rând, maghiarii din proximitate. Au primit şi au onorat invitaţia Uniunea Democrat Maghiară(UDMR), Partidul Civic Maghiar şi Consiliul naţional maghiar( Romániai Magyar Demokrata Szövetség - RMDSZ, Erdélyi Magyar Nemzeti Tanács - EMNT, Magyar Polgári Párt - MPP)- organizaţii care îşi desfăşoară activitatea potrivit legislaţiei româneşti. Maghiarii din Slovacia au fost reprezentaţi de Partidul de coaliţie maghiar (Magyar Koalíció Pártja - MKP), cei din Serbia şi din Voievodina au fost reprezentaţi de Uniunea maghiarilor din Voievodina şi partidul democrat maghiar din Voievodina(Vajdasági Magyar Szövetség - VMSZ, Vajdasági Magyar Demokrata Párt - VMDP), din Ucraina, zona ciscarpatică şi transсarpatică au fost reprezantanţii Uniunii culturale a maghiarilor din Carpaţii transcarpatieni şi Uniunea democratică a maghiarilor ucraineni (Kárpátaljai Magyar Kulturális Szövetség - KMKSZ, Ukrajnai Magyar Demokrata Szövetség - UMDSZ), din Croaţia s-au prezentat conaţionalii de la Comunitatea democratică a maghiarilor din Croaţia şi Uniunea comunităţilor maghiare (Horvátországi Magyarok Demokratikus Közössége - HMDK, Magyar Egyesületek Szövetsége - MESZ), din Slovenia au fost cei de la Comunitatea naţională a maghiarilor autoadiministratori ai regiunii Mura (Muravidéki Magyar Önkormányzati Nemzeti Közösség). În schimb, din Slovacia nu a primit invitaţie organizaţia Híd/Most, pentru că activitatea acesteia nu corespunde, potrivit guvernului maghiar, intereselor naţionale maghiare.
Mai mult de atât, din ţările Occidentului au primit invitaţie reprezentanţii organizaţiilor culturale de migranţi: Uniunea organizaţiilor maghiare vest-europene (Nyugat-európai Országos Magyar Szervezetek Szövetsége), trei delegaţi au reprezentat organizaţiile maghiarilor din SUA, din Canada s-au prezentat cei de la Centrul cultural maghiar şi de la Consiliul cultural maghiar (Kanadai Magyar Kultúrközpont, Kanadai Magyar Kulturális Tanács), din America Latină au sosit reprezentanţi ai Uniunii organizaţiilor maghiarilor din ţările Americii Latine (Latin-Amerikai Magyar Országos Szervezetek Szövetsége), din Australia cei de la Consiliul maghiar al Noului Wales de sud (Új Dél-Walesi Magyar Szövetség). În preajma evenimentului vicepremierul maghiar Semjén Zsolt a declarat că este „ imposibil ca politica naţională maghiară să fie modificată fără accepţiunea maghiarilor, care locuiesc în afara ţării”.
La reuniune s-au discutat subiectele legate de: lupta pentru autonomie; contracararea proceselor de asimilare a etnicilor minoritari maghiari; legea maghiară referitoare la statutul conaţionalilor, dubla cetăţenie; programele educative-culturale ale Ungariei pentru etnicii săi din ţările din proximitate. Iar, la 5 noiembrie, Parlamentul maghiar a dezbătut problemele legate de diaspora maghiară, care au cuprins o întreagă zi. Iniţiativele FIDES au fost orientate spre o resuscitare a problemelor maghiare, activizarea maghiarilor din ţările vecine, în scopul solicitării acestora a unor noi dezbateri referitoare la statul lor.
Indubitabil, Budapesta a dezvoltat o nouă abordare politică care se referă la conaţionalii săi din alte state, inclusiv în teritoriile ţărilor din proximitate. Tot, în cadrul acelui eveniment Budapesta a stabilit să activizeze în patru state, printre care România, discursul de „autonomie” a etnicilor maghiari.
N.B. Nu vreau să cred că există un Curriculum ascuns maghiar prin care se urmăreşte achiziţionare de resurse româneşti prin influenţarea politicienilor români.

Nenea Ilie

2011-03-21T20:57:00.000-07:00

Fiecare clipă a vieţii pe care o rememorezi, fie o trăieşti la o nouă intensitate, îşi are farmecul său. De multi ori ne spunem: am pierdut o tinereţe pentru totdeauna-n amintire. Eu cred că nu este aşa. Pentru că există oameni pe care viaţa ni-i scoate în cale. Nu condrumeţii, în nici un caz. Există oameni frumoşi, cu dragoste faţă de ţară şi de semeni. Aceştia sunt camarazii şi mentorii educaţiei noastre. Ei nu ne conving cum se câştigă războie, ci ni le proiectează imaginar. Ne vor spune: suntem cu toții ROMÂNI şi suntem mândri! Îi înţelegi, îi aprobi şi îi iubeşti. Pentru că găseşti în imaginea lor esenţe extratemporale ale destinului românesc.
Unul din profesorii care mi-au predat la „seral” istoria şi cultul Armatei Române a fost ofiţerul Armatei Române, Ilie Ghioc. Un personaj care nu s-ar evidenţia din mulţime, frumos la suflet, generos, plin de bunătate şi cu o cultură a iubirii de Neam. A fost personajul pe care pentru întâia dată am văzut un militar român plimbându-se prin centrul Chişinăului în uniformă militară românească. Şi gestul lui l-am interpretat ca un act de curaj şi ca o sfidare adresat unei republici care era dominată de mentalitatea şi ideologia neobolşevică, exprimată în anii 1993-1996, în timpul guvernării agrocialiştilor antiromâni. Şi în zbuciumele tinereţii revoluţionare, conştiintezasem că există un personaj puternic, neobosit, proiectând lumea uniformelor militare româneşti la Chişinău. În el am simţit un mesaj, o tălmăcire, care a rezultat într-o mare prietenie. De când l-am cunoscut ştiam că mai am o referinţă la Chişinău(când venea) sau la Bucureşti.
Era nenea Ilie.
Puţini îşi amintesc că nenea Ilie era foarte aşteptat la Chişinău, pentru că reuşea să sprijine instituţii, mulţi nevoiaşi, dar şi persoane care au ajuns azi în funcţii înalte. Culmea ironiei este că unele din persoane, pe care el le-a sprijinit, au uitat de existenţa lui.
Este adevărat că nenea Ilie nu mai deţine funcţii care i-ar permite să se implice ca altădată. Graţie Fundaţiei „Mihai Viteazul” , la proeictele căreia a pus osul şi nenea Ilie, au reuşit să ajungă la studii numeroşi tineri basarabeni într-o perioadă socio-politică foarte delicată. Nici nu mai ştiu dacă el mai este considerat astăzi ca o persoană neavenită în Basarabia, dar că-i iubeşte pe basarabeni la o înaltă intenstate m-am convins.
Şi l-am îndrăgit pe nenea Ilie, inclusiv pentru că în Piaţa Universităţii din Bucureşti, în anii 90, când studenţii postrevoluţionari s-au ridicat pentru a manifesta pentru liberatate, democraţie şi o Românie puternică, a existat un „căptan” al Armatei Române care s-a ridicat la tribună şi a vorbit cu multă dragoste despre Basarabia, despre o Românie Reîntregită. L-am îndrăgit pe ofiţerul Ilie Ghioc, care iniţiase, alături de multe alte cadre militare, procesul de Democratizare a Armatei și a țării, partidipând la constituirea GIDA, apoi CADA.
Consider că misiunea lui nenea Ilie încă nu s-a încheiat, având numeroase şi că este o voce care onorează Armata română. Există militari care au onorat uniforma militară românească şi au înobilat conştiința noastră de Neam Românesc. Unul din ei este nenea Ilie Ghioc...

Forme fără fond sau „uniforme” în multiforme

2011-03-14T23:32:00.000-07:00

Miturile politice ne aşează faţă în faţă cu realităţile noastre afective şi ne prezintă un tablou funest în care misterul „ideocraţiei” pare să fie subminat de noua formulă, cea de lobbycraţie, care ne ispiteşte experienţa ochiului analitic. Lobbycraţia nu doar s-a impus în societatea actuală, luând locul ideocraţiei, asumându-şi, pe alocuri, valorile ideologice a diverselor curente politice. Actualmente, nu se mai poate vorbi mai ales în Europa Centrală şi de Est de echipele politice care îşi aleg în viaţă soluţii unice, singulare, aspiraţiile unui curent politic, ci mai degrabă nişe de impune a propriilor viziuni asupra socio-politicului şi o carieră prognozată. Din acest considerent traseismul politic nu mai pare un act abominabil, ci o şansă de parvenire în viaţa politică. Astfel vom descoperi diverşi experţi, analişti, politologi care îşi schimbă culoarea şi direcţia politică.
Indubitabil, viaţa politică este structurată şi de alte organizaţii decât partidele. Acestea sunt grupurile de inerese, numite de asemenea, grupuri de presiune. Ele se pt manifesta inclusiv în viaţa social-politică şi cu atât mai mult în viaţa partidului. Ele au fost acuzate, într-o anumită perioadă, Franţa că ar constitui o ameninţare la adresa unităţii naţiunii şi nu au obţinut vreodată recunoaşterea juridică a lobby-urilor americane. Dar trebuie să spunem că ele sunt indubitabile sistemului democratic, întrucât exprimă un pluralismul democratic. Literatura de specialitate a definit grupul de interes ca fiind o organizaţie, care apără şi promovează interesele pe care la gestionează, că aceasta va căuta să influenţeze puterea publică. Gupul reprezintă o familie socială aidoma şi îmbracă diferse forme sociale. Şi ele se manifestă inclusiv în cadrul partidulului sau al altor asociaţii, comuntăţi, întrerinderi sau etnii. Cuvântul “grup” poate fi întâlnit în expresiile: grup de interes” şi “grup de presiune”.
Conform definiţiei clasice a lui David Truman, un grup de interes este “orice grup care, în baza uneia ori a mai multor atitudini împărtăşite, solicită altor grupuri din cadrul societăţii instaurarea, menţinerea sau sporirea formelor de comportament care corespund atitudinilor împărtăşite”.
Grupul de interes este vazut ca “un grup de atitudini împărtăşite care avansează anumite revendicări faţă de alte grupuri ale societăţii” (Truman 1962).
Viaţa publică românească a presupus adoptarea modelului grupurilor de interese care s-a manifestat la cel mai avansat mod, lobbycraţia. O formă de succes a lobbycraţiei a constituit-o Uniunea Democrată a Maghiarilor din România, organizaţie etno-culturală, exclusivistă, care s-a impus în diverse forme de guvernământ, atât de dreapta cât şi de stânga.
Pe parcurul celor 20 de ani de existenţă a democraţiei în România, am asistat la diverse devieri de opţiuni politice ceea ce-a relevat caracterul vulnerabil de moralitate al societăţii, dar profund democratic. Astfel am asistat la migrarea PD-ului(actualului PDL) de la stânga la dreapta, coalizarea cu forţe liberale de dreapta; alianţe şi formule de guvernare stânga-dreapta(PDL-PSD+UDMR) sau (PSD-PNL-PC); etc.
În anii 1999-2002 se naşte iniţiativa social-liberală lansată de vizionarii social-democraţiei europene Tony Blair şi Gerhard Schroder. Social-democraţia europeană nu este deloc unitară īn abordarea identitară. De la soluţia social-democrată a lui Lionel Jospin care propunea un socialism īmbunătăţit īn problema socială până la tendinţa exprimată prin axa Londra–Berlin de new labour, care propune un „social-liberalism”(în fapt social-democrată), o a treia linie politică, care presupune un compromis īntre cele două curente principale, se caută noi moduri de conturare a unei noi identităţi social-democrate la nivel european. Doctrinar, la începuturi, social-democraţia şi-a propus abolirea sistemului capitalist şi înclouirea, prin metode paşnice şi democratice, cu cel socialist. Mai târziu, social-democraţia abandonează ideea abolirii sistemului capitalist, respinge lupta de clasă şi marxismul(1959, PSDG, Godesberg).Mai târziu, instituie proiectul vizionar a „A Treia Cale”, prin abandonarea unei abordări tradiţionale şi necesitatea de adaptare la lumea modernă(Blair, Shroder, Stoltenberg, Persson).
Iată de ce mi se pare normală abordarea de azi a relaţiei PSD-PNL-PC din perspectiva unei soluţii social-democrate, decât a uneia liberale. Or, social-liberalismul a fost expus şi promovat de liderii social-democraţiei europene. Trebuie să precizăm că şi Partidul Naţional Liberal a traversat profunde schimbări interne, în care descoperim apariţia la vârfurile puterii a echipei UFD(Uniunea Forţelor Democrate), care cocheta cu un conservatorism-reformator. Vom observa prin prisma ecourilor postrevoluţionari localizarea de grupuri socio-politice care s-au regăsit în diverse formule şi culori politice. Acest lucru nu este unul condamnabil şi nici dezgustător, pentru că societatea este într-o continuă transformare socio-mentală.
Mai grav şi cutremurător ar fi relansarea de soluţii antidemocratice şi de coerciţie în societate, relansarea de modele politice ingenui, care ar crea confuzie şi ar revigora fantome ale extremismului politic. De aceea, mă înspăimântă că, în ultima vreme, „cineva” din răsputeri îndrăzneşte să revigoreze şi să promoveze în spaţiul public curentul „neotroţkist”. Acest(şti) „cineva” acreditează ideea că Troţki şi „troţkismul” este distinct faţă de „stalinism”, încât ideea comunistă în viziunea lui Troţki ar fi fost una benefică. Mai întâi de toate, îmi displace ideea ca omului să-i fie băgată confuzia în spaţiul mental. Lev Troţki a fost un acolit a lui Stalin, tovarăş de căpătâi, care a impus violenţa şi teroarea ca mod de acţiune politică. Diferenţa între Troţki şi Stalin constă în aceea că primul grăbea instituirea „terorismului politic” la scară planetară, în contrast cu cel de urmă, care etapiza procesul de comunizare a lumii. Actualmente, cei care au pactizat făţiş cu regimurile comuniste, unii erijându-se în desidenţi, ni-l prezintă pe Troţki ca un erou al disidenţei comuniste. Ideologul comunismului care a instituit teroarea sufletelor nevinovate este prezentat ca un model al „disidenţei anticomuniste”. Şi gluma se îngroaşă atunci când observi că există consumatori ai „neotroţkismului” la oameni pe care îi certificai ca fiind normali. Ipoteza mea constă în aceea că domeniul psy este deja calat de potenţiali clienţi care ar înghiţi noua mostră a unui nou „tătuc” al popoarelor.

„Solidaritatea” care împacă victima cu călăul

2011-03-12T16:29:00.000-08:00

Nu ştiu dacă solidaritatea poate fi invocată în perpetuarea prostiei, grotescului sau a minciunii. Evident că minciuna este de multe ori tolerată. În memoria ei au fost şi sunt scrise legende, croite destine şi cetăţi în societăţile de azi, dar şi de mâine. Minciuna devine graţioasă, îmbrăcând uneori chiar forma de virtute umană. De la comunism, cretinism şi creştinism nu este o cale atât de lungă şi bătăioasă, iar uneori formula conveţuirii, sub apanajul idelaului de solidaritate, chiar se practică. Ne-o demonstrează cu prisosinţă maeştrii care au cochetat cu „Solidaritatea” poloneză.
Lecturam recent în publicaţia „România Liberă”, din 16 Februarie 2011, dialogul dintre Andrei Pleşu şi polonezul Adam Michnik -„Cum să îi ierţi pe comunişti”- şi priceperea mea subţire referitoare la disidenţă îmi sugera că atunci când vrei să-i induci publicului o mostră de neadevăr, e posibil să-ţi reuşească. Sincer, mă revolt sufleteşte când îmi imaginez cum disidenţa a îmbrăcat forma „rezistenţei luptătoare”, cum „sinceritatea” ca formă de turnătorie a prietenilor, camarazilor a devenit pentru disidenţa controlată o armă înfiorătoare contra sistemului. Poate nu pricep eu că disidenţa alterată sau controlată ar fi acceptabilă şi un act aprobatoriu în cazul în care „sifonarea” sinceră, ironică nu ar produce victime. Evident, după comunism procesul justiţiar a devenit unul ridicol, abject, un act grosier şi impardonabil. Deţinem mulţi pacienţi care revendicându-şi lipsa propriei culpe justifică în nobile ţeluri acte de trădare şi totodată devin acuzatorii persoanelor care ar fi pactizat cu sistemul. E ca în cazul unor disidenţi care se erijează ca victime a represiunilor comuniste şi când îi întrebi, de e nu au pătimit în puşcării şi carcere, îţi invocă scuza că „ancheta” ştia că la ei sinceritate e una nativă. Am citit în mass-media românească cazuri în care erau acuzaţi fiii, care cu consimţământul părinţilor, ar fi dat cu subsemnatul, salvându-şi propria piele, dar şi pe cea a familiei.
Unul din luptătorii anticomunişti de referinţă ai României, profesorul Raul Volcinschi, când a intrat în posesia propriului dosar, a dat de notele unui „informator”pe care îl ştia, pentru că însăşi s-a recomandat profesorului. Acesta a fost delegat în calitate de „informator” încă din momentul când profesorul Volcinschi ieşise din temniţa securităţii comuniste. Trebuia să-l supravegheze pe profesor, dar s-a autodemascat, explicându-i profesorului că era constrâns de sistem(avea o fiică la care ţinea mult şi pentru ca ea să reuşească să intre la facultate trebuia să facă o în paralel cu serviciul şi munca mizerabilă de „informator” pe care o detesta), aşa că-l rugase pe profesorul Volcinschi să-şi scrie singur, cu prpria mână „notele”, el urmând ulterior să le prezinte ofiţerilor, celora care-l obligase, numai că dorea acesta ca informaţiile să corespundă cu aproximaţie de realitate. Adică, ce făcea profesorul în cutare sau cutare zi. După mulţi ani profesorul Volcinschi şi-a citit dosarul care cuprindea 124 de volume în care existau şi acele „denunţuri”, scrise de profesor şi transcrise de „informatorul”său. Şi atunci se întreba profesorul Volcinschi: pot eu să-l consider un călău de-al meu, ca pe cei care m-au torturat? În nici un caz.
Nu este un act de indulgenţă faţă de propriul „informator”, nici de „iertare”, ci mai degrabă de compasiune.
Câți dintre noi își analizează și interpretează faptele, fie și subiectiv? Exact ca în ”dilema deținutului”- între a accepta miza pusă în joc sau a renunța la aceasta. Să te resemnezi sau să-ți reproșezi asimilarea. Integrarea în sistem are loc pe două căi: prin acceptare directă sau indirectă. În cazul în care respecți regulile sistemului nu ți se violează spațiul intim, iar circulația în sistem este una acceptabilă. Poți să nu știi că aparții sistemului, această idee ți se inoculează pe parcurs. În cazul evadării din pereții sistemului ți se inoculează frica și spaima. Sistemul e ca și inchiziția, ce și-a închipuit că rolul ei este de-a reduce pe alții la tăcere sau ai petrece în mormânt. Ți se stoarce iluzia libertății și îți comunică sentința, condamnarea de nebun. O iubire poate fi risipită în lucruri fără valoare. Cred că lumea este o mare vastă în valurile căreia se scaldă doar mincinoșii. Ultimii vreau toate bunurile de pe pământ și deschid majoritatea parantezelor politice. Așa cere sistemul!
M-am trezit din excursiile imaginare dominate de slăbiciuni și interpretări subiective. Ne mândrim că societatea a îmbrățișat valorile democrației și a proclamat drepturile și libertățile omului ca principii esențiale în stat. Decorul a fost schimbat, dar mă întreb dacă a fost evaluată calitatea?
Trecem la obiect şi observăm că Andrei Pleşu l-a introdus pe polonezul Adam Michnik în polemica Muller-Liiceanu pe tema disidenţei sau non-disidenţei intelectualilor români sub comunism.
Adam Michnik a primit „provocarea" atacândul pe Gabriel Liiceani, dar şi dând sentinţe doar de el ştiute. Şi nu este vorba că atunci când aduci vorba despre Herta Muller să vezi plecarea ei dn ţară ca pe un act de fugă faţă de prigoana sistemului comunist adresat intelectualilor cu altfel de gândire decât cea impusă sistemului. „Solidaritatea” s-a manifestat ca o disidenţă, nu ca o rezistenţă luptătoare contra sistemului. Şi se contrazice intelectualul polonez când îi ia la rost pe Liiceanu şi Muller când afirmă că există situaţii în care „tăcerea este un act eroic”. Este adevărat, ceea ce spune Micknic, că teroarea din România era comparabilă cu cea din China în perioada revoluţiei culturale. Nu atât de mult supără ceea ce spune „speculativ” vorbind despre lecţia democratizării cât asocierea lui Soljeniţân la curentul „troţkist”(?!). De la Adam Mickinc citire, aflăm că intelectualul de factură ortodoxă rusă Alexandru Soljeniţân a fost „troţkist” şi „troţkismul”, în esenţă ateu şi cominternist, presupune asocierea la dogma ortodoxă. Aici vorbind de „mostra de gândire bolşevică” despre care ne spune Adam Micknic, culmea apelând la un bolşevic, care a impus teroarea ca armă politică. Şi este curios cum poţi să îl asociezi pe Lev Troţki, asociatul lui Lenin, cu disidenţa rusă?! Asta chiar că n-o înţeleg.
Unele partide comuniste chiar și pe Iisus Hristos a voit să-l facă precursor al ideologiei lor, confundând libertatea cu ștreangul, creștinismul cu cretinismul și Muntele Atos cu Mauzoleul lui Lenin.

Istoria sovietelor revăzută. Cazul Kirov

2011-03-11T06:40:00.000-08:00

Cum a decedat primul secretar al CC al PC(b) din Leningrad Serghei Kirov, camaradul tovarăşulului Iosif Stalin?!

Recent în spaţiul internauţilor ruşi a fost plasat un document foarte interesant, scrisoarea ambasadorului american în URSS William Bullitt adresată Washingtonului, în primăvara, în atenţia secretarului de stat Cordell Hull. Istoricii ruşi nu a atras atenţie şi nici nu au comentat un episod extrem de confuz şi misterios din istoria URSS-ului, care se referă la asasinarea camaradului de idei a lui Iosif Stalin, a membrului biroului politic PCUS, a secretarului Partidului Comunist (bolşevic), concomitent prim secretar al comitetului regiunal al partidului comuniştilor din Leningrad(actualul Sankt-Petersburg) Serghei Kirov.

Este adevărat că publicaţia armatei ruse „Krasnaya Zvezda” în unul din materiale, „Vâstrel v Smolnem” repune în lumină adevărul în istoria asasinării lui Kirovv, doar după ce în spaţiul occidental s-a făcut publică conţinutul corespondenţei care avusese loc între ambasadorul american din acea vreme şi Departamentul de stat al SUA.
William Bullitt era primul ambasador al Statelor Unite în URSS. Trebuie spus că Washingtonul abia în luna noiembrie 1933 a recunoscut oficial Uniunea Sovietică, ca urmare a alegerii a reprezentantului Partidului Democrat Franclin Ruzvelt în calitate de preşedinte al SUA(1932). Scrisoarea adresată lui C.Hull era destinată să fie transmisă lui Franklin Roosevelt, cu care ambasadorul împărţea o prietenie de mai mulţi ani. Textul adresării a fost editat în SUA în anul 1972, când Departamentul de stat al SUA a acceptat să fie reeditată corespondenţa acestor politicieni, numai că în URSS, corespondenţa, în limba rusă, aşa şi nu a fost editată.
Motivul este foarte clar: în perioada guvernării lui Nikita Hruşcev în mentalul colectiv a fost strecurată informaţia potrivit căreia organizarea asasinării lui Kirov a fost executată de NKVD la indicaţia lui Stalin. Despre acest lucru Hruşcev a scris în memoriile sale şi după demisia din fruntea statului sovietic. Cu toate că în urma lansării iniţiativei congresului XX al PCUS (1956 ) comisia specială a CC a partidului, în frunte cu preşedintele Comisiei a controlului de partid de pe lângă CC a PCUS N.M. Şvernikov a concluzionat că nu există temei să se ia în calcul complicitatea lui Stalin în acest asasinat.
Scrisoarea ambasadorului SUA face lumină în cazul Kirov. Conform acesteia se certifică faptul că guvernul SUA în anii 1930 era în cunoştinţă de cauză ce se întâmplă după pereţii Kremlinului. La Washington se ştia că Stalin nu are nici o legătură cu asasinatul lui Kirov, pe care „tatăl popoarelor sovietice” îl promova în ierarhia piramidei puterii. În alt context, se clarifică faptul că Jurghis Baltruşaitis nu era doar un poet şi un diplomat al Republicii Lituania la Moscova, dar şi un preţios informator american. Totodată, într-o nouă lumină ni se arată Comisarul popular al afacerilor externe al URSS Maxim Litvinov, care are relaţii de încredere cu reprezentanţii SUA, pe care, probabil, îi alimenta cu informaţii confidenţiale referitor la politica conducerii sovietice, inclusiv prin intermediul ambasadorului lituanian Baltruşaitis. Scrisoarea conţine explicaţii colaterale în privinţa faptului că în anii 1930 în preajma lui Stalin şi a acoliţilor săi dospea un cerc conspirativ care avea ca scop înlăturarea prin forţă de la putere a acestora. Scrisoarea confirmă că Stalin care deja depăşea şaizeci de ani şi-l pregătea pe Kirov ca succesor la funcţia de şef al statului.

În sfârşit apar întemeiate rugăciunile lui Stalin, care a recurs la o curăţire a aparatului de partid şi de stat. Procesul de „igienizare” a demarat, mai întâi de toate, prin serviciile Kremlinului, unde graţie decăderii în plan moral a secretarului CCE al URSS Aveli Enukydze au pătruns nu foarte puţini oameni întâmplători, care datorită calităţilor lor morale şi comportamentale reprezentau un pericol pentru statul sovietic.

Vă prezentăm textul domnului Bullitt, ambasadorul SUA la Moscova.
* * *

Strict secret- numai pentru secretarul
Excelenţei Sale Secretarului de stat
Moscova, 26 aprilie anul 1935

Sir, am onoarea să Vă prezint o informaţie secretă de nivel avansat în legătură cu asasinarea lui Kirov.
Dumneavoastră poate Vă amintiţi când am avut onoarea şi satisfacţia să discut personal dosarul Kirov la Washington, mi-am exprimat opinia că rapoartele Departamentului de Stat şi explicaţiile ambasadorului Troyanov nu oferă o evaluare completă şi veridică a acestui dosar, şi v-am promis că voi descoperi probe concludente la reîntoarcea mea la Moscova.
În seara de 17 aprilie am obţinut explicaţia în privinţa celor întâmplate, pe care o consider apropiată adevărului, şi destul curată.
Domnul Baltruşaiytis deţine o poţizie unicală în Uniunea Sovietică. El locuieşte în Moscova în decurs de circa 40 de ani. Până la revoluţie el era unul dintre cei mai de referinţă poeţi în Rusia- poezia lui e scrisă în rusă, nicidecum în lituaniană. Când Litvinov a fost la Washington, eu l-am întrebat: oare nu ştie el un om luminat în corpul diplomatic? El mi-a răspuns că există doar un singur om, Baltruşaitis, care ştie Rusia în detaliu.
De aici ca urmare a sosirii mele la Moscova eu am conceput nişte raporturi de încredere cu Baltruşaitis, preţuirea căruia am recununoscut-o în mai multe acţiuni ale mele. Relaţiile noastre au devenit extrem de prietenoase, şi el nu s-a arătat jenat în nici o privinţă referitor la ceea ce îmi comunică. Întrecut informaţia sa a fost corectă, iar istoria despre Kirov, spusă de el mie, a fost completată cu multe detalii şi a garanţiei în acurateţea absolută a acesteia, ceea ce îmi permite să reflectez asupra acesteia ca profundă verigă a tainei lui Kirov.
Domnul Baltrşaitis a spus că Nikolai, asasinul lui Kirov o perioadă mare a fost agent al OGPU/ DPUS(Direcţia politică unificată de stat de pe lângă Sovietul comisarilor populari ai URSS- serviciul de stat al URSS; în luna iulie 1934 DPUS a fost redenumită ca Direcţia principală a securităţii statului, a intrat în componenţa Comisariatul popular al afacerilor interne a URSS; comisar popular al afacerilor interne a URSS şi concomitent director al Direcţiei principale a securităţii statului a Comisariatului norodnic7popular a fost desemnat G.G.Yagoda). În principal locul lui de muncă a fost la Leningrad. El a a spus că Kirov a fost trimis la Leningrad pentru „organizarea administrativă” şi, a completat, că, Kirov avea o indepedenţă absolută în exercitarea puterii în regiunea Leningrad, misiune care trebuia să-i faciliteze adoptarea rolului de dictator al Uniunii Sovietice. El a afirmat că Stalin a luat o decizie că, indubitabil, Kirov trebuie să fie succesorul său şi a adăugat că Kirov, pe care el(Baltrşaitis) îl cunoştea personal, era un om care avea un caracter absolut de aceeaşi talie ca şi Stalin, căruia îi manifesta credinţă nestrămutată.
Domnul Baltruşaitis a adăugat că Kirov s-a îndrăgostit în soţia lui Nikolaev şi că Nikolaev, care nu era insensibil faţă de soţia sa, a acceptat relaţia între Kirov şi soţie în speranţa că va fi avansat în carieră...
Domnul Baltruşaitis a declarat că, necătând la servilismul lui Nikoalev faţă de Kirov, acela nu a obţinut avansarea în serviciu, la care aspira, şi în cele de urmă s-a încrâncenat contra lui Kirov, considerând că ultimul i-a cumpărat soţia, doar că nu a dorit să achite preţul. Omorârea lui Kirov, insita domnul Baltruşaitis, a devenit crima lui Nikolaev într-un momemt furios şi necontralabil de gelozie.
Mai apoi domnul Baltruşaitis a ilustrat scena, care a avut loc în apartamentul stalinist de la Kremlin, când Yagoda, şeful DPUS(mai târziu a fost denumit Comisar al afacerilor interne), a fost chemat de Stalin ca urmare a asainării camaradului său de idei, cum a fost Serghey Kirov. El a declarat că Stalin, în clipa când a intrat Yagoda în birou, s-a deplasat spre acesta cu mâna întinsă, ca şi cum ar fi dorit să-l strângă de gât, exclamând: „De această dată ai înşfăcat o bucată care îţi depăşeşte gura”. El a motivat că Stalin era în acel moment sub impresia că Yagoda prin agentul său Nikolaev l-ar fi distrus pe Kirov.
Domnul Baltruşaitis afirma că Yagoda foarte puternic, dar văzând că Stalin este profund afectat, şi-a stăpânit emoţiile şi a anunţat că Enukidze, secretarul Comitetului Central executiv şi duşmanul său personal, este responsabil pentru omor, întrucât acela l-a salvat pe Nikolaev de la arestul DPUS...
Ca rezultat Enukidze a fost înlăturat din funcţia de secretar al CCE şi a fost trimis să coordoneze Transcaucazia. Toţi membrii secretariatului CCE, care activau în interiorul Kremlinului, au fost arestaţi. Ca o completare la aceasta toţi prietenii persoanali a lui Enukydze de la Kremlin au foet deportaţi, inclusiv doi subalterni ai lui Petersen, intendentul Kremlinului. Mai mult de atât, au fost trimişi în lagăr şi membrii aşa zisei „gărzi secrete” a Kremlinului, care era constituuită din comunişti tineri, fanatici...... (după asasinarea lui Kirov au fost desfăşurate arestări, în mod special în mediul „tineretului, unde a fost inclus şi inginerul-electronist Boris Rosenfeld, nepotul lui L.B. Camenev, fostul membru al Biroului politic al CC şi locţiitorul lui Lenin în Sovietul comisarilor populari ai URSS, dar şi pe fiul lui Troţkii sau a lui Serghei Sedov, specialist de motoare pe gaz şi de generatoare, a lui Lev Nehamkin, Serghey Jitomirsky, a lui David Azbel. Puţin probabil ca aceştia s fi fost nişte fanaţi comunişti).
Domnului Baltruşaitis mai apoi afirma că istoria complotului foştilor succesori ai lui Troţki şi Zinoviev în scopul asasinării a lui Kirov, a lui Stalin şi a altora a fost fabricată de Yagoda ca susrsă de apărare personală de furia lui Stalin, nimicirea propriilor duşmani şi totodată înlăturarea tuturor posbili nemulţumiţi lideri ai tineretului comunist. Domnul Baltruşaiytis a declarat că din propria experienţă s-a convins că există mulţi tineri membri ai partidului comunist care sunt nemulţumiţi de regimul stalinist şi dornici să se ridice contra guvernului existent, exact aşa cum succseorii lor s-au ridicat contra ţarului.
Domnul Baltruşaitis a spus că mai departe Yagoda cu multă dibăcie şi şiretenie a jucat pe frica personală a lui Stalin care îşi vedea propria moarte. De exemplu, domnul Baltruşaitis a explicat că Stalin primeşte hrana în cantainere din bucătăria spitalului Kremlinului şi că Yagoda , imediat după asasinarea lui Kirov a orientat şase agenţi ai DPUS la bucătărie ca aceştia să-i monitorizeze pe bucătari, şi de atunci mâncarea pentru Stalin a fost livrată în containere, care aveau aplicate ştampila DPUS, în scopul ca să i se asigure protecţie în faţă otrăvirii lui.
Mai departe Baltruşaitis a explicat că odată cu asasinarea lui Kirov Stalin a devenit extraordinar de suspicios în relaţie cu feţele din anturajul său, excepţie făcând Voroşilov şi Molotov...
Arestările şi deportările oamenilor nevinovaţi de la toate nivelurile Uniunii Sovietice a continuat să se intensifice. Domnul Baltruşaitis afirma că oamenii care exprimau un neînsemnat dezacord faţă de conducerea leningrădeană, era imediat arestat şi în ochii lui apărea cifra de 21 de mii de oameni, exilaţi din Leningrad, aceştia luând calea deportării individuale. (De la o altă sursă absolut credibilă am primit informaţia că în Leningrad au fost exilate 7 mii de familii.)
Arestările de la Moscova continuă. După cum am comunicat Departamentului de stat, singurii doi dentişti competenţi de la Moscova nu demult au fost trimişi în lagăr şi că groaza arestărilor este atât de mare, încât moscoviţii nu îndrăznesc să intre în anumite contacte cu ambasadele străine.
În legătură cu acesta pentru Departament îi va fi interesant să se ştie despre aceea că domnul George Andreiycin, căruia secţia internaţională în anul precedent i-a încredinţat să înlăture greutăţile fizice a ambasadei americane şi care ne-a acordat un ajutor inestimabil, a fost arestat câteva săptămâni în urmă de căte DPUS( Gheorghiy Andreiycin a activat în acei ani în Comisariatul popular al comerţului şi la „Inturist”, la 11 februarie anul 1935 a fost arestat). El, ca şi mine în acest moment, se află în puşcăria de la Luneansk şi aşteaptă să fie împuşcat sau termenul de condamnare în detenţie. Printre acuzaţiile aduse la adresa lui există şi aceea, că el, chiar dacă s-a văzut cu ambasadoru american pe bază permanentă, aşa şi nu a reuşit să-l influenţeze pe ambasador ca să adopte o viziune mai favorabilă faţă de politica sovietică.

Sincer al Dvs.,
William Bullitt.

* * *

Personajele cheie

Andreiycin Gheorghy Ilyci (1884-1950) – аom politic american, sovietic şi bulgar. S-a născut în Macedonia. În anul 1913 a emigrat în Franţa, mai apoi a plecat în SUA. A lucrat în calitate de miner, a fost activist al sindicatului „Muncitorii industriali ai lumii”. Din anul 1921, în URSS, a aderat la Partidul comunist. În anii 1920 a activat în mediul diplomatic la Londra, Viena şi Paris. S-a ataşat de adepţii lui Troţki. În anii 1930 a activat în Comisariatul popular al comerţului (Narkom-ul comerţului) de la Inturist, l- însoţit pe Herbert Wells când acesta a vizitat URSS-ul în anu 1934.
La 11 februarie 1935 a fost arestat, condamnat la 10 ani de muncă silnică în lagăre de concentrare. A fost eliberat în anul 1941( conform altor date, încă în anul 1939), în perioada războiului a activat în Biroul sovietic de informaţii, contacta cu colaboratorii ambasadei SUA. În luna octombrie 1945 l-a avertizat pe ambasadorul american A.Harrman despre faptul că ambasada SUA este monitorizată audio de către serviciile speciale sovietice. După război a lucrat în structurile guvernamentale ale Bulgariei, a fost şeful secţiei de informaţii a Ministerului afacerilor de interne. În luna mai 1949 a fost recoltat de către colaboratorii Ministerului de Securitate a statului a URSS la Moscova, acuzat că a desfăşurat o activitate de spionaj în favoarea serviciilor de spionaj a SUA şi pentru Marea Britanie. Împuşcat la 20 aprilie 1950.

Baltruşaiytis Yurghis Kazimirovici (1873-1944, Paris) – poet rus şi lituanian, diplomat. Şi-a făcut studiile la facultatea fizico-matematică a Universităţii de la Moscova. În anul 1919, preşedintele Uniunii scriitorilor de la Moscova se cunoştea cu C.D.Balymont, cu V.Bryusov, cu compozitorul A.Skreabin. Din anul 1922 până-n anul 1939 a deţinut funcţia de ambasador al Republicii Lituania în URSS. Din aprilie 1939 a plecat din URSS, fiind desemnat în calitate de consilier al ambasadei Lituania la Paris. La Moscova reuşit să faciliteze plecarea peste hotare pentru mai mulţi oameni de cultură din Rusia, în fapt le-a salvat acestora vieţile.

Williams Bullitt (1891-1967) – primul ambasador al SUA în URSS. A învăţat în nul dintre cele mai bune instituţii de învăţământ din ţară, Universitatea Yale . În anul 1917 a fost desemnat în calitate de adjunct al secretarului Departamentului de stat al SUA: În luna martie 1919 a efectuat o vizită secretă la Moscova, unde a purtat negocieri cu Lenin în privinţa condiţiilor de reconciliere dintre Rusia sovietică şi Mişcarea albgardistă, care controla în acel moment o însemnată parte din teritoriul ţării, şi oferirea de concesii oamenilor de afaceri americani.
În perioada aflării sale în URSS în anii 1930 a nimerit implicat într-un scandal, legat de achiziţionarea de piese de anticariat. Corespondentul publicaţiei americane «Chicago Tribune» Doanald Dey a publicat în presa polonă un material, din care reieşea, că Bulltt ilegal schimba mai multe mii de dolari SUA la speculanţii de la Varşovia contra „rublelor valutare” speciale ai Asociaţiei unionale a comerţului cu străinii (Torgsin), creată în URSS pentru asigurarea oaspeţilor din străinătate şi a cetăţenilor sovietici, care posedau „valori valutare” (aur, pietre scumpe, золото, obiecte viechi) în magazinele speciale, unde „aleşii” îşi achizionau produse alimentare şi mărfuri de consum. Bullit, în Varşovia, pentru un dolar primea 50 rublei ai asociaţiei( cursul oficial sovietic fiind de 1:1,13) şi ilegal le tranzita în bagajul său diplomatic la Moscova. Acolo pe banii extraşi din contrabandă diplomaţii americani achiziţionaz obiecte de anticariat, confiscate de la „elementele antisovietice” arestate.

Enukidze Avel Savronovich (1877-1937) – secretar CCE al URSS. A aderat la RSDRP încă din anul 1898. Încă, până la revoluţie face cunoştinţă cu Iosif Stalin şi este un fel de naş pentru cea de-a doua soţie a acestuia, Nadejda. Din luna noiembrie 1917 ocupă funcţia de şef al secţiei militare a CCE, iar din iulie 1918 este secretar la CCE al URSS.
În luna martie 1935 este eliberat din funcţie din prezidiumul CCE, în iunie 1935 este exclus din partid pentru „depravare politică şi casnică”. Sprijinul acordat de către membrul biroului politic al CC al PC(b) G.Ordjonikidze îi permite să nu fie arestat o perioadă de timp. Numai că după ce Ordjonikidze se sinucide în anul 1937 el este arestat la 30 octombrie în acel an şi la scurt timp împuşcat.

Litvinov Maxim Maximovici( adevăratul nume este Meer-Ghenoh Vallah, 1876-1951) – comisar norodnic al afacerilor externe a URSS-ului în anii 1930-1939). În anul 1902 a emigrat în Elveţia, în anii de revoluţie 1905-1907 se ocupa cu furnizarea de armament căttre Rusia pentru organizaţiile antiguvernamentale, o seamă de timp a trăit şi a lucrat în Marea Britanie.
Din ianuarie până în septembrie 1918 a fost reprezentantul Rusiei sovietice în Marea Britanie. I-a dat o scrisoare de recomandare agentul britanic Sidney Reilly înainte de deplasarea acestuia la Moscova, ceea ce l-a ajutat pe acesta să facă cunoştinţă cu şeful afacerilor Sovietului comisarilor norodnici D.Bonci-Bruevici şi cu adjunctul comisariatului afacerilor internaţionale L-M-Karahanov. Din toamna anului 1918 în a activat în comisariatul norodnic(Narcom) a Rusiei Sovietice. În martie 1919 a participat la negocierile lui Lenin cu Bullitt. Este cunoscut textul telegramei expediate de Livinov în adresa acolitului de idei a lui Lenin, care se afla în SUA, Ludwig Martens (27 mai 1919): «Întreaga noastră politică se desfăşoară prin prisma tendinţei de apropiere faţă de America... Suntem pregătiţi să oferim felurite concesiuni economice americanilor care au avans faţă de alţi străini...» În anii 1921-1930 este locţiitor al comisariatului norodnic al URSS în afaceri externe.
În anul 1939 a fost schimbat din funcţia de comisar la afacerilor externe cu V.Molotov.
O dată cu începerea războiului este reîntors la MAE, a activat (până în anul 1946) în calitate de adjunct al comisarului norodnic al afacerilor externe, concomitent în anii 1941-1943 deţine funcţia de ambasador al URSS-ului în SUA. Din anul 1946 este în rezervă. Conform afirmaţiilor membrului biroului politic al CC al PCUS A.Mikoian, Litvinov ar fi fost supărat pe Stalin, după anul 1943 şi de nenumărate ori, întâlnindu-se diplomaţii americani la vila sa, îi sfătuia să poarte negocieri cu URSS mult mai crâncene.
Soţia sa, Ayvi Lou era sub protecţia Marii Britanii preda limba engleză în Academia militară „M.V.Frunze”. În anul 1972 a plecat să trăiască în Marea Britanie.
Cercetătorii activităţii spionajul britani afirmă că MI-6 în anii 1920-1930 aveau în URSS un agent operativ cu numele de cod «D-57», probabil, intra în viaţa apropiată alui Litvinov. Graţie acestui lucru britanicii ştiau acţiunile lui Stalin. Identificarea lui «D-57» cu însuşi Litvinov sau cu soţia sa nu s-a putut realiza pentru că nu există probe în acest sens.

Petersen Rudolf Avgustovici (1897-1937) – intendentul Kremlinului din luna aprilie 1920 până-n anul 1935, era responsabil de protecţia obiectului. Până atunci a fost comandant de tren blindat al preşedintelzi Sovietulului militar revoluţionar al republicii Lev Troţki. În PCR(b) este din anul 1919. După asasinarea lui Kirov la Leningrad este înlăturat din funcţia de intendent al Kremlinului. În anul 1936 a fost desemnat adjunct al comandatului armatelor a circumscripţiei militare Harkov. A fost împuşcat la 21 august 1937.

"De la Kosovo spre Est"- o carte despre jocuri geopolitice

2011-03-02T14:00:00.000-08:00

Sincer, mă bucur că a mai apărut un produs care îmi poartă semnătura. O carte despre Kosovo şi impactul jocurilor geopolitice din spaţiul postsovietic. Reprezintă noua creaţie statală din Balcani un precedent pentru enclavele din spaţiul "vital" al Rusiei sau ba. Şi răspunsul îl găsiţi cuprins în carte. Evident că nu. Dar las să vorbească despre carte unul din exigenţii lectori ai ei, bunul prieten şi educator, Emil Pop. Cuvintele de mai jos, făcute la adresa lucrării, de către Emil Pop, se regăsesc în postfaţa lucării:
Studiul întreprins este rezultatul unui aspiraţii susţinute, cu scopul clarificării într-o manieră sincretică a complicatelor probleme dintr-o mai recent creată zonă geopolitică cu un extrem de mare potenţial conflictogen. Punerea în conjuncţie şi observarea detaliată a problemelor statelor Kosovo, Republica Transnistria, Osetia, Abhazia şi Karabahul de munte, încercarea de a descoperi similitudinile şi factorii diferenţiatori, analiza amănunţită după criterii judicios selecţionate dezvăluie dublul efort al unei abordări într-o perspectivă structural-funcţionalistă, încercarea de a destructura condiţiile genezei şi manifestării într-o formă violentă a răului politic susţinut de baze expansionale, şi întreprinderea recreării factorilor generatori de arii geopolitice pacifiste şi pacificatoare.
Punctul originar servind drept criteriu analitic şi loc pentru dezvoltarea construcţiei argumentative primeşte statutul ontologic al judecăţilor factuale despre problematica politică kosovară, nemailăsând nici un fel de spaţiu pentru simulacrul speculativ. Subiectul geopolitic Kosovo este analizat după cursul hermeneutic al dreptului internaţional care îşi descoperă restricţii de semnificare impuse de metaexistenţa unei „ordo mundi”, totuşi încă neordonată, amorfă şi oarecum hibridă. Studiul nu se limitează doar la enunţuri descriptiv ştiinţifice, ci dezmărgineşte un teritoriu rigid prin stereotipii şi cutume, prin asumpţii rutiniere, cutezând în schimb la roadele fructuoase ale celor mai fecunde ipoteze. Despre metodologia întrebuinţată nu este nevoie să vorbim deoarece chiar nu este necesar a justifica un exerciţiu temerar de experiment spiritual şi simulat. Autorul a utilizat toate abilităţile intelectuale şi raţionale, a studiat un volum uriaş de informaţii şi date, a selectat, clasificat, comparat, analizat şi sintetizat reuşind să producă o cercetare temeinică, raţională şi literar estetică, un amplu sorit aristotelian. Nu a ocolit vreunul din drumurile hermeneutice ale cunoaşterii descrise întâia dată de egipteanul zeu Toth. Urmând Calea ce duce în jos – Deducţia, a descoperit aspecte pre-existente dar încă necunoscute ale problemelor cercetate, în timp ce ţinând energic direcţia Căii ce duce în sus - Inducţia a produs soluţii generale şi noi pentru eliminarea motivelor insatisfacţiilor politice din zonele geografice cercetate.
Într-un fel, prin interogaţiile avansate, înrudit cu fizica cuantică, lucrarea propune spre dezbatere cercetătorilor în domeniu şi publicului interesat grava întrebare asupra posibilităţii existenţei unei structuri geopolitice integratoare de tipul „ordinei anarhice” şi a unui proces de „anarhie ordonatoare”. Estetismul unei încercări de metafizică politică derivă chiar din pragmatica descoperirii raporturilor care guvernează între cauză, condiţii şi legităţi - bineînţeles toate politice – şi consecinţa generării categoriei extramundane a necesităţii politice invidioase şi limitatoare, un mare şi transcedental anonim de factură blagiană care interzice schimbarea socială, în consecinţă politică. Aporia remanenţei conceptului în condiţiile degradării existenţiale nu este rezolvată senzorial ontologic, dar într-o manieră ipotetic gnoseologică şi una doctrinar axiologică. Optimismul autorului învinge perenitatea şi răceala cenzurii transcedentale a structurii geopolitice descoperite, utilizînd ca mijloc infailibil credinţa în existenţa unor modeluri (patterns) de soluţionare a stărilor indezirabile de imobilism politic şi raporturi de forţă din arealul studiat. Marii actori geopolitici din regiunea cercetată sunt înscrişi într-o viziune maniheistă, în timp ce naţionalităţile şi etniile care în mod presupus din vina unor mari puteri au eşuat dezvoltarea până la stadiul de naţiune-stat îşi probează imposibilitatea de a descoperi noi soluţii, altele decât invocarea principiilor drepturilor colective, autonomiei teritoriale, mergând pînă la secesiunea deplină. Cenzura marilor puteri rămâne totală, nelipsind totuşi ulterioare convulsii şi surprize. Care toate ar putea fi violente şi dureroase, care în întregime ne vor afecta negativ. Apelul autorului la raţiune ne violentează iniţial şi ne indispune, transformîndu-se mai apoi într-un subtil surîs zigomatic, semnul eternei înţelepciuni politice. Este un apel care ne semnalizează, ulterior sublimează în dorinţa unei plăcute şi instructive lecturi geopolitice.

Emil Pop,
Locotenent-colonel in rezerva a Armatei Române,
Cluj, 29 martie, 2009

Vladimir Bukovski şi Arhiva Sovietică

2011-02-24T09:41:00.000-08:00

Cartea lui Vladimir Bukovsky, ARHIVA SOVIETICĂ, 64 de documente din perioada restructurării (Perestroika), reprezintă o selecţie de documente traduse şi comentarii însoţitoare, realizate de istoricul Elena Cojocaru. Apărută la Casa de Editură DOKIA, lucrarea, potrivit istoricului Elena Cojocaru, i se dedică „generaţiilor acoperite”. Cine este Vladimir Bukovski şi de ce a fost necesară elaborarea unei astfel de lucrări? Oare, nu este depăşită perioada sovietică şi imaginarul Revoluţiei din Decembrie face destule victime şi călăi până-n prezent, unele chiar fiind nevinovate. Nu este timpul să facem o concesie dintre torţionarii de ieri, reprezentanţii instituţiilor care au promovat ideea de Schimbare, inclusiv în ţara noastră, chiar dacă avalanşa revoluţiilor de „catifea” a fost de inspiraţie străină?! Şi răspunul ni l-a dat chiar dezidentul sovietic-rus când a fost la începutul anilor 2000 la Braşov şi a alarmat societatea românească: Rusia deţine 60% din economia românească! Deci, pe „dezidentul” rus Vladimir Bukovski îl surprindem în ipostaza de fin cunoscător a realităţilor din fostul spaţiu postsocialist afliat Uniunii Sovietice. Asta în contextul în care există destule voci care califică, cu date istorice vorbind, că România comunistă a lui Nicolae Ceauşescu s-a prezentat ca adversară a Imperiului Sovietic. Fals! La 30 iunie 1970, printr-o scrisoare strict secretă nr. 14006418, Ion Stănescu, Preşedintele Consiliului Securităţii de Stat al Republicii Socialiste România, îl informa pe Preşedintele KGB al URSS Andropov, despre vizita cetăţeanului sovietic Usatiuc Alexandru la Bucureşti. Împreună cu scrisoarea, Stănescu îi trimite lui Andropov şi plicul cu documentele lăsate de Usatiuc-Bulgăr. La scurt timp au fost arestaţi Alexandru Usatiuc-Bulgăr, Gheorghe Ghimpu, Alexandru Şoltoianu şi Valeriu Graur. Aceştia îşi doreau unificarea Basarabiei la Ţara Mamă. Deci, invocatul „fir roşu” a existat dintotdeauna.
Se ştiu foarte putine lucruri despre perioada perestroikăi la nivelul probelor şi nu a fabulaţiilor sau imaginarului difuzat de douăzeci de ani încoace, după prăbuşirea regimului sovietic. Tăcerea arhivelor de la Moscova nu a permis o reconstituire adecvată a evenimentelor din anii 80-90. Jonglăm cu semiadevăruri, frânturi de adevăruri, care pot ilustra o falsă paradigmă a istoriei contemporane. Aceasta lipsă a documentelor şi a studiilor permite noilor formatori de opinie să prezinte perioada dezgheţului sovietic ca pe una tendenţioasă.
Iată de ce actualitatea cărţii lui Vladimir Bukovski, alături de alte lucrări de factură factologică, revendică abordarea „faptului istoric” nu ca o extensie fabulatorie a realului, ci prezentată din zona referenţială a istoriei scrise. Selecţia documentelor, riguros realizată de cercetătoarea Elena Cojocaru, traducerea lor, prezentarea acestora, ne stimulează să reconstituim perioada tulbure a marilor transformări şi să precizăm şi contextul evoluţiilor socio-politice care ne-a suprins şi pe noi, fie în calitate de periferie sau semiperiferie a Imperiului.
Recurgând la observaţie, la analiza documentelor(stenograme, documente, hotărâri, comunicate), la interviul- consacrate ca metode interdisciplinare a cerceării istorice, Elena Cojocaru încearcă să ne furnizeze informaţii, din „fişierele lui Bukovsky”, capabile să completeze, să clarifice şi să ilustreze un tablou aferent perioadei imploziei URSS, pe care memoria colectivă o diseminează confuz şi tendenţios. Şi apariţia lucrării reprezintă şi o mostră de veridicitate a destinului „reacţionar” a lui Vladimir Bukovsky, care în iulie 1992 a fost invitat să participe la procesul „PCUS versus Elţân”, în calitate de expert al Curţii Constituţionale a Federaţiei Ruse. Documentele lucrării ARHIVA SOVIETICĂ, 64 de documente din perioada restructurării (Perestroika), Casa de Editură DOKIA, au la origine documentele de arhivă a disidentului rus adunate şi reverberate în propria carte „Procesul de la Moscova”.
A fost „grefat” „homo sovieticus” să-şi repudieze formaţia sa psihosomatică ca o necesitate realizată de laboratoarele controlului spaţiului mental al serviciilor secrete, a ideocraţilor care în eşecurile sau visele lor premonitorii au dezvolatat abandonarea „ideologiei comuniste”, singura care reclamă „violenţa ca neîngrădită prin lege”; dacă este să-l cităm pe artizanul instituirii comunismului în lume, Vladimir Ulyanov-Lenin.
Grefa transmite celui “contaminat” intoleranţă, inteligenţă dogmatică, încredere paranoică (neclintită) în procesele acelea de “gândire şi de voinţă” grefate în el prin mijlocirea procese şi dărâmarea sistemelor neactuale.
Vom descoperi, în materialele cărţii, cum, în fapt, RESTRUCTURAREA(PERESTROIKA) a fost iniţată încă în perioada când prim secretar al PCUS era Leonid Brejnev şi a fost continuată de Yuri Andropov, iar pe Mihail Gorbaciov îl regăsim ca responsabil pe agricultură, este cel care îi raporta insatisfăcător liderului PCUS că nu a reuşit să asigurarea cu carne pe tovarăşii polonezi. Criza „alimentară” din Polonia a fost un semnal care a dat de gândit sistemului sovietic că este unul distributiv şi nu unul productiv. Evident, în documentele KGB, MAI, PCUS, pe care le regăsim în carte, unele trecute la „strict secret”, se prezintă situaţia „războiului invizibil” al serviciilor secrete şi de spionaj, ecourile şi reacţiile la acţiunile lor, modul de operare şi de percutare a sistemelor informaţionale şi economice. Diseminăm subordonarea diverselor laboratoare-KGB, MAI(evident că au existat laboratoare destinate activităţii „diviziunilor telurice”, „diviziunilor neorosomatice” sau de alt tip), sub patronajul Marelui Laborator Sovietic. Însuşi Vladimir Bukovski a fost supus agresiunii unui dintre cele mai represive laboratoare- spitalul neuropsihiatric, deseori fiind internat, laboratorul având menirea să spele creierele umane.
Tot în carte vom descoperi cum s-a exercitat controlul mişcărilor democratice şi monitorizarea democratizării vieţii social politice din Rusia, dar şi fostele republici sovietice sau din ţările socialiste surori.
Indubitabil, autoarea lucrării, graţie identităţii sale naţionale, a stăruit să prindă pulsul eşecului realizării Unităţii României, din perspectiva desprinderii a Basarabiei (Republicii Moldova) de URSS şi eventuala oportunitate de reunificare la Patria Mamă-România. În interviul realizat cu posesorul documentelor, cu desidentul rus Vladimir Bukovsky, acesta afirmă că nu a existat voinţă politică la Bucureşti şi că preşedintele de atunci al României, Ion Iliescu, a evitat să-şi asume rolul REÎNTREGITORULUI, că acest rol ar lipsi şi astăzi clasei politce, considerând că Rusia nu ar descuraja o astfel de abordare. Şi aici, cred că Vladimir Bukovsky greşeşte şi chiar se contrazice, dacă este să ne pliem după documentele parvenite din servieta „arhivarului sovietic”, care arată că, inclusiv, în fostele republici sovietice au existat destui intelectuali care au colaborat cu vechile structuri sovietice, acestora impunându-se colaboararea, erau constrânşi, de-a lungul anilor fiind supravegheaţi, şi li se aplicau lecţii de anihilare a oricărui sentiment de românism şi de democraţie. Şi vom descoperi mulţi dintre cei care au aplicat astfel de practici ca noi „eroi” ai timpului prezent, eroi care au o viaţa confortabilă în contrast cu cei care au pătimit, au fost dezumanizaţi şi care, încă, nu au fost reabilitaţi. Şi „eroii” care au servit „sovietele”, au deposedat multe persoane de credinţă şi speranţă, discret conduc şi azi instituţii strategice şi propagă false modele. Şi ne întrebăm, deseori, cum există o acută criză de competenţe în actuala societate postcomunistă, posttotalitaristă?!

Poezia lui Teofil Hanăş. Mesaj evocativ în slujba libertăţii, frumuseţii şi a miracolului din proximitate

2011-02-24T09:39:00.000-08:00

Cartea lui Teofil Hanăş se întitulează „Tărâm de vis şi tărâm de popas”, scoasă la lumină de Casa de Editură DOKIA, 2011), intră în colecţia vieţii autorului sub îndemnul preţuirii patrimoniului uman şi natural. După ce Teofil Hanăş a produs ecouri cifrate în subliminalul copiilor oferindu-le gând frumos, joaca imaginarului rapsodic, de această dată îl suprindem în postura de recuperare a spaţiului intim, a latenţelor sufleteşti, dematerializând istoria emotivă a spaţiului vital. Poezia pentru copii şi poezia identităţii circumscrisă spaţiului primordial îl arată indubitabil ca pe autor care arhivează memoria emoţiilor ce transgresează imaginea în cuvinte, verbe, în lirică. Reconstituind secvenţial lumea pe care o aspiră, îndemnul de-a percepe libertatea ca un spaţiu spiritual eliberatoriu şi iniţiatic în demersul existenţial, Teofil Hanăş ne provoacă la lectură, sugerându-ne un „Tărâm de vi şi de popas”, pe care putem să-l înţelegem atunci când suntem impasibili să-l descoperim la propriu, în viaţa consumistă şi de rutină. Invocând etnospaţiul şi simbolismul formei umane de a-şi asuma umilinţa, sacrificiul şi tendinţa de perfecţiune şi presiunea eliberării de sub energiile telurice şi aspiraţia spre o lume de vis, spre „un tărâm de vis şi de popas”. „Sub cerul liber pe scândură de brad,// Prin umed tăcere cu stropi de rouă cad,//Naive sau aievea în zumzet de ţânţari,//Melancolii din stele cu străluciri amari”.
Teofil Hanăş este un poet care inspiră la meditaţie, nu doar în poemul „Seară de meditaţie”, ci în majoritatea temelor pe care le aşează în faţa cititorului dornic să parcurgă în acelaşi pas, cu poetul, timpul, regretele, să plângă, să contepleze gândurile revărsate în discursul izvoarelor, să prindă ploaia înr-o singurătate în care acele ceasului ticăie banal în noapte şi din infinita căutare cade un vers. Poetul face recurs la o memorie a identităţii pe care fiecare din noi şi-o asumă. O identitate în care setea de libertatea, puterea cuvântului şi reconstituirea propriului itinerar biografic cuprind şi restabilesc inteligenţile spirituale transumane. Teofil Hanăş dezvoltă o poezie în care limbajul unei memorii colective străbate valori identitare proprii tuturor. L-aş defini ca un primordialist, dacă este să facem apel la antropologia culturală, pentru că tematica este reprezentativă şi revelatorie, tocmai, din perspactiva acestei paradigme socio-culturale. Dacă am fi să definim primordialismul, curentul care s-a impus în sociologia şi antropologia culturală, acesta desemnează „primul dat”şi are la bază curentul Creaţiei Universale şi Spiritus Sanctus, care, în actualitate este într-o acută dezbatere valorică cu celelalte două mari paradigme a antropologiei culturale: modernismul şi invenţionismul.
Poetul e un visător, un visător frumos. Şi visele care ne ghidează în copilărie, preiau noi forme în proiectul vârstelor. Acestea se exprimă într-un alt tip de mesaj, iar relaţia este gestionată din perspectiva ordonării, aşezării lor într-un model mai profund, mai contemplativ, mai organic.
Vorbind despre poetul Teofil Hanăş putem afirma că în poezia sa există un recurs la o memoria afectivă, elaborată în vers, pe care poetul o deschide în faţa noastră.

Statul Republica Moldova merită o flegmă pronunţată

2011-02-17T13:39:00.000-08:00

Gata. Am depus actele de renunţare la cetăţenia moldovenească. Gata, să nu-mi mai spună unii "prieteni" şi "colegi" că sunt o "dublură..Dacă sunt mândru de mine?Probabil.Nu, în nici un caz nu renunţ la obârşie, familia mea sau la unii prieteni. Nu mai vreau să fiu considerat un "negru de Basarabia"!În fapt identitatea mea, dintotdeauna, a fost una românească şi punctum. O piatră grea am aruncat-o din sufletul meu prin scrisoarea remisă Consulatului Republicii Moldova. Motivaţiile le găsiţi aici:

"In atentia Consulatului Republicii Moldova la Bucuresti

Cerere
Subsemnatul, Octavian Sergentu, nascut la 5 august 1973, in fosta Uniune Sovietica, actuala Republica Moldova, in judetul Balti, raionul Rascani, tata Petru, mama Ala, de mai mult timp mi-am propus sa-mi reneg calitatea de cetatean al Republicii Moldova.
Din anul 1995 am fost vanat de institutiile statului moldovenesc datorita impartasirii valorilor si idealurilor romanesti. In comunicatul Ministerului National de Securitate al Republicii Moldova am fost calificat ca fiind uneltitor la adresa statului moldovenesc si am subminat securitatea si ordinea publica a acestuia. Am fost in acel an si in 1996 exmatriculat de mai multe ori, ceea ce m-a facut sa plec la studii prin Fundatia culturala "Mihai Viteazul" in Romania, in orasul Cluj-Napoca.
In anul 2001 aflandu-ma in Chisinau, mi s-a inscenat un perfid "furt"de poseta de catre Valeriu Renita si Fidel Galaico, pe care justitia moldoveneasca l-a calificat ca o inscenare, iar ultimul a avut o condamnare cu suspendare de 3 ani, datorita probelor aduse.
In acel rastimp am fost maltrat de catre politia Comisariatului Chisinau, amenintat si santajat ca sa depun marturisiri conform vointei organelor de ancheta.
Din anul 1998 pana-n perioada anului 2006 am fost iradiat din registrul evidentei populatiei al Republicii Moldova.
In anul 2003, avand calitatea de lector asociat, am fost dat afara de la Universitatea Libera Internationala, invocandu-mi ca sunt un "inamic al Republicii Moldova".
In perioada 2004-2007 cat am avut calitatea de corespondent sau de redactor am fost considerat agent strain, calitate pe care mi-au aplicat-o in majoritatea institutiilor din Republica Moldova.
Din anul 2007-2008 am fost filat, amenintat si supus unor presiuni din partea organelor de ancheta si de securitate a Republicii Moldova, invocandu-mi faptul ca as fi "spion roman", afirmatii facute de colaboratorii Serviciului de Informatii si de Securitate a Republicii Moldova. Datorita presiunilor exercitate la adresa mea am fost nevoit sa parasesc statul moldovenesc si sa ma refugiez in Romania.
Recunosc ca nu ma identific ca avand un set valoric al statului incropit de Molotov-Ribbentrop si nici nu percep existenta lui ca atare.
Sunt la curent cu faptul ca Republica Moldova a instituit o taxa de 300 de euro care presupune protejarea cetatenilor sai. In cazul meu faceti Va rog o exceptie pentru ca nu cred ca datorez aceasta taxa statului care m-a sufocat, m-a marginalizat, m-a considerat indezirabil statului de entitate social-politica. Statul care m-a lipsit de orice bun si mi-a subminat viata sociala, profesionala, m-a discriminat la propriu, merita o flegma pronuntata.
Solicitarea este scrisa azi 17 februarie 2011 drept care subscriu,
Octavian Sergentu

P.S.Anexez xeroxul actelor la aceasta scrisoare si in cel mai curand mod voi expedia actele spre instituia d-stra", am scris în cererea de renunţare la cetăţenia moldovenească.

Geopolitica Rusă la zi

2011-02-08T16:33:00.000-08:00

Indubitabil, preocupările de securitate sunt factorul care setează agenda globală şi căruia îi sunt subsumate eforturile majore ale principalilor actori de pe mapamond. Centrele de putere-actuale sau emergente, statale sau virtuale, aici, ne referim la Statele Unite, Uniunea Europeană, NATO, China, Uniunea Europeană şi Rusia, acumulează un rol primordial în în configurarea şi orientarea mediului economic şi de securitate la scară globală. Citându-l pe Ian Bellany care afirma că „securitatea, în sine, este o relativă absenţă a războiului” combinată cu un nou introdus
factor psihologic, reprezentat de „o relativ solidă convingere că nici un război care ar putea avea loc nu s-ar termina cu o înfrângere, ne propunem a evalua noile viziuni geopolitice ale Rusiei întrucât lumea se află acum într-un nou mileniu, în care noile riscuri şi ameninţări la adresa securităţii au determinat-o să reconsidere valorile general umane ce leagă între ele statele şi naţiunile.

De la geopolitica americană sub Bush la geopolitica americană sub Obama
Evident, în sfera teoriei putem enunţa ipoteza că revenirea la putere a „democraţilor” amercani în dauna „republicanilor” a modificat vizunea geopolitică a Statelor Unite şi a aliaţilor săi. Administraţia Obama şi-a cristalizat noi priorităţi strategice chiar dacă Strategia de securitate naţională din anul 1992 rămâne nemodificată şi actuală. Şi dacă în perioada Bush amplasarea Sistemului de apărare antiaeriană(Scutul antiaerian). Experţii şi politologii ruşi consideră că acest lucru nu a fost determinat de Iran, ci mai degrabă este vorba de miza pe care o stabiliseră Statele Unite pe Europa Centrală de Est, văzută ca un partener prioritar pe continentul european( «Lumea globală. Ambiţiile Rusiei suverane» Forumul "Strategia-2020" (14.10.2009) http://er.ru/2020/text.shtml?10/3239,110390. Adică, îşi justifică politologii ruşi opiniile, bătrâna Europă, prin Franţa, Germania, Italia, ar fi trădat America în războiul din Irak şi miza ar fi constat în apariţia unei noi Europe, angajate unei politici strategice americane, care s-ar fi prezentat prin Polonia, România, Ţările Baltice, Ungaria, Cehia(Cu toate acestea există voci că dintre toate statele central-est europene, Rusia ar trebui să-şi intensifice colaborarea cu România şi Bulgaria). Şi aceste state central-est-europene au devenit principalele partenere ale SUA în NATO, iar apariţia Scutului ar fi constat ca un gest de recunoştinţă. Şi dacă anterior Statele Unite se sprijinea pe Europa Occidentală, iar pe Europa Central Europeană o asocia primei, în perioada Bush Statele Unite a mizat pe Europa Central Europeană, iar cu Europa Occidentală a menţinut relaţiile deja prestabilite în anii precedenţi. Noua administraţie Bush s-a distanţat de priorităţile administraţiei Bush, iar Europa Central Europeană devine neinteresantă pentru şeful statului american. Refuzul amplasării Scutului în Europa de Est rezidă din aceste considerente, sistem de apărare prioritar anterior intereselor americane.
O altă prioritate care a căzut din actualitatea constă în transferarea într-o perspectivă nedeterminată a posibilităţii admiterii în NATO a Ucrainei şi Georgiei. Mai ales că astăzi statul ucrainean, în urma schimbărilor politice ca urmare a instalării la putere a unei administraţii proruse, a renunţat la procesul de aderare la Alianţa Nord Atlantică. Şi trebuie să recunoaştem că dacă iniţial Statele Unite şi-au formulat un obiectiv de atragere în NATO a Ucrainei şi Georgiei, instituind şi o campanie de popularizare a unui ideal euroatlantic pentru statele europene din fostul spaţiu postsovietic, până la dezideratul că uşile NATO sunt deschise pentru Ucraina şi Georgia şi cândva, odată, aceste state vor adera-reprezintă un eşec în scopul strategiei de politică externă şi modificarea din mers a priorităţilor de politică externă. De asemenea remarcăm că administraţia Obama mai mult stabileşte accentul pe lumea musulmană, iar relaţiile cu statele adverse intereselor americane sunt mai relaxante, făcând excepţie Iranul şi Coreea de Nord.

Modelul „Elţin” redivivus în politica externă a Rusiei
După destrămarea URSS-ului, primul preşedinte rus, după epoca postsovietică, Boris Elţân, manifesta un interes sporit pentru o alianţă ruso-americană. Istoricii ruşi consideră că jucându-se cu ideea stabilirii unei relaţii privilegiate cu americanii, şeful statului rus a eşuat lamentabil în politica externă, întrucât această idee l-ar fi făcut vulnerabil, iar preşedintele american Bil Clinton ar fi profitat din plin, îmbătându-l şi stabilindu-i cedări în chestiuni care prin alte căi nu le-ar fi obţinut. Ca argument ruşii invocă cartea lui Talbet „Bill şi Boris”. Prin urmare există în practica istorică tentative de stabilire a unei alianţă strategice ruso-americane încă din anii 90, dar care nu a funcţionat. Modelul unei alianţe strategice ruso-americane a fost exprimat în anii 90 şi de fostul şef al diplomaţiei ruse Andrei Kozârev.

Rusia-SUA
Noul context geopolitic arată că Statele Unite, sub administraţia Obama, ar privi mai îngăduitor spre Moscova şi ar concepe o nouă viziune în relaţiile cu Rusia.
Trebuie să menţionăm că la baza formulării perspectivelor ruso-americane se află Hillary Clinton, secretarul de stat, în gestiunea căruia se află politica externă americană şi, întâmplător sau nu, este soţia fostului preşedinte american Bill Clinton. Trebuie să recunoaşte că restartarea relaţiilor ruso-americane, dar şi stabilirea princiipilor unei cooperări interstatale de avengură s-a reliefat în ratificarea Tratatului Start. Noul Tratat START ruso-american de reducere a armelor strategice ofensive a fost ratificat de ambele părţi ale oceanului. Pregătirea documentului a durat ceva mai puţin de doi ani – o perioadă de timp destul de scurtă pentru un tratat de un asemenea nivel(http://romanian.ruvr.ru/2011/01/27/41525841.html. Ministrul rus de externe, Serghei Lavrov, a declarat că ratificarea noului START va creşte stabilitatea internaţională şi va promova cooperarea Rusia-SUA, "Principiile egalităţii, parităţii şi caracterului indivizibil al securităţii pun o fundaţie solidă pentru cooperarea modernă Rusia-SUA în diverse sfere", a spus el, la 5 februarie 2011, la conferinţa de la Munchen. Secretarul de stat american Hillary Clinton a salutat schimbul de instrumente de ratificare şi a declarat că tratatul este un exemplu "al cooperării ce este în interesul tuturor". Semnat în aprilie 2010 de Dmitri Medvedev şi Barack Obama, START prevede un maxim de 1.550 ogive nucleare desfăşurate pentru fiecare dintre cele două ţări, o reducere cu 30% în raport cu nivelul tratatului din 24 mai 2002. Tratatul a fost ratificat de Parlamentele celor două ţări şi aprobat de liderii rus şi american în ianuarie).
În contextul prefigăriii unor noi obiective geopolitice şi geostrategice comune, miza cooperării ruso-americane este evaluată distinct de expertiza rusească. Abilitate voci ruseşti care îşi revendică acelaşi rol axiologic de putere continentală consideră că Statele Unite nu îşi văd un rost de „mârţoagă”, ci pe cel al unui „călăreţ”, ceea ce în cultura politică americană se exprimă prin „mitul cowboyului cu pălărie roşie”, iar mârţoaga ar fi utilă emenamente ca să îndeplinească servicii pentru America. Din acest considerent, ruşi cred că America niciodată nu va fi de acord să fie mârţoaga care să se lase călărită de călăreţul rus. Prin urmare, spun ruşii, politica externă americană se vrea axată a fi cea a călăreţului care călăreşte mârţoaga rusă, ceea ce ar fi contraindicat, dar şi absolut inadmisbilă.
Putem vorbi azi despre o reîntoarcere în timp, cauzată de criză, care şi atunci ca şi acum răzbeşte în sistemul internaţional. Acesta ar fi mesajul discursiv rusesc sugerat de premierul rus Vladimir Putin care reclamă că anul 91 a fost unul tragic şi o calamitate geopolitică a secolului XX, înainte de prăbuşirea Uniunii Sovietice, şi că Moscova a tras învăţăminte din acea perioadă.

Rusia- China
Un alt aspect sensibil care provoacă îngrijorare şi trezeşte mai multe semne de întrebare la Moscova ţine de relaţia de apropiere formală dintre Rusia şi China. Iar aceste îngrijorări survin graţie ofensivei chineze în Rusia, reliefată şi în fluxul migraţional ilicit, a apariţiei unor comunităţi noi pe teritoriul rus. Şi dacă, anterior, spun politologii ruşi, Europa a tratat Rusia ca pe un teritoriu care descurajează ascensiunea „rasei galbene” pe bătrânul continent, astăzi nu mai pun accent pe acest fenomen. În anul 2009, în decurs de un an, Rusia a semnat un imens contract, a luat credit în valoare de 25 miliarde de dolari pentru construirea unui gazoduct în Republica Populară Chineză. Mai apoi au urmat şi alte acorduri ruso-chineze care au creditat Rusia cu alte miliarde de dolari. Public s-a demonstrat o evidentă apropiere a ruşilor cu chinezii, iar declaraţiile referitoare construcţiile de drumuri pe care le vor realiza chinezii, că muncitorii chinezi vor demara în Rusia lucrări serioase, că tehnologiile chineze vor avea acces pe piaţa rusească în schimbul materiei prime, au trezit un acut interes în mediul rusesc. Aproperea Rusiei de China este văzută distinct de mediul politic rusesc. O parte din adepţii proiectului pro-asiatic consideră China ca un redutabil partener în descurajarea Occidentului, pentru că susţin aceştia, în anii 90, occidentalii ar fi descurajat negocierile politicii de apropiere a Rusiei de China, că lobbycraţia occidentală s-a opus unei asemenea tendinţe.

Rusia-UE
O prioritate geopolitică a Rusiei o constituie relaţiile cu Europa Occidentală. Fără îndoială că Rusia îşi pune o oarecare speranţă într-o Europă fexibilă faţă de iniţiativele ruseşti. Este adevărat că dialogul dintre Rusia şi UE se bazează pe un act de bază- Convenţia de parteneriat şi cooperare(CPC), care a intrat în vigoare în anul 1997. În afară de CPC, a fost elaborat modelul celor patru spaţii, în care sunt ilustrate scopurile şi obiectivele de cooperare, şi hărţile rutiere, în care sunt precizaţi paşii de realizare a acestora. Proiectele de securitate europene în Rusia nu stârnesc opinii reacţionare cum că ar exista posibile ameninţări la adresa statului rus, chiar dacă experţii afirmă că interesulreciproc este scăzut. Pe de-o parte, Rusia are o atitudine sceptică faţă de proiectele UE în domeniul securităţii şi a apărării, fiind sceptică că s-ar incadra în tipajul lor.
Pe de altă parte, ruşii nu înţeleg în ce ar consta Identitatea Europeană de Securitate şi Apărare (ESDI) în logica sistemului de securitate comună. Evident, există opinia că cultivarea unei cooperări politico-militare avansate cu UE ar presupune contracararea politicii NATO. Kremlinul consideră că UE încă nu şi-a determinat rolul în arhitectura de securitate europeană. Iar în această privinţă Rusia are o mare dificultate de a înţelege, unde şi cum ar putea să se exprime statul rus în această structură regională, care sunt mecanismele participative a Rusiei în procesul luării de deciziile legate de operaţiunile desfăşurate sub egida UE. Rusia consideră inoportună ratarea posibilităţii de cooperare în această direcţie, care i-ar oferi şansa să devină membru de facto al acestui proces. Războiul pe care l-a instituit asupra Georgiei a format o reacţie negativă din parte UE, chiar dacă au acceptat contribuţia factorului european de-a restabili pacea temporară în regiune, iar iniţierea de „războaie ale gazelor” contra Ucrainei, Belorusiei, Republicii Moldova, cu efecte spre statele din UE au pus Rusia într-o poziţie de agresor economic. Prin urmare, din 30 noiembrie 2009, Moscova a lansat un proiect de Acord de securitate europeană, potrivit căruia Occidentul ar trebui să renunţe la pârghiile sale de influenţă din spaţiul postsovietic, enunţând teza că nici o organizaţie nu poate să-şi consolideze securitatea în pofida altora. Proiectul rusesc adresat UE şi pentru care a militat Merkel la 18-19 octombrie 2010, la Deauville (Franţa), propune o reaşezare a sferelor de influenţă pe harta europeană, o Europă antiamericană şi libertatea de circulaţie pentru ruşi. Şatajul Europei cu gazele ruseşti, construcţia de gazoducte antieuropene în spaţiul UE, sabotarea proiectelor energetice europene relevă faptul că Moscova joacă cartea ameninţării statelor Europei prin mijloace neoneste şi negociind la sânge caracterul de lider euroasiatic. De asemenea, Moscova observând procesele care se petrec în Europa Occidentală, spre exemplu, alegerile din Germania, se arată consternată de faptul că în dauna prietenilor social-democraţi, comuniştii germani intră în Parlament, că Lafonten acumulează 12%. Teama că comuniştii din patria lui Karl Marx sunt alţii decât echipa Shroeder cu care Rusia a realizat atâtea acorduri în privinţa gazului, mai ales Gazpromul, îi debusolează pe ruşi, pentru că laboratoarele ruseşti intră în incertitudinea de a-şi stabili priorităţile pe termen lung cu formaţiuni pe care le-ar fi neglijat.
În schimb, sunt reconsiderate relaţiile cu partidele radicale de dreapta care s-au solidarizat cu poziţia Rusiei în subiecte sensibile. Un exemplu ar fi Partidul Libertăţii din Austria care a sprijinit politica rusească în Georgia şi a adoptat accente dure antiamericane. Dar una din ideile care se conturează în Rusia constă în edificarea unui singur consorţiu european al gazelor în care Rusiei i-ar reveni rolul de primă vioară.

În loc de concluzii
Statele Unite ale Americii, China şi Europa, în ordinea enunţată, rămân priorităţile geopolitice ale Rusiei. spaţiul postsovietic reprezintă un spaţiu vital pentru Moscova, pe care şi-l arogă şi pe care îl consideră intangibil actorilor euroatlantici. Întrucât Ucraina, instuţional, s-a raliat într-o oarecare măsură la valorile ruseşti, regiunea Caucazului se prezintă ca fiind cheie în ulterioarele mişcări tectonice geopolitice. Rolul sporit al Turciei care tot mai intens începe să influenţeze geopolitica regională, relevă că jocul în care europenii şi americanii vor miza pe factorul turc(chiar dacă nu este un stat UE) în scopul realizării unor proiecte care nu i-ar permite Rusiei să saboteze iniţiativele europene şi euroatlantice în domeniul energetic.
Indubitabil, Rusia recunoaşte că se prezintă ca o putere regională într-o ordine internaţională, în care există 3 mari centre de impact geopolitic: Statele Unite ale Americii, Uniunea Europeană şi China. Dacă este să-l citez pe expertul Institutului de strategie naţională a Rusiei, Pavel Sveatenkov, Rusia ar trebui să joace pe contradicţiile celor trei centre, să-şi desfăşoare politica în aşa stil încât să arate doar ca un centru regional, să profite din disputele celor trei în calitate de „punte” dintre Europa şi Asia.