Politca externă: „România este a românilor” şi „O singură Românie”

Scrutinul prezidenţial care a demarat printr-o numărătoare inversă ne face să stabilim cum ar arăta valenţe asupra politici externe româneşti, în cazul fiecărui candidat? Pentru că astăzi putem să ne exprimăm despre o politică a „axelor” vitale sau o politică a rolului fără rost, iar raţiunile care ne îndeamnă să vedem care ar fi soluţia de politică externă. Şi avem două soluţii a celora care aspiră să prezinte un cadru, o paradigmă pentru o viziune a politicii externe. Şi cum unii condamnă Pactul Molotov-Ribbentrop, alţii în formă reactualizată vor să-i restabilească valoarea economică. Astfel, putem vorbi despre abordarea lui Traian Băsescu în politica externă ca fiind distinctă de cea a lui Mircea Geoană.
a) Traian Băsescu: Politica Axelor sau politica rolului activ

Rolul şi eficienţa politicii externe deseori trebuie quantificată prin prisma românilor din afara frontierilor României. Şi 90,7% din electorii basarabeni au votat pentru Traian Băsescu.
Axa Washington-Londra-Bucureşti care este contestată de Mircea Geoană a adus doar beneficii şi oportunităţi României. România a devenit o portavoce a intereselor europene şi euroatlantice la Marea Neagră, iar de aici s-au născut adversităţi din partea statelor cărora le-a fost diminuată influenţa. Dacă am fi abordat politica exclusivă de a ne orienta doar spre Germania, promovată de fosta guvernare Năstase, nu ştiu dacă azi am fi reperaţi de majoritatea actorilor de pe arena internaţională ca fiind o putere cu sumă valorică regională. Nu ştiu cum ar fi arătat o politică „pe placul tuturor”.
Recent, chiar membrii Consiliului pentru politică externă şi apărare a Federaţiei Ruse pledau pentru un proiect orientat spre o Axă Washington-Londra-Moscova, care ar putea reabilita social, economic şi politic Rusia. Proiectul se chema „Noua Antanta” şi acesta prevede ca „pentru garantarea securităţii şi bunăstării poporului nostru(rus-n.a.), pentru a asigura o creştere economică eficientă şi pe termen lung Rusia are nevoie de nişte aliaţi strategici puternici. Un astfel de principal aliat trebuie să fie SUA, cu care Rusia trebuie să încheie o alianţă politică şi militară de apărare. O asemenea alianţă trebuie să fie denumită „noua Antantă” sau „Alianţa arctică”( luând în consideraţie interesul gaţă de Arctica). Şi culmea, ruşii parcă s-ar inspira într-un anume fel din viziunea românească asumată până acum de statul român.
Nu trebuie să uităm că pe vremea lui Traian Băsescu Marea Neagră a de venit o prioritate strategică:
- Forumul Mării Negre pentru Dialog şi Parteneriat este o iniţiativă românească (2006), menită să ofere cadrul de întâlnire şi dialog transparent, favorabil pentru lansarea unui proces de reflecţie asupra viitorului şi identităţii regiunii. Forumul îşi propune să sprijine ţările riverane Mării Negre, să anticipeze şi să rezolve rapid şi eficient potenţialele probleme, înainte ca acestea să devină surse de instabilitate şi ameninţări la adresa securităţii regionale;
- Implicaţiile României în proiectele GUAM, OCEMN, Parteneriatul Estic, dar şi organizarea summitului la NATO au definit România ca un stat cu potenţial de putere regională;
- Câştigarea dosarului Insula Şerpilor, care reprezintă arondarea a unei importante suprafeţe maritime la platoul continental românesc din Marea Neagră.
Politica externă a lui Traian Băsescu în raport cu Chişinăul a fost ca una exprimată ca fiind de „avocat” al Republicii Moldova, mai ales în dosarele spinoase. Şi aceasta fiind deseori în contradicţie cu guvernarea de dincolo. În fapt, preşedinţia României a fost factorul cheie în ceea ce priveşte pledarea cauzei „europene” şi „euroatlantice” pentru cel de-al doilea stat românesc. Şi unul dintre scenariile s-a concretizat în ceea ce a fost: „Republica Moldova spre UE în pachetul Balcanilor de Vest”. Până la urmă, tot, pe timpul lui Traian Băsescu a fost dărâmat regimul totatalitar comunist a lui Vladimir Voronin, a fost semnată Convenţia Miclui Trafic dintre guvernele moldo-române, a fost urgentat procesul de redobândire a cetăţeniei români pentru basarabeni. Şi aceasta în contextul în care paşaportizarea cetăţenilor români din Basarabia şi Bucovina rămâne o temă extrem de exploatată de mass-media rusă şi ucraineană. Dacă nu am fi avut o politică coerentă în raport cu basarabenii care aspiră la cetăţenia română astăzi cel mai mare contestatar al acestei soluţii româneşti cum era Kalman Mizsei, care ieri fuma altceva, iar astăzi zice că UE aprobă ca fiecare stat din sânul comunităţii să-şi reglementeze „dreptul identitar” aşa cum doreşte.
Şi, tot, nu înzădar, în prezent, Partidul Democrat Liberal susţinătorul lui Traian Băsescu este curtat de mai multe formaţiuni liberale basarabene, ce vor să devină partide corespondente ale acestuia şi tind să se afilieze la Partidul Popular European.
Pe de altă parte, adversarii noştri din Est vorbesc despre o expansiune românească spre Est şi de o influenţă românească şi că UE încurajează aceste fenomene.
Remarcăm că până în acest moment politica externă dub Traian Băsescu s-a orientat strict spre promovarea interesului naţional. Iar interesul naţional se pune în evidenţă prin activitatea din interiorul ţării, dar în afara acesteia, în toate domeniile. Pentru că a existat o preocupare constantă a instituţiilor statului, a cetăţenilor săi, dar şi a societăţii civile de a asigura dezvoltarea economică durabilă a ţării, de a realiza schimburi economice avantajoase cu celelalte state, prezerva independenţa, suveranitatea şi integritatea teritorială a ţării, de a garanta securitatea umană a locuitorilor săi, de a stabili şi întreţine relaţii necesare României cu celelalte ţări şi cu organizaţiile internaţionale, precum şi cu societatea civilă regională şi internaţională, de a promova cultura naţională, de a face demersurile necesare integrării regionale şi internaţionale. Aşa că în clipa în care Mircea Geoană, contracandidatul actualului şef al al statului român, stabileşte alte accente pentru viitoarea politică externă românească trebuie să înţelegem că în spatele afirmaţiilor că „ Traian Băsescu a paralizat relaţia cu vecinii noştri” se ascunde sloganul „o singură Românie”, ceea ce s-ar traduce ca una inactivă, fără aliaţi cu pondere internaţională şi izolată.

b) Mircea Geoană: Politica rolului pe care o are România în UE
Cum s-ar prezenta politica externă în concepţia virtualului „preşedinte” Mircea Geoană?! Acesta se arată ca un adept al viziunii rolului pe care îl are România( în fapt) în UE şi abdicarea de la alianţe şi axe strategice. Dacă ne-am lua după priorităţile de politică externă al candidatului PNL-PSD-UDMR , atunci ar urma să ne situam pe un loc 20 în care încă mai staţionăm. Deci, ciuciu, proiecte revigoratoare în spaţiul euroatlantic şi în cel estic. Eventual, sub bagheta Moscovei. Pentru că Mircea Geoană s-a autoîntitulat un „ostaş al interesului naţional” în urma vizitei efectuate în Federaţia Rusă şi m-am întrebat dacă interesul românesc ca şi „lumina lui Ilici” transpiră de la Moscova. Pentru că Mircea Geoană ne spune că s-a dus la Moscova pentru "normalizarea dialogului" Rusia-România în condiţiile unei "relaţii congelate" cu România, pentru care l-a găsit vinovat pe Traian Băsescu. Şi mai aflăm de la candidatul social-democrat că "Rusia lui Medvedev nu mai este URSS-ul lui Stalin". Dar noi asta ştiam, căci Stalin demult se odihneşte pe alte tărâmuri.
Preşedintele PSD, Mircea Geoană, a declarat că vizita că a fost invitat oficială de la Moscova, din partea preşedintelui Senatului din Federaţia Rusă, pentru o vizită pe care o va onora după alegerile prezidenţiale. Doar că nici mass-media românească (inclusiv afiliată grupului GRIVCO), nici cea rusă nu au relatat despre o întrevedere oficială dintre Geoană-Grâzlov, mai ales că ambii sunt de acelaşi calibru parlamenar. Am aflat doar că în capitala rusă Mircea Geoană a fost plimbat de „biznesmanul şi fostului ofiţer GRU” Boris Golovin şi s-a întâlnit cu reprezentanţii administraţiei preşedintelui rus, şi în particular cu unul din consilierii preşedintelui rus, Dmitrii Medvedev. Doar atât...
Mă întreb doar dacă întâmplător preşedintele României a făcut o afirmaţie conform căreia a spus că nu poţi să fii concomitent membru al Consiliului de securitate al României şi să mergi la întrevederi secrete la Moscova. Şi când te gândeşti căte revoluţii şi lovituri de stat au fost planificate la Kremlin şi care au avut repercursiuni nefaste în trăirile românilor.
Totuşi, rămâne relevant comunicatul Ambsadei ruse de la Bucureşti, în urma scandalului izbucnit în spaţiul public faţă de vizita netransparentă a lui Geoană la Moscova, prin care se precizează că aceasta urmăreşte cu un interes sporit scrutinul electoral din România. De ce, oare?
Totuşi, priorităţile strategice ale lui Mircea Geoană dorite să fie prescrise în politica externă ar fi: Gemania şi Rusia. Şi nu cred că Mircea Geoană vrea să edifice un „Nordth Streem” sau o partipacipaţiune în rpoiectul „South Streem”, care ocoleşte România. Cert e că social-democraţia românească prin filiera germană îşi caută parteneri de nădejede în Rusia. Şi atunci, dacă e să-i cităm pe unii experţi, politica externă sub un eventual mandat Geoană poate deveni coparticipantă a unui nou pact „Molotov-Ribbentrop”. Spre exemplu, Alexandros Peterson, adjunctul directorului Centrului energetic eurasiatic pe lângă Consiliul Atlantic al SUA a declarat că Moscova şi Berlin construiesc gazoductul „Ribbentrop-Molotov”. Germania nu poate să renunţe la construcţia gazoductului „Nordth Streem”, dar este obligată să sprijine proiectul NABUCCO, întrucât cancelarul german Angela Merkel putea să facă mai mult ca Rusia să simtă o solidaritate energetică a Uniunii Europene, consideră Alexandr Peterson.
Dacă să ne referim la relaţiile cu Republica Moldova şi Ucraina în mandatul lui Ion Iliescu şi în timpul guvernului Năstase putem vedea nişte relaţii suspendate cu aceste state şi chiar deseori ostile. Unele, pe bună dreptate. Paşaportizarea „românilor” basarabeni s-a făcut doar pe bază clientelară şi doar interesele transnaţionale înguste au derivat în relaţiile politicienilor de pe cele două maluri. Şi să nu uităm că în perioada când ministru de externe era Adrian Năstase, statul român s-a autoexclus din formatul de negocieri în reglementarea transnistreană. România a fost în acea perioadă, de facto, un stat marginal la est, preocupat să convingă că este capabil să însuşească literele care puteau fi studiate în comunitatea euroatlantică(UE şi NATO).

Soluţia „germană Iohannis”-mit sau realitate
Klaus Johannis: de la un guvern tehnocratic este dispus să conducă unul angajat politic. Johannis care ni se dă că ar fi cu relaţii sus-puse în străinătate fără să ni se spună unde anume? Pentru că la Sibiu încă nu am văzut şefi de state, premieri şi nici măcar primari străini, care să stea la uşa „premierului-soluţie” a echipei Geoană-Constantinescu. Chiar şi în Germania nu se ştie care este filiaţia lui Johannis, una liberală, conservatoare, socialistă?! Dacă ar fi să ne gândim referitor la stabilirea unor parteneriate este mai rezonabil ca să se exploateze coordonata populară Băsescu-Merkel, decât mituri şi semifabricate politice.
Johannis ne este prezentat ca un fel de nou Hohenţolern care ar trebui să-l schimbe pe Alexandru Ioan Cuza. Oligarhii de azi i-au substituit pe fanarioţii de ieri şi aceasta doar ca să-l dea jos pe cel care discursiv s-a aliat cu românii simpli.

În loc de concluzie
Am impresia că există două soluţii de politică externă: o România euroatlantică şi o Românie euroasiatică. Îmi displace ideea că România ar putea să arate discursiv ca fiind una euroatlantică şi economic să fie dominată de factorul rus.
La 6 decembrie românii vor trebui să opteze pentru o diplomaţie orientată spre valorile populare şi altele arondate liberului-schimbism.
Astăzi ni se propune să alegem între două modele: între o Românie activă şi o Românie reactivă. Pentru că există practic două scenarii referitoare la politica externă a ţării noastre după acest scrutin: a) o Românie a preocupărilor şi iniţiativelor de politică externă sau b) o Românie a comodităţilor.
Îmi este teamă pentru o revenire a politicii externe românelti în era mandatului de preşedinte a lui Ion Iliescu?
Fac unii candidaţi un joc la două capete sub sloganul „ostaşului interesului naţional”? Da! Parcă am mai auzit pe undeva acest lucru.

Despre crize, crizaţi şi victime colaterale

După ce ne-am ales cu o criză financiară şi economică transnaţională ne-am trezit şi cu o criză avansată a gripei porcine. Dar vorbim şi despre o „criză politică” prin angajarea unei stări conflictuale în interiorul sistemului politic. „Criza politică” este rezultatul gestionării violente sau ineficiente a „socialului” de către grupurile socio-politice care menţin naţiunea în cadrul unui sistem dezirabil doar pentru „clasa politică”. Ea exprimă incapacitatea aşa-numitului „factor politic”, deţinător al puterii, de a preveni izbucnirea conflictuală a tensiunilor dintre deţinătorii de capital şi producătorii de resurse sau între grupurile socio-politice interesate în distribuirea resurselor conform propriilor interese. Criza politică este, în esenţă, o criză de identitate a aşa-numitei „clase politice”, generând reacţia poporului, care se raportează la alte valori şi necesităţi sociale. Aceasta este provocată de grupările politice care produc, în fapt, procese sociale dezorganizante în interiorul organizaţiilor sociale şi care generează o criză socială. În acest scop sunt chemate şi resursele media, afiliate acestora, menite să contribui la adâncirea crizei şi să-i contureze capacităţi perturbatorii. În fapt, astăzi ne confruntăm cu o criză a competenţelor, în care există percepţia unei parazitări de către grupările de presiune a societăţii şi în care primează valorile celor care vor să impună cetăţenilor jocurile şi calculele lor politice . Capcanele acestui joc pot genera posibilitatea ca să existe nişte interpretări greşite date organizărilor şi proceselor sociale şi să pună o situaţie în care să se acţioneze în modalităţi care devin surse ale unor evoluţii periculoase şi care ne pot induce la nişte consecinţe „perverse”, care să facă rău cetăţeanului şi naţiunii române. Şi este nevoie de o reformare a sistemului politic. Există formaţiuni politice care au un drept deliberativ în sistemul politic, fără să aibă şi o reprezentare adecvată politică. Există politicieni care au ajuns de pe locul 2 şi 3 în circumscripţiile lor uninominale şi putem conchide că nu au legitimitatea politică necesară. Aria de reprezentativitate a acestor politicieni este infimă în contrast cu cea a preşedintelui statului, care a fost votat de majoritatea cetăţenilor şi nu de circumscripţii electorale reduse ca potenţial demografic.
Reformarea sistemului socio-politic este promovată de preşedintele Traian Băsescu prin ideea referendumului şi constă în reorganizarea şi perfecţionarea sistemului.

Reflexele şi complexele
Televiziunile ne vorbesc despre o decredibilizarea clasei politice. Ne întrebăm dacă există un controlul politic şi un control asupra resurselor naţionale? Ne întrebăm: cine le deţine? Nu ştiu dacă putem vorbi despre nişte drepturi politice şi asumarea sloganilor de „respect” şi de „bunul simţ” , pentru că acesta pot produce „regretul” şi „bunul sughiţ” faţă de cei care le afişează. Pe unde nu dai reperez o mare manipulare şi intrigă, iar „ura” a ajuns un reper de moralitate pentru unii politicieni.
Spre exemplu, liberalii de azi au abandonat principiile democraţiei şi libertăţii umane, iar în modul de abordare politic primează principii communiste. Pentru că există un complex Băsescu la liberali? Şi acest lucru este unul evident. Aceştia se prezintă ca nişte politicieni complexaţi care au un miros şi o gândire totalitaristă. În Occident există studii sociologice făcute pe politicieni care relevă că în cazul când aceştia sunt extrem de complexaţi există o tendinţă de manifestare totalitaristă şi extremistă în comportament. Iar cazanul urii faţă de Băsescu este mult mai mare ca însuşi Interesul Naţional. Ura faţă de Băsescu şi de PDL este enunţată excesiv publicului, încât, te întrebi, dacă umanismul, revendicat la un moment dat de liberali, mai este unul asumat. Şi nu putem decât să concluzionăm că manifestările politice mânate de complexe pot crea o stare nu numai de instabilitate socială şi politică, dar chiar şi de insecuritate naţională. Iar politicienii care confundă voit interesul naţional cu interesul grupurilor socio-politice pe care le generează sau le întreţin, sunt în esenţă nişte politicieni antinaţionali. Aceştia concep raporturile în interiorul naţiunii ca „raporturi de putere” constituite din raţiuni de acaparare de resurse, de deposedare, alungare a celorlalţi de la resurse şi de supunere a majorităţii oamenilor pe care-i încorporează naţiunea. Percepţia mea constă în aceea că în discursul Partidului Naţional Liberal politicienii acestei formaţiuni se bazează pe o abordare antinaţională. Dacă este să-i întrebăm azi pe liberali care le sunt programele de guvernare sau de ieşire din criză, aceştia ar urla un singur cuvânt: Johannis. Şi atunci te întrebi dacă liberalii adoptă poziţii care decurg doar din incompetenţă, superficialitate sau duplicitate faţă de cei pe care ar trebui să-i slujească în respect pentru ei, dar şi pentru naţiune?! Sursa destrămării coeziunii unei naţiuni este politicianismul. Acesta îi afectează unitatea spirituală, o sfârtecă în bucăţi şi nu este capabil să genereze relaţii bazate pe comunicare între oameni, ci numai pe raporturi formalizate, structurate şi întreţinute din interes.
În ce capitol intră aceştia azi în raportul defavorabil dintre „pătura superpusă”) percepută a fi clasa politică/ parlamentul) şi „poporul român”.

În loc de „agresiune”strong>
Asistăm într-o proiecţie socială în care modalităţile ideologice violente de gestionare a „socialului” întreţin un mediu socio-politic instabil, evidenţiat de sentimentul de „marginalizare socială”, „frustrare socială" şi agresivitate. Există un proces prin care agresiunile informaţionale atentează asupra spaţiului intim al fiecărui cetăţean. Iar agresiunile informaţionale pot deveni, în fapt, surse de insecuritate, care afectează capacitatea productivă, gestionară şi integratoare a naţiunii. De la presiunile mediatice, „centrele de putere” trec, de regulă, la agresiuni mediatice, iar acest lucru se relevă în spaţiul public. Şi după cum ştim- presiunile mediatice oferă cadrul elaborării de strategii destabilizatoare şi de control al oamenilor prin intermediul resurselor informaţionale. Aşa poate fi catalogat embargoul faţă de Băsescu instituit de unele posturi de televiziune şi saltimbacii plătiţi la zi preocupaţi de denigrarea şefului statului român.
Societatea se zbate între a accepta partocraţia”(puterea partidelor) sau a democraţiei(puterea poporului)? Prin Referendumul iniţiat, Traian Băsescu a făcut ca oamenii să nu se simtă alungaţi de la actul de decizie şi să devină, împotriva propriei voinţe, doar „receptori” ai deciziilor socio-politice şi să nu fie „victime de informaţii". Deocamdată, mă simt o „victimă a dezinformării” şi nu-mi place această stare de simplu receptor. Pur şi simplu vreau să fiu mândru că sunt cetăţeanul care participă la dezbaterea publică şi la viaţa social-politică.

Segodnya : SUA şi România vor face din statul ucrainean un miel de sacrificiu

Ideea „României Mari” pune pe jar scribii decriptării de politică internaţională şi regională de la Kiev şi Moscova. Scenariile unor politologi de la Kiev şi de la Moscova care văd în Bucureştiul european un stat ce subminează statalitatea ucraineană sunt din ce în ce mai mult exploatate. Iar acest lucru se remarcă după victoria obţinută de către Bucureşti la Curtea internaţională ONU în privinţa platoului continental din Marea Neagră. Prin urmare, cei chemaţi să arunce vrajba în direcţia statului român şi american, lansează ipoteza că România vrea să-şi recapete vechile teritorii româneşti-Bucovina de Nord şi Basarabia de sud(actualmente în regiunea Odesa), fiind în acest scop asistate de Statele Unite. Astfel, provocatorii ruso-ucraineni din spaţiul estic afirmă că Bucureştiul întreprinde eforturi substanţiale diplomatice şi economice ca să disambleze cele două vechi teritorii româneşti, răpite de Stalin şi Hitler şi acontate statului sovietic.
"Astăzi cel mai mare pericol pentru Kiev o reprezintă conexiunea sudată geopolitic Washington-Bucureşti, care acumulează o însemnătate din ce în ce mai mare”, afirmă în una din analizele sale pretinsul expert politic Ivan Skvorţov în publicaţia ucraineană„Segodnya”. Potrivit opiniei autorului, chiar dacă în România au loc alegeri prezidenţiale, cursul de politică externă a elitei politice româneşti va rămâne neschimbat, indiferent de cine va fi preşedinte şi nici o forţă politică nu va risca să renunţe să exploateze ideea României Mari, pentru că, altfel, ar pierde majoritatea electorilor din societatea românească.
"Deja nu este un secret că ambiţiile conducerii române reprezintă o ameninţare directă şi nemijlocită asupra unităţii teritoriale a Ucrainei. Şi chiar dacă autorităţile „portocalii” se încăpăţinează să nu observe aceasta, preferând ca toate „căţelele pierite” să le pună în cârcă Rusiei, anume ideea României Mari ce se reflectă ca fiind dominantă în minţile elitei politice româneşti poate oferi Kievului încă destule surprize", afirmă Skvorţov.
Acţiunile foarte active ale Bucureştiului în spaţiul post-sovietic fără un accept încuviinţat de administraţia americană este exclus, consideră Skvorţov. Pentru că, potrivit opiniei acestuia, România şi Ucraina se află sub gestionarea externă a Washingtonului, iar „ capacităţile intelectuale” româneşti sunt direct legate de centrele analitice americane, ceea ce permite să fie trase concluziile că eforturile analiştilor români şi americani sunt coordonate ca să contracareze influenţa rusească, prin care Occidentul îi prescrie Ucrainei un rol de sacrificare.
"Politica Occidentului pe direcţia estică se bazează pe doctrina „de la Vancouver până la Bucureşti”, scopul căreia ar consta în edificarea unui lagăr unic al atlantismului de la frantierele Americii de Nord până la frontierele Uniunii Sovietice, iar o dată cu destrămarea URSS, până la frontierele Rusiei. A ajuta SUA în această bătălie deloc uşoară le revine noilor membri NATO ca România, Polonia şi ţările baltice. Ucrainei în acest caz îi este rezervat rolul de miel de sacrificiu", concluzionează politologul ruso-ucrainean.

Fondatorul Stratfor: Polonia şi Turcia vor deveni superputeri şi vor împărţi între ele Rusia şi Europa

Un nou scenariu de reamenajare a principalilor actori politici de pe arena internaţională a apărut în presa poloneză( publicaţia poloneză www.interia.pl), scenariu amplu relatat şi de presa internaţională. Scenariul îi aparţine remarcatului politolog american, fondatorului centrului analitic Stratfor, George Fridman, care a prezentat în cartea sa „Următorii 100 de ani” o nouă viziune a viitorului. Aşa că suntem aruncaţi până în anul 2080. Potrivit opiniei sale, Polonia va deveni o superputere. În schimb, Rusia va tinde să-şi recapete vechile sale sfere de influenţă şi se va revigora în vechile frontiere sovietice. Pentru început îşi va trece Ucraina şi Belorusia, va reveni motivată în Caucaz, în Georgia şi se va „unifica cu aliatul săi-Armenia”.
Acelaşi destin va fi împărtăşit şi în Asia Centrală, doar că mai târziu toate vor reveni la locurile sale. Potrivit opiniei lui Fridman, doar Polonia poate încurca Rusia şi Germania să edifice o alianţă, care ar consta în descurajarea forţei de inflenţă americană. Anume în acest scop Polonia va obţine finanţare de la Washington, după cum a făcut până în prezent cu Israelul. În context, Fridman spune despre destrămarea Rusiei: China şi Japonia se vor ocupa de Orientul Îndepărtat, polonezii vor construi din nou „imperiul secolului XVII” şi îşi va unifica Belorusia, Ucraina. De asemenea, va obţine inflenţă în Rusia occidentală. România îşi va lua Moldova, Karelia va fi de partea Scandinaviei.
La rolul de superputere mondială pretind de asemenea Japonia şi Turcia, care se vor hrăni din trupul Rusiei. Japonia va obţine Orientul Îndepărtat, iar Turcia -Caucazul şi mai departe, până în Ucraina. Pofta Turciei se află adânc văzută în Asia. Turcii vor fi sprijiniţi de americani, satisfăcuţi fiind că cineva controlează Iranul, doar că, din momentul, când forţa Istambulului) potrivit lui Fridman, capitala Turciei va fi strămutată), va spori excesiv, SUA vor încerca să ţie în frâu ambiţiile potenţialului concurent. Mai mult decât atât, aceasta în contextul când turcii cu destul entuziasm vor lega o prietenie cu japonezii.
Vorbind despre posibilitatea izbucnirii celui de-al treilea război mondial, Fridman menţionează, că în acesta vor participa „stelele de luptă” şi că acesta va purta mai degrabă denumirea de război polono-turc. În Asia SUA în comun cu China şi Coreia se vor ridica contra Japoniei, iar în Europa vor sprijini Polonia contra Turciei. Turcii se vor deplasa în căutarea gloriei spre Nord din direcţia Bosniei şi vor cuceri Ungaria, vor obliga România să capituleze, prin Slovacia vor intra în Malopolsk(provincie poloneză) şi va suferi mult Cracovia. Din Vest spre Polonia vor intra trupele germane sprijinite de Franţa şi restul Europei. Polonia, deci, având sprijinul forţelor americane va riposta acestor atacuri. Turcii şi japonezii find învinşi vor abandona planurile de război. Polonia, ca principala învingătoare, va obţine o fereastră în lume: va obţine porturile croate şi îşi va asigura o prezenţă militară în Grecia, îşi va repara infrastructura militară şi „ se va începe deceniul de aur”.
Trebuie de remarcat că în războiul global pierderile de vieţi umane ar constitui „doar” 50.000 de oameni, în special, în cadrul conflictului polono-turc, SUA s-ar lipsi de câteva mii de militar, majoritatea la începutul războiului.
Anii şaizeci ai sec.XXI SUA vor deschide „epoca de aur” pentru America. În context, fiind o superputere de individiat, SUA va încuraja o alianţă eurooccidentală în jurul Marii Britaniei, va sprijini Polonia şi va stabili o bună cooperare cu Turcia, în special în direcţia Orientului Apropiat. În anii şaptezeci SUA vor deveni cel mai important furnizor de energie ieftină electrică, obţinută de la staţiile orbitale energetice solare, întărindu-şi şi mărindu-şi influenţa asupra economiei mondiale şi asupra relaţiilor internaţionale. SUA va guverna lumea şi nimeni nu va îndrăzni s-o provoace statul american.
În anii optzeci ai sec.XXI politicienii americani vor uita primul principiu „marii strategii”, iar SUA va domina America de Nord.
Mai târziu, Fridman lasă o portiţă de interpretare a unui posibil conflict mexicano-american, care prevede diminuarea factorului american în plan regional şi impactul migraţiei asupra deciziilor politice.
Scenariul politologului american Fridman a fost amplu comentat şi de presa militară rusă. Aceasta, în special prin generalul în rezervă Nicolae Uvarov, în comentariul „Rejucarea”, se arată sceptic faţă de posibilile tendinţe a exprimării unui astfel de scenariu şi consideră că atât Polonia, dar şi Turcia nu pot să afecteze în plan militar şi politic Rusia.

De la Moscova la Vladikavkaz tot mai mulţi cred în „Rusia pentru ruşi” şi în Rusia imperială”

Americanii de la Pew Research Center au fost şocaţi de predispoziţiile din Federaţia Rusă în urma unui studiu efectuat în Rusia şi în ţările din fostul lagăr al Tratatului de la Warşovia.
În Rusia a fost detectată o creştere a predispoziţiilor naţionaliste şi imperiale. Şi dacă în anul 1991 doar 26% dintre cei chestionaţi se arătau de acord cu sloganul „Rusia pentru ruşi”, atunci astăzi deja se pun cu acesta în acord 54%. Estimativ 47% consideră că „este firesc ca Rusia să fie un imperiu”, iar 58% nu se pronunţă contra restabilirii URSS-ului. Cetăţenii Europei reacţionează adecvat la aceste predispoziţii ruseşti, considerând că Federaţia Rusă are o influenţă negativă asupra statelor lor. Aceste consideraţii sunt împărtăşite de 46% de germani, de 59% polonezi şi chiar de 57% francezi, chit că ultimii nu au intrat vreodată în sfera de influenţă sovietică.
Sondajul de opinie a fost efectuat în 13 state din fosta URSS şi din lagărul socialist şi a fost legat de cei 20 ani când a avut loc căderea Zidului berlinez. Un sondaj de opinie similar al centrului a fost înfăptuit în anul 1991, şi sociologii au dorit să compare, cât de mult s-au schimbat ţările, în care nu se mai edifică comunismul, cum arată atitudinile cetăţenilor faţă de principiile democraţiei, faţă de foştii inamici şi adversari, faţă de viaţa personală. În anul1991 sondajul a cuprins 13 mii de repondenţi, iar în prezent estimativ 15 mii, în medie câte 1000 de persoane din fiecare ţară, din oraşe mari, dar şi din mediul rural.
Sociologii s-au întristat şi au fost şocaţi de rezultatele sondajului efectuat în rândul cetăţenilor Rusiei. Dacă în anul 1991 sloganul „Rusia pentru ruşi”era împărtăşit de 26% de repondenţi, în anul 2009 acesta are priză la 54%. Teza „Rusia este firesc să fie imperială” în anul 1991 era împărtăşită de 37% repondenţi, în anul acesta este acceptată şi revendicată de 47% . Circa 30% în totalitate şi 28% mai degrabă sunt de acord cu afirmaţia că „este o mare nenorocire că Uniunea Sovietică nu mai există”.

Terapia electorală din 22 şi 6

Alegerile prezidenţiale constituie principalul test democratic din ţara noastră. Ni se dă lecţii la televizor şi la radio lecţii cum trebuie să percepem clasa politică, ni se spune despre o reformare a acesteia, şi culmea indolenţei aceasta ne spune aceeaşi clasă politică. Ni se oferă soluţii de moment şi ne consideră de-a dreptul proşti. Îmbogăţiţii, ajunşi în sferele politice, ne spun ce e bine şi ce e rău, cât bine ne doresc şi cât se zbat pentru fericirea noastră. Şi suntt aceeaşi, de 20 de ani, în contextul în care există tineri de performanţă, poate încă neexperimentaţi, care pot fi utilizaţi de partide, dar cărora le este amânată încă intrarea în scena politică.
Astăzi ni se vorbeşte de cei douăzeci de ani de când am scăpat de comunism şi nu observăm că în sufletul fiecăruia s-a conservat o parte din trecutul comunist, că există aceleaşi măşti care au confiscat Revoluţia Română în anul 1989.
Zilele acestea mai mulţi clujeni au fost contrariaţi de perversitatea unor cercetători sociali, care în loc să demoscopieze opiniile cetăţenilor, mai mult îi obosesc şi îi obligă pe cetăţeni, conform orientărilor comanditarilor. Şi de multe ori, apelanţii sondajului au simţit cum telefonul de la celălalt capăt urcă în furcă şi cum încă nu au uitat românii să şi înjure pe cei care îi consideră proşti şi buni de luat în „băşcălie”. Un sondaj în care ţi se cere opinia cu cine votezi şi, dacă nu îi este pe plac aşa zisului „operator” răspunsurile tale, îţi spune de fratele candidatului, de nevinovăţia perversă a chipului sau de muierea din America, care a fost constrânsă imoral să abandoneze politica românească. Ni se servesc sondaje după sondaje, cifre şi iar cifre, evoluţii şi involuţii şi, bine*nţeles, toate cu o marjă identică de eroare.
În actuală campanie electorală, dar şi în preelectorală, am asistat la o cultivare şi o „hrănire” a cetăţeanului cu o stare de neîncredere faţă de instituţiile statului. Au fost invocate de către unii lideri politici, consideraţi respectabili, elementele de fobie sau de panică. „Mi-e teamă” au pronunţat nu doar Crinul liberal, ci şi Mircea, mirele social-democraţilor. Nu vreau să spun că au existat nişte spărgători ai stabilităţii politice care au adâncit îngrozitor neîncrederea într-un viitor mai bun. Şi politicienii noştri au fluturat „soluţiile” de moment ca pe nişte drapele care se asemănau mult cu cele ale fanilor echipelor de fotbal. Şi ne-au convins că poate exista cooperativa politică cum a funcţionat şi la fotbal pe timpuri.
Scenariile de campanie electorală se regăsesc nu doar la televizor, ci şi în crâşme sau la serviciu. Recunosc, suferim de scenarită. Observăm că există o izolare mediatică a lui Traian Băsescu şi inducerea ideii în subconştientul cetăţeanului că preşedintele României este „răul” cel mai mare. Mă uit la televizor şi mă înspăimântă să văd cum un Becali sau un Vadim povestesc liber despre preşedintele Băsescu că ar fi un „dictator” sau un „tiran”. Şi este hazlie situaţia celuia, care se proclama „dictator” pe Ghencea şi invoca primatul despotismului în relaţie cu subordonanţii, ca şi când am trăi în perioada feudalismului.
Liberalii au reuşit o manevră spectaculoasă prin invocarea şi cramponarea de numele primarului Sibiului Klaus Johannis ca „soluţie” de guvernare. A fost o „soluţie salvatoare” a situaţiei social-economice şi politice din ţară sau totuşi o stratagemă electorală care i-a zăpăcit şi pe social-democraţii lui Jeoană şi Iliescu?! Se pare, a fost una strict electorală. Pentru că liberalii, fiind siguri că preşedintele Băsescu nu va accepta propunerea lor, au insistat obsesiv invocarea numelui lui Johannis. Mai ales că primarul Sibiului nu este de formaţie economică, nu a participat la elaborarea de proiecte de avengură naţională, nu are cultura guvernării unor instituţii naţionale. Adversitatea declarată faţă de preşedintele Băsescu de către liberali, inclusiv prin enunţarea numelui Johannis, a constituit o capcană reuşită pentru PSD. Aceştia, orbiţi de lupta pentru putere şi tentaţi să diminueze potenţialul electoral al şefului statului român, au preluat numele Johannis şi au intrat în jocul liberalilor. În schimb, UDMR-ul după ce a fost scos de la guvernare de către PSD, realiniindu-se cu PNL-ul, a devenit o voce conexă a ideilor liberalilor. De aceea, este zădarnică şi neconformă ipoteza ca fiind o formaţiune populară şi că adeziunea la PPE are mai degrabă un interes strict lobbist.
Este penibil pur şi simplu să vezi că majoritatea actorilor de pe scena politică s-au avântat, ca în haită, să-l atace, să-l denigreze, să-l distrugă pe preşedintele Băsescu. Şi în mesajele acestora există doar răutate, ură şi defăimare. Simţi că în sufletele veşnicilor politicieni nu există un pic de iubire creştină, că lipseşte dragostea nu doar de aproapele tău, ci şi de oameni. Iar culmea derizoriului constă în aceea că vezi cum politicieni, spre exemplu ca în cazul liberalului Adomniţei, care fiind la guvernare s-a folosit de foloasele bugetare ale statului, inclusiv plimbându-şi mireasa în helicopterul statului, iar azi dau lecţii de moralitate în dosare încă litigioase. Este atât de scurtă memoria la români? Mă îndoiesc... Mă întreb, dacă majoritatea parlamentară, constituită ad hoc, ne-ar solicita să sărim cu toţii în fântână ca o soluţie de ieşire din criză, astfel încât şi va mediatiza excesiv această soluţie? S-o ascultăm şi să ne aruncăm en-fanfare în fântână?! Poate că mâine ar fi bine ca în ţara noastră să se revină la monarhie. Odată instalată aceasta nu ar mai produce alegeri prezidenţiale, nu ar mai cheltui partidele politice fonduri pe campanie şi nu s-ar cere de la fiecare politician care aspiră să fie şef- nici „respect”, nici „bun simţ” şi nici „hai România”.
Care sau cine este dar soluţia de salvargardare a ţării? E o întrebare la care va trebui să răspundă fiecare cetăţean în data alegerii preşedintelui ţării. Eu mi-am făcut o părere demult, pe care o voi împărtăşi cabinei de vot.
Să alegem, dar, grâul de neghină!

Tămâia cu nume de Referendum!

România aintrat într-o febră electorală. Lucrurile au scăpat de sub control în mai multe privinţe, inclusiv în sfera normalităţii. Astăzi nu poţi să ceri o doză de moralitate în actele politicienilor şi nici a secondanţilor acestora. Toată ziua auzim aceeaşi "bună ziua" cu cine e "vinovatul" sau cine e "ciumatul". Şi nu există persoane, care ar putea în viitor să propună o alternativă. la modul de abordare a politicii, din acest considerent politica a devenit pentru mulţi o mare "curvă", o perversitate neîngrădită, un lucru imoral. Practic, i s-a denaturat sensul şi scopul major, cea de iluminare a societăţii. Se inventează mituri şi simboluri noi, fără un sens anume, dar cu un scop îngust. Ni se prezintă "salvatori", croiţi peste noapte, fără nici o zestre intelectuală şi se pun tunurile pe unele instituţii respectate de popor. Sondajele ne obosesc să ne dea creşteri de procente ca şi cum ar creşte salariile oamenilor de aici încolo. Şi cine e de vină? Ni se spune că ar fi preşedintele, guvernul, biserica, partidele, după caz, şi alte instituţii naţionale. Şi vedem cum se scriu reguli şi legi după "bunul plac" al "bunul simţ" al fiecărui actor politic. Cineva zicea zilele acestea că preşedintele nostru e vinovat de toate şi nicidecum din cauza blestematei reguli a majorităţii parlamenatare, care crează o stare de anormalitate în societate.
Mulţi politicieni, ajunşi în parlamentul ţării, au azi o spaimă şi o fobie, că mâine nu vor mai putea avea aceleaşi privilegii, că vor fi excluşi din jocul politic, unde se distribuie savurosul "os". Şi panica e mare, de aceea vin atât de veroşi să ne spună la televizor că ei nu au nici o vină în situaţia creată, că singurul vinovat care trebuie cătat se află în curtea prezidenţială. De ce? Pentru că cineva le-a spus-o franc: "De ce le e frică, nu scapă!".
Aflu cu stupoare şi cu destulă uimire că astăzi se discută despre modele şi vectori politici. O europarlamentară social-democrată, eclipsată de oamenii din anturajul consilierului prim-ministrului rus, cu numele de Geb Pavlovschi, susţine că modelul politic al preşedintelui Traian Băsescu ar fi Putin. Nimic mai fals. Parlamentul rus la luat în braţe pe preşedintele rus, Putin nu a avut războiae cu parlamentarii ruşi. Istoria ne învaţă că singurul care s-a războit cu parlamentul a fost fostul preşedintele francez Charles de Gaulle. După ce partidele franceze instauraseră o dictatură a majorităţii şi dictau tot ce îşi doreau, fiind plătite inclusiv din bugetul statului francez, a apărut acel preşedinte francez care a dorit să facă regulă şi lege în sistemul politic francez. Şi de Gaulle s-a luptat "ambiţia şi ura politicienilor murdari", chiar dacă în anul 1969 a plecat de la putere în urma tot a unui Referendum!
Ce îi doare pe mulţi parlamentari? Referendumul pentru unicameral şi reducerea numărului de parlamentari! Preşedintele Traian Băsescu a recunoscut că a existat o luptă crâncenă pe care a avut-o cu clasa politică. Chiar dacă unii susţin că nu mai avem nevoie de un marinar care să ne scoată la liman, că sistemul parlamentar actual e perfect şi că gargara prezentată pe Antenele Realităţii face parte?!
Şi azi a mai fost lansată încă o picătura spărgătoare a zidului, care nu a permis deocamdată ca haosul sistemului să acapareze totul. Patru ONG-uri româneşti îl acuză pe Traian Băsescu că urmăreste "prefraudarea" alegerilor prin organizarea referendumului în aceeaşi zi cu alegerile prezidenţiale şi au anunţat că vor cere Avocatului Poporului să sesizeze CCR în legătură cu referendumul. Mă întreb, doar ce semnificaţie are termenul "prefraudare" şi din ce lexicon a fost preluat şi introdus în uzul cotidian? Nu am ştiut că pentru aţi expune opiniile, iar ca acestea să fie evaluate în societate, are un termen destul de biza-de "prefraudare". Cum se mânâncă această tocăniţă zisă "prefraudare", eu, vă spun sincer, nu ştiu. La unele posturi care bagă "ceaţă" telespectatorilor, cele patru ong-uri au fost revendicate ca voce a societăţii civile. Rămân perplex şi nu înţeleg, de aceea, mă întreb, -cele patru ong-uri înseamnă întreaga societate civilă, sunt acestea oare angajate şi dacă au interese colaterale cu unele partide politice care se opun referendumului?! De ce îşi arogă opiniiile lor cu cele ale majorităţii cetăţenilor?! Cine le dă dreptul şi unde este "bunul simţ" ?!
Prin ideea de Referendum, Traian Băsescu îşi propune să luptăe până la capăt cu sistemul ticăloşit. Mulţi s-au întrebat dacă este lupta lui?! Cred că este o luptă neterminată. De aceea, sunt mulţi dintre acei care au sărit la beregata lui şi l-au descris ca pe un "monstru". De aceea, Băsescu îi sperie şi îi îngrozeşte. De aceea, ni-l prezintă aşa cum ni-l prezintă. Mâine ni-l vor prezenta pe Traian Băsescu că vrea să-l asasineze pe Moş Crăciun şi chiar pe unii îi vor convinge că aşa şi va fi, că au filmuleţe şi deţin alte probe doveditoare. Mă întreb, câţi îi vor crede?
Referendumul reprezintă mai mult decât un act politic, el reprezintă o speranţă că se pot schimba lucrurile inutile în bine.

Politica ”bunului simț”

A avea bun simț nu este neapărat să-ți lansezi un slogan al ”bunului simț” și să-l ”patentezi”, să te erijezi în singurul politician care ar reprezenta această calitate morală. ”Bunul simț” nu se măsoară în declarații și nici în slogane asumate. Și aceasta în condițiile în care unii ilustrează contrariul moralității și onoarei. ”Bunul simț” înseamnă mai mult decât un simplu slogan. ”Bunul simț” reprezintă o calitate morală, o educație primită în familie și la școală, este setul de valori necesar de care o persoană trebuie să dispună în viața de zi cu zi, dacă se consideră o persoană morală. Este o sumă de trăiri coerente care se poate manifesta într-o credință a ”bunului simț”.
Suntem țintuiți într-o tensiune suspectă de către mulți politicieni de azi. Fariseismul și fățărnicia acestora a atins cote maxime. Suntem iarăși umiliți printr-o serie de posturi de televiziune, în emisiunile cărora unii politicieni ne predică și ne propagă minciuna, calomnia și manipularea, dar în care se face recurs la ”respect”, la dreptate și adevăr. Și sunt destui cei care mai și delirează inventând o politică a ”bunului simț”. Te întrebi, dacă nu cumva cei care sunt lipsiți de un ”bun simț” ne confiscă și principalele principii de moralitate, la care aspiră fiecare cetățean. Astfel încât poți deduce că sunt mai sinceri adepții politicii de instaurare a ghilotinei decât perverșii și ipocriții acestei vremi.
Traim într-o lume în care se cultivă și predomina înca minciuna și manipularea în spațiul public, în care clasa politică ne induce psihoza și decadența , folosind mașinăria infracțiunilor verbale. Ne este livrată o politică a fricii și o demonizare pentru instituțiile statului pe care ”cartelurile” din partide și din altă sfere nu le pot controla și administra în interes privat, apelând la un interes public. Debitul verbal agresiv al unor politicieni de formațiune liberală ne aduc aminte de mostrele de reflexie ale comunismului teoretic și practic din trecut. Mutarea Johannis a fost de fapt un afront de luptă contra președintelui Băsescu. I s-a cerut premier tehnocrat, dar i s-a solicitat și un premier independent și de partide și de președinte. Trebuia să mai zică și ”un premier independent față de Țară”. Nu mă miră că mulți descendenți a unor figuri proeminente din vechea gardă comunistă și-au găsit locul și rostul liberal. Și când te gândești că există pe bune un deficit de valoare ”liberală”.
Astăzi nu mai înțelegi în ce tip de republică existăm: parlamentară sau semiprezidențială?! Pentru că ofensiva mai multor partide, care s-a produs la adresa normalității constituționale, dă multe semne de întrebare. Și, în primul rând, te întrebi, pentru cine se spetesc și pe cine îi reprezintă majoritatea personajelor politice?! Pe cetățeni sau pe ei înșiși?! În prezent avem doi ”premieri” care pozează în fața ecranelor de la televizoare și un premier în exercițiu. În acest moment avem trei premieri! Așa că asistăm la o bătălie încrâncenată pentru postul de prim-ministru al României. În scena politică Klaus Johannis și Lucian Croitoru au devenit repere informaționale și de dezbatere publică.
”Premierul” Klaus Johannis sau premierul coaliției de la Grivco, cum a fost botezat de președintele țării Traian Băsescu, este actualul primar de Sibiu și omul Partidului Național Liberal. Adus cu surle și în urale, parcă asistam la o nouă revoluție franțuzească, Johannis era văzut ca premierul providențial, salvatorul”crizei”. Ne-am mirat de soluția liberală și de cea social-democrat, dar mai ales de cea ”populară” a UDMR-ului. Până la urmă, ne-am dat seama că Johannis este un fel de păpușă ”barby” care nu are o pregătire economică specifică și nici o prospecție a viitorului. Este adevărat că pe vreama guvernării liberalilor a beneficiat din plin de cele mai multe fonduri, dacă nu mă înșeală memoria 1677mln.lei, în calitate de primar al Sibiului și de brandul de capitală europeană. Mai este adevărat că în Sibiu există investiții nemțești masive și că o comunitate se poate administra de la sine, fără soluții reale din partea ”marelui” edil. Nimeni nu știe ce echipă are în spate Johannis și spre ce valori certe va tinde în programul său de guvernare:liberale, neoliberale sau socialiste. Ori, se știe, că, în spatele lui stau interese conjuncturale, pe termen scurt și de descurajare a impactului Băsescu. Azi, cu regret, aflu că primarul Johannis este bănuit de complicitate la un caz incredibil de trafic de organe.
”Premierul” Lucian Croitoru sau candidatul de la Palatul Cotroceni a fost desemnat de președintele Băsescu ca urmare a solicitării majorității parlamentare de-a vedea în fruntea guvernului un premier tehnocrat și nu unul politic. Din câte am putut să remarc, Lucian Croitoru, într-adevăr, posedă o pregătire serioasă în domeniul administrării unei economii și o viziune proprie de gestionare a crizei economice și a soluțiilor pe care trebuie să le aplice în societate.
Cetățeanul este același, se uită le televizor și vede aceeași placă stricată dintr-un refren în care ”noua majoritate parlamentară” îndrugă ”Băsescu este răul”. Aceasta fără ca să ne referim la ”păcătosul” Becali cu pretenții de ”bun creștin”.
Zilele acestea am auzit mai multe voci care îndurerate ziceau ”Doamne iartă-i pe nebuni și pe noi, nemernicii, că i-am votat!”
Și în acest spectacol a la Caragiale nu știi în ce să mai crezi. Unii fac recurs la ”premieri” și la valori morale, lipsindu-le cu desăvârșire acestea. Și ei știu că ”bunul simț” nu se cere afișat sau invocat ca un scop electoral, pentru că ”bunul simț” este o calitate pe care fie o ai sau nu o ai. Ca orișice cetățean, ca român, îmi caut personajul politic spre care să se îndrepte aceleași valori și aspirații, aceleași vise mărețe. Pentru că vreau ca el simtă când imi spune: ”Sunt ca și tine!”

De ce nu trebuie să fim indiferenți!

Societatea e într-o continuă mișcare. Manifestele sociale și politice ne zguduie din temelie priveliștile și valorile.
Discursurile zgomotoase ne ignoră rădăcinile și ne cutremură regăsirea de esențe. Uităm de nevoia prospectării unor proiecte de avengură și suntem nemulțumiți că efectele negative ale crizei economice mondiale nu își sistează pledoriile. Nici nu am găsit vaccinul indicat și nici soluția de remedierea pentru criză.
Și te întrebi: această criză este reală, adevărată sau virtuală?! O criză care vrea să ne ia mințile și în dosul căreaia se ascunde neputința multor politicieni și șmecheri tupeiști, unii strecurați și cocoțați și astăzi în diverse funcții importante ale statului. Scala de valori este bântuită de non valori, încăt a fost inversată.
Să recunoaștem că astăzi prosperă găștile vânzătorilor de iluzii, sunt la polul naționalimului și, totodată, sunt accesați și la un pol al internaționalismului. Și aceste găști se revendică ca unice reprezentante ale statului român. Ei experți, ei doctori cu "diagnoza" sau "dializa" societății, ei referenții de succes. Și în spatele lor nu există decât eșecuri. Pentru că până în prezent au instaurat o comoditate a mediocrității, pe care o împărtășesc cetățeanului. Apeși telecomanda și vezi minciuna jubilând la televizor: președintele înjurat, succesele diplomației criticate, filfizonii elogiați. Și ne servesc minciunile poleite sistematic, zi de zi, oră de oră. Fără nici o remușcare de sine, gașka distribuie gargară, intriga și scandalul. Acesteia nu i se pare normală nici o ordine în societate și doar mizeria, răul sau panica au astăzi audiență. Astfel, încât evaluatorii efectelor crizei economice ne oferă și efectele propriilor crize, pentru că ne vor părtași ai opiniilor lor şi pe noi niște crizați. Până când?!
Și am ajuns cu toții la capătul răbdărilor, nu și al puterilor. Și acest lucru nu îl putem ignora. Nefirescul ne-a cuprins de-a binelea și ne istovește. Se impune o revizuire a valorilor pe care trebuie să ne axăm în perpectivă. Se cer soluții corecte și măsuri adecvate pentru îmbunătățirea percepției noastre pentru ceea ce avem de gând să facem, ca să ne consolidăm și să construim în viitor în care să primeze binele şi bunele moravuri. Este nevoie să ne împăcăm cu ideea că nu suntem perfecți și să privim lucizi și pragmatici l ce avem de realizat. Să ne regăsim speranța că se poate, că totul stă în puterile noastre și, în concordanță, cu credința în Dumnezeu. Eu cred că se poate...Trebuie doar să ne regăsim pe noi înșine, să îl redescoperim pe celălalt de lângă noi, fie că e soția, prietenul, prietena sau vecinul. Să nu mai fim pe cont propriu şi lipsiţi de vlagă, pentru că doar așa putem deveni o Națiune Unită, o famile mare.
O dată, credința fiind regăsită, putem lucra la o Românie prosperă și la un viitor propriu.

Noua Rusie. Doctrina Medvedev inspirată din doctrina Putin

Articolul ”Rusia, înainte!" și ultimele discursuri, în special cel ținut la conferința de la Yaroslavl, în fața politologilor și intelectualilor ruși, au fixat eminamente formarea doctrinei politice externe a președintelui rus Medvedev. Noua doctrină rusească redă un nou pragmatism coroborat cu însușirea strategiei Putin, dar și o renunțare categorică de la linia politică rusă din anii 90.
Ideologia noii doctrine rusești este bazată pe o abordare în care statul rus trebuie să se dezvolte împreună cu alte democrații suverane responsabile. Doctrina Medvedev este formată pe cinci principii cheie şi care revendică: democrația; suveranitatea; statele naționale; standarde democratice unice; utilizarea convingerii în locul constrângerii.
În viziunea doctrinei lui Medvedev se afirmă că, doar statele care posedă sau își asumă o democrație suverană responsabilă pot fi considerate cele mai prețioase partenere în procesul edificării noii ordini mondiale. Numai că președintele rus reclamă specificul democrației ruse și menținerea acestuia și în viitor. Așa se face că președintele american Barac Obama, peste câteva zile după discursul ”doctrinar” a lui Medvedev, luând cuvântul la una din sesiunile Adunării generale ONU a declarat: ”Democrația nu poate fi impusă din afară nici unui stat. Fiecare societate trebuie să își identifice calea proprie, și niște căi perfecte nu există. Fiecare țară va călca pe o cale proprie, care are rădăcini în cultura și tradițiile poporului său. Și eu recunosc, că America a abordat foarte des selectiv împărtășirea democrației". De fapt Obama încuviinţează principiile expuse de liderul statului rus. În context, putem menţiona că președintele rus este categoric în raport cu respectarea suveranității, dar și în importanța de-a trata acest principiu respectuos în abordarea politicii externe a statelor contemporane. "Sistemele politice contemporane trebuie să apere suveranitatea statelor ". Of, cum a respectat și respectă suveranitatea statelor post-sovietice(Georgia, Republica Moldova, Ucraina, Azerbaidjan) ne-am convins nu o dată.
Este adevărat că doctrina Medvedev nu arată leit cu doctrina preşedintelui Putin, expusă la Munchen, care i-a şocat pe mulţi analişti şi lideri politici occidentali şi a marcat un punct de cotitură în istoria relațiilor internaționale. La Munhen, pentru prima dată după destrămarea URSS, ”noua” Rusie alui Putin şi-a declarat ostentativ ambiţiile geopolitice în interiorul spațiului post-sovietic şi în străinătate. Și creșterea rolului rusesc pe arena internațională s-a manifestat în contextul desfășurării unei politici multivectoriale a Statelor Unite, ca urmare a asumării rolului de ”hegemonie mondială”. Doar că sporirea preţurilor la petrol şi gaze, „democratizarea” Iranului sau a Afganistanului, succesul redus al încercărilor SUA de a-şi instala dominaţia la periferia fostei Uniuni Sovietice – în regiunea Mării-Negre-Caspice şi în Asia Centrală – a deschis Rusiei oportunităţi de-a acţiona în peisajul internaţional.
Arma energetică
Pentru a fi în temă cu politica de expansiune a Rusiei, mai ales în domeniul energiei, ar trebui să se plece de la un document relevant: „Strategia de energie a Rusiei până în 2030”, aprobată oficial în 2003. Acest document a proclamat în mod clar „că exportul de hidrocarburi este factorul-cheie ce va determina viitorul economic şi politic al Rusiei în comunitatea lumii… Prioritatea fundamentală a Rusiei este de a-şi consolida prezenţa pe pieţele interne ale statelor vecine, de a controla infrastructurile strategice de energie”, în alţi termeni, este o strategie ce solicită crearea unui nou imperiu energetic sub strictul control al Moscovei.
Monopolul Kremlinului asupra furnizării de gaze către UE şi controlul consolidat asupra sistemelor de transport al gazelor din Belarusia, Ucraina şi alte state de tranzit permit Rusiei să dicteze preţul la gaze, dar şi subiecte sensibile, transformând politica energetică într-o puternică armă geopolitică. Rădăcinile acestei strategii şi întreaga idee a utilizării energiei ca o nouă armă geopolitică rusească pot fi găsite în teza de doctorat a dlui Putin, de la Mining Institute din St. Petersburg. Nu înzădar, Rusia insistă să participe pe picior de egalitate la edificarea politicii de securitate comun europeană. Actuala politică a UE de credibilizare a Kremlinului, de pacificare cu Rusia, poate duce- după cum remarcă unii analiști- la aceleaşi rezultate cu politica de pacificare de înaintea celui de-al doilea război mondial. Este adevărat că UE este interesată în includerea Rusiei în iniţia­ţivele sale. Mai ales la Marea Neagră. Proiectele antiruse de genul GUAM sunt considerate dăunătoare regionalismului. Astăzi Rusia sabotează marile proiecte și acțiuni eurooccidentale în spațiul post-sovietic care vor să ajungă direct la sursa de gaze și petrol. Zilele acestea compania rusească Luckoil sabotează tranzitul petrolului din Marea Caspică.
Toate mişcările politice importante de la Moscova, în domeniul energiei şi cel geopolitic, sunt componente ale unui singur plan principal. Și scopul marelui plan rusesc în domeniul energiei, la care Uniunea Europeană se pare că a încuviințat să participe, constă în sistemul ucrainean de transport al gazului, cel mai mare din lume, cu depozite naturale unice, ce sunt absolut necesare pentru a stabiliza funcţionarea tuturor mecanismelor de furnizare a gazelor în anii ce vin. În perioada mandatului de preşedinte al Statelor Unite, Ronald Reagan s-a opus cu înverşunare ideii de construire de către Rusia Sovietică a sistemului de transport al gazelor spre Europa. Având un controlul asupra sistemului, împreună cu o treime din rezervele mondiale de gaz, Rusiei își poate recăpăta lejer ”măreţia” imperială. Iar aceste mișcări sunt strict elaborate şi bazate pe o strategie implementată sistematic.
Afacerea și desfacerea
Actualmente, Ucraina este o țară-cheie al noii strategii de mare putere a Rusiei. Fără Ucraina, extinderea puterii ruse în fosta Uniune Sovietică nu mai poate avea loc. Nu înzădar, astăzi Medvedev și Putin mizează pe cartea Timoșenco, aruncându-l din barca celor preferați de Kremlin pe servilul Yanukovici. Ucraina, după cum au repetat mulţi analişti şi lideri politici occidentali, este şi va fi factorul crucial al stabilităţii euro-atlantice şi al securităţii.
Noua politică a SUA a înmânat practic Ucraina şi Georgia Rusiei, neincluzându-le în Alianța Nord Atlantică, a renunțat la Scutul antirachetă din Europa Centrală și de Est , a creat un vid de insecuritate chiar în cadrul Europei. Astăzi nu mai știm ce relevanță pot avea organizații de edificare democratică-GUAM sau axe Marea Baltică-Marea Neagră?!
Iar recenta abordare a Rusiei ca posibil realizator, în comun cu NATO, al unui sistem de apărare anti-rachetă, confirmă că statelor occidentale, în frunte cu SUA, dezvoltă o politică a concesiilor şi de tehnici împăciuitoare cu Rusia.
Pe de altă parte Rusia insistă să diminueze impactul american pe arena internațională. Negocierile turco-ruse, pentru formarea unei alianţe îndreptată împotriva SUA, respectiv de a le elimina din jocurile regio­nale, par să confirme evoluţiile îngrijorătoare din acest spaţiu. Și acest lucru s-a făcut ca urmare a sporirii rolului South Streem în detrimentul proiectului european Nordt Streem.
Noua alianţă anti-NATO între China şi Rusia, creată de statele membre ale Tratatului Securităţii Colective şi Organizaţia de Cooperare de la Shanghai, din octombrie 2007, de la Dushanbe, tinde să consolideze politica antiamericană. După cum remarcă unii specialiști în materie de geopolitică, puternica structură eurasiatică anti-NATO, înfiinţată pe enormul spaţiu dintre Belarus şi China, dar cu centrul la Moscova, are menirea să modifice complet echilibrul de forţe în Europa şi lume şi să transforme UE în ostatica unor jocuri geopolitice. În context, laboratoarele rusești de geopolitică s-au arătat dezamăgite de puterea Chinei în spațiul Asiei Centrale, care ar domina și ar diminua impactul rus.

***
Te întrebi, dacă statele care văd în Rusia o amenințare se simt confortabil când privesc cu îngrijorare la eventuala noua „mare afacere” cu Rusia pe care o inițiază Washingtonul. Aceasta, în contextul când realităţi geopolitice reclamă un vid de securitate în spațiul post-sovietic, un nivelul ridicat al ameninţărilor simetrice şi asimetrice în regiune, statutul geopolitic nerezolvat al unor state din Europa Centrală şi de Est, conflictele regionale şi disputele teritoriale.
Rusia susține o campania de reafirmare a sferei de influenţă a fostei Uniuni Sovietice, precum și erijarea în unul din actorii cheie care ar edifica viitoarea ordine mondială din Eurasia. Noua doctrină Medvedev vrea să aducă în atenție că principiile instaurate în politica externă de către predecesorul său, actualul premier rus Putin, se regăsesc și în actuala strategie de poltică externă rusă, chiar dacă există noi accente în mesaj.
Pentru a contracara ascensiunea Rusiei, statele din lumea liberă-SUA și cele ale UE- trebuie să-și revizuiască atitudinile și să-și unifice eforturile și tendințele pentru a nu mai intra în calculele politicii ”devide et impera” pe care o aplică Kremlinul. Când va exista un plan occidental, elaborat în această privință, ne vom convinge de forța coezivă a civilizației euroatlantice.

O demisie neprevăzută, cade coaliţia?!

După ce presa a anunţat că Guvernul pregăteşte mutarea de demisie a ministrului educaţiei Ecaterina Andronescu, iată că premierul Emil Boc anunţă că a informat şi consultat coaliţia în legătură cu remanierea lui Dan Nica, ministrul de Interne şi vicepremier. O mutare spectaculoasă mai ales în contextul bătăliei electorale care se anunţă să se încingă pe zi ce trece. Nu cred că doar declaraţiile despre fraudarea alegerilor şi creşterea infracţionalităţii sunt motivele enumerate de premierul Emil Boc pentru propunerea de remaniere a lui Dan Nica din funcţia de ministrul de Interne.Cred că principalul motiv îl constituie faptul că Ministerul de interne şi faimosul serviciu doi şi un sfert au intrat în posesia unei mape de partid, anunţată de craiul social-democraţilor bucureşteni Marian Vanghelie. Şi această decizie a fostluată în contextul în care esxistă o lipsă de progrese în combaterea infracţionalităţii de către ministerul condus de Nica, dar şi declaratiile acestuia despre posibilele fraude electorale. Mă întreb, dacă fraudele electorale au fost "interceptate" de pe acum de vigilentul ministru de interne şi dacă declaraţiile acestuia se bazeză şi pe nişte probe convingătoare. Altfel, acestea pot fi considerate nişte picături de ploaie care vor să stârnească furtuna.Şi când te gândeşti că în parteneriatul de guvernământ, la care s-au asociat partidul democrat liberal şi partidul social democrat, s-a dorit o soluţie de stabilizare a ţării şi a politicii româneşti.
Nu este vorba doar despre ce strategii să aplici în faţa unei crize pe care o avem doar în capul nostru, dar nu şi la băncile româneşti care au profituri exorbitante. Nu putem pune problema că există un plan anticriză asumat de întreaga coaliţe guvernamentală...Întrucât există interese şi strategii personale, electorale şi de moment. Remarcăm că unii s-au aciuat la putere şi în opoziţie, fără să-şi asume un rol şi o misiune în actul guvernării. Politicianismul este o practică care mai este util şi astăzi unor partide şi politicieni care vor dinadins să ne ducă cu preşul.
În loc să existe o stabilitate şi o coabitare în actul guvernării, politicienii ajunşi în funcţie de miniştri nu îşi mai dau seama când sunt reprezentanţii partidelor şi când sunt reprezentanţii ţării. Iar acest lucru este inacceptabil şi dăunător unei societăţi moderne. Pentru că unii s-au învăţat să se manifeste după jumătăţi de măsură şi să nu se dedice total funcţiei râvnite.

A avut motive premierul Boc să-l demită pe ministrul de interne Nica? Cu siguranţă le-a avut. Pentru că cetăţenii nu mai au siguranţa şi imaginea Ministerului de Interne s-a deteriorat grav în ultima perioadă de timp. În loc ca ministrul de Interne să fie preocupat de diminuarea infracţionalităţii şi sporirii protecţie cetăţenilor, inclusiv combaterea fraudelor electorale, în caz că vor exista, acesta anunţă că va exista un tusrism electoral. Şi care e problema? Să înţelegem că Ministerul de Interne nu va puteaa stopa turismul electoral, că această instizâtuţie nu mai poate face faţă provocărilor? Şi atunci, te întrebi, care este menirea Ministerului de Interne, dacă nu cumva stoparea unor asemenea fenomene în societate. Afirmaţia nejustificată a ministrului de interne pune într-o situaţie de impas coaliţia guvernamentală. Cine va frauda alegerile, dacă tu ministru anunţi că va exista asemenea fraude...
Liderul PSD, Mircea Geoană, trebuie să îi aplice o pedeapsă severă acestui ministru, pentru că până la urmă Nica a pus o torpilă la temelia actului de guvernământ la care participă şi Partidul Social Democrat. De fapt, Dan Nica a purces la o pretinsă autodemascare şi a partidului din care descinge.
Pică coaliţa guvernamentală odată cu ministrul Nica?
În tot cazul, se pare că abia acum adevăratele jocuri electorale vor ieşi la suprafaţă...

Între România noastră și România lor

De ceva timp asistăm la o bătaie de joc pe care unii magistrați o aplică cetățenilor. O categorie ostatică a sistemului ticăloșit aplică fără menajamente lovitură după lovitură la adresa noastră, a cetățeanului simplu. Pentru că nu își iau ”sporurile de stres” ne stresează de ceva timp sabotând demersul reformării sistemului. Și , sunt semne de întrebare, dacă nu cumva prin inițerea și prelungirea grevei magistraților da fapt se îndrăznește reîntoarcerea noastră obidientă la vechile reguli ale generației criptocomuniste. Și dacă justiția este una din puterile statului, cum se face că o parte din reprezentanții acesteia se încumetă să își aroge dreptul de-a fi mai presus chiar decât legea, pe care tot ei își zic că o servesc.
Nu comentez eventualile pierderi care le-ar fi putut înregistra statul român, datorită faptului că unii potențiali investitori străini ce și-ar fi dorit să inițieze sau să deruleze o afacere în România au abandonat ideea pentru vremuri mai bune sau chiar pentru altă țară. E grav că unii se cred singuri în măsură să se vadă beneficiarii și privilegiații țării.
Și această grevă a magistraților este o suprafață a sistemului ticăloșit, pentru că în fapt este o criză politică. Unii magistrați chiar și-au permis să arunce vorbe ironice cetățenilor, care se mai află prin tribunale în așteptarea lui Goddo, să se adreseze lui Băsescu și Boc dacă vor să-și reglementeze cazurile litigioase. ȘI aceasta în contextul în care s-au estimat pierderi datorită grevei de un miliard de euro. Astăzi magistrații au devenit niște actori ai procesului electoral, iar această grevă nu este, nici mai mult nici mai puțin, decât o reacție la adresa guvernului român care depune substanțiale eforturi să asigure un echilibru social. Magistrații nu mai bat cu ciocanul în masa de judecată ca să dea verdicte corecte, ci îl flutură înspre cei obidiți și nevoiași.
Mă întreb, doar, dacă sunt singulare astfel de doamne Pivniceru sau Temniceru în sistem. Și cred că sistemul poate fi reformat și reformatat cu cadre tinere, serioase, pregătite să se afirme. Trebuie să recunoaștem că există un conflict de generație. Și că, încă, generația cotizantă sistemului comunist nu lase uși și ferestre deschise și nici măcar întredeschise generației anticomuniste. Cred că acei magistrați care sabotează statul, considerându-se mai presus de lege și funcție, trebuie eliberați din funcții și întinerit sistemul. Și acesta trebuie injectat nu cu sânge clientelar, ci cu competențe.
Iar starea din magistratură se extinde și în alte ramuri. Unii păpușari politici simțind adiind un aer preelectoral s-au pus să clocească greve.
Ce-a făcut Traian Băsescu?- se întreabă unii...
A făcut mult din puținul pe care l-a avut la dispoziție, luându-se la trântă cu un sistem ticăloșit și cu unii farsori care se erijează a fi singurii avizați reprezentanți ai acestei țări. Suspendat și blamat de 322 sau de cei cărora acesta le stă ca un os în gât pentru că nu mai pot să iasă la hoțit ziua în amiaza mare. Și, eu, ca și mulți cetățeni de rând, am suferit alături de el. Ba chiar m-am pus în pielea lui. Am fost neputiincios în fața balaurului care s-a chemat calomnia, colportarea, minciuna. Într-un cuvânt, în fața nimicniciei umane. Și, sincer, este foarte greu să te speli de mizeria aruncată de alții la adresa ta. De ce?- m-am întrebat. Cuiva i-am stat în cale... nu am admis imposturii și comodității să se așeze în conștiință. Și nu sunt singurul român care am trăit astfel de experiențe. Sunt mulți, poate chiar întrega țară. Iată de ce mă simt trist când văd cum un zelos jurnalist de la București se războiește cu președintele meu, că văd că face coppy-paste în articolele sale din publicația ”Moldova Suverană” de la Chișinău și inventează proprii ”huiduieli” la adresa lui Traian Băsescu, pe care le aplică o etichetă că ar aparține întregii suflări umane. Mai nou acesta a inversat citările unui ”fugar” la Chișinău și se inspiră altfel- nu cu ”spionaj și contraspionaj”, ci cu ”șantaj și contrașantaj”...Și să nu zici că există o subterană pe axa Chișinău-București (Ziua-Moldova Suverană)?!
Mă bucur la norocul pe care ni l-a dat Dumnezeu să avem și un președinte ”anticomunist”. Și cred că majoritatea românilor sunt mândri. Pentru că în mare parte el a reușit ceea ce nu au reușit alții: să ne spele de petele comunismului și să ne redea demnitatea.
Traian Băsescu, în calitate de președinte al României, a oferit o speranță României că se poate trăi altfel, mai bine. Și unde există speranță, există și un crez. Cred că România va fi pe mâni bune și în viitor.
Simt că vine un timp al deciziilor pentru o Românie profundă!

La Kiev se dezbat noile accente pentru o strategie de politică externă

Diplomația ucraineană a intrat într-o acută criză. Responsabilii ucraineni de politică externă sunt într-o profundă reconsiderare a priorităților Kievului pe arena internațională. Tot mai multe voci expertizate susțin că Ucraina sub șefia lui Victor Iușcenco și-a diminuat pozițiile pe arena internațională. Se încearcă o reasambalare a politicii externe ucrainești, orientată spre o tardivă reapropiere de Kremlin. Pur și simplu, la Kiev se afirmă că factorul ucrainean și-a pierdut completamente inițiativa de politică externă, pe toate direcțiile, și a fost impus să renunțe la subiecte majore în fața mai multor jucători, unde pozițiile ucrainești erau destul de solide. Astfel se cpnsideră că perpetuarea unei asemenea orientări în politica externă poate însemna diminuării relevanței pe plan internațional al Ucrainei și consolidarea influenței străine în procesele interne economice și politice, minimalizării rostului diplomației ucrainești.
Este adevărat că strategia ucraineană de politică externă a constat în ultimii cinci ani în încercarea strictă de-a aranja țara ca un cordon sanitar în jurul Rusiei. Iar această orientare de-a transorma Moscova într-un adversar redutabil internațional în calea intereselor ucrainene a afectat economic Ucraina, a slăbit pozițiile acesteia în spațiul post-sovietic, dar a sporit forța de atracție față de interesele partenerilor occidentali.
Schimbările de accente care s-au produs între Est și Vest au lipsit Ucraina de arma confruntării în raport cu Rusia. Și chiar dacă echipa lui Iușcenco insistă pe o continuitate în politica externă, Washingtonul lui Barac Obama se arată tot mai dezinteresat. Și aceasta în contextul în care unul din strategii americani Zbigniew Brzezinski îi rezerva Ucrainei un rol major în reconfigurarea ”noii ordini internaționale”, descrise în lucrarea ”Marea tablă de șah”.
Politica univectorială a Kievului, după unii, nu este nici măcar proamericană, ci mai degrabă exclusiv antirusească. În perioada când a deținut președinția Leonid Kucima au fost lansate două concepții de perspectivă: ”Ucraina ca lider regional” și ”Ucraina- un centru alternativ de atracție în CSI”. Doar că aceste proiecte s-au arătat a fi niște tentative nereușite de sprijinire al acelor state, pe care nu îi avea sau are la inimă Moscova. Pentru că state precum Republica Moldova și Azerbaidjanul nu ar fi fost de acord cu o astfel de abordare, spun specialiștii ucraineni, acestea s-ar fi detașat de la Ucraina.
Ei consideră, că, Ucraina ieșind din zona de confruntare cu Rusia ar putea înceta să mai fie un obstacol în calea restructurării sistemului de relații din Europa și, astfel, ar putea obține să aibă un câmp larg de manevră diplomatică, spun experți ucraineni. Pentru că planul unei integrări rapide în UE a transformat procesul interațional UE-Ucraina într-o oboseală reciprocă. Acesta se exprimă pe o tendință concentrată pe semnarea actului de asociere și creare a unei zonei de comerț liber cu UE. Kievul încă nu și-a edificat o politică de parteneriat și de vecinătate pe termen lung în raport cu UE. Iată, de ce, unii strategi ucraineni acreditează ideea ca de acum încolo pe agenda zilei să se instaureze refuzul față de o apropiere de Uniunea Europeană, raționament care chipurile ar deschide niște posibilități de inițiere a unui dialog activ și aferent din partea Bruxellesului în reglementarea problemelor economice, migraționale și de vize și care ar fi compatibil intereselor ucrainene.
Kievul a fost lipsit completamente de inițiative în dialogul purtat chiar și cu Statele Unite, enunță ucraineanul Taras Stețikiv, în articolul ”Interesul național” în publicația Zerkalo Nedeli. ”Ucraina în ultimii ani a încuviințat doleanțele Washingtonului chiar în virturea propriilor interese economice”.

România, adversarul principal regional
Kievul nu ascunde că România reprezintă principalul adversar regional și că statul român este considerat un potențial exportator de insecuritate la adresa teritorială a Ucrainei. Cei de la Kiev consideră că diplomația ucraineană sub presiunea decizilor euratlantice ale lui Iușcenco, Tarasiuk și Ogrâzko a cedat mai multe poziții importante în raport cu România, considerată cel mai activ concurent regional al Ucrainei. În afară de decizia platoului continental din Marea Neagră, experții ucrainenei spun că a fost suspendat proiectul ucrainean Dunărea-Marea Neagră ( canalul Bâstroie), că Bucureștiul încuviințează tendințele antistatale a diasporei românești( inclusiv prin pașaportizarea românească) și că ignoră problemele de asimilare rapidă aucrainenilor în România. ”Folosindu-se de statutul de membru UE și NATO, România intenționează să discrediteze activ Ucraina în UE obligând-o să facă în continuare concesii economice și politice până la acordarea unei autonomii românilor din regiunea Cernăuți. Iar exemplul Bucureștilor îl pot urma Bulgaria, Slovacia și Ungaria”( Taras Stețikiv, ”Interesul național”, ZN).
Pe de altă parte, vocile avizate ale Kievului spun că statul lor trebuie să urle în NATO că România duce o politică expansivă la adresa statului ucrainean. Ex-șeful Ministerului Afacerilor Externe a Ucrainei Ghenadii Udovenko adeclarat zilele acestea că ”una din amenințările externe de bază pentru Ucraina, alături de Rusia, în ziua de azi este România”. Udovenko a chemat autoritățile ucrainene să reacționeze la pretențiile teritoriale enunțate de vecini, în special să sporească capabilitățile de apărare a statului și a armatei.
Furia și lipsa tactului diplomatic al fostului șef al diplomație ucrainene relevă starea în care se află azi această instituție a statului ucrainean. "Kievul a contribuit ca România să devină membru NATO. Noi am gândit că acolo îi vor educa și că ei nu vor înainta pretenții teritoriale, dar astăzi vedem că România ne-a luat Insula Șerpilor și că activ desfășoară o pașaportizare în Bucovina. Consider că Ucraina trebuie să strige din răsputeri în NATO despre ceea ce face România”, a declarat ”panicatul” Udovenko. Recunosc, eu unul nu am știut că Ucraina are drept de vot în Alianța EuroAtlantică și școli de maniere aristocratice selecte.

Noi orientări și predicții a politicii externe ucrainene?!
Paralizarea relațiilor cu China, India și Brazilia, considerate noi lideri în politica și economia mondială impune, conform strategilor ucraineni, revizuirea concepției actuale de politică externă. Pentru că aceștia consideră că Ucraina are nevoie de o diplomație pragmatică, care ar servi interesele economice naționale. Măsurile concrete care ar trebui luate, în accepțiunea acestra, țin de nivel strategic și tactic. Astfel, ”Ucrainei ca țară cu un nivel minim de amenințări externe, dependentă de economia dependenței exporturilor și de o dependență obiectivă față de câteva centre de putere din Eurasia i se recomandă să revină la o politică multivectorială, în care accentul ar fi pus pe o diplomație economică”. În relație cu NATO statului ucrainean i se recomandă să se limiteze la un simplu parteneriat, iar dialogul cu UE ar urma să se desfășoare prin intermediul acordului de asociere și de liber comerț. Totodată, statul ucrainean ar trebui să urmeze realizarea unei concepții de ”ofshore politic, potrivit căreia Kievului i s-ar cere să se conecteze la contextul de ”restartare” în relațiile ruso-americane și să pătrundă în dialogul Rusia-UE. Un pas semnificativ, pe care îl enunță experții, îl constituie aranjarea în parteneriatul celor cinci state Rusia-Ucraina-Germania-Franța-Italia, care ar putea constitui o contrapondere non-conflictuală influenței americane în Europa și aliaților acesteia din Europa de Est. În context, se vrea o normalizare a relațiilor cu Federația Rusă printr-un proiect de ”avansare industrială comună”. Toate aceste acțiuni ar urma să aibă loc la nivel strategic. În schimb, în ceea ce privește nivelul tactic s-ar cere o minimalizare a nivelului de tensiune în raporturile ruso-ucrainene datorită cooperării economice, dar și a renunțării definitive în sprijinirea regimului Saakașvili în Georgia, inclusiv în inițerea și desfășurarea reevaluării istoriei ruso-ucrainene.
Doar, spun experții ucraineni, aceste acțiuni de apropiere de Rusia trebuie văzute în contextul insistării ferme a apărării suveranității și unității teritorale a Ucrainei, prin descurajarea acțiunilor agenților ruși în Crimeia și Sevastopol, prin impunerea respectării drepturilor culturale și lingvistice a celor trei milioane de ucraineni din diaspora ce se află în Rusia, etc. Nu se poate, spun aceștia, să ieși dintr-o confruntare acerbă și să intri pe un teren de cedări și pacificări nerentabile. ”Trebuie să ne amintim că Rusia dintotdeauna tinde să domine Ucraina și nu recunoaște definitiv suveranitatea. Acest lucru nu se va schimba nici după o ”reîncărcare” a relațiilor.” Pe de altă parte, experții ucraineni, propun o restbilire și activizare a conactelor cu China, India, Turcia, Egipt, Brazilia și cu alți lideri din economia mondială post-criză. De asemenea, văd o reîncărcare a relațiilor cu Azerbaidjanul, Armenia și țările din Asia Centrală în baza renunțării la retorica de democratizare și mizând pe o concurare agilă a proiectelor rusești în respectivele regiuni.
În context, participarea ucraineană în reglementarea transnistreană este văzută ca o necesitate. Se propune reluarea sprijinului acordat de către Ucraina pentru reprezentanții elitei transnsitrene și renunțarea de-a urma ca orbii instrucțiile UE în acest subiect.
În relație cu țara noastră, strategii ucraineni, solicită ca în plan bilateral și pe coordonatele europene să fie reluată adversitatea dură la adresa României. Să fie întărită coordonarea cu Ungaria și Bulgaria în chestiunea respectării drepturilor minorităților naționale de către București.
Care sunt "notele de final"
Realizând aceste măsuri, spun cei de la Kiev, în scurt timp, aproximativ în decurs de un an, se pot vedea schimbări pozitive în pozițiile de politică externă a Ucrainei. Pentru că, potrivit acestora, Ucraina a încetat îndeobște să promoveze interesele sale în lume depășind cadrul trilateral CSI-SUA-UE.
Astăzi, Ucraina, cu o identitate statală contrafăcută, se află într-o profundă criză de politică externă. Își schimbă factorul ucrainean notele muzicale după 2010?

Repere pentru o strategie în zona Mării Negre

Marea Neagră, istoric vorbind, a fost dintotdeauna o zonă de confluenţă dintre marile imperii: persan, roman, otoman şi ţarist. În funcţie de impactul şi gradul de implicare al acestora în regiune, ea a fost, rând pe rând, supusă intereselor vremii. A fost o punte de legătură şi o frontieră, o zonă-tampon şi una de tranzit între Est şi Vest, între Sud şi Nord, dar şi un drum pentru circuitele comerciale către pieţele de desfacere şi regiunile bogate în resurse energetice. Doar că zona a fost continuu ignorată de Occident şi ocolită de planurile şi proiectele majore ale marilor investitori strategici. Faptul că s-a amplificat competiţia pentru resurse energetice, pentru căile de transport ale acestora şi pieţele de desfacere a sporit interesul din partea principalilor actori mondiali faţă de această regiune.
Integrarea cu succes în comunitatea euro-atlantică a ţărilor din Europa Centrală şi de Sud- Est, de la Marea Baltică la Marea Neagră, a impus niște vectori de modificare a mentalității și de asumare a unor valori comune în politicile de apărare și de securitate.
Geografic, România aparţine spaţiului central-european, integrat în NATO şi în Uniunea Europeană. Zona central-europeană reprezintă un potenţial furnizor de securitate pentru estul Europei şi se bazează atât pe convergenţa intereselor majore de securitate ale aliaţilor central-europeni, cât şi pe existenţa unor coordonate istorice comune. Prin poziţia geostrategică, cât şi prin elementele fundamentale ale politicii de securitate, rolul României ca actor individual şi membru NATO poate fi definit prin două paliere, regional şi global. Accesul la Dunăre şi Marea Neagră, proximitatea Europei de Sud- Est şi zona Levantului şi Caucazul reprezintă o capacitate strategică în sine pe baza căreia politicile regionale ale României pot fi dezvoltate pe mai multe direcţii.
Avuția maritimă a unor ţări situate în jurul Mării Negre poate contribuit din plin la dezvoltarea unor specificităţi socio-economice. Mediul de vieţuire comun a uşurat şi dinamizat activităţile transfrontaliere. Conform criteriului strict geografic, regiunea Mării Negre include statele care au acces nemijlocit la acvatoriul mării (Turcia, Bulgaria, România, Ucraina, Rusia şi Georgia). Iar regiunea extinsă a Mării Negre împinge limitele geografice ale regiunii dincolo de frontierele riveranilor. Conceptul se referă, mai degrabă, la un areal cu trăsături comune politice, economice, culturale, spirituale şi de altă natură, decât la un spaţiu geografic distinct.
Geopolitica românească relatează importanţa geopolitică şi geostrategică a spaţiului adiacent al Mării Negre, rolul acestuia de placă turnantă între trei leagăne de civilizaţie: europeană, asiatică şi orientală şi, în acelaşi timp, pasaj de trecere între acestea. Pontul Euxin, zona de confruntare între imperiile de altădată şi suportul de apă al „drumului mătăsii”, după o perioadă de recul istoric, a reintrat de ceva timp în atenţia lumii. Astăzi, geometria, din totdeauna variabilă a spaţiului, ne înfăţişează o zonă aflată într-o reţea politico-economică ce se întinde din Balcani până la Marea Caspică, din Europa Centrală până în Orientul Apropiat.
Turcia și Bulgaria au depășit țara noastră în domeniul turismului din zona Mării Negre. În organizația regională OCEMN există o Rusie arogantă care ne subminează interesele. Cu Ucraina relațiile noastre sunt cum sunt, destul de subțiri, datorită reminescențelor din disputele ce s-au finalizat referitor la platoul Mării Negre, a canalului Bâstroie, a discriminării etnicilor români din Ucraina, etc . Este adevărat că reconfigurarea dispozitivului NATO spre estul continentului, prin includerea României şi Bulgariei, plasează cele şase ţări riverane Mării Negre (Georgia, Rusia, Ucraina, Turcia, România, Bulgaria) într-o poziţie de paritate numerică 3/3. Marea Neagră a încetat să mai fie o mare aflată exclusiv sub influenţa ţărilor ex-sovietice, ci devine o mare, în care prezenţa Alianţei Nord-Atlantice- prin cele trei state membre- nu mai este una simbolică.
Noua configurare geopolitică a Mării Negre, cu România, Bulgaria şi Turcia, ca ţări membre NATO şi două dintre ele fiind ale Uniunii Europene, care domină partea de vest şi sud, şi cu noile state independente, Republica Moldova, Ucraina, Rusia şi Georgia pe coasta de nord şi est, zona a căpătat o nouă identitate. În această ecuaţie sunt incluse și cele trei ţări din Caucazul de Sud (Georgia, Armenia şi Azerbaidjan), care reprezintă reperele Coridorului energetic euro-asiatic şi care leagă sistemul euro-atlantic cu resursele de energie din zona caspică şi cu statele din Asia Centrală. De asemenea, este inclus spaţiul situat la nord de Transnistria, Odessa şi Suhumi, pentru că un sistem stabil al Mării Negre impune rezolvarea „conflictelor îngheţate” de-a lungul arcului de nord-est şi accesul la căile fluviale de transport comercial, care duc spre Marea Neagră: Dunărea şi Nistrul. Dispunând de un însemnat potenţial politic, economic, militar, cultural, demografic etc., Marea Neagră şi zona adiacentă ar urma să reprezinte atât un „rezervor al intereselor euro-atlantice”, cât şi prelungirea bazinului mediteranean către Marea Baltică şi mai departe către Asia Centrală şi Orientul Mijlociu. În atare condiţii, factorul euroatlantic devine „turnul de control” al spaţiului euro-asiatic şi „arbitrul” Orientului Mijlociu, iar în contextul implicării tot mai mari a NATO în gestionarea situaţiilor de criză dincolo de aria sa de responsabilitate, zona poate constitui avanpostul necesar Alianţei în proiectarea stabilităţii şi securităţii în întreaga regiune. Și acest lucru trebuie abordat şi din perspectiva rolului jucat de resursele de energie din Asia Centrală şi Orientul Mijlociu în ecuaţia de securitate euroatlantică. Dar și a României. Totuși, persistenţa conflictelor din regiune şi fragilitatea instituţiilor naţionale sugerează că un sistem geopolitic funcţional în zona Mării Negre nu se va realiza în grabă. Marea Neagră este încă o regiune euro-atlantică insuficient dezvoltată şi, în consecinţă, are nevoie de un tratament special, inclusiv de o strategie de securitate şi apărare, coarborată de una de dezvoltare economică reală. Rolul important pe care îl joacă în zonă Federaţia Rusă şi influenţa acesteia asupra statelor din fosta URSS impune un alt tip de abordare. Și acest lucru trebuie să fie luat în calcul.
Contextul geografic al României poate crea o certitudine a rolului țării noastre pe care trebuie să o aibă la Marea Neagră. Să recunoaștem, prin România trece cea mai importantă arteră fluvială a Europei- Dunărea. Acest fluviu care începe din Germania, din Pădurea Neagră, și devine navigabil din Germania trece prin mijlocul Europei și se varsă în Marea Neagră. Dunărea poate fi folosit aferent unui proiect românesc pentru Marea Neagră. Cum Marea Neagră poate fi folosită de câtre țara noastră ca o punte a Asiei spre Europa, Orientul Apropiat și Mediteraneană și viceversa. O dezvoltarea previzibilă a colaborării multilaterale în bazinul Dunării poate avea drept consecinţă revitalizarea comunicaţiei fluviale şi transformarea acesteia într-o magistrală navigabilă transeuropeană, care să contribuie la valorificarea căilor de transport maritime şi fluviale în întreaga zonă a Mării Negre, inclusiv racordarea la bazinul Mării Caspice prin sistemul Volga-Don.
România are nevoie astăzi de un proiect propriu pentru Marea Neagră. Un proiect care ar răspunde intereselor naționale și ar fi atractiv pentru statele din regiunea Mării Negre. Și nu numai...Nu cred că interesele românești au rămas ”suspendate” la Marea Neagră.
Și se pare că un asemenea proiect există!

Karabahul de Munte a devenit o barieră pentru Nabucco

După primii pași de ameliorare a relațiilor dintre Armenia și Turcia, la Ankara s-a pus problema de includere a Erevanului la sistemul Nabucco – pentru tranzitarea petrolului azer. Calea armeană ar trebui să fie una a transportării alternative celeia prin Georgia care este instabilă politic. Dar o îngrădire pentru noul algoritm din jurul gazoductului ipotetic constă în conflictul din Karabah. Bacu a dat de înțeles că transportarea gazului prin Armenia este posibilă doar după reglementarea conflictului din Karabah.
Până la finele anului UE și NATO trebuie să precizeze itinerariul Nabucco, de aceea Ankara a demarat în ritm grăbit finalizarea protocolului de restabilire a relațiilor diplomatice.
Economiștii turci au confirmat că un atare scenariu este real, făcând referire la declarațiile șefului diplomației armene, care a dat de înțeles că țara sa este pregătită să participe în toate proiectele energetice din Caucazul de Sud.
În Azerbaidjan se fac și mai puține discuții, decât în Armenia, despre posibilitatea includerii Erevanului la proiectul Nabucco. Bacu a criticat planurile de deschidere a frontierelor dintre Turcia și Armenia, declarând că aceasta trebuie abordată din perspectiva reglementării chestiunii Karabahului.

Ucraina se va destrăma în trei părți?

Revista italiană de geopolitică Limes prognozează că Ucraina se va destrăma în trei părți. Potrivit experților revistei, acest lucru poate avea loc ca rezultat al modificărilor geopolitice și a sporirii crizei financiare mondiale. Astfel, după cum scrie publicația, în locul Ucrainei vor apărea: Ucraina de Est și Crimeia- acestea sunt regiunile Harkov, Lugansk, Donețk, Dnepropetrovsk, Zaporojie, Herson, care vor intra în componența Federației Ruse; Ucraina Centrală- sunt regiunile Cernigov, Sumsk, Jitomir, Kiev, Poltava, Vinița, Cerkask, Kirovograd, Nikolaev, Odesa, Hmelnițk și Cernăuți, care vor intra în noua ”Uniune rusească”; Ucraina de Vest –regiunile Rovensk, Lvov, Ternopol, Ivano-Frankovsk, Transcarpatie, care vor avea un statut neutru. Iar regiunea Volânsk, confrom opiniilor analiștilor, va reveni Belorusiei.
După cum scrie Limes, reluarea ambițiilor geopolitice de către Rusia îngrijorează foarte mult Statele Unite ale Americii. Potrivit prognozelor experților italieni, în cadrul acestui proces adminstrația Barac Obama se va lovi în timpul apropiat de două fenomene periculoase pentru SUA, cea a creșterii interdependenței dintre țările Vest și Est ale Europei, dar și a extinderii sferelor de influență a Rusiei dincolo de limitele spațiului sovietic- spre Balcani, în Marea Mediteraniană, în Orientul Apropiat, în America Latină și în Africa. Dar cel mai mult Washingtonul este deranjat de renașterea axei Berlin-Moscova. Revista scrie despre un ”OPEC al gazelor”, în care ar intra statele cu cele mai multe rezerve de combustibil albastru- Rusia, Iran, Qatar. "Reieșind din această poziție și a calității de lider a Rusiei în ”OPEC-ul gazelor”, Putin și Medvedev, probabil, elaborează un plan care are denumirea ”Proiectul Rusia”. Acesta prevede restabilirea unor teritorii aparte în componența Federației Ruse- Transnistria, Sud-Estul Ucrainei și Kirghizia. Dar și crearea „Uniunii rusești” cu Belorusia, Ucraina Centrală, Armenia și Carabhul de Nord, Cazahstanul și Tadjikistanul. Dar și încheierea unui tratat de parteneriat militar cu Uzbechistanul. Moscova deja în totalitate controlează ”trofeele sale militare”- Osetia de Sud și Abhazia”, scrierevista italiană. După victoria rapidă în războiul cu Georgia Moscova a dat clar de înțeles care sunt tendințele sale. Acest lucru a fost făcut intenționat printr-un aer de superioritate. Evenimentel din Caucaz au arătat că Washingtonul nu poate menține consecințele geostrategice de extindere a NATO.
Potrivit Limes, în Europa Rusia poate miza pe formarea unui ”club al prietenilor” în frunte cu Germania. La acesta ar urma să adere Franța, Italia, Spania, Ungaria, Serbia, Bulgaria, Grecia și Ciprul. Nu trebuie lăsate din calcul țările partenere ale Rusiei în Europa- Portugalia, Norvegia, Finlanda, Belgia, Austria, Slovenia, Croația, Macedonia.
Pentru a contracara aceste amenințări, Statele Unite ar urma să mizeze pe sprijinul unor state, care metaforic pot fi considerate inamicii Rusiei. Acestea ar fi, potrivit experților de la evista italiană, Marea Britanie, Polonia, țările baltice, România, Suedia, Georgia și Kosovo. Toate acestea, în afară de Suedia, Georgia și România, ca țări, cel mai mult sprijină SUA, și formează în Europa așa zisul nucleu euroamerican.

Criza sistemului educațional... Quo vadis?

O criză, indiferent de domeniul în care se apare, trebuie analizată prin trei momente deosebite: cauza crizei, dimensiunea crizei, remediile care trebuie luate pentru a stăvili criza și impunerea soluției de progres în societate.
Criza învățământului se datorează faptului că în anul 1948 partidul unic- Partidul Comunist din România- a procedat la o reformă a învățământului care a constat în excluderea din învățământ a valorilor, a dat afară din învățământ corpul profesoral validat ca fiind un corp profesoral de elită. Cel care se manifestă în învățământ trebuie să aibă două calități. Nu doar latura de-a avea informații, ci și modul de-a preda, didactica cursului. Această etapă a însemnat dezastrul sistemului de învățământ din România, decimarea valorilor și a elitei din învățământul românesc. Pentru că nu doar la facultățile de filosofie sau drept s-a evidențiat epurarea cadrelor universitare valoroase, ci și în alte domenii.
Situația de azi din învățământ suferă din urma experimentelor care au avut loc în perioada comunistă. Sigur, nu putem vorbi despre o epurare generală, dar mulți profesori au fost dați afară în cazul în care nu erau membri de partid. Inclusiv la țară. Și cu cine erau înclocuiți acești oameni? Cu nevestele activiștilor de partid care umleau posturile din învățământ. Fiind incompetente, ele erau protejate de partid.
Cum se poate repara azi efectele crizei din învățământ care s-au abătut asupa societății românești?!
Acestea nu pot fi reparate printr-un pachet de măsuri oportuniste, nesistematizate și imediate. Dacă recunoaștem că învățământul este așa cum este, trebuie să avem și o perspectivă asupra îmbunătățirii învățământului.
Miza de îmbunătățire al sistemului de învățământ românesc trebuie să constituie una din urgențele pe termen lung. Învățământul românesc trebuie să-și facă o prospecție bazată pe ”învățământul de excelență”. Cum se poate obține acest lucru? De pildă, în București selectezi cinci-zece licee care să fie dotate cu profesori, pentru că există profesori care s-au validat prin talent și competență, și prin concurs îi aduni în aceste licee. Și elevii pentru respectivele licee îi recrutezi la fel printr-un concurs adevărat și nu mimat. Acest tip de abordare s-ar numi ”Școala de Excelență”. Exact, ca în America, unde există cinci-șase universități prestigioase și recunoscute ca repere educaționale, chiar dacă în SUA există nenumărate universități în care se fac studii. Când spui Harvard ai deja o referință, în comparație cu multe universități americane care sunt de nivel mediu și chiar unele de nivel inferior. Dacă vream să avem un tip de astfel de învățământ trebuie să creăm ”învățământul de excelență” pentru anumite școli.
Așa și azi se poate crea un ”Învățământ de excelență” cu cinci-șase licee de excelență în capitală, în care ar prima infuzia de valori, și cu câte un liceu, două în județe care s-ar plia acestei tendințe. Iar modelul poate fi aplicat nu doar pentru sistemului preuniversitar ci și pentru cel universitar. Iar acest lucru l-am evidențiat când am făcut aluzie la modelul american. Accesul la aceste școli de excelență l-ar putea avea copiii dotați de la orașe și de la sate, unde nu s-ar pune pune problema pilelor și al ascendentului feciorilor de bani gata sau al celora avansați pe o scală ierarhică în detrimentul fiilor de țărani sau de alt tip, în care selecția ar fi una naturală și unde altitudinea educațională și morală ar prima. Cei care ar absolvi astfel de școli-licee și universități de excelență- și-ar valida competențele și ar sta la baza creării unei noi elite naționale. În timp aceste școli ar putea să-și sporească numărul, iar în cinci-zece ani ar putea fi reformat învățământul. Prin urmare, și viitorii profesori ar urma să parcurgă printr-o sită socială în care s-ar cerne și releva valoarea adevărată și valoarea relativă. Pe același temei trebuie reformat și învățământul particular.
Autoritățile noastre trebuie să intervină cu multă hotărâre în problema învăţământului care pare să fie de-o acută gravitate. Observăm mulți saltimbaci politici cu diplome de la unele universități, care au ieşit agramați și fără o cultură elementară, dar care au împânzit politica și instituțiile decizionale ale societății românești. Problema nu este de caracter politic. Nu este o problemă al unui anumit partid, ci este o problemă a întregii țări.
Când ne referim la subiectul crizei trebuie să abordăm gradul, evaluată dimensiunea crizei, impactul și efectele acesteia, stabilirea de priorități ce ar pune temelia schimbării în bine a învățământului de stat și particular. Pentru că vor fi profesori de la universitățile de excepție care își vor dori să predea și la învățământul universitar sau preuniversitar particular, iar acest lucru este normal să se întâmple. Pentru că ne interesează cadrele și nu denumirea sau statutul universității.

http://www.clujtoday.ro/2009/08/27/criza-sistemului-educa539ional-quo-vadis.html