luni, 1 octombrie 2018

14. Puteri globale si regionale in Asia.


În acest capitol ne vom focaliza pe dimensiunea Asiei Centrale, fiindcă regiunea încă rămâne neexplorată la un nivel avansat. - Securitate și Stabilitate. În cadrul analizei care se referă la provocările securității din Asia Centrală evidențiem trei niveluri: - provocările de stabilitate care poartă un caracter intern și care decurg din contextul intern al țărilor din regiune; - problemele regionale; - problemele externe. Interdependența factorilor interni și externi se evidențiază în orice exemplu/ caz: - Terorismul reprezintă o problemă a comunității internaționale, pentru o situație regională, pentru dezvoltarea din interiorul oricărui stat. Toate statele și-au declarat intenția de combatere a terorismului. - provocările regionale sunt foarte importante, pentru că reprezintă contradicțiile dintre țări, intraregionale, care reclamă numeroase probleme. Acestea se referă la frontierele nereglementate, la implicațiile vecinilor și la suspiciunile că factorii externi pot influența viața social politică din țară. Tot aici încadră disputele economice, lupta pentru resurse sau pentru lidershipp. - în plan extern, există o incertitudine în ceea ce privește contextul extern, care se leagă de impulsurile de pe arena internațională, de indicii globali. Indiscutabil, axa politicii mondiale s-a mutat și se stabilește în direcția regiunii Asia Pacific. Unul din directorii adjuncți ai Institutului SUA și Canadei din cadrul Academiei de Științe a Federației Ruse, Victor Kremenyuk consideră că în Asia Centrală se manifestă o „situație nouă care se evidențiază prin apariția unor noi jucători puternici, care se reflectă la nivel global- India și China. Cum se vor înscrie acești jucători în sistemul global? Care este rezerva din cadrul stabilității lor intrene? Cum va fi proiectată consolidarea lor în exterior? Ce reacție vor provoca? De aici va reieși problema Asiei Centrale (...) Afganistanul reprezintă o temă mare și multiplan, care se leagă în mod direct de Asia Centrală(...)Ce lecție a oferit ca experiment Afganistanul în contextul aplicării forței militare și care a avut ca scop influențarea dezvoltării a țării? Mi se pare că experiența Afganistanului a fost unul catastrofal(...) Sunt de acord că încă nu există un „Mare joc”. Ea se va reliefa. Она будет назревать. Ca să utilizez termeni mai vechi, noi, evident, reducem, dar există astfel de lucruri care nu dispar din practica internațională, chiar dacă lumea se modifică. Acestea sunt subiectele de impact, subiectele relației cu parteneii, subiectele competiției. Asia Centrală reprezintă un exemplu atractiv pentru reflecții care se leagă de această temă, pentru că suntem la acel stadiu, când putem să orientăm dezvoltarea în albia cooperării, nu a adversității. Aceasta va avaea loc când „Marele Joc” va dispune de un pilon al său prin care va fi încurajată interacțiunea marilor jucători externi și nu vor exista contradicțiile unora cu alții. În acest raport noi trebuie să depășim niște complexe pentru că astăzi se examinează cu multă suspiciune ce fac alți participanți. Acest sindrom al neîncrederii și suspiciunii trebuie să fie depășit. Întrebarea care se impune constă în aceea dacă interacțiunea solicită o prezență a țărilor, în particular, a SUA, UE (interesul UE, după mine este infim). Noi am fi interesați să interacționăm cu Uniunea Europeană în Asia Centrală în cazul asigurării stabilității în regiune. Evaluarea pozițiilor SUA în regiune este una complicată(...) Pe de o parte, acest război a născut foarte multe consecințe. Așa ceva nu se uită. Foarte multe întrebări se leagă de acesta: viitorul situației din Asia Centrală în general, destinul Pakistanului, relațiile cu India(...) Există un pericol în faptul că în Rusia se vor impune cei care vor să restabilească imperiul. Atunci noi iarăși ca miopii ne vom avânta într-acolo și în consecință vor lupta cu cineva. Acest lucru se cere a fi evitat. Aceasta depinde cum va fi formată politica din interiorul țării noastre și cum se vor comporta SUA. Dorim noi aceasta sau nu, dar ne determinăm scopurile în dependență de acțiunile SUA, aceasta reprezintă o tradiție de formare a politicii noastre externe ” . Expertul organizației de la Shanghay (Academia de științe sociale de la Shanghay, Centrul de cercetări a Rusiei din cadrul Centrului de cercetări a Organizației de la Shanghay, Chjan Tzyanyjun afirmă că asigurarea securității regionale este una foarte complicată dacă se reiese din situația Afganistanului. „După anul 2014 în fața Asiei Centrale se ridică trei potențiale amenințări: 1) Extremismul. Încă de la sf.anilor 1990 în Asia Centrală au apărut organizații islamice regionale ( Mișcarea islamică a Uzbekistanului, Hizb ut-Tahrir, Mișcarea islamică a Turkestanului Oriental, etc.). Ele sunt legate de terorismul internațional și de ideile separatismului. Actualmente, luându-se în calcul victoria revoluției islamice în lumea arabă, dja se observă o activizare în activitatea organizațiilor islamice radicale din mai multe regiuni ale lumii. Apar noi fundamentaliști contrarevoluționari, spre exemplu, salafiții. 2) Crima transfrontalieră. Din Afganistan prin Asia Centrală decurge fluxul de droguri în Rusia și Europa...În afară de aceasta sporește migrația ilegală și contrabanda cu arme. 3) Pătrunderea forțelor teroriste externe în Asia Centrală. Se acutizează situația în regiune. Se relevă caracteristicile deteriorării situației în Afganistan și Pakistan. Competiția dintre marile puteri în regiune acutizează situația în Asia Centrală. Evenimentele din 11 septembrie i-a oferit SUA un caz exclusiv de dezvoltare a războiului afgan. Folosindu-se de resursele țărilor din Asia centrală și fiind în acord cu Rusia, SUA și-a edificat în Uzbekistan, Tadjikistan și Kârgâzstan propriile sale baze militare. Acest fapt i-a permis americanilor să-și introducă forțele sale militare în Asia Centrală. Locația regiunii a sporit în cadrul jocului strategic global. SUA și-a sporit influența sa în Asia Centrală în scopul realizării intereselor sale strategice în Regiunea Asia Pacific. Activitatea pe care o desfășoară SUA în regiune a provocat o atenție mai mare din partea Rusiei și Chinei. Aceste două state și-au potențat interacțiunea și au începu să-și consolideze cooperarea cu țările din Asia Centrală, atât la nivel bilateral, cât și la un nivel multilateral în cadrul Organizației de la Shanghay, OTSC. . Reprezentantul Institutului de cercetări strategice de pe lângă Președintele Republicii Kazahstan Murat Laumulin consideră că „SUA și Europa reprezintă ceea ce desemnăm noi astăzi Occidentul politic. Ei au început să activeze în Asia centrală după prăbușirea URSS, să revendice valori comune și în aparență se reliefa într-un asemenea mod. Numai că la mijlocul anilor 1990 a devenit clar că părțile dispun de diferite priorități și aplică diferite metode. Politica SUA față de regiune a fost formulată în luna august 1992. Raportul „Noua geopolitică în Asia Centrală”, se pare, a stat la baza acțiunilor administrației Bush Sr. În cadrul strategiei americane au fost stabilite cinci priorități, acestea se mențin până în zilele noastre, au fost substituite exclusiv prioritățile lor: 1) arma nucleară, pe care o deținea Kazahstanul (până în anul 1995); 2) soarta rezervelor de resurse energetice ( a doua parte a anilor 1990); 3) amenințarea fundamentalismului islamic (în acea perioadă vorbim despre Iran, nu despre Afganistan sau Arabia Saudită); 4) conflictele interetnice, ciocnirile interconfesionale, războaiele; 5) neadmiterea ca Rusia să-și restabilească controlul asupra regiunii. Uniunea Europeană nu avea o concepție aidoma celei americane. Documente de un asemenea tip au început să apară abia la sfârșitul anilor 1990. Germania a fost acel lider care s-a angajat să formeze o strategie pentru Asia Centrală. Europenii mizau pe asistența tehnică și pe o inserție a valorilor occidentale. În cea de-a doua jumătate a anilor 1990 a fost dezamăgită(...) Există câțiva factori care pot excita activizarea americană în regiune(...) înrăutățirea relațiilor cu China și atunci semnificația Asiei Centrale va spori. Un alt factor este cel iranian. Un conflict de amploare de lungă durată cu Iranul nu a fost eliminat de pe agendă. Rusia are o oportunitate unică în cazul desfășurării unei politici integraționiste de succes . Între timp, în ultimii ani, pe arena regională apar noi jucători care își urmează scopurile și obiectivele. Spre exemplu, interesele UE în Asia Centrală se leagă de asigurarea securității sale din sfera energetică. Bruxelles a elaborat programul INOGATE, care se focalizează pe o aprofundare a cooperării în industria energetică (petrol și gaze) și a diminuării dependenței Europei față de resursele energetice rusești. Scopul unui alt program european - ТРАСЕКА – constă în dezvoltarea infrastructuroo de transport și ieșirea UE către China prin intermediul Asiei Centrale ocolind Rusia. Programele europene sunt capabile să exercite o influență semnificativă asupra regiunii, care în fapt reprezintă un „teritoriu tampon” între Europa și lumea musulmană. Uniunea Europeană se consideră un garant al securității și manifestă interes față de cooperarea cu țările din Asia Centrală și care ar avea la bază unor valori comune din sfera de securitate. În luna iunie 2007 UE a prezentat documentul „UE și Asia Centrală: strategia unui nou parteneriat”. Bruxelles-ul a declarat că securitatea și stabilitatea reprezintă interese strategice prioritare . În strategia UE- Asia Centrală din anul 2007 se afirmă că UE este interesat în sfera de securitate, stabilitate, a drepturilor omului și bazei legislative în Asia Centrală în subiectele interregionale, a extinderii UE și a Politicii Europene de Vecinătate (ENP), care a apropiat Europa de Asia Centrală, dar și de resursele energetice impunătoare pe care le are regiunea, capabilă să-i asigure securitatea în sfera energetică. Din cele șapte puncte a direcțiilor prioritare pe care le enunță strategia, cel dea-l șaselea se raportează în mod direct la securitate „lupta împotriva amenințărilor și greutăților comune”. Cu sprijinul Comisiei Europene au fost concepute documentele legate de orientare a asistenței tehnice: a. Strategia de asistență regională (2007-2013) , b. Programul Orientat (2007-2011) . O treime din întreaga valoare a sumei de 750 milioane de euro de până în perioada anului 2013 a fost orientată către programul regional de cooperare și două treimi înspre programele bilaterale. Un alt actor geopolitic interesat de regiune se arată Republica Islamică Iran, care manifestă interes față de rețeaua de transport din Asia Centrală și din jurul său. Teheranul consideră că accesul direct la regiune îi va permite să iasă din izolare și să fie diminuată presiunea la care a fost supus ca urmare sancțiunilor internaționale. O atenție specială pentru Asia Centrală și de Sud Est s-a remarcat din partea Rusiei a avut în anii 1990 atunci când influența rusă s-a reîntors în regiune și avansarea Chinei a început să slăbească. Pe de altă parte, relațiile altor state musulmane cu țările din Asia Centrală care-și subliniază o identitate musulmană derivă din apartenența la anumite organizații islamice (OCI-Organizația de Cooperare Islamică) și recurg la educația și ritualurile islamice. O atare imagine le asigură accesul și sprijinul financiat din partea Băncii de dezvoltare islamică, sunt finanțate de fundațiile Emiratelor Arabe Unite proiecte de infrastructură și proiecte din sistemul bancar islamic . Patru state turco-lingvistice își revendică apartenența la fondul lingvistic turcic și cooperează cu organizațiile și statul turc, cum ar fi „TIURK” (Organizația internațională de cultură turcă), în schimb Tadjikistanul joacă carea persană în direcția Iranului . Un alt actor interesant care și-a stabilit zona de influență în Asia Centrală este Rusia. Riusia a inaugurat o serie de proiecte personale de securitate și pentru Asia Centrală, despre care am mai spus- UEA (inclusiv Comunitatea Statelor Independente), OTSC, are rol decizional alături de China în Organizația de la Șanghay, a fost până de curând în G 7+1, G-20, este parte a Consiliului de Securitate al ONU, în AEAN, în clubul sttaelor emergente BRIC(S). Într-un articol Ian Bremmer și Nouriel Roubini consideră că rolul și locul Rusiei este unul forțat și că nu trebuie să se regăsească nici în „G-8”, de unde a fost eliminată, dar nici în BRICS . Ei consideră că Rusia nu este capabilă să ajute Afganistanul, nici zona euro, iar în Iran și Siria reprezintă o problemă. BRICS-ul reprezintă o concepție a economistului Jim O’Nil de la Banca Goldman Sachs. Banca Goldman Sachs predicționa că blocul economic BRICS va dispune de 40% din PIB-ul mondial în anul 2050 și va reprezenta patru din cele cinci economiii ale lumii. Banca avansa scenariul extinderii organizației și includea Turcia, Indonezia, Coreea de Sud și Iranul- BRIIICTSS. Pozițiile țărilor din BRICS în Consiliul de Securitate al ONU sunt diferite: Rusia și China au pledat pe tema siriană într-un anume fel, India, Brazilia și Africa în alt mod. În cadrul BRICS s-a dezvoltat formatul trilateral „Rusia-India-China”. În alt context, trebuie să spunem că Rusia și China în anul 2015 au semnat un acord în sfera securității informaționale la nivel global, pe care mass-media rusă l-a evaluat ca pe un pact cibernetic . ANEXE Populația Rusiei și lumea musulmană (date retrospective, evaluări, mln. oameni) An Rusia Marea Rusie Eurasia Centrală Orientul Mijlociu și Africa Orientul Mijlociu / Apropiat și Asia de sud Asia Sud Estică Lumea musulmană 1700 11-16 14-20 4-6 30-35 40-45 11-17 85-103 1750 14-21 17-26 5-7 30-33 45-50 14-19 94-109 1800 17-27 26-42 5-7 36-40 50-56 17-21 108-124 1850 33-42 56-70 8-10 40-46 60-67 23-28 131-151 1900 69-71 135-139 10-12 58-66 80-92 33-40 181-210 1950 101-102 180-181 13-15 106-112 142-153 69-72 330-352 2000 143-146 290-295 50-54 475-522 516-554 206-214 1247-1344 Note: 1 populația în frorntierele Federației ruse, 2 populația în frorntierele Rusiei imperiale și URSS, 3 populația musulamnă în Caucaz și Asia Centrală, 4 în Orientul Mijlociu inclusiv Turcia, Iran, Afganistan, 5 nu sunt luați în considerare musulmanii din Rusia, China, din țările de pe alte continente care nu au intrat în compoziția evidențiată în tabelul regiunilor date. Teritoriul conflictului Anul izbucnirii conflictului Părțile conflictului Instrumentul disputei Cauzele conflictului Osetia de Sud 1990 - 2008 Osetia de Sud –Georgia/ implicație Rusia-desemnată stat agresor Autodeterminarea Osetiei de Sud Etnice, politice, economice. geoeconomice Abhazia 1989 - 2008 Abhzia – Georgia/ / implicație Rusia-desemnată stat agresor Autodeterminarea Abhaziei Etnice, politice, economice, geoeconomice Transnistria 1989 - 1992 Moldova- Transnistria/ / implicație Rusia-desemnată stat agresor Autodeterminarea Transnistriei Etnice, politice, economice, geopolitice, geostrategice Carabahul de Munte 1988 - 1994 Republica Carabahul de Munte (rep.Arțah), Armenia, Azerbaidjan/ implicație Rusia Autodeterminarea Carabahului de Munte Etnice, politice, economice Tadjikistan Cecenia/Ickeria – Rusia Donețk/Lugansk Crimeea 1992-1997 1991 - 2009 2014 2014 Puterea –opoziția din Tadjikistan Elita oficială a Rusiei – Republica Cecenia Ickeria Ucraina versus elitele locale/ Rusia Ucraina +tătarii din Crimeea versus Rusia Război civil Autodeterminarea Ceceniei Autodeterminarea Republicilor Donetsk/ Lugansk Anexarea Crimeei Etnice, politice, economice Etnice, politice, economice/ geoeconomice Etnice, politice, economice, geopolitice Geopolitice, geostrategice, etnice, economice, geoeconomice

13. Drumul Matasii. Abordari geostrategice.


Perioada de înflorire a Drumului Mătăsii datează cu sec.II î.e.n., când s- a format un sistem a intinerariului terestru de trnzit comercial transeurasiatic și s-a dezvoltat în decursul a 18 secole, până la sf.sec XVI, fiind cel mai longeviv din istoria Chinei și a asiei Centrale. Prezența chineză în regiune și relațiile chinezo-central asiatice purtau un caracter comercial-economic, pe când subiectele de securitate și cele politice erau secundare. - În plan economic și în perioada emancipării Drumului Mătpsii entitățile statele, poziționate pe teritoriul Asiei Centrale actuale, au servit ca punte comercială și de transport între Europa și Asia, iar tranzitul terestru reprezenta principala locomotivă de dezvoltare economică și a progresului științific a regiunii, dar și a proximității din cadrul Eurasiei. - În sfera de securitate relațiile Chinei și a Asiei Centrale erau extrem de importante chiar dacă influențau diferit sistemul relațiilor internaționale din acea perioadă. Trebuie să precizăm că aceste relații erau „împletite” organic și exprimau nevoia de-a controla anumite segmente a comunicațiilor comerciale de pe uscat. În același timp, trebuie să subliniem faptul că atât guvernatorii Chinei, dar și cei din Asia Centrală depuneau suficiente eforturi care urmau să asigure securitatea acestor fluxuri comerciale, ori în perioada existenței Drumului mătăsii nu doar China, Asia Centrală dar și spațiile adiacente, întreaga lume, era cuprinsă de revolte și războaie. Prin urmare securitatea fluxurilor comerciale constituia o problemă cheie, care se afla pe agenda relațiilor bilaterale și a celor multilaterale, pentru că majoritatea statelor/ formațiunilor erau interesate să dezvolte un comerț internațional, pe teritoriul cărora trecea itinerariile caravanelor. În sec.XIII și XIV un important segment al Drumului Mătăsii era controlat de patru mari formațiuni statale: imperiul dinastiei Yuani, „imperiul central asiatic” (în sec XIII și începutul sec. XIV – Ulus Jagatay, iar la sf.sec. XIV – imperiul lui Amir Temur), imperiul dinasitiei Hulagizilor și Hoarda de Aur. Aceste formațiuni statale chiar dacă erau într-o competiție una cu alta și încercau să ia sub controlul lor un segment cât mai mare din Drumul Mătăsii, concomitent reușeau să ajungă la niște înțelegei principiale între ele și să asigure ordinea pe segmentele magistralei. O relativă excepție de la regula diviziunii controlului Drumului Mătăsii o putem considera ca de-a doua parte a sec.VII și prima jumătate a sec.VIII, când imperiul dinastiei Tan în fapt a controlat o importantă parte a segmentului Drumului Mătăsii din Asia Centrală. Numai că la mijlocul sec. VIII o mare parte a Asiei Centrale a ajuns sub controlul Califatului Arab. În anul 751 armata chineză a fost înfrântă de cea arabă în bătălia de la Talass, în proximitatea Tarazului contemporan, centru administrativ al Jambâlskului, fosta regiune Jambul din Kazahstan. În consecință, China a pierdut din influența geopolitică, iar Asia Centrală devenise o parte componentă a Lumii Islamice. Apusul Drumului Mătăsii La sf. Sec. XVI are loc o dezvoltare ascendentă a curieratului în domeniul transportului maritim și care în epoca marilor inaugurări geografice modifică rațiunea itinerariilor de transport. Reporientarea comerțului mondial din zona rutelor terestre spre cele maritime produce mutații geopolitice în întregul sistem al relațiilor internaționale. În plan economic, politic și a securității sporește realmente însemnătatea comunicațiilor maritime și a teritoriilor limitrofe/ maritime ale Eurasiei, pe când semnificația spațiilor interne se diminuiază. În perioada sec. XVII–XIX au fost însușite teritoriile din proximitatea marină și au căpătat o relativă însemnătate în cadrul spațiului eurasiatic, dar în plan economic acestea au rămas ca având o semnificație secundară. Cu toate că în sec. XIX-XX are loc o integrare economică de consolidare a spațiului eurasiatic în cadrul Imperiului Rus sau a URSS-ului, se desfășoară o globalizare, orientările prioritare din cadrul dezvoltării economice și cooperarea este mult mai amplu facilitată de transportul maritim, iar centrele industriale sunt amplaate în proximitatea comunicațiilor maritime, care sunt considerate arterele principale ale comerțului mondial. În perioada apusului Drumului Mătăsii când se deteriorează relațiile de anvergură a comerțului pe uscat între Europa și Asia se sistează și relațiile de transport, comunicare, de producție, științifice, etc. între China și Asia Centrală. În anul 1760 uygurii se lipsesc de independență după ce sunt atacați de trupele chineze și manciuriene, iar teritoriul Turkestanului de Est intră în componența Chinei. I se dă o nouă denumire –Sinytzian, ceea ce în traducere înseamnă „noua frontieră”. În schimb regiunea Asiei Centrale și spațiile mixte și interne ale Eurasiei ajung o lungă perioadă să se află într-o izolare economico-geografică. Asia Centrală nu a depășit sindromul izolării nici în perioada Imperiului Rus sau a URSS-ului, iar relațiile sale cu China, până la implozia URSS-ului, se reflectau la un nivel minim, iar rolul regiunii de punte între Europa și Asia nu a fost restabilit. Singura structură care îi cuprinde pe cei mai importanți actori din spațiul eurasiatic – China, Federația Rusă, Kazahstanul și celelalte state din Asia Centrală- o reprezintă Organizația de cooperare de la Șanghay. TRACECA- un coridor de transport ce evită frontierele Rusiei Fig. 1. Coridorul de transport Europa-Caucaz-Asia (TRACECA) În prezent TRACECA (Transport Corridor Europe Causcasus Asia) reprezintă un proiect internațional, care a obținut un mare sprijin internațional în sfera financiară, organizațională, juridică, tehnică, etc. în cadrul proiectelor UE care prevăd formarea unor căi transcontinentale alternative. Acesta este un coridor de transport, care unifică Europa și Asia evitând Federația Rusă . Programul TRACECA s-a născut la conferința internațională de la Bruxelles care a avut loc în luna mai în anul 1993 și la care au participat miniștrii de comerț și transport din opt state, care au format nucleul TRACECA, cinci republici din Asia Centrală și trei din republicile din Caucaz. La conferință a fost adoptată decizia de a se contribui tehnic la realizarea programului, finanțat de Uniunea Europeană, de dezvoltare a coridorului transport pe direcția Occident –Orient din Europa, prin traversarea Mării Negre, prin Caucaz și Marea Caspică și ieșind în Asia Centrală. În luna septembrie din anul 1998 premierii a 12 state au semnat ”Acordul multilateral de bază cu privire la transportul internațional de dezvoltare a coridorului Europa-Caucaz-Asia” (AMB), astfel exprimându-şi doleanța de a dezvolta relații economice, comerciale și de comunicare a transportului în regiunile Europei, la Marea Neagră, în Caucaz, la Marea Caspică și în Asia. În prezent membri ai AMB sunt: Azerbaidjan, Armenia, Bulgaria, Georgia, Kazahstan, Kârgâzstan, Moldova, România, Tadjikistan, Turcia, Uzbekistan și Ucraina. Turkmenistanul este membru al programului TRACECA, dar nu este membru AMB. La 4 mai 2009 AMB a fost ratificat de Republica Islamică Iran, astfel formându-se o platformă serioasă de dezvoltare a cooperării a țărilor în cadrul Programului TRACECA nu doar în subiecte legate de transport și de infrastructura de transport, dar și legate de cooperarea investițională și identificarea unor orientări de perspectivă în alte domenii. O serie de state (Afganistan și Pakistan) au solicitat oficial să li se acorde dreptul să adere la Program. Lituania și Egiptul și-au manifesta doleanța să asiste în calitate de observatori, iar Lituaniei i-a fost acordat acest drept la ședința țărilor membreTRACECA, din Kârgâzstan, din iunie 2009. Coridorul TRACECA reprezintă un sistem alternativ și vital, care permanent se configurează și se dezvoltă ( fig.1). Programul TRACECA reprezintă în felul său un efort de renaștere al Marelui Drum al Mătăsii ce ar porni din China spre Europa prin raioanele Asiei Centrale și Asiei Mici. În prezent nu există reale itinerarii terestre în această direcție, nu au fost păstrate, dar este și de înțeles, ori există o comunicație maritimă între Europa și Asia de Sud-Est. În afară de ţările membre a programului TRACECA, printre adepții ei se numără Uniunea Europeană, China, Japonia, Republica Coreea și alte state, care consideră și sprijină ideea strânselor relații comercial-economice pe care trebuie să le aibă Orientul cu Occidentul. Spre exemplu, Uniunea Europeană este astăzi principalul finanțator a proiectelor TRACECA. Printre adepții programului TRACECA trebuie să fie amintită Statele Unite ale Americii, unde a fost adoptată o lege specială ”Actul Strategic al Drumului Mătăsii”. În Actul respectiv se acordă sprijin statelor din regiunea TRACECA și se acordă atenție infrastructurii de transport, dar și se exprimă doleanța că noile state din regiune nu vor mai fi dominate de fluxurile în transport și comunicativ de către un alt stat. De asemenea, partea americană consideră că prin acest coridor de transport se va garanta ieșirea stabilă și neafectată a resurselor energetice pe piețele internaționale. Proiectul Rusiei ”Nord-Sud” o alternativă la TRACECA În luna septembrie din anul 2000 la Sankt-Peterburg, ca urmare a inițiativei Federației Ruse, dar și a Iranului și Indiei, a altor state din Sudul Asiei a fost semnat acordul constituirii coridorului de transport ”Nord-Sud” . Coridorul acesta, conform opiniei iniţiatorilor proiectului, este destinat să asigure legăturile de transport stabile între regiunile centrale ale Rusiei, ceea ce presupune că se încearcă conectarea Europei Centrale și de Nord cu Marea Arabiei (sudul Asiei). Ca să fie dat în exploatare coridorul de transport, Ministerul de transport al Federației Ruse a estimat că va fi nevoie de o investiție de 3 mlrd. de dolari. Inițiatorii proiectului consideră că proiectul ”Nord-Sud” nu este o alternativă a coridorului TRACECA, dar poate să redistribuie substanțial fluxurile de transport pe continentul eurasiatic. Programul TRACECA dispune de competitori direcți cum ar fi Transsiberianul rusesc, în proiectul căruia se alocă resurse importante. Conform informațiilor celor de la SA ”Căile ferate ruse” volumul de investiții numai în cadrul Programului dezvoltării feroviare a coletelor în container prin Transsiberian va avea o valoare de 11 mlrd. de ruble în anul 2015. În cadrul acestei programe va fi realizat proiectul ”Transsib în decurs de 7 zile”, care va permite să fie redusă la 4 zile perioada de transportare a încărcăturilor din porturile ce se află în Extremul Orient către frontierele vestice al Federației Ruse.

12. Lumea Islamica de factura asiatica. Provocări și amenințări în regiunea asiartica


Lumea musulmană din prima jumătate a sec. XX a fost supusă presiunii din partea stateșpr dezvoltate europene. Ca urmare a rezultatelor din primul război mondial s-a destrămat principalul reper și simbol al său –Imperiul Otoman. În locul lui a apărut un stat național turc (în anul 1923 în Turcia a fost abolit sultanatul, iar în anul 1024 califatul).În Persia în locul imperiului Qajarilor a fost instituită o nouă monarhie –Pehlevi, care s-a orientat către rădăcinile istorice și din acest considerent a fost schimbată denumirea țării în Iran, în anul 1927. Prăbușirea Imperiului Otoman a încurajat și activizat lupta arabilor care au început să-și obțină suveranitatea națională. Principalul impediment le-au reprezentat pozițiile Marii Britanii și Franței. Egiptul în anul 1922 se reorganizează în regat, numai că englezii își mențin influența asupra acestei țări:baze militare și controlul asupra canalului Suez. În cadrul musulmanilor din India în perioada celor două războaie mondiale existau două tendințe: de sprijinire a naționalismului indian comun și de edificare a încă unui stat musulman. Adepții naționalismului pe bază identității religioase au reușit să divizeze țara și să creeze Pakistanul, prima republică islamică. Aceasta se întâmplă după cel de-al doilea război mondial, când se prăbușește sistemul colonial, care a permis popoarelor islamice să inspire alt aer. În context, în Orientul Mijlociu, după primii ani de război se formează un sistem a statelor arabe. La est, în afară de Pakistan, obține independența Indonezia musulmană, iar mai târziu și Malaezia. La mijlocul secolului XX lumea islamică nu reprezenta un areal important și consistent. Potrivit evaluărilor, numărul musulmanilor în lume era în anul 1950 de 330 – 350 mln de persoane, ceea ce reprezenta 13 – 14% din populația mondială, puțin mai mult decât la începutul secolului ( a se vedea tabelul din anexe). În cea de-a doua jumătate a secolului precedent are loc o explozie demografică în lume ca urmare a creșterii accentuate a populației din regiunile mai puțin dezvoltate, printre care se numără și cea islamică. Unul dintre conflictele cu o bază etnoreligioasă l-a constituit în sec. XX cel dintre Pakistan și India. Ne vom concentra atenția pe conflictul indiano-pakistanez și pe dinamica conflictuală a acestuia. Istoria contradicțiilor pakistanezo-indiene apare o dată cu apariția pe harta lumii în luna august 1947 a Indiei, altfel zis a Uniunii Indiene și a Pakistanului. Marea Britanie le acordă statutul de dominioane independente, după ce într-un mod planificat și în grabă părăsește colonia imperială. Ambele tinere state tind să-și consolideze puterea. În consecință Pakistanul ca stat a fost constituit de două mari masive teritoriale, care nu interferau unul cu altul: Pakistanul Occidental (Pakistanul contemporan) și Pakistanul Oriental (Bangladeshul contemporan). Între India și Pakistan s-a insituit o dispută legată de soarta celui mai mare teritoriu(cnezat/voievodat, circa 200 mii de metri pătrați) denumit Jammu și Kashmir. Războiul/ conflictul care se axează pe importanța apei În primăvara anului 1948 guvernul statului indian Panjabul de Est a sistat furnizarea de apă care Pakistan, care a fost reglementat pașnic, dar în acest mod i s-a arătat cât de mult depinde de vecinul său. Convențiile temporare pentru apă au fost valabile până în anul 1960, ulterior acestea au fost substituite de Acordul pentru dezvoltarea bazinului râului Ind, care prevedea divizarea și distribuția resurselor de apă ale râului Ind și afluenților săi, pentru ca în trei râuri de est să fie folosite de India și în alte trei vestice de Pakistan. Religia în secolul trecut reprezenta pentru politicieni un fenomen pe cale de dispariție. Hinduismul facil se împăca cu entitățile politice laice. Secularizarea avea adepți printre musulmani, dar islamul era foarte strâns legat de ideologie și politică. Hinduismul și islamul s-au poziționat ca sisteme închise, ermetizate, unul față de altul în sistemul de credințe și reprezentări. Acestea întruchipau diferite metode și forme de autoidentificare în spațiul istoric și în cel politico-internațional. Hinduismul se orienta către un teren cultural propriu/local, către tradiția originală a Indostanului; pe când islamul în plan cultural era atras către o moștenire arabo-musulmană, „privea înspre Arabia”. În afară de factorii cultural-religioși asupra naturii statelor exercita influență stracutura distinctă a societății lor. În India exista o cultură urbanp și foarte slab ierarhizată, bazată pe tradiție. În anul 1954 Pakistanul semnează un acord cu SUA în domeniul apărării, care îl ajută să se reînarmeze și să-și majoreze numărul militarilor din propria armată. India, în perioada anilor 1950, pune accentul pe o dezvoltare a industriei grele și insistă pe componenta militară. În toamna lui 1962 India este umilită de către China populară în războiul de frontieră. După aceasta cheltuielile militare ale Indiei au sporit de două ori, a crescut numărul militarilor. În anul 1965 India a respins atacul militar al Pakistanului care a fost început în Kashmir. Cel de-al doilea război indo-pakistanez s-a desfășurat conform etapelor clasice. a. în aprilie-iulie 1965 au loc pregătirile de război; b. în august, pe teritoriul din Kashmir ( la loc deschis și închis)se produc ciocniri; c. în septembrie, război deschis, care este transferat de India dincolo de Kashmir, chiar dacă nu au îmbrăcat formele unui război total; d. luptele de mare amploare se încheie printr-o relativă victorie politico-propagandistică și militar-pozițională a Indiei. În luna ianuarie 1966, cu URSS în calitate de mediator, se încheie acordul de la Tașkent care remediază provizoriu chestiunea Kashmirului ca pe o contradicție principală în relațiile Indiei și Pakistanului. În prim plan este enunțată problema Pakistanului de Est. După moartea lui Neru din anul 1964 tolul de lider a națiunii indiene i-a fost încredințat I.Gandhi. În țară avea loc o consolidare a scoetății și economia era orientată spre sectorul statului. Statul se consolida militar. Acest lucru a determinat India în anul 1971 să speculeze criza politică acută din Pakistanul Estic și să-i sprijine militar pe adepții separatismului și să fie creat un stat al bengalilor musulmani. Inițiat de această dată de India – cel de-al treilea război indo-pakistanez- a fost cel mai extins și care a dus la un rezultat foarte important: capitularea armatei Pakistanului de Est la 16 decembrie 1971 și apariția unui nou stat în Asia de Sud, Bangladesh. Se spune că dacă nu ar fi existat o presiune din partea SUA și URSS atunci existența Pakistanului ar fi pusă astăzi sub sumnul întrebării. Pentru că a pierdut partea de est a țării în anul 1971, Pakistanul insistă pe consolidarea societății și articulează accentele propagandistice pe construcția unei stat ce reclamă a fi o „mare putere” și pe consolidarea identității islamice. După eșecul din războiul cu India, militarii, care au guvernat din anul 1958, bazându-se pe parlament, ales de către colegiul electorilor, transmit puterea civililor. Liderul celui mai puternic partid politic „noul Pakistan” Z.A.Bhutto devine și șeful statului. În anul 1973 Pakistanul adoptă o constituție de tip parlamentar, chiar dacă rolul militarilor rămânea unul extrem de important. Militarii au rămas arbitrii principali pe tema puterii. În anul 1977 ei comit o lovitură de stat, îl dau jos și îl execută pe prim ministrul Z.A.Bhutto. În țară este instituit unregim autoritar de tip islamic. De la începutul războiului afgan, după introducerea trupelor sovietice în Afganistan, a sporit brusc rolul Pakistanului în strategia politică a SUA. Pakistanul a devenit un jucător cheie în situația regională, pentru că prin intermediul statului pakistanez era furnizat ajutorul pe care îl acorda Occidentul și statele islamice opoziției afgane (mujahedinilor), care luptau cu guvernul de la Kabul și cu armata sovietică. În această perioadă are loc o reînarmare a statului pakistanez și sunt oferite credite și tehnică militară de către SUA, subvenții de către Arabia Saudită și sunt furnizate tehnologii și arme din China. Pakistanul devine deținătorul avioanelor americane F-16. În acei ani China socialistă și Uniunea Sovietică erau adversari strategici, iar Pakistanul era examinat de Beijing ca un aliat împotriva URSS-ului. Într-o atare situație autoritățile pakistaneze, neîntâlnind impedimente din partea SUA, a obținut accesul la tehnologiile chineze de producere a armei nucleare, concomitent și-a sporit nivelul de modernizare a industriei nucleare în baza realizării unor contracte importante cu firme străine și a achiziționat reactoare nucleare și de îmbogățire a combustiei atomice. În anul 1986 șeful conducerii militare a Pakistanului generalul-președinte M.Ziya uly-Hak a declarat într-un mod indirect, dar foarte credibil că în fapt Pakistanul este capabil să fie o putere nucleară. Deceniul anilor 1980‑a decurs sub semnul consolidării politico-militare a Pakistanului. Pakistanul dorind să slăbească India a oferit tabere de antrenament separatiștilor sikhi pe teritoriul din Pundjab. După ce au fost neutralizați în anul 1984 sikhii au pregătit și realizat asasinarea Indirei Gandhi. A urmat un val al separatismului care a provocat o slăbire a Indiei pe întreg perimetrul central al acesteia, pe partea endogenă - la nord-est, mai întâi de toate în Assame, la sud –acolo unde acesta se întâlnea cu separatismul tamililor din Sri Lanka -și la nord vest, unde a izbucnit mișcarea pentru formarea statului sikh Halistan din Pundjab. Separatismul a cuprins Kashmirul musulman. A izbucnit o răscoală locală, care a fost îmbrățișată de mai multe categorii sociale. Pakistanul a reacționat și a trecut din Afganistan, de unde se evacuaseră trupele sovietice, iar câteva mii de participanți din cadrul djihadului afganez erau legați de Kashmir. Eforturile Indiei care a încercat să înăbușe răscoala din Kashmir a condus în primăvara anului 1990 la o tensiune în relațiile cu Pakistanul. Putea izbucni încă un conflict și India nu a insistat pentru că știa că Pakistanul o domină în sfera nucleară. *** În arealul musulman de la sudul Rusiei, în proximitatea frontierelor sudice al frontierelor din Eurasia Centrală (Caucaz și Asia Centrală), sunt poziționate patru state independente și o autonomie –raionul de nord al Irakului, Kurdistanul Irakian. Toate au o formă de guvernământ republican. În spatele acesteia se ascund o diversitate de elemente ale democrației și autocrației atunci când sunt realizate atribuțiile de putere, iar formele existene de adminsitrare statală demonstrează o tipologie proprie: — sistemul parlamentar al Turciei se află sub o presiune continuă încă din anul 2002, când la putere s-a instalat Partidul proislmic Dreptate și Dezvoltare. — La sfârșitul anilor 1970 în Iran s-a instituit democrația islamică, care combină sistemul electoral parlamentar, liderul suprem spiritual (rehbara) și conducerea duhovnicească a teologilor șiiți. — În raionul Irakul considerat kurd există un sisyem democratic, care dispune de un propriu parlament și un guvern autonom, dar în care se observă o concentrare a puterii în mâinile unei elite de clan și de trib. — La finele anului 2001 în Afganistan a fost instituit un regim democratic care se bazează pe sprijinul trupelor SUA și NATO. — Din anul 2008 Pakistanul a trecut la un sistem parlamentar, dar situația este dificilă din punct de vedere economic și pentru că trupele militare ale țării și-au propus să poarte un „război global împotriva terorismului”. - Islamiștii. Astăzi când vorbim despre islamiști ne focalizăm pe salafiții radicali care reprezintă o amenințare. În Asia Centrală clasificăm în trei categorii ale islamului: - islamul oficial (în Europa și SUA se consideră că regimurile din Asia Centrală sunt antiislamice, dar care împărtășesc și se sprijină pe islamul conservator); - islamul popular, o categorie electică; - islamul radical. *** Rolul sporit al Turciei care tot mai intens începe să influenţeze geopolitica regională, relevă că jocul în care europenii şi americanii vor miza pe factorul turc (chiar dacă nu este un stat UE) în scopul realizării unor proiecte care nu i-ar permite Rusiei să saboteze iniţiativele europene şi euroatlantice în domeniul energetic. Un rol special pentru securizarea frontierelor și descurajarea terorismului îi revine Organizației Tratatului de Securitate Colectivă, care a fost fondată de Moscova și în care sunt parte componentă și câteva state din Asia Centrală. OTSC este concepută ca o organizație ce conferă o integrare în sfera de securitate. Conform statutului OTSC, statele participante la Tratatul de securitate colectivă din 15 mai 1992 activează în strictă conformitate cu angamentale asumate de statutul ONU, de hotărârile Consiliului de Securitate al ONU și care se conduc de princiipiile recunoscute de dreptul internațional. Statele care au aderat la OTSC sunt Rusia, Armenia, Kârgâzstan, Belorusia, Kazahstan, Tadjikistan. OTSC a semnat un acord în 2010 un acord cu ONU care îi conferă rolul de participant la procesul de stabilitate și securitate regională și internațională, inclusiv calitatea de pacificator internațional. Principalul obiectiv al organizației constă în asigurarea stabilității și securității în regiunea Eurasiatică, în mod special spațiul postsovietic. *** În cadrul statelor cu o compoziție islamică obervăm tendințe centrifuge care subminează frontierele de stat. Destructurarea se manifestă pe liniile demarcării diferențierelor etnice, în zona problemelor de apă se reflectă o contradicție etnică, sectantă și etno-confesională. În marele spațiu geopolitic, aidoma Egiptului, în India se observă fenomenul difuziei puterii, slăbirea statului ca instituție de instituire a violenței. Se evidențiază două niveluri politice: la nivelul superior remarcăm statul și societatea urbană, deschisă, iar în cel de-al doilea nivel distingem o democrație marginală (tribală, comunitară) și o societate rurală închisă ermetic. Opoziția militară radicală, așa zisa Internațională islamică –în formă ilegalistă- acționează în ambele niveluri, atât în cel superior cât și în cel inferior. Grupările militare ale DAESH și Al Qaida tind să submineze și să distrugă ordinea existentă și obțin anumite realizări în acest sens, apelând la dezecelibrele istorice și contextele regionale.

8. Procese integrative și dezintegrative în Asia Centrală și de Sud Est.


Plină de necunoscute este și evoluția țărilor din Asia Centrala. Au înalte rate de creștere a populației și, în același timp, sunt printre cele mai sărace republici ale fostului spațiu sovietic. Rolul lor clasic în vechea diviziune socialistă a fost acela de a produce materii prime. Proiecția dn jurul Organizației de la Șanghay. Organizației de la Șanghay aliază o populație de câteva miliarde de oameni și totodată posedă piețe economice de o anvergură impresionantă. În prezent Organizația de la Șanghay este percepută ca un bloc politic, inaugurat să contracareze anumite tipuri de amenințări: terorism, comerțul cu droguri, etc. Totuși, țările care participă în cadrul activității organizației sunt interesate și de dimensiunea economică:” China alocă bani în Organizației de la Șanghay și în securitatea Asiei Centrale în scopuri economice; pentru sprijinirea satbilității livrărilor purtătorilor energetici, pentru crearea coridoarelor de transport în direcția Republica Populară Chineză și construcției în perspectivă a unor zone a comerțului liber”, explică președintele Fundației de sprijinire a cercetărilor orientaliste Serghei Luzeanin” . Organizația de la Șanghay și securitatea energetică ”Una din propunerile, lansate săptămâna precedentă la forumul experților Organizației Șanghay, care s-a desfășurat în Kazahstan, a conchis în asocierea producătorilor asiatici și a consumatorilor energetici, adică în asociații a producătorilor, asemenea, cum ar fi Rusia și Kazahstan, cu consumatori, cum ar fi China, și, potrivit opiniei experților Organizației de la Șanghay, India și Pakistan. Unul din avantaje a pe care îl va avea un asemenea sistem va consta în aceea că va lipsi necesitatea exportării cărbunelui și combustibilui ca materie primă din țările, care nu fac parte din Organizația de la Șanghay, ceea ce va permite să fie edificat un sistem închis și securizat. Totodată nu a fost menționat faptul că rețeaua eurasiatică terestră va putea să micșoreze vulnerabilitatea Chinei de la perturbările din livrările resurselor energetice transportate către Statele Unite în actualitate prin intermediul mării, în cazul unor conflicte. Nu trebuie să intrăm în panică, nu este vorba despre crearea unei noi Organizații a Tratatului de la Varșovia și la revenirea la un sistem mondial, care ar fi format din două blocuri. Numai că noi trebuie să conștientizăm că zilele indiscutabilului avantaj american și chiar occidental din sistemul economic mondial se aproprie de final, iar noi trebuie să ne pregătim în mod corespunzător” . După cum vedem, cooperarea din interiorul blocurilor economice nu se limitează doar la micșorarea barierilor tarifare și netarifare. Uneori, putem vorbi despre o semnificativă coordonare a politicii economice, în special atunci când se ivesc proiecte examinate de părți ca fiind unele prioritare. În scopul realizării politicii economice comune sunt edificate structuri financiare pentru dezvoltarea regională, care uneori au un statut juridic special. Practica occidentală, pe care a însușit-o Rusia, demonstrează excelent că inaugurarea unor asemenea institute pentru dezvoltare facilitează anumite avantaje. Experiența Băncii Eurasiatice pentru Dezvoltare, oficializat în anul 2006 de Rusia și Kazahstan a confirmat deocamdată logica proiectului. Această structură, sprijinită de cele două guverne, este capabilă să asigure financiar realizarea unor proiecte priorotare, chiar dacă acestea sunt de durată în ceea ce privește executarea lucrărilor, ele fiind la etapa inițială vor fi evitate de băncile comerciale, pentru că vor fi considerate că posedă un mare risc. Pe de altă parte, participarea unui institut interstatal care asigură financiar proiecte semnificativ va diminua riscurile politice pentru alți investitori. Totodată, asemenea institute pot obține raitinguri mult mai înalte din partea agențiilor internaționale și pot atrage alte resurse financiare. ”Agenția internațională de rating Moody's Investors Service a acordat Băncii Eurasiatice pentru Dezvoltare emitentul A3 ca rating pe termen lung și emitentul P-2 pe termen scurt. Raytingurile obținute de bancă sunt superioare ratingurilor Federației Ruse și ale Republicii Kazahstan (raiting Moody's-Baa2). În luna noiembrie a anului trecut BEAD deja a obținut raitingurile de creditare din partea celor de Fitch Ratings și Standard & Poor's, e adevărat că acestea erau la nivelul ВВВ+. Vicepreședintele Moody's Joan Feldbaum-Vidra consideră că” ratingurile reflectă statutul băncii ca fiind un creditor preferențial și, după cum se așteaptă, aceasteia i se va acorda sprijin în caz de necesitate, de două state participante, Rusia și Kazahstan” (...)” Sprijinirea acestuia de către statele participante va constitui factorul principal care va influența raitingurile din viitor acordate BEAD-ului”. - A anunțat ea. Un atare raiting înalt poate fi explicat nu doar prin capitalizarea de care dispune acesta, destul de avansată, dar și prin faptul că în comparație cu alte bănci internaționale de dezvoltare cei de la BEAD nu au un capital care să fie supus achitării la cerere. Mai mult de atât BEAD dispune de imunitate față de o eventuală urmărire judiciară și este eliberat de plata impozitelor” . Lista proiectelor BDEA reflectă exhaustiv structura intereselor comune ale statelor fondatoare. Inițial, în cadrul proiectelor care au fost finanțate cu succes s-a numărat: finanțarea extracției de uran și cromite, programul de modernizare tehnică a Stației Electrice” Ekibastuz” și proiectul noului avion rusesc de nivel regional” Suhoy Superjet 100” în cadrul programului statal de renaștere a industriei aviatice rusești. În consecință, utilizarea institurelor interstatale din cadrul blocurilor economice regionale oferă participanților anumite avantaje și în anumite cazuri pot fi examinate ca deținând o calitate promițătoare de instrument financiar. Organizația Tratatului de Securitate Colectivă (OTSC) Organizația Tratatului de Securitate Colectivă (OTSC) a fost creată în baza Acordului de securitate colectivă( care a avut loc în luna mai 1992) și a fost transformat în Organizație (cu Statut, buget, instituții și structuri) în anii 2002-2003, se poziționează ca o organizație multifuncțională de tipaj nou. Membrii OTSC astăzi sunt Armenia, Bielorusia, Kazahstan, Kârgâzstan, Rusia, Tadjikistan, Uzbekistan. Toate misiunile de pacificare ale OTSC pot fi recunoscute doar ca având legalitate de statele care au aderat la această organizație, nicidecum de comunitatea internațională. De ce OTSC nu poate avea funcții de pacificare în afara celor 6 state eurasiatice Codul OSCE în care sunt stipulate aspectele politico-militare ale securității( semnat și de Rusia) cere de la fiecare țară să întărească în legislația națională o serie de prevederi care în legislația rusă nu existau în mod clar formulate, în particular: - să întărească în legislația națională responsabilitatea militarilor pentru încălcarea normelor dreptului umanitar internațional în cadrul conflictelor militare (paragraful 31, Codul OSCE), inclusiv răspunderea personală pentru emiterea ordinelor, care contravine legislației naționale și internaționale; - să fie interzise formațiunile militare, care nu se subordonează organizației militare a statului sau în fapt nu sunt controlate de aceasta ; - preîntimpinarea ca să fie cumulate oportunități de către militari și formațiunile militare a executării unor misiuni(de luptă sau altele), care depășesc cadrul pentru care acestea au fost create ; - în legislație să fie întărită cerința conform cărși mecanismul neutralității politice a forțelor militare , etc. Organizația de reprezentare universală în regiunea europeană este Organizația de securitate și cooperare în Europa(OSCE). Există o cooperare între OTSC și OSCE, inclusiv reprezentanții OTSC sunt invitați la ședințele OSCE. Dar, nici o țară niciodată nu a sprijinit nici o rezoluție a reprezentanților OTSC, inclusiv la summitul OSCE de la Astana(anul 2010), când OSCE-ul era sub președinția Kazahstanului. Nu a fost adoptat la summitul de la OSCE nici „planul de acțiuni”(comune, pe care l-a introdus Kzahstanul). *** Odată cu prăbușirea URSSС și obținerea independenței de către țările din Asia Centrală în anul 1991 se părea că s-au deschis noi oportunități, unice în felul lor, de cooperare interstatală în spațiul Eurasiei, de restabilirea a Drumului Mătăsii, ca un itinerariu de tranzitare comercială între Asia și Europa. În prezent există proiecte de realizare a Uniunii Eurasiatice, dar și a Drumului Mătăsii. În primul proiect de anvergură este interesată Rusia care consideră că în acest mod poate reanima vechea tipologie a civilizației imperiale sovietice. Kazahstanul a fost statul care a furnizat un propriu proiect eurasiatic și s-a antrenat în proiectul eurasiatic rusesc, dar ulterior s-a arătat dezamăgit considerând că Rusia insistă pe un format propriu, în dezavantajul celorlalți actori participanți la proiect și că formulează o politică de coerciție la adresa acestora și de promovare exclusiv a intereselor sale. Cel de-al doilea proiect este văzut ca fiind un proiect al SUA și Chinei de relansare a Drumului Mătăsii. Situația pare complicată și delicată pentru că există o competiție a SUA, Rusiei și Chinei în regiune pentru consolidarea pozițiilor economice și politice. În acest sens China nu este interesat să apară o a treia putere în regiunea Asiei Centrale. În actualitate China și Rusia controlează itinerariile de transport ale regiunii și se crede că Drumul Mătăsii, un proiect pentru care pledează cel mai mult SUA și UE îi va deschide ușa Asiei Centrală în direcția sudică și va reformata întregul sistem de transport din regiune. Obținând independența în anul 1991 statele din Asia Centrală au devenit în mod practic unul dintre regiunile cheie ale planetei. După implozia URSS aici s-au ciocnit și continuă să se intersecteze și reliefeze competițional interesele celor mai importante puteri regionale și mondiale. Turkmenistanul, pe itinerariul Asia-Europa Turkmenistanul dispune de importante resurse de petrol și gaze. Dar, care este strategia de export a Turkmenistanului? Așhabadul s-a trezit, după prăbușirea Uniunii Sovietice, fără ca să aibă niște coridoare energetice proprii ce i-ar facilita ieșirea pe piața mondială. În consecință, Turkmenistanul depune eforturi colosale care au ca scop realizarea proiectelor de export a gazelor și integrarea în sistemul internațional energetic. Guvernul turkmen își propune să sporească volumul de extracție a gazului care sunt necesare noilor piețe de export. Turkmenistanul examinează o serie de proiecte de anvergură care au ca scop consolidarea securității energetice. Mediul analitic de la Așhabad consideră că în cazul în care resursele energetice din bazinul Galkânâș vor ava acces la Marea Caspică statul turkmen va deveni unul dintre cei mai mari exportatori mondiali în sfera gazului. Acum 22 de ani compania turcă ”Botas” a prezentat ideea gazoductului submarin din regiunea Caspică, care traversând Azerbaidjanul și Turcia ar livra gazul turkmen pieței europene. La începutul lunii iunie 2014 la Bodrum a avut loc o discuție între liderii Turciei, Turkmenistanului și Azerbaidjanului care au dezbătut acest proiect . Uzbekistan Un rol important îl joacă Uzbekistanul. Cu o populatie de 24 de milioane ș o suprafață mai mare decât a Germaniei și mai mică decât a Franței, beneficiind de o conducere realistă și hotărâtă, Uzbekistanul a consemnat în ultimii ani ritmuri de creștere economică. El se detașează dintre cele șase țări. Dar aceste țări suferă două tipuri de influențe cu semnificație geopolitică: influența țărilor islamice situate la sud - și influența Chinei situată la vest. Uzbekistanul, Tadjikistanul și Kârgâzstanul rămân sărace despre ce ne arată componența migranților din orașele rusești. Potrivit datelor Fondului Monitar Internațional, după nivelul PIB per persoană Tadjikistanul ocupa în anul poziția 153 din 182, Kârgâzstanul - 147, Uzbekistanul - 132, Turkmenistanul - 87, Kazahstanul 59. Situația apei în CSI și EvrAzEs Spațiul postsovietic, ca urmare a descopunerii URSS și a apariției mai multor actori pe arena internațională, a devenit unul în care se testează diferite forme integraționiste de reașezare. Apariția Comunității Statelor Independente, GUAM, EvrAzEs, Uniunea Vamală, iar mai noua viziune a Uniunii Eurasiatice determină centrul de putere de la Moscova să gestioneze efectul integrării prin viziuni commune din diferite domenii, ajustarea legislativă din domeniul apelor și-a găsit la rândul său un ecou în geospațiul est-european. Efectul integrării regionale a deteminat ca să fie prefigurate anumite politici commune sau să fie sugerate actorilor din CSI. La 16 noiembrie 2006 la cea de-a douăzeci și șaptea ședință de plen a Adunării interparlamentare a CSI a fost adoptat Codul Apei ca Model pentru statele din CSI (rezoluția № 27-10 din 16 noiembrie 2006). În anul 2006 atât Rusia, Ucraina dar și majoritatea statelor din CSI adoptă Codul Apei după modelul Codului Apei din CSI. Codul instituie bazele legale a activității statelor-participante în domeniul politicii apelor și abordările commune în în ceea ce privește asigurarea stabilă a utilizării apei în cadrul bazinelor de apă, îmbunătățirea calității apelor externe care ar fi conform interesului populației și dezvoltarea economică a statelor, menținerea ecosistemelor aquatice, dar și profilaxia, limitarea și reducerea influențelor transfrontaliere asupra obiectivelor de apă. Dezvoltarea cooperării comerciale și formarea pieței commune reprezintă un pas important în vederea integrării. Noua viziune integratoare a Rusiei cum este Uniunea Eurasiatică nu și-a desemnat deocamdată o politică oficială cu privire la domeniul apelor, sprijinindu-se pe setul documentelor din CSI sau a altor organizații regionale. În plan politic activitatea organelor EvrAzEs din sectorul energetico-aquatic sunt reglementate de deciziile Consiliului interstatal al EvrAzEs (152, 169 și 224) și al Comitetului de Integrare al EvrAzEs (472), care adoptă decizii legate de identificarea mecanismelor de interacțiune dintre statelor Comunității. Pare interesantă abordarea organizației regionale EvrAzEs, care trebuie văzută ca fiind aceeași cu cea a Organizației ”Cooperarea Central-Asiatică”. Deasemenea prin decizia Consiliului statelor Organizației ”Cooperarea Central-Asiatică” din 18 octombrie 2004 (fără participarea Rusiei) a fost aprobată Concepția de creare a consorțiului aqua-energetic, elaborate de Banca Mondială. Analiza abordărilor OCCA și EvrAzEs în domeniul reglementărilor energetic și de apă ne arată că nu există nici o deosebire principială. Carta verde a perfecționării mecanismelor de interacțiune între statele membre al EvrAzEs în reglementarea apei și a energetiei în Asia Centrală reprezintă un plan etapizat de formare a unor condiții avantajoase comune de piață în procesul integării sectoarelor ce țin de administrația apelor și energetică a economiilor statelor din Comunitate. Aceasta conține trei etape pe care urmează statele să le parcurgă. Fiecare etapă corespunde unui nivel din ce în ce mai avansat de integrarea în sfera utilizării și exploatării în comun a resurselor energetic a râurilor transfrontaliere Sârdarya și Amudarya. În cadrul elaborării Cărții verzi au fost luate în considerație contextele și concluziile: * Strategia regională de utilizare rațională și eficientă a resurselor energetice și de apă din Asia Centrală (elaborată în anul 2003 în cadrul programului special ONU pentru economiile Asiei Centrale); * Concepția de creare al consorțiului internațional în domeniul energetic și al apelor; * Concepția formării unei piețe electrice și energetice a statelor membre din CSI; * Adresarea participanților de la Conferința Internațională de cooperare regională în bazinele râurilor transfrontaliere către guvernele țărilor din lume și organizațiile internaționale. În calitatea de direcții prioritare în cooperarea economică pot fi evidențiate următoarele: 1. Utilizarea rațională a resurselor de apă, asigurarea securității ecologice a regiunii. 2. Resursele de apă trebuie văzute ca fiind folosite în scopul irigării și elaborării de energie și electricitate pentru diverse necesități și în diferite perioade ale anului, se cere elaborarea de comun acord a utilizării regimurilor de apă, după posibilitate să fie luată în considerație cele mai optimale interese ale țărilor participante ale uniunii de integrare. Trebuie de remarcat faptul că la Congresul ecologic internațional de pe NEVA, care s-a desfășurat în perioada 17-18 mai 2012, la Sankt-Peterburg, organizat de Consiliul Federativ al Adunării Federale al Federației Ruse, Adunarea parlamentară a statelor din CSI, s-a discutat cooperarea interparlamentară în sfera de securității ecologice și a armonizării legislative pe care trebuie să le realizeze cei din Comunitatea Statelor Independente și din statele Consiliului Europei. Un alt obiectiv pe care și-a propus Congresul îl constituie dezvoltarea dialogului între reprezentanții oganelor guvernamentale, cercurile de afaceri, instituțiile de cercetare, organizațiile non-guvernamentale în vederea sporirii eficienței ecologice a statelor din CSI.

7. Geocoenomia regiunii Asia Centrală și de Sud Est. Rolul ASEAN de formare a unui pol global. Puterea “G-urilor” ca fenomen mondial socio-economic.


Încă la sf. Sec. XIX secretarul de stat american J.Hay afirma: „Marea mediteraneană reprezintă oceanul trecutului, Oceanul Atlantic reprezintă oceanul prezentului, Oceanul Pacific este oceanul viitorului”. Și într-adevăr spusele lui J.Hay s-au adeverit pentru că regiunea Asia Pacific reprezintă o forță mondială de anvergură. Răsaritul Asiei cuprinde un imens triunghi care include Extremul Orient al Rusiei și Coreei la nord est până la sudul Australiei și către Pakistan la vest. În acest triunghi trăiesc circa jumătate din populația planetei și sunt stabilite cele mai mari țări dezvoltate industrial în lumea de astăzi –japonia, China, Australia, Noua Zelandă, Taiwan, Coreea de Sud, Hongkongul, Singapore, care posedă caracteristicile dezvoltării accelerate a economiilor naționale. Triunghiul dispune de un puternic potențial financiar, tehnologic, de producție, de resurse umane, de experiență și abilități în domeniul organizațional, a marketingului și sferelor de servicii, a exploatării rețelei de comunicații, imense resurse agrare, naturale și de muncă. Arhitectura Regiunii Asia-Pacific se proiectează de câteva decenii, iar în evoluția ei putem să vedem foarte bine trei etape. Prima etapă-” războiul rece”, când regiunea s-a exprimat în rolul de grădina din spate în confruntarea bipolară. Cea de-a doua etapă demarează cu finalul celui de-al” doilea război rece”. În Regiunea Asia Pacific au început să apară mai multe structuri regionale, au loc procese integraționiste, forumul regional ASEAN a însușit un caracter general asiatic la nivelul miniștrilor (FRA), în anul 1989 a fost creată Cooperarea Economică Asia Pacific (CEAP). Noii vectori de dezvoltare regională nu au destructurat echilibrul de forțe, nu au pus la dubii dominația politico-militară a SUA și poziția dominantă economică a Japoniei în regiune. Cea de-a treia etapă a demarat cu criza asiatică din anul 1997, consecințele căreia s-au concretizat într-o ulterioară, altă configurație reprezentativă a centrelor de putere, a avântului economic și potențialului militar în regiune. Au apărut noi locomotive economice, care au tras trenurile după ele, trenuri care până atunci erau legate de altă direcție. În Regiunea Asia Pacific s-a deteriorat echilibrul intern geopolitic, iar acest lucru a fost strâns legat de identificarea unor căi de interacțiune a statelor din regiune, mai întâi de toate în sfera economică. Structura ASEAN +3 devine baza noii mini-arhitecturi a subergiunii. Evident că acest lucru nu a fost pe placul multor jucători, în special al celora care nu au participat la proces. Criza economică globală din anii 2008-2009 a demonstrat forța țărilor din regiunea Asia Pacific și care au indicat trecerea la o nouă etapă de dezvoltare a integrării regionale. Criza economică globală s-a născut în Statele Unite, iar ieșirea din criză au asigurat-o în special țările asiatice din Regiunea Asia-Pacific, mai întâi de toate China și India. Forumul regional ASEAN (FRA), la care au aderat din 27 state, inclusiv Federația Rusă, se pronunță în calitate de mecanism principal al dialogului politic regional în problemele păcii și ale stabilității, de contracarare a noilor provocări și amenințări din perioada contemporană, în cooperarea multilaterală din sfera de securitate și în vederea formării măsurilor de încredere. Un rol sporit îl joacă formatele ASEAN+1 cu principalii parteneri ai organizației. Numai că formatul cu participarea Rusiei nu este atât de important pentru țările din Asia Sud Est ca și formatul de dialog pe care-l are ASEAN-ul cu SUA, China sau Japonia. Ia avânt cooperarea în formatul ASEAN+3 (China, Japonia, Coreea de Sud). În același timp, deocamdată, nu s-a sesizat un succes în cadrul Regiunii Asia Pacific legat de” diplomația preventivă”, chemată să remedieze conflictele ce se ivesc și să elimine temerile unor țări din regiune că s-ar putea produce o agresiune militare, că s-ar extinde focarul unui eventual războiului sau ar apare concomitent mai multe conflicte armate. De asemenea, există ideea de creare a unui grup 8 (” G8”) a Regiunii Asia Pacific, componența căruia ar fi SUA, Japonia, China, Rusia, India, Republica Coreea, Australia, Indonezia. Ultima vreme a sporit interesul pentru Convenția de parteneriat strategic de la Oceanul Pacific. În anul 2009, președintele american Barac Obama a propus, la Tokio și-n Singapore, consolidarea parteneriatului transoceanopacific, în care intră Singapore, Noua Zelanda și Cili, care ar avea calitatea de fundament al viitoarei zone a liberului comerț din Regiunea Asia Pacific. Ideea australiană de creare a Comunității Asia-Pacific presupune cooperarea tuturor țărilor cheie din regiune, inclusiv a SUA și a Rusiei. Situația care se degajă în Regiunea Asia Pacific se carcaterziează exlusiv în parametrii procesului de integrare reciprocă, care sunt legați de formarea și consolidarea ulterioară a comunităților și asociațiilor economice și politice ce dezvoltă relațiile multilaterale (ASEAN, FRA, APEC, OCȘ, BRIC, ASEAN+3, ASEAN+8, trilaterala „China-Japonia-Coreea de Sud”, Rusia-India-China”, etc). Eesența Summitului Asiei de Est constă într-un comerț fără bariere (în acest sens sunt activ create Zone ale liberului comerț) și liberalizarea piețelor în statele partenere. Pentru obținerea de profituri maximale din operațiunile de comerț extern memebrii Sumitului Asiei de Est tind să evite valuta intermediară cum ar fi cazul dolarului american și să aibă afaceri în alte monede de referință. Încă în anul 2008, când criza economică globală era avansată, și până-n prezent ca alternativă la dolarul american jucători regionali cum ar fi Australia, Japonia, China propuneau ca modalități de plată propriile monede naționale. La etapa actuală Rusia și China au reușit să ajungă la un acord cu privire la o problemă acută regională cum este Coreea de Nord, în anul 2010. China a avut o poziție neutră în ceea ce privește aderarea Rusiei la Sammitul Asia de Est în anul 2005 și a sprijinit intențiile ei în anul 2010. Conducta petrolieră” Rusia-China din anul 2010 a consemnat intențiile celor două state de a avea niște relații strategice pe termen lung, iar noul acord din anul 2013 a consfințit un parteneriat strategic extins. În raport cu Coreea de Sud, un alt jucător neînsemnat din Regiunea Asia Pacific, Rusia și-a format niște relații directe și neafectate de poziția Moscovei în tematica Coreei de Nord, care de multe ori nu coincid cu cea a Seulului. Coreea de Sud mizează pe parteneriatul pe care-l are cu SUA în sfera asigurării securității, iar cu Japonia are relație legată de exportul de tehnologii avansate, iar Rusiei i-a rezervat rolul de” putere mare în materie primă”. În această cheie, în luna noiembrie 2010, Moscova și Seulul au semnat un acord de livrare al gazului natural rusesc în Coreea de Sud, în valoare de 1,5 mln. Tone, pe o durată de 20 ani. Livrările sunt realizate de compania rusă” Sahalin Enerdji” în cadrul proiectului” Sahalin 2”. Sloganul companiei este unul foarte promițător:” Trebuie să fim sursa energetică de referință în Regiunea Oceanului Pacific”. Dar ca să fie realizate asemenea proiecte în raport cu Coreea de Sud ar fi avantajos ca acestea să se desfășoare nu prin calea marină, cum se întâmplă astăzi (prin intermediul vaselor maritime din Vladivostok), ci luând calea terestră- prin conductele ce ar traversa China sau Coreea de Nord. Deocamdată, acestă variantă este ireală. În interiorul organizațiilor și inițiativelor, în care Moscova pretinde să aibă un rol activ (cum ar fi APEC, East Asia Summit (EAS), АSEAN), în care fiecare țară dispune de vot, iar fiecare vot în favoarea Rusiei reprezintă un pas înainte în realizarea scopurilor sale .

6. Caucazul ca factor de instabilitate in regiune.


Ne propunem să insistăm asupra poziției statelor din Caucaz, pentru că fiecare dintre ele prezintă serioase dificultăți în tentativa lor de-a își obține independența. Este semnificativă în acest sens situația Georgiei. Georgia se învecinează cu Marea Neagră unde are două porturi: Suhumi și Batumi. Pe de altă parte, valoarea poziției geopolitice a Georgiei a crescut datorită descoperirilor de resurse petrolifere din Marea Caspică, această țară situându-se pe unul dintre drumurile pe care petrolul ar putea ajunge la Marea Neagră și de aici spre Europa. Georgia este o țară relativ mică, are o suprafață aproximativ egală cu cea a Irlandei în care trăiesc 5, 5 milioane de locuitori. Cu o pauză de câțiva ani, imediat după primul război mondial, ea a fost de la începutul secolului al XIX-lea integrată în Rusia. Până în anul 1990 avea un nivel de trai peste media republicilor unionale. Ea producea cele mai bune vinuri din fosta URSS și avea un export masiv, întrucât fostul imperiu nu avea o producție proprie cât de cât îndestulătoare. În plus, georgieni erau buni comercianți și ei aprovizionau piața Moscovei cu zarzavaturi (erau considerați „milionarii socialiști"). De la acest nivel, în anul 1995 locuitorii capitalei - Tbilisi - nu aveau apă caldă decât de două ori pe săptămână câte două ore. Georgia și-a proclamat independența în anul 1991, iar primul președinte care a câștigat alegerile a fost Zviad Gamsakurdia. Din anul 1992 puterea a fost preluată de Eduard Șevardnadze, fostul ministru de externe al URSS. Se părea că Georgia va deveni cu adevărat independentă. Numai că pe teritoriul său au izbucnit mișcările de independență a unor provincii. Prima a fost cea inițiată de Osetia de Sud. Osetinii, popor din Caucaz, trăiesc în două provincii: Osetia de Nord integrată în Federația Rusă (600 mii de locuitori), și Osetia de Sud (100 mii de locuitori dintre care 65% osetini și 30% georgieni) care face parte din Georgia. Osetia de Sud își proclamă independența. Georgia declară neconstituțională hotărârea de separație Izbucnește un conflict militar care ia sfârșit doar în anul 1993, când Georgia aderă la CSI, prilej cu care dobândește sprijinul Moscovei în soluționarea conflictelor interne. În mai 1996, se semnează Memorandumul ruso-georgiano-osetin cu privire la asigurarea securității și încrederii între părți. Dupa același scenariu se produce și conflictul din Abhazia - republică autonomă a Georgiei, situată pe litoralul Mării Negre (540 mii de locuitori dintre care 17% abhazi, 43% georgieni și 17% ruși) având capitala la Suhumi. Abhazia își declară independența, Tbilisi nu recunoaște hotărârea, izbucnește conflictul armat, abhazii fiind sprijiniți de "voluntari" din Caucazul de Nord. Cert este că la 14 mai 1994 a fost semnat la Moscova un acord de încetare a focului în zona conflictului georgiano-abhaz care prevedea crearea unei zone de securitate unde sa fie dislocate forțe de menținere a păcii din cadrul CSI. În 1996, Georgia și Abhazia au convenit la o "prelungire a mandatului trupelor ruse". Deci, republicile unionale sunt supuse unor presiuni din partea Moscovei. Și ele nu au de ales. Acceptă medierea Moscovei, acceptă trupe rusești pentru a-sș salva existența statală. Pe de altă parte, exemplul dat arată cât de complicată este situația nu numai în Caucaz, ci în mai toate republicile unionale. Fiecare republică are "pungi de populație" de altă etnie care pot repede deveni masă de manevră. De aceea, problema independenței acestor republici față de Rusia este foarte complicată și trebuie tratată cu mare prudență și cu întelegere. Armenia nu are ieșre la mare sau la alte căi de comunicație importante. Trei dintre cele patru țări cu care se învecinează sunt islamice (Turcia, Azerbaijan și Iran), iar de Georgia este despărțită de un munte traversat numai de o cale ferată care nu poate transporta mai mult de o pătrime din comerțul țării. Poziția sa este izbitor de asemanătoare cu cea a Nepalului sau Lesoto - deci fără acces direct la o cale de comunicație importantă. De aceea, o buna relație cu Moscova este principala soluție de supraviețuire. Cea mai mare țară caucaziană - Azerbaidjanul (8 milioane locuitori) - a suferit mult în urma conflictului din Nagorno Karabah pentru că a fost întrântă de o țara mai mica (Armenia) și pentru că a pierdut un important teritoriu. Regiunea Nagorno Karabah (Karabahul de munte) a fost o enclavă în cadrul Azerbaidjanului. Cei 190 de mii de locuitori ai săi erau în proporție de 80% armeni și 20% azeri. În 1920, congresul armenilor din Nagorno Karabah decide unirea acestei zone cu armenii. La intervenția lui Stalin, acest teritoriu este cedat Azerbaidjanului. Am menționat acest lucru pentru că era o practică imperială - pe care au practicat-o nu doar rușii, dar în care Stalin a înregistrat adevărate performanțe - de a face asemenea împarțiri și reîmparțiri care să creeze potențiale surse de conflict. La sfârșitul deceniului al IX-lea au loc demonstrații ale armenilor din enclava în favoarea unirii cu Armenia. Se ajunge la un conflict deschis. În primavara lui 1993 se declanșeaza ofensiva etnicilor armeni în urma căreia sunt deschise două coridoare de legătură cu Armenia și este cucerit 10% din teritoriul azer. Cu un an mai târziu are loc un gen de reglementare, un acord semnat de părțile implicate la Moscova. Azerbaijanul este o țară vecină cu Iranul (de altfel pe teritoriul său trăiesc mulți iranieini). Pe de altă parte, importanța acestui stat a crescut odată cu descoperirea rezervelor de petrol din Marea Caspica. Frustrat de victoria armeană, precum și de sprijinul sovietic/rusesc implicit acordat Armeniei în timpul conflictului, Azerbaijanul dezvoltă legături vizibile cu Occidentul (mai ales cu SUA). De altfel, și țările occidentale au tot interesul să amplifice cooperarea cu Baku. De aceea traiectoria acestei țări va fi, fără îndoială, ascendentă. Turcia, puntea ce leagă Asia de Europa Turcia are un rol important în Marea Neagră, mai ales de stat-tranzitor a resurselor din marea Caspică și Asia Centrală. George Friedman scrie că Turcia va deveni o mare putere în următorii 50 de ani , ”dar în următorul deceniu, care va fi o perioadă de tranziție a Turciei, ce se va transforma din acel stat, cu care se ciocneau Sovietele în sistemul de alianță cu SUA, într-o putere ce renaște cu al său drept suveran. , Turcia nu va fi pionul nimănui și își va exprima interesele sale dincolo de frontierele sale. Renașterea ei va avea loc printr-un proces lent și care se va fi marcată nu de un singur eșec și de o singură dezamăgire, dar chiar și astăzi poate fi sesizată influența ei comercială în bazinul Mării Negre . În ultimii ani are loc o transformare geopolitică a Turciei , care este atent privită de un alt stat care se recomandă eurasiatic - Federația Rusă . Turcia contemporană devine o piesă importantă pentru popoarele turcice din fosta Uniune Sovietică , inclusiv și pentru ruși. Elita turcă și-a descoperit valoarea într-un spațiu geopolitic, geoeconomic și socio-cultural diversificat. Turcia eurasiatică este membru asociat al Uniunii Europene, membru NATO și a mai multor organizații de impact internațional. Fiind membru NATO și partener strategic al SUA, Turcia desfășoară o politică destul de independentă de Occident. Turcia a aderat la NATO în anul 1952 când războiul rece se afla pe o pantă avansată și când existau temeri că e posibilă o intervenție sovietică orientată spre Istanbul și că se dorește a fi ocupate strâmtorile Mării Negre. În anul 1961 în Turcia au fost amplasate rachete americane de rază medie. În replică, Moscova a amplasat rachete sovietice în Cuba și s-a produs Criza din Caraibe. În cazul dacă s-ar fi produs un conflict militar între cele două superputeri Turcia s-ar fi expus ca o țintă sigură în fața focoasele sovietice. Actualmente armata turcă este văzută ca a doua armată după SUA în cadrul Alianței Nord – Atlantice după numărul de forțe militare (652 de mii de militari). Conform legii fundamentale, garant al statului laic este armata turcă, care de trei ori (în anii 1960, 1971, 1980) a preluat puterea, ca să asigure menținerea orientării chemaliste. De-a lungul timpului armata turcă a deținut funcții politice cheie în cadrul statului. Armata turcă dispune de lansatoare a rachetelor operativ-tactice, de 4,2 mii de tancuri, 500 avioane, fregate cu rachete și corvete, de corăbii ale infanteriei marine și submarine. Turcia a creat cea mai puternică flotă militar-maritimă modernă din regiune, care de 4 ori depășește flota Rusiei. Serviciile speciale turce se subordonează statului major, iar trupele de destinație specială nu sunt cu nimic mai prejos de trupele de destinație specială ale SUA sau Marii Britanii. Turcia contemporană intră în ”Grupul douăzeci” și aspiră să fie primită într-o zi în ”G-7”. Ankara a inițiat Organizația de Cooperare Economică de la Marea Neagră. Turcia joacă un rol activ în Asia, unde se află în ”G-7” al Asiei alături de China, India, Indonezia, Arabia Saudită, Coreea de Sud. În iunie 2010 la Istanbul a avut loc al treilea summit al organizației internaționale - Consfătuirea interacţionării și a măsurilor de încredere pentru Asia. Turcia a încercat să-și remedieze relațiile cu Armenia și se pronunță pentru edificarea unei organizații regionale în problema Caucazului de Sud. Iranul încă din perioada Imperiul Otoman reprezintă un adversar geopolitic al Turciei. Este arhicunoscută doleanța Iranului de-a deveni un furnizor strategic a gazelor pe piața europeană. Iranul a avansat o serie de propuneri geoeconomice atractive jucătorilor din bazinul Mării Negre, inclusiv proiectul construcției unui gazoduct continental Iran - Europa, care trebuie să se întindă prin Armenia, Georgia, Ucraina și Rusia . În prezent Turcia și Iranul sunt egali ca factor demografic, conform PIB-ului Ankara este în fața Teheranului. În ultima perioadă se relevă o apropiere geostrategică între Turcia și Iran în regiune și va sporește rolul celor două state în problematica irakiană. Turcia alături de Brazilia se află printre mediatorii problemei nucleare din Iran. Pentru Statele Unite și NATO Turcia reprezintă cel mai important partener în Orientul Mijlociu. Politica estică a Turciei este mult mai flexibilă și nu împarte lumea cum o abordează Rusia exclusiv în alb și negru, în ”ruși” și ”fasciști”. O eventuală consolidare a relațiilor ruso-turce va fi privită foarte dureros de Occident și ar presupune un afront proiectului Intermarium, ar reprezenta un scut eurasiatic pe axa Marea Neagră-Marea Baltică. Turcia se confruntă cu două mari provocări în cadrul proiectelor sale geopolitice: islamiștii se pronunță pentru o activizare a rolului Turciei în Orientul Mijlociu, iar eurasiaticii pledează pentru o integrare a popoarelor turcice. În context, sporeşte dependența Occidentului față de Turcia. Uniunea Europeană va depinde de o Turcie care va avea calitatea de ”punte energetică”. Cu toate că uniunea Europeană a traversat o criză profundă, Banca Europeană de Investiții a sporit considerabil alocația financiară în infrastructura turcă până la 2,7 mlrd. de euro anual. Turcia realizează o versiune proprie a doctrinei neoeurasianismului, bazată pe concepția liberală de parteneriat multiplu și în care sunt propuse elementele celei de-a treia căi, prin care încearcă să coopereze atât cu Occidentul cât și cu Orientul. Această orientare a acutizat lupta între occidentaliști și eurasianiști, ceea ce se evidențiază prin arestările din anul 2008 și 2010 a membrilor societății ”Ergenekon”. Modelul islamic (panislamismul) a fost compromis de fundamentalismul radical. Prin urmare, Turcia dispune de o proprie viziune integratoare a lumii pan-turcice. Rolul Turciei ca stat-punte între Europa și Asia și stat partener al intereselor occidentale în Asia se realizează prin intermediul proiectului pan-turcic eurasiatic. Un obiectiv important al Turciei îl reprezintă proiectul eurasiatic, prin intermediul Consiliului de cooperare a țărilor de limbă turcică, Consiliul turcic. În ultima perioadă Turcia s-a orientat prioritar spre Turkmenistan ca partener strategic. Astăzi în Turkmenistan activează estimativ 600 companii turce, orientate spre sfera comerțului, investițională, construcții, energetică, transport, comunicaţii, industria de textile și de prelucrare. În decurs de 22 de ani companiile turce au fost contractate în 600 de proiecte a căror valoare a fost de 21 mlrd. de dolari americani. Astăzi presa rusă reclamă că firmele turce predomină în licitațiile din Turkemnistan în domeniul resurselor energetice și elimină puternicele firme din regiune. China a anunțat că a realizat un acord favorabil și de perspectivă cu Turkmenistanul în domeniul livrărilor de gaz. Iar Turcia și Turkmenistanul au avut un volum a comerțului bilateral în valoare de 4 miliarde 746 milioane de dolari. Așhabadul importă din Turcia fabricate din metal, materiale de construcție, tehnică, electronică, utilaje de uz casnic, produse chimice și pentru industria ușoară, produse alimentare, resurse de transport și medicamente. Exportul turkmen include un volum mare de produse textile, produse energetice, chimice și a industriei ușoare, hidrocarburi, produse din sfera agroindustrială și animalieră. În perioada 2-5 iunie 2014 la Ankara a avut loc cel de-al patrulea summit al Consiliului de cooperare a țărilor de limbă turcică, la care au participat președinții Kazahstanului, Kârgâzstanului, Azerbaidjanului și Turkmenistanului și care a avut ca motto ”Consiliul turcic reprezintă Drumul Mătăsii în contemporaneitate” . Georgia, avanpostul euroatlantic din Caucaz Teritoriul Georgiei reprezintă o ieșire a resursele energetice din Asia Centrală pe piețele Rusiei și pe cele europene . Doar Turcia poate fi percepută ca o alternativă. Războiul ruso-georgian din anul 2008 a slăbit considerabil țara, iar cele două porturi strategice se află pe teritoriul unor republici secesioniste, care-s la discreția Moscovei. Georgia rămâne un avanpost al intereselor europene și euroatlantice în regiune, iar Rusia abordează politica statului georgian ca pe un front sudic al SUA și UE de descurajare a intereselor rusești în Caucazul de Sud și un front nordic de presiune asupra Iranului. Azerbaidjan, țara „confluențelor” enrgetice Importanța strategică a Azerbaidjanului a crescut o dată cu descoperirea rezervelor de petrol în Marea Caspică și datorită poziției sale cheie de realocare a hidrocarburilor înspre Europa. La 16 octombrie 2004 pe teritoriul Astafinsk din Azerbaidjan a avut loc ceremonia unificării sectorului azer și georgian a oleoductului Bacu-Tbilisi-Ceyhan . Voci din Alianța Nord Atlantică s-a pronunțat pentru amplasarea bazelor militare SUA în Azerbaidjan în cadrul strategiei de revizuire globală de amplasare a bazelor NATO în Europa EUCOM Transformation. Alianța își propune să asigure paza oleoductului Bacu-Tbilisi –Ceyhan . Azerbaidjanul are mai multe proiecte comune cu SUA, iar interesele statelor occidentale față Bacu a sporit semnificativ în ultima perioadă. Un partener strategic al Azerbaidjanului îl reprezintă Turcia la Marea Neagră , cu care a lansat mai multe proiecte de dezvoltare în bazinul Mării Negre. Câțiva ani în urmă Azerbaidjan și Turcia au demarat elaborarea proiectului gazoductului transanatolian (TANAP), care are menire să traverseze frontiera regiunii Turciei a Anatoliei până la frontiera ei estică. Actualmente Azerbaidjanul examinează oportunitatea de alimentare a conductelor sale cu resurse energetice turkmene care urmează să fie exportate în Europa prin Turcia. Azerbaidjanul este membru GUAM și rămâne un partener al UE în cadrul ”Parteneriatului Estic”. Ca și Ucraina, Republica Moldova sau Georgia, Azerbaidjanul este implicat într-un conflict latent cu Armenia, un aliat strategic al Rusiei și pe teritoriul căreia există o bază militară rusă. Caucazul are o însemnătate specială pentru Rusia, care se revendică ca având un strat identitar caucazian. Teritoriul republicilor din Nordul Caucazului din componența Federației Ruse depășește ca spațiu toate statele independente din sudul Caucazului. Chiar dacă s-au reliefat niște tendințe pozitive – diminuarea actelor teroriste, lichidarea liderilor „Emiratului Caucaz” și slăbirea acestei structuri, eliminarea din sânul administrației și sferelor de putere a unor funcționari importanți pe motiv că sunt corupți, Caucazul de Nord rămâne o regiune instabilă a statului rus . Din vara anului 2014 și-a manifestat interes pentru a destabiliza teritoriul organizația DAESH. În Caucaz (incluzând aici pe cel de Nord și de Sud) s-au produs șase conflicte militare și majoritatea nu sunt reglementate în totalitate. Jumătate dintre conflicte înghețate din spațiul postsovietic de facto se află în Caucaz –Abhazia, Osetia de Sud, Karabahul de Nord. În Caucaz a fost insitituit primul precedent de recunoaștere a fostelor autonomii din cadrul republicilor unionale în calitate de state independente (august 2008). Procesul de legitimizarea a fost congelat de Rusia. Tot aici Rusia a declanșat un război la adresa Georgiei în anul 2008 care a fost denumit „războiul celor cinci zile”. Agenția „Minchenko Conslting” a prezentat în anul2015 raportul „Evaluarea riscurilor politice în regiunea Caucaz: o analiză comparată” în care precizează că eexistă conflicte nereglementate mai vechi care reclamă noi riscuri ceea ce se reflectă într-un mod negativ în cazul atractivității investiționale a regiunii. Aceste sunt: 1. Creșterea haosului înspre sudul vechii frontiere sovietice pe întregul său perimteru; 2. Consolidarea Statului Islamic, racolarea de combatanți pe teritoriul Caucazului; 3. Escaladarea violențelor în zona karabahului de Munte și pe frontiera armeano-azeră. Vechile conflicte nereglementate nasc noi riscuri ceea ce negativ afectează atractivitatea investițională a regiunii. 4. Problemele sociale și de politică internă a statelor din regiune; 5. Devalorizarea valutară a țărilor din regiune ca o amenințare la stabilitatea macroeconomică a țărilor din regiun; 6. Impredictibilitatea viitorului politic a Turciei și Iranului; 7. Consolidarea apirațiilor euroatlantice ale Georgiei. Amenințările etnoconfesionale în adresa Federației Ruse, descrise de Institutul de stratgii naționale din Federația Rusă Amenințările etnoconfesionale la adresa securității Rusiei pot fi distribuite după gradul de periculozitate și care reies din crimele comise de către purtătorii ideologiilor etnice radicale și religioase. Mai ales că majoritatea atacurilor considerate teroriste în Rusia au fost realizare de radicalii islamici ai vahhabismului, care sunt lideri potrivit numărului crimelor cu caracter extremist. În regiunile Rusiei populate tradițional de etniile musulmane, radicalismul islamic strâns interacționează și se combină cu sepatismul etnonațional. Aceasta are lor în Povoljie (în primul rând în republicile Tatarstan, Bașkortostan) și în Caucazul de Nord. Vom enumera câteva dintre amenințările etnoconfesionale (interne) care planează asupra Rusiei contemporane: 1. Panislamismul (vahhabitismul): În Rusia contemporană termenul de vahhabism este perceput ca și o comuniune a ramurilor islamice agresive și non-tradiționale societății ruse (”djamatul islamic”, sunnismul ”extra-mazhab” și ”non-mazhab”). Determinarea conceptuală este mai mult politică, decât una religioasă, dar în acest caz anume componenta politică este una importantă, din punct de vedera a adepților curentului, dar și a periculosității, pe care o prezintă pentru stat. Vahhabismul rus este unul extrem de neordinar. Grupurile de bază pot fi clasificate astfel : 1) vahhabiții ”clasici” se autoidentifică ca salafiți (adepții ”saf islamului” sau a a islamului ”pur”); 2) Ihvanii sau ”Frații-musulmani”; 3) hizbuții (adepții partidului terorist ”Hizbut-Tahrir”); 4) tablighiții (adepții sectei extremiste din Pakistan ”Tabligi djamaat”). Numărul general a vahhabiților în Rusia eeste de 5% din numărul general a musulmanilor (estimativ 700 mii de persoane). În anul 2012 au fost create societăți vahhabite în majoritatea subiectelor Federației Ruse, în afară de Ciukotca. Comunitățile vahhabite acționează fără a se legaliza în registrele statului sau în cadrul unor dispățăminte ale Consiliului muftiilor din Rusia. Lobby-ul panislamic din Rusia De la începutul anilor 90 din secolul XX, în Rusia s-a pus bazele formării lobby-ului panislamic, care a inițial s-a format din liderii spirituali musulmani. Aceștia ar fi fost recrutați de predicatori din străinătate . Orientările panislamice ale imamilor și mufiilor au determinat ca să aibă loc o rebeliune în structurile tradiționale ale musulmanilor și să fie create în paralel numeroase organizații centralizate. Liderii care nu aparțin vahhabismului ”clasic” sprijină direct sau indirect anumite orientări ale radicalismului islamic, consideră experții de la Institutul de strategii naționale din Federația Rusă . Liderul spiritual al lobby-ului panislamic din Rusia este considerat președintele Consiliului muftiilor Rusiei muftiul Ravil Gaynutdin, care nu o singură dată s-a pronunțat și a sprijinit ideologia vahhabită . Alți panislamiști recunoscuți care exercită o anumită influență în comunitățile musulamane sunt considerați Nafigullu Așirov, Mukaddasa Bibarsov, filosoful ocultist Geydar Djemal, etc. 2. Panturcismul (panturanismul) . Ideologia prevede crearea unui stat laic supraetnic (Marele Turan) a tuturor popoarelor turcice (în varianta panturcismului- pentru toate popoarele familiei lingvistice altay, care ar include alături de turci, pe bureați, kalmâci, popoarele grupului tungus-manciurian) pe cea mai mare suprafață a teritoriului Rusiei. A apărut la începutul secolului XX și este sprijinit din Turcia. Pretinde la un rol de consolidare a factorului antirus în cadrul popoarelor indicate. Gradul său de intensitate și de periculositate cedează substanțial vahhabismului (panislamismului), chiar dacă acesta nu prevede unificarea altayenilor, tuvinilor, hakașilor, bureaților, yakuților și a altor popoare din Siberia și Extremul Orient. 3. Separatismul regional siberian. Poate fi examinat ca o ”compensație” acordată popoarelor Siberiei și din Extremul Orient pentru faptul că nu s-au inclus în frontul antirus islamic. Principala bază etnică a mișcării nu constă și nu se adresează popoarelor neruse, ci este a rușilor sibirieni. Rușilor sibirieni li se sugerează că ei nu sunt ruși, ci o ”națiune” aparte, care este umilită de ”metropolă”, de Rusia europeană. O revigorare a mișcării s-a produs în ultimii ani. Aceasta se revendică ca o ”succesoare” a autonomismului siberian, care a apărut în cea de-a doua jumătate a secolului XIX. O apropiere tactică de panturcism este văzută ca una probabilă, ori în Yakutia și Tuva are lor după un proiect etnonațional. Totodată poate deveni avangarda separatismului regional cvasi-etnic din alte regiuni, populate preponderent de ruși. 4. Naționalismul popoarelor finno-ungrice . Pentru că majoritatea republicilor finno-ungrice sunt incluse în teritoriul Rusiei, mișcarea separatistă se poate concretiza ca rezultat a unei consolidări interrepublicane, dar și datoită pretențiilor pe care le poate avansa asupra unor teritorii complementare din cadrul Federației Ruse. Naționalismul popoarelor finno-ungricc examinează popoarele finno-ungrice ca fiind ”primordiale” și dispun de dreptul unor privilegii în partea de nord a părții europene a Rusiei, inclusiv regiunea Moscova și Siberia Occidentală. În acele subiecte ale Federației Ruse, unde nu există etnii finno-ungrice, acționează entuziaști care ”trezesc conștiința națională” (spre exemplu, popoarele merya din regiunile nord-estice ce aparțin circumscripției centrale federale). În mare parte mișcarea poartă un caracter laic, iar pe alocuri reliefează tendințe față de neopăgânism. În astfel de republici din Povoljie, cum ar fi Mordovia, Mariy-El, Udmurtia activ acționează prozeliții vahhabismului, care tind să convertească popoarele titulare de la ortodoxie la islam și să le integreze în mișcarea antirusă. 5. Confederalismul cvasi-etnic și separatismul regiunilor ruse . În mai multe regiuni sunt exploatate numulțumirile la adresa centrului federal, în special distribuția ce are lor în politica resurselor financiare a Moscovei și alimentarea ”exagerată” a Caucazului de Nord. În regiunile date rușilor li se sugerează că ei constituie o națiune independentă: ”volgarii”, ”uralienii”, ”pomorii”, etc. Separatismul siberian poate fi evaluat ca fiind unul extrem de ”avansat”, care dispune de rădăcini istorice și există tradiții dezvoltate în această orientare. În anumite localități se apelează la o conștiință ”etnică primordială”, combinată cu naționalismul finno-ungric. Pe același nivel se poziționează și interesul sporit care există față de neopăgănism. Pe cele patru orientări examinate le leagă apelul la drepturile omului și alte valori democratice, mai întâi de toate dreptul națiunii la autodeterminare, predomină caracterul laic și activitatea se exprimă într-un câmp al legalității, în special în domeniul cultural de iluminare. Majoritatea dintre aceste curente nu neagă bazele constituționale ale Federației Ruse, excluzând aici aspirațiile separatiste de edificarea a Marelui Turan sau separarea Kareliei, Yakutiei și Tuva. 5. Noile secte religioase . Se manifestă la nivelul respingerii religiilor, la baza cărei opțiuni se află majoritatea populației Rusiei, dar și în interiorul lor. Se formează o astfel de cultură și datorită activităților de prozeletism care decurg din exterior. În mare parte noile secte, care s-au desprins în ultima perioadă de la ortodoxia oficială, dar și cele ”importante” (Aum Senrikё, mormonii, scientologii, etc.), dar și neopăgânii pot reprezenta o amenințare numai ca un factor suplimentar în care ar exista o destabilizare sau s-ar concretiza o acutizare a crizei în societate. Aceasta se datorează relației nihiliste pe care o au față de ordinea civilă și de valorile acesteea, pe care le împărtășesc majoritatea societății ruse, dar ele nu pot fi calificate în particular și de sine stătător că ar fi o amenințare .

5. Geostrategia Federației Ruse pentru dimensiunea asiatică


Primul deceniu al secolului XXI modifică vectorii geopolitici ai Rusiei. Anul 2010 anunță o viziune strategică a Rusiei pentru Regiunea Asia Pacific și se enunță ”noua politică estică a lui Vladimir Putin”. Ulterior, Vladimir Putin se pronunță pentru inaugurarea proiectului geostrategic- ”Uniunea Eurasiatică. Cele două fenomene care trebuie privite și studiate într-un mod complementar. Întrebarea cheie, care trebuie pusă atunci când analizăm aceste două inițiative, constă în aceea dacă nu cumva ele reprezintă o replică a ascensiunii Chinei în regiunea Asia Pacific, inclusiv la rolul de ”hegemonie” al Chinei pe care-l are în Organizația de Șanghay și construcția unei paradigme geopolitice proprii ”eurasiatice”, distincte de civilizația Chinei comunisto-confucianiste sau a Indiei budiste. În fapt, Moscova a conștientizat faptul că Organizația de la Șanghay reprezintă o frontieră a expansiunii chineze. ”Noul spațiu economic” de la Oceanul Pacific până-n Europa a fost evaluat, într-un mod diferit, de școlile geopolitice rusești. Realiștii-etatiști au văzut alianța sino-rusă ca un fundament de descurajare a frontierei euroatlantice în lume și instituirea caracterul bipolar în relațiile internaționale, neomarxiștii și civilizaționiștii au salutat această alianță care a fost privită ca pe un colac salvator și o replică binevenită ”dictaturii NATO”, iar liderul comuniștilor ruși Ghenadie Ziuganov a precizat că Organizația de la Șanghay reprezintă un instrument de apărare a intereselor rusești. În cadrul emisiunii televizate ”Vesti”, din 25 august 2008, Ziuganov a afirmat: „Astăzi se cere în mod imperativ ca Organizația de la Șanghay să fie serios promovată și să fie dezvoltate relații bilaterale cu țările Asiei. Anume în Asia, în regiunea Asia Pacific vor avea loc cele mai importante evenimente ale secolului XXI” . Comuniștii ruși consideră că odată cu inaugurarea unei alianțe ruso-chineze se va relansa ideologia comunistă în spațiul eurasiatic, care poate să-i readucă în prim-planul vieții social-politice și să determine o reinstaurare a comunismului în Rusia, pe caracteristicile formulate de China ”roșie”. Slaveanofilii eurasiști, în frunte cu ideologul lor Alexandr Dughin, au văzut apariția Oraganizației de la Șanghay și ”noua politică estică” a Rusiei ca pe o victorie proprie și un succes de anvergură. Alexandr Dughin a dedus că ”visul lui Nazarbaev care s-a realizat politic reprezintă o victorie și triumful paradigmei eurasiatice și este ultima etapă al procesului de decolonizare”. Politologul rus Al.Dughin este deja arhicunoscut în comunitatea experților ruși ca fiind adeptul frazelor colorate și este excesiv de patetic. Totodată, el este cel care la mijlocul anilor 1990 a elaborat o carte în care a enunțat concepția ”Uniunii Eurasiatice”, pe care i-a dedicat-o președintelui Kazahstanului Nursultan Nazarbaev ca lucrare de referință pentru ”marele joc”, care presupune integrarea eurasiatică . În anul 2010 grupurile decizionale din Rusia au fost cuprinse de o euforie în ceea ce privește modificarea vectorilor geopolitici, iar viceministrul de externe Alexei Borodavkin avea să afirme: „Destinul a înzestrat Rusia cu o dublă identitate, făcând-o concomitent o putere europeană și una asiatico-oceanopacifică. Și în Euroatlntic, și-n Regiunea Asia-Pacific astăzi se produc mari mutații geopolitice, care nemijlocit afectează interesele rusești” . Interesul Moscovei pentru edificarea Uniunii economice eurasiatică, iar ulterior a Uniunii Eurasiatice, o roganizație complexă și funcțională, se deduce dintr-o perspectivă geopolitică și geoeconomică, dar și dintr-o viziune mult mai profundă pe care au dezvoltat-o cercurile decizionale rusești. Președintele Federației Ruse Vladimir Putin mizează pe proiectul Uniunea Eurasiatică și care ar urma să se bazeze pe 5 țări: Rusia, Bielorusia, Kazahstan, Kârgâzstan și Tadjikistan, iar politica integraționistă va fi orientată și către Ucraina, pentru că acest actor reprezintă regiunea geopolitică primordială în care este angajat vectorul occidental. Evident că primele percepții, pe care le-au avut liderii și populația din țările implicate în proiectul intergării eurasiatice, au fost diferite și chiar sceptice. Imperativele secolului XXI obligă ca Federația Rusă să fie privită ca o țară care are o identitate nu atât europeană sau eurasiatică, ci euro-oceanopacifică . Aceasta înseamnă că este necesar să fie avansate inițiative strategice în parametrii întregului continent, inclusiv (luându-se în considerare experiența integrării europene), în primul rând, în sfera economică. Federația Rusă consideră că aparține țărilor din Regiunea Asia Pacific, dar încă excesiv de slab își conștientizează această calitate . Obstacolul cel mai greu de depășit îl reprezintă percepția rușilor în general și a elitei politice și economice ruse față de Asia, pe care o tratează ca o regiune secundară din lume. ”Asiatica” este un cuvânt înțeles ca o înjurătură sau batjocură. În Extremul Orient există o considerație că de aici derivă atitudinea față de raioanele estice ale Rusiei considerate ca făcând parte dintr-o periferie neînsemnată dar necesară metropolei, pentru că dispune de materie primă și reprezintă un cap de pod politico-militar în Asia străină și inamică. În alte țări ale regiunii, Rusia nu este percepută ca o țară din Asia-Pacific, pentru că demografia, economia și politica statului rus, în principal, este orientată spre continentul european. Trebuie amintit că în anii 1802—1804 (de când în Rusia a început să se opereze cu statistica în sfera comerțului extern) Asiei, care în acea perioadă includea Asia Centrală și Persia, îi reveneau 10% export și 17% import. Către anul 1897 aceste proporții s-au modificat în următorul fel: exportul - 10,5%, importul - 11%. Cota importului s-a depreciat în favoarea Europei și parțial a Americii. De aceea Rusia, în mare măsură, a fost, este și va tinde spre Europa. Ministrul afacerilor externe al Rusiei Serghei Lavrov afirma următoarele în articolul său ce poartă titlul-” Politica Rusiei se întemeiază pe pace, securitate și dezvoltare stabilă în regiunea Asia-Pacific”, publicat în revista indoneziană” Strategic Review” :” Deja a devenit o axiomă că centrul de greutate în activitatea politică și economică de nivel mondial se mută în regiunea Asia-Pacific. Țările din regiunea Asia-Pacific demonstrează o certă creștere ritmică, chiar și-n condițiile unor situații complicate, care s-au arătat în ultimii ani în finanțele internaționale. Regiunea pe bună dreptate este denumită ca o locomotivă a dezvoltării globale, aici se formează o nouă construcție policentrică a lumii. Este adevărat că orientarea Asia-Pacific constituie una din prioritățile cheie din politica externă a Rusiei (...) Noi, binențeles, nu suntem abia apăruți în Regiunea Asia-Pacific. Rusia istoric este legată indispensabil de mai multe state din regiune. Sprijinul pe care l-am acordat noi a constituit una din condițiile hotărâtoare în victoria mișcărilor național-eliberatoare din Asia. Acesta este bine memorat de poparele Chinei, Indiei, Indoneziei, Mongoliei, Vietnamului, Cambogiei, Laosului și în alte țări. Astăzi, noi accentuăm cursul consolidării implicării noastre în procesele de cooperare politico-economică și integraționiste ce au loc în spațiul asiatico-oriental. Aceasta reprezintă o direcție pe termen lung, realizarea căreia poartă un caracter consecvent și sistemic (...) Rusia pe bună dreptate este percepută în Asia ca un factor important de stabilitate politico-militară și de dezvoltare stabilă. Noi nu avem ideologii ce ne-ar separa și nici” puncte nevralgice” cu țările din regiune, care nu ar putea fi remediate prin intermediul dialogului constructiv. Printre partenerii noștri strategici din Regiunea Asia-Pacific, interesați să coopereze strâns și multivectorial cu Rusia se numără China, India, Vietnam. Dinamic, în baza unei reciprocităț avantajoase se desfășoară relațiile cu Japonia, Coreea de Sud, are loc un parteneriat al dialogului cu Asociația țărilor din Sud-Estul Asiei (ASEAN)”. Indubitabil, interesul față de Rusia și jocul global în care este ancorat acest actor geopolitic se află pe agenda mai multor instituții de impact global, regional și național. Rusia ca majoritatea statelor este expusă procesului de globalizare și implicit tendințelor și noilor amenințări internaționale. Modelul democratic al Rusiei este unul care poartă în esență caracteristici autoritariste, iar libertățile din anumite domenii sunt restrictiționate. Există regiuni din Rusia unde anumite administrații locale au o arie de libertăți și drepturi mai extinsă și sunt unele în care o mare parte dintre acestea sunt restricționate. În ultima perioadă, în Rusia, anumite atitudini decizionale se revendică din perspectiva ideologiei alterglobalismului ca replică la globalism. Alterglobalismul este distinct de antiglobalism. Ori, globalismul și alterglobalismul au fost caracterizate ca orientări binar-opoziționale ale contemporanietății, care reprezintă diversitatea modelelor pentru dezvoltarea societății umane. În contextul în care globalismul este receptat ca o variantă inovatoare în scopul stabilizării ideologiei socio-umane contemporane, orientată spre o modernizare, care are ca scop menținea sistemului politic contemporan, atunci alterglobalismul este văzut ca o ideologie de contracarare a crizei și îndreptată către modernizare, dar al cărui obiectiv îl constituie modificarea sistemului poltic contemporan. Mesajul Rusiei, după anii 2000, este unul care exprimă modificarea sistemului politic internațional și transformarea acestuia din ”hegemonie unipolară” într-unul multipolar. Discurusul Rusiei se revendică din viziunea ”alterglobalismului”. Deseori, interacțiunea dintre alterglobalism și antiglobalism este caracterizată prin intermediul relației dintre fond și anexă: alterglobalismul deține o valoare intrinsecă teoretică, pe când conținutul bazei practice se manifestă prin antiglobalism. Totodată, alterglobalismul reprezintă participarea și organizarea lumii globale într-un alt format, multipolar. În acest cadru conceptual, Rusia și China își au același set axiologic și ideologic, dar și o largă arie de activitate în ceea ce privește contracararea ideologiei ”globaliste” asemuite cu ”hegemonia unipolară” americană, calibrarea factorului global printr-o viziune multipolară, alterglobalistă. Dacă este să acceptăm ideea lui Joseph Nye că globalizarea presupune americanizarea societăților de pe mapamond, ceea ce i-a determinat pe politologii ruși să susțină că în fapt globalizarea reprezintă o planificare geostrategică a Washingtonului de subordonare a celorlalte forțe geopolitice din lume și impunerea ”hegemoniei unipolare”. Ca un argument probatoriu este invocată teoria ”nucleului și decalajului”. ”Planurile strategice ale Statelor Unite ale Americii sunt la fel de globale ca și termenul de ”globalizare. Modificarea situației geopolitice și geostrategice din lume, dar și transformarea scopurilor din strategia națională a Americii impun experților de la Pentagon ca mult mai activ să elaboreze o nouă concepție geopolitică, menită să desemneze orientările prioritare ale SUA de reorganizare a lumii în secolul care urmează. Experții Pentagonului au avansat ipoteza, în baza căreia noua concepție geopolitică o va constitui abordarea potrivit căreia poziția SUA ca lider al noii ordini mondiale în mare parte va depinde de succesul globalizării în lumea contemporană” În anul 2010 Kremlinul a declarat oficial că obiectivul prioritar de politică externă în următorii ani va fi ieșirea la piața țărilor din Asia Pacific, ca să contrabalnseze Europa îmbătrânită și America de nord în proces de stagnare ( )( ). În raportului analitic al Consiliului Federației” Strategia de dezvoltare a Rusiei în Regiunea Asia-Pacific în secolul XXI” pot fi evidențiate o serie de direcții chemate să creeze o profundă interdependență a economiei ruse de cea a Asiei Pacific și prin intermediul acestei interdependențe să-i fie asigurat Rusiei un loc favorabil în Regiunea Asia Pacific ceea ce-i sporește formarea spiritului de apartenență a Orientului Extrem Rusesc (OER) la procesele din regiunea Oceanului Pacific, fără ca acesta să se distanțeze de Rusia. În document se pune accentul pe resursele naturale, examinate ca un ipotetic potențial inițial în cadrul proiectării pe termen lung; utilizarea plasamantului” geostrategic” al Rusiei ca pe o punte naturală terestră între Europa și Asia Orientală; atragerea forței străine de muncă pentru explorarea regiunilor rusești slab populate din Extremul Orient (partenerii principali ai Rusiei aici erau considerate China, Vietnamul și Coreea de Nord) și, să extragă avantaje strategice și pe termen scurt a potențialului tehnico-științific de care dispune Rusia. După cum vedem, avantajele strategice ale Rusiei în cadrul integrării Asia -Pacific se exprimă, în primul rând, în cumulul de oportunități legate de proiectele energetice și transport. În strategiile, raportele analitice ale institutelor de cercetare, comunităților de expertiză, think-tankurilor ruseștia se afirmă că, grație plasamentului său geografic, Rusia poate juca un rol principal pe piața de transpotare a mărfurilor între Europa și Regiunea Asia-Pacific. Teritoriile Orientului Extrem ale Rusiei joacă rolul de” ferestre” geopolitice la Oceanul Pacific. O semnificație militaro-strategică o are peninsula Camceatka, insula Sahalin, regiunea Primorie. La începutul secolului XXI conducerea de vârf a Rusiei s-a focalizat pe o încurajarea sporită a Rusiei în regiunea Asia-Pacific. Dacă în Concepția de politică externă a Rusiei din anul 2000 se indica faptul că ”o însemnătate sporită în politica externă a Rusiei o reprezintă Asia” și Rusia trebuie să insiste pe o participare activă în principalele structuri intergraționiste din regiunea Asia-Pacific, atunci în Concepția de politică externă a Rusiei din anul 2008 semnificația regiunii Asia Pacific este una prioritară în contextul politicii externe multivectoriale a Federației Ruse în Asia, o regiune ce se dezvoltă dinamic în lume de oportunitățile căreia trebuie să fie interesată și să beneficieze Rusia în vederea realizării programelor de consolidare economică a Siberiei și a Orientului Extrem, încurajând cooperarea în sfera combaterii terorismului, asigurând securitatea și instituirea unui dialog între civilizații. De asemenea, se subânțelege faptul că Rusia își propune să participe în continuare activ în principalele structuri integraționiste din Regiunea Asia Pacific: forumul” Cooperarea economică Asia-Pacific”, în mecanismele de parteneriat ale Asociației statelor din Sud-Estul Asiei (ASEAN), inclusiv forumul regional ASEAN. Nu reprezintă un secret faptul că actualmente Rusia exportă în mare parte materie primă: gaz, petrol și lemn, uneori în formă brută. Până de curând întrebare care se impunea era următoarea: cine în Regiunea Asia Pacific va deveni principalul consumator de resurse rusești (în care venitul din export să depășească direcția” occidentală”), care dintre țările din Regiunea Asia Pacific vor sprijini sau îngrădi” înaintarea spre Est” a Rusiei. Până în prezent, Rusia nu a avut impedimente în ceea privește racordarea la Regiunea Asia Pacific. ASEAN+6 (Summitul Asiei de Est, organizația regională cu cea mai multe componente) a aprobat aderarea Rusiei, în anul 2011. Din anul 2011 a aderat și Statele Unite, iar Summitul Asiei de Est s-a transformat în formatul ASEAN+8 (adică 10 țări ASEAN + China, Japonia, Coreea de Sud, India, Noua Zelandă, Australia, Rusia și SUA). Istoric, pentru Rusia regiunea Asia Pacific și în mod special Asia Nord-Estică reprezintă sfera intereselor vitale de importanță majoră. Numai că după destrămarea URSS-ului Orientul Extrem (OER) se transformă într-o periferie abandonată, lăsată la voia întâmplării și obligat ca să-și dezvolte de sine stătător relații cu China, Japonia, țările din peninsula Coreeană .