O criză, indiferent de domeniul în care se apare, trebuie analizată prin trei momente deosebite: cauza crizei, dimensiunea crizei, remediile care trebuie luate pentru a stăvili criza și impunerea soluției de progres în societate.
Criza învățământului se datorează faptului că în anul 1948 partidul unic- Partidul Comunist din România- a procedat la o reformă a învățământului care a constat în excluderea din învățământ a valorilor, a dat afară din învățământ corpul profesoral validat ca fiind un corp profesoral de elită. Cel care se manifestă în învățământ trebuie să aibă două calități. Nu doar latura de-a avea informații, ci și modul de-a preda, didactica cursului. Această etapă a însemnat dezastrul sistemului de învățământ din România, decimarea valorilor și a elitei din învățământul românesc. Pentru că nu doar la facultățile de filosofie sau drept s-a evidențiat epurarea cadrelor universitare valoroase, ci și în alte domenii.
Situația de azi din învățământ suferă din urma experimentelor care au avut loc în perioada comunistă. Sigur, nu putem vorbi despre o epurare generală, dar mulți profesori au fost dați afară în cazul în care nu erau membri de partid. Inclusiv la țară. Și cu cine erau înclocuiți acești oameni? Cu nevestele activiștilor de partid care umleau posturile din învățământ. Fiind incompetente, ele erau protejate de partid.
Cum se poate repara azi efectele crizei din învățământ care s-au abătut asupa societății românești?!
Acestea nu pot fi reparate printr-un pachet de măsuri oportuniste, nesistematizate și imediate. Dacă recunoaștem că învățământul este așa cum este, trebuie să avem și o perspectivă asupra îmbunătățirii învățământului.
Miza de îmbunătățire al sistemului de învățământ românesc trebuie să constituie una din urgențele pe termen lung. Învățământul românesc trebuie să-și facă o prospecție bazată pe ”învățământul de excelență”. Cum se poate obține acest lucru? De pildă, în București selectezi cinci-zece licee care să fie dotate cu profesori, pentru că există profesori care s-au validat prin talent și competență, și prin concurs îi aduni în aceste licee. Și elevii pentru respectivele licee îi recrutezi la fel printr-un concurs adevărat și nu mimat. Acest tip de abordare s-ar numi ”Școala de Excelență”. Exact, ca în America, unde există cinci-șase universități prestigioase și recunoscute ca repere educaționale, chiar dacă în SUA există nenumărate universități în care se fac studii. Când spui Harvard ai deja o referință, în comparație cu multe universități americane care sunt de nivel mediu și chiar unele de nivel inferior. Dacă vream să avem un tip de astfel de învățământ trebuie să creăm ”învățământul de excelență” pentru anumite școli.
Așa și azi se poate crea un ”Învățământ de excelență” cu cinci-șase licee de excelență în capitală, în care ar prima infuzia de valori, și cu câte un liceu, două în județe care s-ar plia acestei tendințe. Iar modelul poate fi aplicat nu doar pentru sistemului preuniversitar ci și pentru cel universitar. Iar acest lucru l-am evidențiat când am făcut aluzie la modelul american. Accesul la aceste școli de excelență l-ar putea avea copiii dotați de la orașe și de la sate, unde nu s-ar pune pune problema pilelor și al ascendentului feciorilor de bani gata sau al celora avansați pe o scală ierarhică în detrimentul fiilor de țărani sau de alt tip, în care selecția ar fi una naturală și unde altitudinea educațională și morală ar prima. Cei care ar absolvi astfel de școli-licee și universități de excelență- și-ar valida competențele și ar sta la baza creării unei noi elite naționale. În timp aceste școli ar putea să-și sporească numărul, iar în cinci-zece ani ar putea fi reformat învățământul. Prin urmare, și viitorii profesori ar urma să parcurgă printr-o sită socială în care s-ar cerne și releva valoarea adevărată și valoarea relativă. Pe același temei trebuie reformat și învățământul particular.
Autoritățile noastre trebuie să intervină cu multă hotărâre în problema învăţământului care pare să fie de-o acută gravitate. Observăm mulți saltimbaci politici cu diplome de la unele universități, care au ieşit agramați și fără o cultură elementară, dar care au împânzit politica și instituțiile decizionale ale societății românești. Problema nu este de caracter politic. Nu este o problemă al unui anumit partid, ci este o problemă a întregii țări.
Când ne referim la subiectul crizei trebuie să abordăm gradul, evaluată dimensiunea crizei, impactul și efectele acesteia, stabilirea de priorități ce ar pune temelia schimbării în bine a învățământului de stat și particular. Pentru că vor fi profesori de la universitățile de excepție care își vor dori să predea și la învățământul universitar sau preuniversitar particular, iar acest lucru este normal să se întâmple. Pentru că ne interesează cadrele și nu denumirea sau statutul universității.
http://www.clujtoday.ro/2009/08/27/criza-sistemului-educa539ional-quo-vadis.html
