luni, 19 decembrie 2011

Alin RADU în ”Viul Vieții

Volumul de versuri al lui Alin RADU, ”Viul Vieţii”, editat la Casa de Editură DOKIA, la finele anului 2011, reprezintă o altă carte care ne copleșește și ne încântă prin caracterul ei poetic și prin tema propusă: Viața! Motto-ul cărții îl are ca autor pe Hermann HESSE, care, în ”Jocul cu mărgelele de sticlă” ne spune că:”Poetul care slăveşte aspectele măreţe şi înspăimântătoare din viaţă în paşii de dans ai versurilor sale, muzicianul care le face să răsune ca o actualitate pură, sunt făclieri, sunt personalităţi care sporesc bucuria şi seninătatea pe pământ, chiar şi atunci când ne conduc spre ea prin lacrimi şi crispări dureroase.” Poetul Alin RADU ne introduce într-o constelație mirifică, sentimentele iau calea unor excursii istorico-literare, iar spațiile converg în umbre și lumi, convețuind în ”Tălpi de femeie,// Rădăcini de Adam, //Ofrande aduse fecundului zeu”( poemul ”Tălpi de femeie”). Tonul din poezie lirico-meditativ, coroborat cu momente contemplative, infinita gamă de senzații elaborate și retoricele vibrante din poezia lui Alin RADU prefațează o excelentă calitate literar-artistică, ea fiind de-o profundă încărcătură semantică. Volumul de versuri încântă prin temă, prin limbajul cursiv, metaforă emancipativă și care intrigă în stabilirea și conferirea accentelor vieții în lumina reproșurilor, regretelor, chestionărilor, dorințelor, a speranțelor și a concluziilor probate. De la regret la umilință, de la visare la spovedanie, de la pasiune spre un ideal ancestral: sunt jocurile care capacitează imaginarul, când este lecturat volumul. De obicei dragostea produce nu numai un sens al emancipării, al emulațiilor și al sacrificiului, ci și al trădării, al vânzării idealurilor, iar autorul ne invită într-o lume în care există o spovedanie a unui cost al dragostei și al vânzării. ”Iubito, la refren să ştii c-am să te vând,//Demult, la prima strofă eu te-am iubit cumva//Şi recunosc acum, că m-ai găsit plângând, //Plângeam atunci vânduta ce-a fost ’naintea ta”. ( Iubito, la refren am să te vând) . Viziunea în care dragostea ”dezleagă războiae” inevitabile are ca să certifice calitatea și conștiința recuperării păcii și armoniei și încuviințează jertfa ca o formă a subliminalului: ”Când ne iubeam, din vremi, se dezlegau războaie//Şi caii lor muşcau din noi ca dintr-un fân,// Pe pulpe vânturi reci ni se-ncuibau a ploaie// Şi te jerfeam naturii, să pot să-ţi fiu stăpân”. (Când ne iubeam se dezlegau războaie) Autorul ne poartă prin cutumele scrierilor lui Cervantes, Mark Twain, Shakespeare, prin istoriile care au născut la rândul lor istorii, iar în limbajul subliminal utilizează trasee inițiatice, pe care le acoperă cu un văl sugestiv. Incontestabil că poezia lui Alin RADU are un caracter transmordenist, în care se regăsesc elemente de modernitate, simbolism și postmodernism. Aici, remarcăm afinitități și istorii paralele ce răzbesc din panteonul literaturii române, prin filiera lui Nichita Stănescu, Ion Minulescu, Lucian Blaga sau Tudor Arghezi. Roadele vieții sunt lucrătoare: mângâiere, pace, lumină, zbor, contemplație, soare; un cuvânt de îmbărbătare unui suflet sleit de puteri, nehrănit cu pâinea și apa vieții. Iar ”Viul viețeii” ca să nu ia forma întunecată a vieții urmează a fi ”descântat”, a fi recuperat: ”Stă zvon că lucruri noi//Pornit-au să se-ntâmple, //Acum când primăvara de iarnă s-a zvântat//Şi când pe dunga lumii, pe vechile ei tâmple,//Pe unde vechi viforniţi în tihnă s-au certat,//Învinsă crapă scoica seminţei ce irumpe//Şi din zoriri de sevuri ce s-au pornit să umble,//Răsare Viul Vieţii, De soare descântat”.( Viul Vieţii, descântat) Sau transcede lumina vieții într-o altă poemă, în care autorul mărturisește umil, încuviințând libertatea alegerii unui alt tip de dragoste, spirituale, astfel eliberându-se de povara păcatelor decolorate. ”Sunt plin de lumea asta,// Din rană pân’ la nimb,//Pragmatic pân’ la nume, ateu până-n grumaz(…)//Şi când la rugăciune //Mă scoală câte-un vis,// Sau când o faimă goală mă-ndeamnă să Ţi-o cer,//Mă-ntorc la tine, Doamne, zic tare ce-i de zis,//Amestec Psalmi şi Stihuri. Alege-i Tu în cer ! (…) „Vitralii scorojite//Din ochii tulburaţi,/ Mi-aruncă umbre stranii şi ceaţă-n trupul gol,// Din toţi pereţii fiinţei mahmuri şi-ntunecaţi/ Icoane afumate se strâng şi pleacă-n stol.” (...)”Dă-mi, Doamne, Viul Vietii, pe-acel Adevărat,//Nu colcăirea vană prin patimi şi prin tină!//Dă-mi, Doamne, Viul Vieţii de Tine Întrupat//Şi-mi umple fiinţa goală cu pace şi lumină! (Viul Vieţii, întrupat) De la păcat spre turnurile căinței și inhalării adevăratei dragoste, pentru că dragostea acea evanghelie a recuperării umane și inima care dă sens vieții. Or, dragostea își are stările sale revelatoare: de la suferința dulce-amăruie, hedonism carnal spre speranță, credință, într-un final este o etică a respectului față de aproapele tău și prețuirea propriului eu. Dragostea este viața sau libertatea de-a renunța de la belicoasele vanități și de cădere, atât în ispitele și angoasele ei, cât și o speranță care poată fi transformată în credința de a fi aproape de porțile albastrelor zări cerești. Poetul survolează itinerariile vieții, pe care sufletul le iubește și le venerează, iar codificările sale transpuse într-o spovedanie lirică ni-l livrează și îl impune pe treptele poeziei de valoare!

miercuri, 16 noiembrie 2011

Napocanews.ro/ IONUȚ ȚENE: Octavian Sergentu – ÎnGerul nostru

Pe poetul basarabean şi expertul în geopolitică Octavian Sergentu l-am cunoscut la mijlocul anilor 90, când a descălecat la Cluj să studieze Ştiinţele Politice la UBB, după o licenţă în Litere în Chişinău. Spirit comunicativ, inteligenţă ascuţită şi cu un nobil patriotism, cu doruri româneşti răsăritene, poetul Octavian Sergentu s-a impus în mediile literare şi boemei clujene. Aşa că nu mare mi-a fost mirarea când mi-a dăruit noul său volum de versuri: “ÎnGerul nostru”, Casa de Editură Dokia. Placheta se deschide cu o prefaţă a prozatorului Constantin Zărnescu, în care se auto-interoghează: “Milenarist, în sensul terorii şi presiunii cronologiei evenimentelor, tânărul Octavian Sergentu structurează o crudă, ironică şi aspră viziune nu autoreferenţială, cât transmodernă, paradoxală şi…europocentrică”. Pe prozatorul clujean îl completează în postfaţa de pe coperta patru poetul Ion Cristofor: “Cu surpriză, descoperim că este un sensibil autor de poezie. Cerebral, sentimental cu măsură, tânărul poet priveşte lumea cu un ochi proaspăt, netocit de convenţii”. Mi-a făcut plăcere lectura aspră a versurilor lui Octavian Sergentu în care se creionează metafora unei lumi încremenite “înGerul” istoriei. Fosta ocupaţie a URSS şi-a pus amprenta pe spiritul basarabean, cu frisoane de reci siberii, ce îngheaţa dorinţa de libertate. Lumea se transformă sub ochii poetici ai lui Sergentu într-o imensă lacrimă picurată din ochii suferinzi ai Fecioarei Maria prăbuşită la picioarele Crucii Golgotei. Poetul este influenţat de simboliştii români, dar reuşeşte cu discreţie să abordeze aventuri lingvistice post-moderne şi puseuri avangardiste ale generaţiei poetice milenariste de la Cluj. E o discretă spovedanie pentru invinşii unei istorii de gheaţă a românilor perioadei comuniste. Citim la poet un dor pietros de eliberare în trecutul imemorial, liber de constrângeri ideologice şi adumbrit de credinţă şi libertate: “Să revii în viaţa de altădată!…/Şi îngerii plâng pentru tine, tată,/ Ţi-au dat aripile, să vrei în paradis,/Când lacrima lor cădea pe faţă”. Poetul e înfrigurat de singurătate aşteptând o femeie şi o idilă ce parcă nu mai soseşte: “stau singur şi citesc din femeia expresivă/îmi ţin în palme faţa ca să nu sărute/pagina-acolo unde nu se mai termină”. Lui Octavian Sergentu timpul poetic pare fără ieşire, tocmai în asta constă dramatismul versurilor şi originalitatea lor: “a venit o noapte/şi s-a aşezat drept pe lacrimi/pentru că era prea târziu/pentru compasiune/s-a înecat în ele (înec)” Pe poetul Octavian Sergentu îl putem include în generaţia poeţilor milenarişti străfulgeraţi de aşteptarea tensionată a Judecăţii de Apoi ce-l face să lăcrimeze cu versuri de un real talent şlefuit, care amintesc elegiile unor poeţi ca Marius Ţion sau Adrian Mihai Bumb. Ionuţ Ţene Napocanews.ro 16 November 2011

duminică, 13 noiembrie 2011

Europe, the International System and a Generational Shift Read more: Europe, the International System and a Generational Shift

O analiză excepțională cu privire la sistemul internațional realizată de conducătorul celei mai prestigioase instituții americane de expertiză geopolitică și geostrategie -Fundația STRATFOR, By George Friedman Change in the international system comes in large and small doses, but fundamental patterns generally stay consistent. From 1500 to 1991, for example, European global hegemony constituted the world’s operating principle. Within this overarching framework, however, the international system regularly reshuffles the deck in demoting and promoting powers, fragmenting some and empowering others, and so on. Sometimes this happens because of war, and sometimes because of economic and political forces. While the basic structure of the world stays intact, the precise way it works changes. The fundamental patterns of European domination held for 500 years. That epoch of history ended in 1991, when the Soviet Union — the last of the great European empires — collapsed with global consequences. In China, Tiananmen Square defined China for a generation. China would continue its process of economic development, but the Chinese Communist Party would remain the dominant force. Japan experienced an economic crisis that ended its period of rapid growth and made the world’s second-largest economy far less dynamic than before. And in 1993, the Maastricht Treaty came into force, creating the contemporary European Union and holding open the possibility of a so-called United States of Europe that could counterbalance the United States of America. The Post-European Age All these developments happened in the unstable period after the European Age and before … well, something else. What specifically, we’re not quite sure. For the past 20 years, the world has been reshaping itself. Since 1991, then, the countries of the world have been feeling out the edges of the new system. The past two decades have been an interregnum of sorts, a period of evolution from the rule of the old to the rule of the new. Four things had to happen before the new era could truly begin. First, the Americans had to learn the difference between extreme power (which they had and still have) and omnipotence (which they do not have). The wars in the Islamic world have more than amply driven this distinction home. Second, Russian power needed to rebound from its post-Soviet low to something more representative of Russia’s strength. That occurred in August 2008 with the Russo-Georgian war, which re-established Moscow as the core of the broader region. Third, China — which has linked its economic, political and military future to a global system it does not control — had to face a readjustment. This has yet to happen, but likely will be triggered by the fourth event: Europe’s institutions — which were created to function under the rules of the previous epoch — must be rationalized with a world in which the Americans no longer are suppressing European nationalism. With the benefit of hindsight, we know that the 2008 financial crisis initiated the last two events. The first result of the financial crisis was the deep penetration of the state into those financial markets not already under state influence or control. The bailouts, particularly in the United States, created a situation in which decisions by political leaders and central banks had markedly more significance to the financial status of the country than the operation of the market. This was not unprecedented in the United States; the municipal bond crisis of the 1970s, the Third World debt crisis and the savings and loan crisis had similar consequences. The financial crisis, and the resultant economic crisis, hurt the United States, but its regime remained intact even while uneasiness about the elite grew. But the financial crisis had its greatest impact in Europe, where it is triggering a generational shift. Since 1991, the idea of an integrated Europe has been a driving force of the global economy. As mentioned, it also has been presented as an implicit alternative to the United States as the global center of gravity. Collectively, Europe’s economy was slightly larger than the U.S. economy. If mobilized, that inherent power made Europe a match for the United States. In the foreign policy arena, the Europeans prided themselves on a different approach to international affairs than the Americans used. This was based on a concept known as “soft power” — which relied on political and economic, as opposed to military, tools — an analog to the manner in which it saw itself managing the European Union. And Europe was a major consumer of goods, particularly Chinese goods. (It imported more of the latter than the United States did.) Taken together, Europe’s strengths and successes would allow it to redefine the international system — and the assumption for the past generation was that it was successful. In the context of the ongoing European financial crisis, the issue is not simply whether the euro survives or whether Brussels regulators oversee aspects of the Italian economy. The fundamental issue is whether the core concepts of the European Union remain intact. It is obvious that the European Union that existed in 2007 is not the one that exists today. Its formal structure appears the same, but it does not function the same. The issues confronting it are radically different. Moreover, relations among the EU nations have a completely different dynamic. The question of what the European Union might become has been replaced by the question of whether it can survive. Some think of this as a temporary aberration. We see it as a permanent change in Europe, one with global consequences. The European Union emerged with the goal of creating a system of interdependency in which war in Europe was impossible. Given European history, this was an extraordinarily ambitious project, as war and Europe have gone hand in hand. The idea was that with Germany intimately linked to France, the possibility of significant European conflict could be managed. Underpinning this idea was the concept that the problem of Europe was the problem of nationalism. Unless Europe’s nationalisms were tamed, war would break out. The Yugoslav wars after the collapse of Communism comprised the sum of Europe’s fears. But there could be no question of simply abolishing nationalism in Europe. National identity was as deeply embedded in Europe as elsewhere, and historical differences were compounded by historical resentments, particularly those aimed toward Germany. The real solution to European wars was the creation of a European nation, but that was simply impossible. The European Union tried to solve the problem by retaining both national identity and national regimes. Simultaneously, a broader European identity was conceived based on a set of principles, and above all, on the idea of a single European economy binding together disparate nations. The reasoning was that if the European Union provided the foundation for European prosperity, then the continued existence of nations in Europe would not challenge the European Union. Perhaps, over time, this would see a decline of particular nationalisms in favor of a European identity. This assumed that prosperity would cause national identity and tensions to subside. If that were true, then it would work. But there is more to Europe politically speaking than an enhanced trading area, and the economics of Europe are hardly homogeneous. Germany and the Periphery The German economy was designed to be export-based. Its industrial plant outstrips domestic consumption; it must therefore export to prosper. A free trade zone built around the world’s second-largest exporter by definition will create tremendous pressures on emerging economies seeking to grow through their own exports. The European free trade zone thus systematically undermined the ability of the European periphery to develop because of the presence of an export-dependent economy that both penetrated linked economies and prevented their development. Between 1991 and 2008, all of this was buried under extraordinary prosperity. The first crisis revealed the underlying fault line, however. The U.S. subprime crisis happened to trigger it, but any financial crisis would have revealed the fault line. It was not a crisis about the euro, nor was it even a crisis about economics. It was actually a crisis about nationalism. Europe’s elites had crafted and committed themselves to the idea of a European Union. The elite of Europe, deeply tied to a European financial system as a principle, were Europeanists in their soul. When the crisis came, their core belief was that the crisis was a technical matter that the elite could handle within the EU framework. Deals were made, structures were imagined and tranches were measured. Yet the crisis did not go away. The German-Greek interplay was not the essence of the problem but the poster child. For the Germans, the Greeks were irresponsible profligates. For the Greeks, the Germans had used the EU free trade and monetary system to tilt the European economy in their favor, garnering huge gains in the previous generation and doing everything possible to hold on to them in a time of trouble. For the Germans, the Greeks created a sovereign debt crisis. For the Greeks, the sovereign debt crisis was the result of German-dictated trade and monetary rules. The Germans were bitter that they would have to bail out the Greeks. The Greeks were bitter that they would have to suffer austerity. From the German point of view, the Greeks lied when they borrowed money. From the Greek point of view, if they lied it was with the conscious collaboration of German and other bankers who made money from making loans regardless of whether they were repaid. The endless litany is not the point. The point is that these are two sovereign nations with fundamentally different interests. The elites in both nations are trying to create a solution within the confines of the current system. Both nations’ publics are dubious about bearing the burden. The Germans have little patience for paying Greek debts. The Greeks have little interest in shouldering austerity to satisfy German voters. On one level, there is collaboration under way — problem solving. On another level, there is distrust of the elites’ attempts to solve problems and suspicion that it will be the elites’ problems and not their own that will be addressed. But the problem is bigger than Greco-German disputes. This system was created in a world in which European politics had been declared in abeyance. Germany was occupied. The Americans provided security and inter-European fighting was not allowed. Now, the Americans are gone, the Germans are back and European international politics are bubbling up to the surface. In short, the European project is failing at precisely the point that it had been attempting to solve — nationalism. The ability of leaders to make deals depends on authority that is slipping away. The public has not yet clearly defined the alternatives, but that process is under way. It is similar to what is happening in the United States with one definitive exception: In the United States, the tension between mass and elite does not threaten to disintegrate the republic. In Europe, it does. Europe will spend the next generation sorting through this. Whether it can do so remains to be seen — though I doubt it. We know the tensions between nations and between elites and the public will redefine how Europe works. Even if things do not get any worse, the situation already has been transformed beyond what anyone would have imagined in 2007. Far from emerging as a unified force, the question will be how divided Europe will become. STRATFOR(http://www.stratfor.com/weekly/20111107-europe-international-system-and-generational-shift?utm_source=freelist-f&utm_medium=email&utm_campaign=20111108&utm_term=gweekly&utm_content=readmore&elq=6547e87d828b45e482911c3f7ed44b81)

duminică, 30 octombrie 2011

Pompiliu Manea și calea cifrată de cunoaștere a lumii

O constantă a modului de gândire românesc actual este comparaţia. Încercând să evaluăm etapele istorice, proximitatea relațională și tipajul etno-comportamental ne diferim sentinței divine ca formatorii unor noi perspective civilizaționale. Există persoane care iubesc viața comunității împărtășindu-ne valorile și tradițiile naționale închegate în efigiile umanismului, dar, care ne educă să tindem spre o cunoaștere personală a ”imaginarului” civilizațional și deductibil. Clujeanul care a traversat ”capătul lumii” și a radiografiat harta etnografică și diversitatea culturală a mapamondului este profesorul clujean Pompiliu Manea. Fiecare zi a călătoriei a reprezentat un nou început, o altă poveste, un alt decor, încât sensurile cunoașterii proprii se împletesc cu sensurile tărâmurilor în care a poposit ”conchistadorul” clujean. Înainte să plece în marea aventură, domnul profesor mi-a mărturisit că are să exploreze lumea,- nu mi-a venit să cred și, totuși, m-ai apoi am început să lecturez răvașele sale scrise pentru ziarul ”Făclia”. M-au emoționat. Când a revenit înapoi în Cluj mi-a relatat cum arată lumea, extremitățile mapamondului și cele mai frumoase clădiri din acest mileniu. Era entuziasmat și bucuros, pentru că în 138 de zile a realizat peste 7000 de fotografii şi 56 ore de film. Săptămâna precedentă profesorul Pompiliu Manea și-a lansat cartea ”Peregrin pe cinci continente”, o carte scrisă cu mult suflet, din inimă, în care respiră un dor față țară, întrucât are ”la bază însemnări zilnice şi o minuţioasă documentare”, dacă este să-l cităm pe prefațatorul cărții Ioan Barbu. Cartea reprezintă un almanah de călătorie, din care rezultă: reportajul și fila de jurnal, acestea fiind combinate cu însemnările geografice. Cartea ”Peregrin pe cinci continente” este încărcată cu un număr mare de fotografii- 700- ce sunt cuprinse în paginile sale. Scriitorul vâlcean Ioan Barbu. scrie că structural opera profesorului Pompiliu Manea reprezintă un ghid de informaţii şi conduită pentru oricare călător care se încumetă să plece ca să străbată lumea. ”Peregrin pe cinci continente” reprezintă o carte care exprimă cultura istorică a celor cinci continente, unde descoperi cele mai exponențiale muzee și comunități ale lumii. ”Peregrin pe cinci continente este o carte-ghid facilă oricărui român curajos și curios să devină un explorator al planetei Pământ. Prin asimilarea etapizată a cărții poți iniția un dialog imaginar cu acele locuri îndepărtate, în care putem să staționăm și să fim alături de miracolele naturale din alte civilizaţii, să le trăim alături și aidoma autorului-călător.

”PEREGRIN PE CINCI CONTINENTE”, o carte de Pompiliu MANEA

La 28 octombrie 2011, la ora 13, în Sala „I. Muşlea”, Biblioteca Centrală Universitară „Lucian Blaga” a găzduit un eveniment de excepție și anume lansarea cărții ”Pelegrin pe cinci continente “, semnată de profesorul universitar clujean Pompiliu Manea, apărută la editura MediaMira, Cluj-Napoca, 2011. Holul bibliotecii a găzduit o expoziție de fotografii care a adus în prim plan cele mai memorabile clipe din călătoria ”din jurul pământului” efectuată de profesorul Pompiliu Manea. La eveniment și-au dat întrevedere cele mai de seamă personalități clujene reprezentând Academia, Universitatea, Biserica, instituțiile administrației locale, patronat, societate civilă, care s-au arătat interesați să afle mai multe despre expediția profesorului clujean care a traversat ”capătul lumii”. Moderatorul evenimentului a fost scriitorul Cornel Udrea care a sintetizat itinerariul lucrării, compuse din 700 de pagini, cu o inestimabilă zestre relevată în arta fotografică și conținutul incitant al călătorii în jurul lumii, pe care l-a realizat autorul. În context, redactorul șef adjunct al ziarului ”Făclia” Michaela Bocu și-a exprimat satisfacția pentru parteneriatul dintre autor și ziar, inclusiv pe parcursul călătoriei, și că în perioada celor de cinci luni de călătorie a autorului redacţia ziarului a fost singura din Cluj care a avut asentimentul să publice reportajele, paginile de jurnal şi fotografiile trimise de pe vas din diferite colţuri ale lumi. Directorul primului cotidian liber “Curierul de Vâlcea“, care a apărut începând din 22 decembrie 1989, Ioan Barbu a calificat lucrarea autorului ca pe un semn de generozitate faţă de noi. În cadrul manifestării au fost proectate a două filme realizate de Pompiliu Manea în timpul călătoriei sale, iar mezzosoprana Lavinia Bocu a prezentat și susținut un recital din repertoriul muzicii culte, care a fost primit cu multă căldură. Profesorul Pompiliu Manea nu este doar primul român care a făcut înconjurul lumii, ci și profesorul care ne oferă un model de înțelepciune.

miercuri, 26 octombrie 2011

Există o guvernare mondială? ”Supercorporația”!

Există oare o guvernare mondială? Cât de dependentă este economia mondială de corporațiile transnaționale și cum se exprimă capitalismul global în actualitate- sunt întrebări care îi determină pe cercetători să investigheze ”noua ordine globală” ca o realitate desprinsă din conspirologia psiho-socială. Prin urmare, ca să modeleze tipajul sistemului corporativ, specialiștii Universității din Zurich au prelucrat un imens depozit de date, care reflectă relația de proprietate între cele mai mari corporații, scrie New Scientist. Elvețienii au efectuat o analiză matematică a relațiilor pe care le au 43 de mii de corporații transnaționale și au ajuns la o concluzie alarmantă: lumea este cârmuită de o gigantică ”supercorporație”. Anume aceasta ”ține funiile” economiei mondiale. Cercetările precedente au reliefat că estimativ un mic grup de companii și bănci dețin cea mai mare parte din ”turta economică” mondială, din care celorlalți le rămân doar fărâmiturile. Numai că respectivele cercetări au scăpat din vedere legăturile indirecte ale Corporațiilor Transnaționale cu companiile fiică și cu companiile afiliate acestora. "Realitatea este atât de complicată, în contextul în care noi am fost obligați să evităm dogmele, fie că acestea erau teoria conspirației say teoria pieței libere, - a explicat caracterul obiectiv al cercetării autorul acesteia Dr. James B. Glattfelder, - Analiza noastră se bazează pe date reale”. Selectând 37 milioane de companii și investitori din lumea întreagă, prezentate în baza de date Orbis С din anul 2007, echipa de cercetători de la Zurich a filtrat și prelucrat datele a 43 060 de companii ce aparțin corporațiilor transnaționale și a reușit să determine activele comune ale acestora. Analiștii au identificat un nucleu din 1 318 de companii, legăturile dintre acestea pot fi calificate ca bazate pe o interdependență sangvinică. În fiecare din cele 1 318 de companii au fost identificate realții strânse legate unele de altele, prin două sau mai multe companii. Veniturile oficiale ale acestor corprații depășesc puțin de 20% din profitul operațional mondial, dar prin firmele lor satelit acestea în fapt dețin majoritatea companiilor mondiale, care activează în sectorul economiei ”reale”. Așa dar, prin acest mod, în foarfecele monștrilor corporativi este concentrat 60% din veniturile mondiale. Mai mult de atât, cercetătorii au determinat că majoritatea lănțișoarelor financiare se îndreaptă spre o ”superenclavă” constituită din 147 de companii. Activele acestora se întrepătrund între ele, în fapt constituie o proprietate comun, ceea ce asigură acestui conglomerat economic un control asupra 40% din bogăția corporativă globală. Majoritatea din acești ”titani” sunt institute financiare. În topul primilor zece lideri au intrat: 1. Barclays plc 2. Capital Group Companies Inc 3. FMR Corporation 4. AXA 5. State Street Corporation 6. JP Morgan Chase & Co 7. Legal & General Group plc 8. Vanguard Group Inc 9. UBS AG 10. Merrill Lynch & Co Inc Cercetătorii menționează că protestele împotriva capitalismului global care se desfășoară sub lozinca ”Să ocupăm Wall Street-ul” constituie o replică la adresa ascenciunii Corporațiilor TransNaționale. Deci nu este un mit, desprins dintr-o carte sau film fantastic, "Supercorporația” există!

duminică, 18 septembrie 2011

Era o vreme când saşii din Siebenburgen, cum i se mai spune Transilvaniei (adică regiunea celor şapte cetăţi: Braşov , Bistriţa, Sebeş, Sibiu , Sighişoara, Mediaş şi Cluj), treceau Carpaţii pentru schimburi comerciale şi ajungeau şi în zona Drăgăşanilor, de unde cumpărau vin. Ofereau la schimb articole de meşteşugărie, pe care saşii le produceau de o calitate recunoscută în toată Europa. Oltenii din Drăgăşani au găsit repede o modalitate să-i păcălească pe negustorii saşi. Cu ospitalitatea caracteristică, ei îi invitau în case, le dădeau să mănânce, apoi le serveau vinul cel mai tare pe care-l aveau. Cum saşii nu erau obişnuiţi cu băutura (ei erau obişnuiţi cu munca), se “ameţeau” repede, iar când începeau negocierile pentru preţul produselor, erau aproape beţi şi nu mai reuşeau să vândă la preţ bun. Pe când cumpărau vinul, oltenii le dădeau să guste şi din ăla şi din ăla şi din ăla… şi imediat negustorii saşi se “pileau” la loc. Când încărcau vinul târguit, pe lângă faptul că era cumpărat la un preţ mult peste cel normal, vinul bun era înlocuit cu cel mai rău zaibăr şi tulburel. Când au ajuns în “cele 7 cetăţi”, adică în Transilvania, Burgermeisterul (adică primarul) şi-a dat seama că negustorii saşi au fost păcăliţi: au vândut ieftin produse de calitate şi au cumpărat scump vin prost. I-a întrebat cum au decurs negocierile şi şi-a dat seama de strategia oltenilor: îi îmbătau pe saşi apoi negociau cum vroiau ei. În anul următor au pornit din nou negustorii saşi spre podgoria Drăgăşani pentru a face schimb de produse şi pentru a aduce vin în Transilvania. Şi, la fel ca şi anul precedent, negustorii au fost ospătaţi şi au băut cot la cot cu oltenii, din vinul cel mai tare. Apoi, când abia se mai ţineau pe picioare, au început să negocieze şi să facă afaceri. Oltenii îşi frecau mâinile că iară i-au păcălit pe saşi. Pe când saşii îşi arătau produsele şi oltenii vinul, dintre negustorii transilvăneni s-a ridicat unul, căruia toţi îi făceau loc: “Das ist der Schmecker”, au spus ei, adică “cel care gustă”. Toţi îl respectau şi nici unul nu-i ieşea din vorbă. Dintre toţi el era singurul care nu a pus strop de băutură în gură. El a fixat preţul de vânzare a produselor meşteşugăreşti, el a gustat vinul şi a fixat preţul de cumpărare şi a vegheat ca vinul de calitate să fie încărcat în căruţe. Astfel saşii, numai după ce au adus cu ei un Der Schmecker, au putu face un comerţ cinstit cu oltenii. Aceasta este originea adevărată a cuvântului “şmecher”, chiar dacă acum înseamnă altceva. AUTOR: De la Lume Adunate

MIHAI EMINESCU: Rusia pretinde retrocedarea Basarabiei

În sfârşit vedem limpede. Generaul Ignatieff a propus guvernului nostru retrocedarea Basarabiei în schimbul a nu ştiu căror petice de pământ de preste Dunăre. România este singurul stat care azi e în primejdie de a fi desmembrată de chiar aliatul ei, după ce au încheiat o convenţie, prin care i se garantează integritatea teritoriului. România vede zburând ca leava în vânt asigurările unei convenţii, a cărei iscălituri sunt încă umede şi e care a încheiat-o c-o împărăţie mare pe a cărei cuvânt se credea în drept să se întemeieze. Şi ce zice Austria la aceasta? Austria, pentru care gurile Dunarii sunt o condiţie de existenţă mai mut decât pentru noi? După cât auzim, ea nu are nimic de zis, dacă i se asigurează neutralitatea întregei Dunări de jos. Dar cum să se asigure acestă neutralitate ? Printr-un tratat? ridicol! Tratările se scriu astăzi, pentru ca sa fie calcate a doua zi. Dar cu ce drept pretinde Rusia bucata noastră de Basarabie, pe care am căpătat-o înapoi, drept din dreptul nostru şi pământ din pământul nostru? Pe cuvantul cum că onoarea Rusiei cere ca să se ia o bucată din Româia. Va să zică, onoarea Rusiei cere ca sa se ia o bucată din România, şi aceiaşi onoare ne cere respectarea convenţiei iscălită de ieri. Ciudată onoare într-adevăr! Şi pe ce se-ntemeiază acest "point d'honneur"? Fost-au Basarabia cucerită cu sabia?Nu. prin tratatul de bucureşti de la 1812 s-a făcut această cestiune, nu ca preţ al păcii, căci Turcia n-avea nevoie de pace, ci tocmai Rusia. Napoleon era asupra intrarii în Rusia şi trupele ruseşti se-ntorceau în marş forţat, în ruptul capului, luând faţa pământului românesc pe talpile or. Cine i-a văzut întorcându-se, căzând pe drumurile ţârii de osteneală, nu putea zice că aceasta era o armie învingătoare, nici nu utea crede că peste curând succesele acelei armii aveau a-i câştiga o provincie Se ştie că diplomaţia engleză împreună cu vânzarea beiului grec Moruzi a fost cauza cesiunii Bsarabiei. Anglia e pedepsită abia astăzi. Şi când Moldova au căpătat îndărăt o parte din pământul, ce pe nedrept i se luase, atunci s-a stins onoarea Rusiei şi acea onoare cere ca să se ia îndărăt de la noi, ceea ce pe nedrept ni se luase? Căci prin ce păcătuise ţările româneşti Rusiei ? Nu le-au hranit într-atâtea rânduri oştile, nu erau ţările noastre adăpostul lor, doveditu-ne-am vreodată duşmani ai ei? Într-adevăr nu găsim cuvinte pentru a califica această pretenţiune, necum împlinirea ei. Oare puterea cea mai mare a Rusiei i-ar da dreptul de a-si bate joc de lume de noi, de ea însăşi? Pe câtă vreme presa ruseasca comitea necuviinţa - căci altfel n-o putem numi - de a vorbi despre reluarea Basarabiei, pe atata vreme am ignorat glasul unei prese, care stiam prea bine că n-are nici o insemnatate si este libera a se ocupa in mod platonic de toate cestiunile, pe cari le permite politia a fi discutate, fara de a-i creşte cuiva prin aceasta peri albi. Dar astăzi nu mai este presa ruseasca care vorbeste, ci guvernul, care acolo este tot. Astfel dar am pierdut 15000 de oameni şi cateva zeci de milioane cheltuiti de rasboi, am ajutat pe "mandatarul Europei" în îndeplinirea sacrei sale misiuni, şi la urmă tot noi să fim în pagubă, tot noi să plătim răsboiul Rusiei cu pierderea unei provincii? Până acum noi am refuzat orice schimb, ne astupăm urechile la orice propunere de schimb în această privinţă. Drepturile noastre asupra întregii Basarabii sunt prea vechi şi prea bine întemeiate, oentru a ni se vorbi cu umbră de cuvânt de onoarea Rusiei angajată prin tratatul de Paris. Basarabia întreagă a fost a noastră, pe când Rusia nici nu se megieşa cu noi, Basarabia întreagă ni se cuvine, căci e pământ drept al nostru şi cucerit cu plugul, apărat cu arma a fost de la începutul veacului al patrusprezecelea încă şi până în veacul al nouăsrezecelea. Mandatarul Europei vine să mântuie opoarele creştine de sub jugul turcesc şi incepe prin a-şi anexa o parte a unui pământ, stăpânit de creştini, în care nu+i vorba de jug turcesc? Ciudată mântuire întradevar. Cuvântul nostru este : De buna voie niciodată, cu sila şi mai puţin. Într-unul din numerii trecuţi am înregistrat sgomotul că în Bsarabia s-ar fi luat deja măsuri administrative din partea Rusiei, care trec dincolo de marginile convenţiei încheiate. Cerem lămurire guvernului. Conventia nu trebuie să rămâie literă moartă şi orice trecere peste ea trebuie respinsa in orice moment. Nu e permis nimanui a fi stăpân în casa noastră, decât în marginile în care noi îi dăm ospeţie. Dacă naţia românească ar fi silită să piardă o luptă, va pierde-o , dar nimeni, fie acela oricine, să n-aibă dreptul a zice c-am suferit cu supunere orice masura i-a trecut prin minte sa ne impună. Dar toate acestea sunt consideraţiuni făcute faţă cu o eventualitate asupra căreia staruim a fi îndoială. Oricât de muţi oameni răi s-ar gasi în această ţară, nu se găseeşte nici unul, care ar cuteza să pue numele său sub o învoială, prin care am fi lipsiţi de o parte din vatra stramoşilor noştri. Guvernul rusesc a putut să facă o încercare ; a trebuit însă sa se încredinţeze că în zadar a făcut-o . Mai departe nu va merge! Noi nu pretindem, chiar nu cerem nimic de la puternicul nostru aliatş atât insă şi numai atât. Voim să păstrăm bune relaţiuni cu vecinii. Ei bine! Rusia nu se va face niciodată de o faptă, care ar fi pentru dânsa o vecinică pată în ochii lumiiş ea nu va lua ce noi nu voim sa dam. Chestiunea retrocedarii Basarabiei cu încetul ajunge a fi o chestiune de existenţă pentru poporul român. Puternicul împărat Alexandru II staruieşte să câştige cu orice preţ stăpânirea asupra acestei părţi din cea mai preţioasă parte a vetrei noastre strămoşeşti. Înţelegem pe deplin această staruinţă, deoarece, la urma urmelor, pentru interesele sale morale şi materiale, orice stat face tot ce-i sta prin putinţă : Rusia este o împărăţie mare şi puternică, iar noi suntem o ţară mică şi slabă: daca dar ţarul Alexandru II este hotarât a lua Basarabia în stapânirea sa, pentru noi Basarabia este perdută. Dar dacă ne dăm bine seamă, nici nu e vorba să perdem sau să păstrăm Basarabia : vorba e cum o vom pierde ori cum o vom păstra. Nenorocirea cea mare ce ni se poate întâmpla, nu este că vom perde şi rămăşiţa unei preţioase provincii perdute; putem chiar mai mult decâ atâta, încrederea în trăinicia poporului român. În viaţa sa îndelungată, niciodată poporul român nu a fost la înălţimea la care se află astăzi când cinci milioane de români sunt uniţi într-un singur stat. Mihai Viteazul a isbutit să împreune sub stăpânirea sa trei tări şi să pregătească întemeierea unui stat român mai puternic; a fost însă destul ca Mihai Viteazul să moară pentru ca planul urzit de dânsul să se prăbuşească. Statul român de astăzi a trecut însă prin mai multe sguduituri şi rămâne statornic, fiindcă are două temelii : conştiinţa românilor şi încrederea marilor naţiuni europene. Dacă vom câştiga de trei ori atât pământ pe cât avem şi vom perde aceste temelii, statul român, fie el oricât de întins, va devenii o creaţiune trecătoare; iar dacă ne vom păstra temeliile de existenţă socială, Rusia ne poate lua ce-i place si perderile ne vor fi trecătoare. Astăzi e dar timpul ca să întărim atât în români, cât si în popoarele mari ale apusului, credinţa în trăinicia poporului român. Rusia voieşte ca să ia Basarabia cu orice preţ; noi nu primim nici un preţ. Primind un preţ, am vinde; şi noi nu vindem nimic! Guvernul rusesc însuşi a pus cestiunea astfel, încât românii sunt datori a rămânea până la sfârşit consecvenţi moţiunior votate de către corpurile legiuitoare : nu dăm nimic şi nu primim nimic.

miercuri, 14 septembrie 2011

Între România europocentristă și România euroatlantică

Motto: Asiaticii înțeleg numai forța: Credeți-mă, sunt și eu asiat, îi spunea Stalin lui Churchill. Să fim sinceri și să recunoaștem că zilele acestea țara noastră a înregistrat un succes remarcabil în sfera politicii de securitate și de apărare, care s-a exprimat în limbajul diplomației românești. Faptul că șeful diplomației noastre, Teodor Baconschi, şi cel al SUA Hillary Clinton au semnat, la Washington, acordul privind amplasarea sistemului de apărare împotriva rachetelor balistice al SUA-România trebuie să ne dea încrederea necesară că am renunțat la vechile tipaje și eventuale nostalgii sovieto/ruse. Semnarea Acordului pentru scutul antirachetă repoziţionează România ca un actor central în viitoarea arhitectură antirachetă a NATO și ne asigură o adevărată umbrelă de securitate. Însăși modul, evenimentul s-a produs sub presiunea unor jocuri euro-rusești și euro-asiatice care puteau să schimbe harta politică a Europei. Și aceste jocuri de capacitare a încrederii, făcute de franțuji și nemți la adresa Rusiei și Chinei, pornite să demonstreze că binomul franco-german determină politica europeană și că reprezintă vârful decizional al clubului elitar european au pus în mișcare diplomația americană și britanică să schimbe accentele în zona Mediteraneană, Caspică și din Marea Neagră. Și cum era de așteptat Ministerul de externe al Federației Ruse a reacționat prompt cu privirea la decizia de amplasare a elementelor Scutului antirachetă în țara noastră- a câta oară?-invocând faptul că realizarea rapidă și realizarea coordonată a elementelor Scutului intră în planificarea strategică antiaeriană a SUA în Europa, iar acest lucru se desfășoară pe fundalul lipsei unui progres în dialogul Rusia-NATO sau Rusia-SUA cu privire la subiectul Scutului. Și, desigur, Moscova solicită garanții că Scutul nu va fi îndreptat împotriva Rusiei! Este interesant dacă Rusia a oferit vreodată garanții cu privire la amplasarea bazelor sale militare în statele din proximitate sau agresiunile și intervențiile sale militare au avut un rol ”pacificator”?! ”Europa”, prin lentilele rusești Dintotdeauna Rusia a avut o exprimare duplicitară, inclusiv în perioada sovietică. Pe de-o parte, a cochetat cu un chip european, sau, după cum s-ar fi exprimat scriitorul rus Alexandr Blok, ar etala și ”propria mutră asiatică”. În Rusia există un trend euroasiatic”, cultivat de expertul în mitologie geopolitică Alexandr Dughin, care îi prezice Rusiei un destin mesianic european care ar zădărnici proiectul atlantist care zguduie Europa. Conform teoriilor ”eurasiaticilor” ruși, ideea unificării forțelor europene, în special Germania și Rusia, ar descuraja civilizațiile atlantiste în frunte cu Marea Britanie și SUA. Să nu uităm că la sfârșitul anilor 90 generalii francezi, din pepiniera lui Alain de Benois, și cei ruși, afiliați curentului ”euroasiatic” a lui Dughin, inițiau conferințe virtuale și se pronunțau împotriva curentului atlantist și pentru o Europa ”De la Paris la Vladivostok”. Era perioada când geopolitica abia intra pe culuarele academice și ale mediei din Est. Era perioada când Alexandr Dughin elabora și formula ca o viziune strategică proiectul politic ”Renașterea Rusiei” pentru viitorul președinte rus Vladimir Putin, proiect lansat într-o comunitate de resurse virtuale media și de organizații non-guvernamentale de sorginte național-socialistă, sprijinit de societatea comercială ”Aurul Rusiei”. Și Rusia astăzi își extinde și își consolidează bazele militare și obiectivele militar-industriale din Republica Moldova, Ucraina, Abhazia, Tadjikistan și Kârgâzstan. Nu este un secret că Moscova întreprinde eforturi disperate de eliminare a actualului regim din Georgia, că utilizează o presiune economică acerbă pentru a lua sub control activele de gaze din Belorusia, că sporește rolul Organizației Trataului de Securitate Colectivă desemnată recent eventualele apariții unor ”revoluții portocalii”. Politica Moscovei în continuare este constituită pe menținerea influenței rusești în politica și economica vecinilor, fie că aceasta este formulată prin mecanismele unei structuri ierarhice cum este CSI, EvrAzEs sau Uniunea Vamală. Și acest lucru se întâmplă în contextul unei acute crize economice, care nu se resimte la niște parametri mai mari grație infuziei miliardelor de dolari ale Chinei. Indiscutabil, Rusia este deranjată de noile tendințe euroatlantice din zona Mediterană, Caspică sau Marea Neagră. Nu numai România a beneficiat de spații largi în presa rusă dedicate Scutului antiaerian, ci și Turcia. Ambele fiind luate în colimator de Moscova.Acum câteva luni experții ruși scriau cu admirație despre rolul geopolitic al Turciei din Caucaz, de la Marea Neagră și din Asia Centrală, ca, mai apoi să ia la baionetă politica de la Ankara, considerând-o brusc filoamericană, ca urmare a acceptării radarului Scutului euroatlantic. Și cum s-a semnat Memorandumul dintre Turcia și SUA de amplasare a unui radar de monitorizare pe teritoriul turc, la Malatya, în cadrul programului EuroScut, ce va cuprinde o vizualizare a întregului aquatoriu din Marea Mediteraneană, Moscova a devenit supărată pe Ankara. Ca să elimine orice suspiciune cu privire la nivelul de transparență dintre Rusia și SUA, la 14 septembrie, la Kaliningrad (fostul Königsberg) ambasadorul SUA în Rusia, John R. Beyrle a declarat că acesta este unul foarte ridicat, cum n-a mai existat vreodată. Europa pentru europeni În viziunea rușilor există o Europă proprie, o Europă la care aspiră și există în proiecția imaginară. Este o Europă care ar fi lipsită de aportul SUA, fără vocea Marii Britanii și în care s-ar instaura viziunea ”A treia Romă”(rusească). Până de curând Franța și Germania a cochetat cu inițiativele Moscovei, încuviințându-le și promițând sprijin la momentul oportun. Recent la Moscova a avut loc cea de-a șasea ședință a Consiliului ruso-francez pentru cooperare în probleme de securitate. Miniștrii de externe și de apărare ale celor două țări au evaluat situația din Libia, Siria, problematica Scutului antirachetă și dialogul Rusiei cu NATO și UE. Prin urmare Moscova și Parisul a dezbătut ”problematica de interacțiune internațională, subiectele delicate cu privire la asigurarea securității și a durabilității parteneriatului franco-rus. Și când te gândești că Moscova discută cu francezii sau germanii inițiativa rusească legată de încheierea unui Acord de securitate europeană, problematica Scutului NATO, edificarea unui instrument similar ca EUROSCUTUL, adică unul care nu ar exista americanii, te întrebi dacă nu cumva ne-am teleportat în istorie, în preajma celui de-al doilea război mondial. Situația în care Parisul și Berlinul împreună cu Moscova evaluează și emit soluții cu privire la noua arhitectură europeană, abordând problematica procesului de reglementare pașnică a conflictelor latente din fostul spațiu sovietic- Transnistria și Carabahul de Munte, soluțiile cu privire la Kosovo, scot în evidență caracterul de jucători naționali care profită de pe eticheta UE. În acest context se poate înscrie recenta vizită a premierului britanic David Cameron la Moscova și discuțiile aprinse purtate la Kremlin. Paradoxal dar adevărat este faptul că fostul cancelar german Gerhard Schröder, considerat omul rușilor, a ieșit la rampă și a pledat pentru formula Statele Unite ale Europei, aceasta în contextul în care atât nemții cât și francezii dau asigurări Moscovei că inițiativa rusească de Acord pentru o Securitate Europeană Comună este percepută ca o formulă adecvată pe care ar îmbrăca-o Politica Europeană de Securitate Comună. Să se profileze o ”finlandizare” a Europei( Ce ciudat dar România și Bulgaria a primit deocamdată ”interzis” în Spațiul Shengen datorită Germaniei, Franței și Finlandei). Nu este întâmplătoare nici opinia liderului opoziției conservatoare din Polonia, Jaroslaw Kaczynski, care vede în alcătuirea unei armate europene unite rostul ca Uniunea Europeană să dețină un statut de superputere, echivalent cu cel al Washingtonului. Rusia împotriva NABUCCO În luna mai 2011 președintele rus Dmitrii Medvedev se confesa președintului austriac că proiectul gazoductului strategic South Streem, care va traversa aquatoriul Mării Negre și țările Europei de Centrale și de Sud va dobândi în UE un stat prioritar în lumina situației resurselor energetice de pe piața mondială. ”Sper că proiectul va fi unul de succes”, anunța Medvedev. "Ucraina dorește o claritate din partea Rusiei și a Uniunii Europene cu privire la perspectivele de utilizare a sistemului de transportarea a gazelor”, a declarat la 14 septembrie atașatul de presă al premierului ucrainean, Vitali Lukyanenko. Trebuie spus că, în ultima vreme, politica ucraineană s-a schimbat radical în raport cu Moscova și a suferit o schimbare pronunțată de atitudine, în contextul în care actuala putere de la Kiev era privită ca un vasal al rușilor. Nimic întâmplător, dar brusc Uniunea Europeană s-a trezit din letargie și îi solicită Rusiei să nu îngrădească construcția proiectului NABUCCO. Chiar dacă Moscova se scuză și reamintește că statutul Caspicelor încă nu a fost reglementat, Uniunea Europeană cere Rusiei să nu pună bețe în roate Gazoductului Transcaspic, proiectului NABUCCO și să nu exercite presiuni neîntemeiate la adresa Turkmeniei și a Azerbaidjanului. Comisarul european pe problemele energetice Gunter Ottinger a menționat că gazoductul NABUCCO, alături de proiectele –gazoductul transadriatic și proiectul ”Turcia-Grecia-Italia Interconnector” deja intră în sistemul ”Coridorului sudic”, care prevede livrarea de gaze prin intermediul sistemului de transport al Turciei. El a susținut că accesul UE la regiunea Ciscaspică și a Asiei Centrale, unde sunt depozitate cele mai numeroase resurse din lume de gaz natural, ce depășesc și pe cele rusești, reprezintă un obiectiv major al UE. Conform oficialului european, Rusia trebuie să fie interesată atât în proiectul NABUCCO, тcât și în alternativele acestuia – GTA sau ITGI, fără ca Moscova să saboteze ”Coridorul sudic”, să lase Turkmenistanul și Azerbaidjanul să aibă dreptul să ia decizii proprii și așa europenii vor avea o mai mare încredere față de acest furnizor energetic și de gaz. Cei de la Moscova au calificat poziția UE ca pe una de ingerință în afacerile Mării Caspice, care în prezent s-ar afla în competența țărilor din bazin: Rusia, Azerbaidjan, Iran, Turkmenistan și Kazahstan. Iar cum Rusia și Iranul se pronunță împotriva construcției gazoductului, descurajând proiectele de origine euroatlantică. În acest proiect Rusia își arată fălcile ”asiatice”, mai ales că în ultima vreme experții Gazpromului au dedus că în Europa compania înregistrează pierderi considerabile și sugerează factorilor decizionali o orientare plenară spre Asia. Și cum China a devenit principalul partener al Rusiei, creditându-i pe ruși cu miliarde, semestrial, europeni în schimb sunt tratați diferit. Europenii au fost anunțați premierul chinez Wen Jiabao, la Forumul economic mondial de la Dalian, să nu mai spere că Beijingul va salva economia mondială. În loc de concluzii România a părăsit, definitiv, sfera de influenţă a Moscovei și s-a angajat serios ca parte integră la sistemul de valori euroatlantic. România are un rol cricial la Marea Neagră și este o poartă care leagă Orientul de Occident. Ancorată la un sistem de valori al civiliazției democratice, țara noastră dobândește și o calitate de furnizor de securitate pentru căile economice navigabile. Umbrela NATO conferă României și o calitate de jucător geoeconomic, nu numai geopolitic. Unul din cei mai fini experți americani pentru Europa de Est, Ariel Cohen, afirma recent că ”scopul geopolitic prioritar al SUA în continuare constă în prevenirea și neadmiterea restabilirii imperiului eurasiatic, că este sub egida Rusiei sau a Chinei, și revizuirea ordinii internaționale în Eurasia, apărută după războiul rece” și îi dau dreptate, pentru că- în această încrengătură de jocuri cu nenumărate subtilități- Europa trebuie să înțeleagă că maniera în care unele țări pun accentele la Est sunt inadecvate și păguboase pentru întreaga ”familie europeană”( dacă azi, pe timp de criză, mai putem apela la această formulă, când țări din UE s-au simțit abandonate). Țările din UE care aplică schema etajării Uniunii Europene și se ghidează de propriile interese și scopuri pot destructura întreaga formulă europeană, iar avansând spre o alianță asiatică chiar și transforma UE ca o formulă de provizorat istoric.

marți, 16 august 2011

Proces penal „Mihail Eminescu”

<


b>Semanlez un studiu al dlui Gheorghe Gavrila Copil, presedintele Societatii Bucuresti-Chisinau si al Fundatiei "Deceneu".
Poate avea loc un proces penal împotriva celor implicaţi în arestarea lui Mihail Eminescu, pentru anii de martiraj la care a fost supus, pentru moartea sa? Un astfel de proces poate fi deschis. Un popor fără reperele sale spirituale, îşi pierde propria identitate, cedează teritoriul său spiritual celor potrivnici şi în consecinţă îşi pierde o bună parte din pământul ţării, fie prin anexiuni externe, fie prin înstrăinări interne. S-a ajuns ca Mihail Eminescu să fie aproape scos din şcoli şi universităţi. Nici vorbă de catedre Eminescu, la facultăţile de litere, nici vorbă de instituirea zilei de 15 iunie ca zi naţională Mihail Eminescu. După mai bine de un secol, de la actul de terorism politic, guvernamental, împotriva lui Mihail Eminescu, adevărul a ieşit la lumină. Mihail Eminescu a fost capabil să înfrunte imperiul austro-ungar, militând pentru eliberarea Ardealului din captivitatea în care căzuse în 1866 şi pentru Unirea acestuia cu Patria-mamă, România. Pentru această activitate unificatoare a fost arestat şi supus unei asasinări lente, cu mercur, în final cu doză ucigşă-injecţii cu mercur şi cu loviturile primite-plagă craniană sângerândă. Pentru această activitate, pentru întreaga sa creaţie, pentru iubirea sa faţă de Neam şi Dumnezeu, Mihail Eminescu a devenit martirul românilor cu aură de sfânt. Martir din sfera creaţiei literare şi a ziariştilor. Azi, partea de răsărit a României, este în captivitate, conform Pactul dintre Stalin şi Hitler, din 1939. Avem în vedere nordul Bucovinei şi Basarabia. URSS a anexat şi Ţinutul Herţa. După dispariţia URSS, o bună parte din răsăritul României, a rămas în componenţa Ucrainei, iar pe un sector din Basarabia s-a constituit Republica Moldova, cu capitala la Chişinău. Împotriva tendinţei Chişinăului, de reunire cu România, se opun, atât Rusia, cât şi Ucraina. Dreptul istoric, dar şi cel internaţional oferă posibilitatea Reîntregirii României pe cale paşnică. Ucraina sperăm să înţeleagă că viitorul său stabil înseamnă restituirea către România a nordului Bucovinei, a ţinutului Herţa, a nordului Basarabiei şi a sudului Basarabiei, în caz contrar va fi macerată şi dizolvată ca naţine de către Federaţia Rusă. Europenitatea Ucrainei poate funcţiona salvator pentru Ucraina, prin relaţii cu România, în spiritul adevărului, în spiritul dreptăţii. Pentru Eminescu şi pentru Mihai Vodă Viteazul, pentru spiritul românesc, azi, imperiul austro-ungar înseamnă imperiul ucrainian şi politica imperială a Federaţiei ruse. Politica vecinilor noştri de la răsărit este construită pe minciună şi pe abuz de putere. N-au nici un drept asupra acestor teritorii, aşa cum nici un drept nu a avut imperiul austro-ungar asupra Transilvaniei. Dacă cei ce l-au martirizat, l-ar fi lăsat în libertate, Eminescu ar fi fost prezent la 1 Decembrie 1918 la Alba Iulia, la Unirea Transilvaniei cu România. A fost prezent sufleteşte şi tot prezent este şi acum în sufletele noastre, în bătălia spirituală pentru consolidarea vieţuirii noastre multimilenare, pe acest pământ. Aşa cum un alt martir cu aură de sfânt, Mihai Vodă Viteazul, reîntregitorul Daciei, a fost activ în sufletele românilor, de la 1601 până în 1918, voivodând pentru reîntregirea ţării, aşa a fost şi Mihail Eminescu şi după asasinarea sa, aşa cum sunt, împreună şi azi, până la reunificarea deplină a României. Eminescu a militat prin excelenţă pentru armonizarea relaţiilor între români şi vecinii lor, în spiritul adevărului. Numai adevărul ne face liberi şi buni. Dumnezeu este cu cei care nu renunţă la adevăr. Trebuie deschis procesul penal împotriva guvernanţilor din anii 1883-1889. Guvernul României, guvernele României, de după acest proces, prin hotărâre judecătorească, vor fi constrânse, să recunoască, în mod public, nedreptatea făcută lui Eminescu şi să procedeze în consecinţă, redându-i locul pe care îl merită în învăţământul românesc: să se înfiinţeze la universităţi „catedre Mihail Eminescu”, să se instituie ziua de 15 iunie ca zi naţională Mihail Eminescu. Pentru a se ajunge aici, trebuie publicat codul penal şi civil de pe vremea lui Eminescu. Deşi există cărţi în care şi aspectul juridic este luat în seamă, considerăm că se va reuşi să se declanşeze o mişcare de solidarizare cu Eminescu, pentru un proces penal, doar prin republicarea acestui cod penal şi civil. Cine îl va retipări?! Când îl vom avea la îndemână, toţi cei interesaţi?!_Institutul de cercetări juridice nu are ca temă de cercetare stabilirea adevărului în cazul Mihail Eminescu! Având în vedere că Mihail Eminescu este prezent, acum şi mereu, în plaiul nostru sufletesc, închei aceste rânduri, astfel: Sărut mâna Mihail Eminescu şi binecuvântă poporul român!
Societatea Culturală Bucureşti-Chişinău /Gheorghe Gavrilă Copil, preşedinte
Comunicare la cel de al XII-lea Congres Internaţional de Dacologie, Bucureşti
,
13 august 2011

miercuri, 22 iunie 2011

Păstorul cetăţii


Fiinţăm într-o acută criză. În primul rând, ne referim la criza morală care ne-a îndepărtat de la misiunea primoridală: de stabilire a legăturii cu Dumnezeu. În încercarea de-a accepta provocările vremurilor, ne-am trezit fără axe spirtituale. Despre restabilirea ordinei naturale în cetate ne vorbeşte pr. Matei Boilă. De această dată, în cele două volume întitulate „În speranţa repunerii lui HRISTOS ca unic domn al societăţii româneşti”. Viaţa autorului a fost una a suferinţelor asemenea poporului român. Născut într-o familie de inelectuali( tata, Zaharia Boilă, avocat şi jurnalist, şi Clara, profesoară de muzică, nepoata lui Iuliu Maniu), pr. Boilă a intrat în serviciul Bisericii Greco-Catolice, după ce a trecut prin temniţele terorii roşii ca participant la rezistenţa anticomunistă. Iuliu Maniu a exercitat un rol covârşitor asupra ideilor şi credinţelor părintelui. De la acesta el a însuşit, cu excelenţă, lecţia modelului românesc structurat pe simbioza naţionalismului iluminat şi spiritul creştin.
Nr. 6378, miercuri, 22 iunie 2011,
România Liberă, Ediţia Transilvania

joi, 9 iunie 2011

Teodora Jurma oglindind „Viaţa albastră a dunelor”

La data de 8 iunie 2011, la Bastionul Croitorilor din mun.Cluj-Napoca, a avut loc lansarea volumului de versuri „Viaţa albastră a dunelor” a lui Teodora Jurma. Carte editată de Casa Cărţii de Ştiinţă, în anul 2010. În prefaţa volumului semnată de scriitorul Ion Cristofor se precizează sensibilitate timidă a poetei care cartografiază spaţiul intim în identificarea unei punţi metaobsesive a realului şi imaginarului.
Teodora Jurma este la a treia apariţie editorială proprie după ce a scos la lumină volumele de versuri „Secunde cu ochi de bufniţă”, editura Napoca Star, anul 2004, şi „Clopotul din statui”, editura Grinta, anul 2006. Totodată, trebuie remarcată prezenţa Teodorei Jurma în volumele colective de poezie a editurii Etnograph „Miresme de orgă”(2004) şi Peregrini prin timp(2007).
Teodora Jurma s-a născut la 15 septembrie 1970, în oraşul Luduş, judeţul Mureş şi este profesor de fizică la una din instituţiile şcolare clujene.
Volumul „Viaţa albastră a dunelor” este dedicat părinţilor săi Doina, Maria şi Corneliu, dar şi părinţilor spirituali pr. Simion Cristea şi pr. Iulian Benche.
În cadrul evenimentului, scriitorii clujeni Rodica Marian, Constantin Zărnescu, Dan Marius Drăgan sau Ioan Marinescu i-au vorbit publicului prezent la lansarea volumului de versuri despre originalitatea poetică, caracterul liric şi contemplativ a poetei Teodora Jurma, care capacitează subconştientul să exerseze în culoarele iniţiatice a unor forme cromatice în care există viziuni şi trasfigurări neliniştite.
Indubitabil, poeta transmite un mesaj codificat în două capitole: „Litera Q” şi „Voi visa cerceii unei negrese”, mesaj în care gândurile şi emoţiile poetei ne plimbă în lumea unor oglinzi care reclamă „Viaţa albastră a dunelor”. Teodora Jurma confirmă, prin noua apariţie editorială, că este o poetă autentică, sensibilă, care oferă viaţă metaforelor, contemplând singurătate abisală cercetează aspiraţia spre coloanele unei lumi astrale.

joi, 2 iunie 2011

Istoria în mişcare.Ungaria, de la interese şi mofturi revizioniste


Istoria ne propune o anumită percepţie asupa geospaţiului, evenimentelor şi relaţiilor care s-au exersat în timp. Există o lume nu doar a percepţiilor şi a observaţiilor, ci şi a învăţămintelor privind relaţia dintre geografie şi relaţia cu oamenii, luând în calcul trecutul care ne transmite semnale, avertismente şi poveţe.
Dacă este să-l cităm pe profesorul Academiei diplomatice a Ministerului afacerilor externe a Rusiei Igor Nikolaevici Panarin, care vorbeşte despre modelele contemporane politice spre care tinde lumea acestea ar fi: modelul ultra libealismului SUA, modelul liberalismului central european, modelul chinez(care include şi elemente din modelul URSS), modelul indian a democraţiei de castă, socialismul islamic, modelul japonez, latinoamerican şi israelitean. Conform lui Panarin, modelul statului israel constă în aceea că statul emite semnale spre diaspora care urmează să contribuie la actul decizional favorabil prin lobbycraţia pe care o are la îndemână. Politica Ungariei de azi explică o geoistorie a prezentului, iată de ce, consider, abordarea relaţiilor statului maghiar cu vecinii se manifestă agresiv şi cu accente revizioniste, în contextul în care diaspora maghiară este la pupitrul puterii în ţările din proximitate, având la dispoziţie şi fiind implicată în luarea actului decizional: resurse umane, logistice, informative, financiare, reprezentative. Sunt nişte „legi dure geopolitice” în care unele state nu mai privesc restrictiv, ca în perioada ante- interbelică sau postbelică, adoptând platforma comunicării şi a „uşilor deschise” faţă de toţi cetăţenii săi, inclusiv de alte etnii. Iar uneori sub stindardul „drepturilor omului”, a „multiculturalităţii” s-au închis ochii pentru ca uniuni etnice exclusiviste să funcţioneze plenar şi să participe la viaţa publică românească.
Între Ungaria prorusă şi Ungaria antirusă
Pe de altă parte, unii reprezentanţi ai minorităţilor naţionale se exprimă greşit şi iraţional în relaţie cu statul său, raportându-se la statul ca apartenenţă etnică ca purtătorii acestuia în mesaj, semnale şi acţiuni. Şi dacă statul ca apartenenţă etnică are nevoi şi alte obiective ca statul nativ, reprezentanţii acelor minorităţi acţionează în scopul proiectării acţiunilor primului stat în loc să aducă corecţii planurilor acestuia. Larry Watts, un eminent istoric al serviciilor speciale estice şi un fin cunoscător a realităţilor din geospaţiul românesc şi est-european ne atenţionează că Ungaria şi Rusia ar avea un proiect de sfâşiere a României. În alt context, presa rusă zilele astea spune inflamat că Budapesta l-a primit fastuos pe preşedintele georgian Mihail Saakaşvil( zilele acestea Georgia a eliminat simbolistica comunistă, echivalând ideologia lui Lenin alături de cea a lui Hitler) şi că se doreşte eliminarea investitorilor ruşi, notând că acţiunile ruseşti ale companiei MOL au fost achiziţionate de statul maghiar.
Indubitabil că acţiunile unor reprezentanţi ai Ungariei sau a etnicilor maghiari români care au trezit dezbateri aprinse în societatea românească referitoare la caracterul identitar, a statului român contemporan, a „istoriei” derivă dintr-un scenariu străin. Şi reprezentanţa Ţinutului Secuiesc care a fost inaugurată la Bruxelles la Casa Regiunilor Ungariei se înscrie în această strategie. Este puerilă argumentarea iniţiatorilor, consiliile judeţene Harghita şi Covasna care îşi motivează acţiunea că ar urmări atragerea de programe europene de dezvoltare. Nici argumentarea eurodeputatului László Tőkés care zice că nu este nimic ilegal şi nu există un ţel separatist, demersul încadrându-se într-o normalitate a reprezentării regiunilor nu pare să aibă o acoperire consistentă.
Dacă am trăi retrospectiv evenimentele am sesiza că la 5 noiembrie 2010, în Budapesta, sub egida guvernului ungar avea loc "Alianţa permanentă maghiară" (Magyar Állandó Értekezlet -MÁÉRT), o reuniune a diasporei maghiare prin care statul ungar transmitea un mesaj mobilizator acesteia, iar pentru comunităţile etnice din România, Ucraina, Slovacia, din Balcani li se indica să lupte pentru autonomie. Subiectele legate de lupta pentru autonomie, contracararea proceselor de asimilare a etnicilor minoritari maghiari, legea maghiară referitoare la statutul conaţionalilor/ dubla cetăţenie, programele educative-culturale ale Ungariei pentru etnicii săi din ţările din proximitate sunt astăzi cele mai exploatate mediatic şi care se află pe agenda zilei în ţările lor de reşedinţă. Iniţiativele formaţiunii de guvernământ (FIDES) care au avut ca scop resuscitarea problemelor maghiare din teritoriile din proximitate, activizarea comunităţilor maghiare din ţările vecine, astfel încât Budapesta dezvoltat o nouă abordare politică în raport cu conaţionalii săi, cea de decident politic în statele în care există comunităţi maghiare.
Slovacia sub asediul pan-ideii maghiare
La 25 mai a fost adoptată legea despre limbile minorităţilor naţionale în Parlamentul slovac, ceea ce a încins spiritele în societate. Doar semnătura preşedintelui Slovaciei Ivan Gasparovici lipseşte ca legea să intre în funcţiune. Exact, ca şi în cazul României, la guvernare se află şi reprezentanţi ai maghiarilor slavaci, iar opoziţia formată din socialişti(SMER) şi naţionalişti (SNS) care au criticat drastic legea, pentru că oferă clauze importante pentru maghiarii din Slovacia. Conform opiniei opoziţiei, legea va permite formarea de enclave alolingve în teritoriile în care locuiesc compact maghiarii din această ţară.
Legea modificată a minorităţilor naţionale a fost promovată de partidul maghiaro-slovac „Most-Hid”. În pregătirea şi adoptarea legii un rol covărşitor l-a jucat actualul vicepremier în guvernul slovac Rudolf Hmel. Graţie propunerii acestuia cota de folosire a limbii minorităţilor naţionale în teritoriului unui municipiu concret a fost diminuată de la 20 la 15%. Noua lege este considerată o victorie mare pentru maghiarii slovaci, care speră că şi noul recensământ din Slovacia v-a oferi o altă configuraţie etnică.
Naţionaliştii maghiari reuniţi îm Partidul Maghiar de Coaliţie s-au arătat nemulţumiţi de lege, întrucât au fost eliminate prevederile legate pe care statul slovac trebuie să le asigure minorităţilor naţionale folosirea în instituţiile oficiale a limbilor minorităţilor naţionale. Ungurii nu sunt de acord ca să fie folosite ca normă obligatorie toponimele locale în slovacă, inclusiv în mass-media maghiară. Practica dublelor nume toponime este larg răspândită în Slovacia. Spre exemplu, capitala ţării în slovacă se numeşte Bratislava, iar în maghiară Pojoni.
Slovacia prin diverse forme evită să comită un precedent de recunoaştere a drepturilor colective reprezentanţilor minorităţilor etnice.
Ca urmare a adoptării legii în privinţa limbilor minorităţilor naţionale a impus guvernul slovac să adopte o atitudine gravă la adresa Ungariei. Cu o declaraţie publică în privinţa relaţiilor slovaco-maghiare a venit ministrul afacerilor externe al Slovaciei Miculaş Dzurinda. El a expus pretenţiile slovace la adresa Ungariei, formulând o periculoasă „trilaterală” rezultată din legea maghiară a dublei cetăţenii, noua constituţie ungară şi dreptul cetăţenilor maghiar din străinătate de vot. Dzurinda a contestat acţiunile Budapestei şi a explicat că Slovacia are atuuri în faţa acesteia şi că nu există o teamă faţă de Ungaria. Ministrul afacerilor externe al Slovaciei spune că maghiarii slovaci sunt loiali Slovaciei, paşaportul slovac este mai preţios întrucât cetăţenia maghiară nu dă nici un profit, ţara sa are euro în circulaţie ceea ce nu are Ungaria şi că la orice provocare a Slovaciei există un răspuns politic adecvat.

În loc de concluzii
Nu o dată am reiterat că „sârma ghimpată" trebuie eliminată din mentalul colectiv. Inclusiv în relaţiile interetnice. Există loc pentru toţi cetăţenii într-o Europă Unită şi protejată de o apărare euroatlantică. Există loc pentru reconciliere naţională şi pentru o mai bună conveţuire între naţiuni. Lecţiile istoriei trebuie să îndemne să fim mai lămuriţi cu viitorul nostru, nu să intrăm ca nişte „victime” nefaste ale unui trecut îndepărtat. Şi avem exemple concludente că se pot construi relaţii de încredere, respectând legile ţării în care ne exprimăm şi trăim. Exemplul reconcilierii franco-germane după cel de-al doilea război mondial a modificat substanţial evoluţia politică de pe bătrânul continent. Model franco-german de stingere a nemulţumirilor şi disputelor istorice trebuie să ne ghideze şi-n relaţiile cu semenii de alte etnii. Iar aceste etnii să-şi iubească şi să-şi respecte ţara care i-a adoptat şi naturalizat. Pentru că cetăţenul trebuie să abandoneze vederile obtuze, nocive, care exprimă politica formulelor anacronice şi nu îmbrăţişează pacea şi conveţuirea cu etnia dominantă.

România, între aliatul strategic şi aliatul oportun


Este limpede că suntem o ţară într-un provizorat istoric, în care stupidul joc de interpretare a situaţiilor conform unor strategii culese din managementul emoţiilor planează inclusiv în exprimarea politică şi chiar geopolitică. Nu vreau să cred că ne situăm pe lângă evenimente şi acţiuni permisibile, care ne-ar sorta într-o elită a factorilor decizionali din regiunea în care respirăm. Uneori, ne decidem singuri soarta şi singuri ne mutilăm viitorul.
"Prezenţa" absentă a statului român de la Summitul de la Varşovia, un eveniment de amploare, catalogat ca fiind unul proeuroatlantic, în care aliaţii Washingtonului încearcă să-şi pună la punct relaţiile şi strategiile, dă mai multe semne de întrebare: cum poate avea loc o „transformare” a unui şef de stat considerat un preşedinte jucător în unul absent la viitor.
Rusia a calificat Summitul de la Varşovia ca o extensie în care s-ar identifica noi formule de izolare geopolitică a Rusiei pe care Moscova le consideră reacţionare şi inaplicabile în spaţiul vital rus. GUAM, Forumul Opţiunii Democratice, Forumul Mării Negre şi mai nou Parteneriatul Estic sunt cele mai vizate construcţii care au supărat Moscova, întrucât în aceste modele se regăseau state clientelare. La summitul de la Varşovia au participat state ancorate în „Parteneriatul Estic”, iar particparea acestora a fost luată ca una reacţionară.
Proiectul „Parteneriatului estic” este calificat de Moscova ca fiind un „Parteneriat contra Rusiei”, întrucât esenţa acestuia este considerată că tinde spre o integrare a unei părţi a brâului eurasiatic şi edifică o contrapondere geopolitică pentru centrul rus de putere”. Concepţia, în adevăr, posedă elemente din viziunea strategică a lui Jozef Pilsudski, care a fost şi conducătorul celei de-a II-a Republici a Poloniei. Adepţii „prometeismului”polonez( curent lansat de Pilsudski ), este orientat spre o divizare a Rusiei după principiile etnice, s-au pronunţat ca Polonia să sprijine mişcările de eliberare naţională de pe teritoriile fostului Imperiu Sovietic- din Ucraina şi republicile baltice până în Caucaz şi Asia Mijlocie.
Ideea creării unui organism regional nou, axa ”Marea Baltică-Marea Neagră-Marea Caspică”, care a fost lansată în anul 2005, la Artek, în Ukraina, rămâne vital şi astăzi. Pentruc că numeroasele afirmații ale lui Băsescu, când a numit Marea Neagră "lac rusesc", au avut capacitatea de-a poziţiona ţara noastră în ce zonă geopolitică şi de securitate se află şi în ce stadiu sunt relațiilor Bucureștiului cu vecinul îndepărtat-proxim, calificat de înţelepţii chinezi ca unul „nesătul”, Rusia.
În anul 2005 s-a încercat reanimarea concepţiei geopolicie a Forumului Opţiunii Democratice, o axă Varşovia-Kiev-Bucureşti-Bacu-Tbilisi, care era inspirată de concepţia geopolitică «Intermarinia” a lui Jozef Pilsudski ( un stat confederativ, de la Marea Neagră la Marea Baltică, în componenţa căruia ar intra Polonia, Ţările Baltice, Ucraina, Belorusia, Ungaria, România Mare, Cehia şi Slovacia, Statele balcanice; Pilsudski a lansat-o după primul război mondial).
Indubitabil, în toate modelele geopolitice ce țin de dimensiunea Mării Negre, România poate fi considerată ”statul pivot” în relația Estului și Vestului. Statul român are misiunea de-a fi considerat un furnizor de securitate pentru întreaga regiune. Este coloana vertebrală geostrategică, care poate potența toate ”centrele nevralgice”, în închegarea de raporturi de state implicate în acest proces constitutiv, iar geografic și pentru cele mai îndepărtate țări din respectiva regiune. România are un rol important în sistemul geopolitic ponto-baltic, în dezvolatarea relației Marea Caspică-Marea Neagră-Marea Mediterană, ca liant între extremități și, în același timp, ca posibilă relație către zona industrială occidentală oferită pe Dunăre. România face parte și din celelalte sisteme geopolitice-carpatic(localizare: Ukraina, Slovacia, Ungaria, Polonia, România-implicate zonal Rusia, R. Moldova); al Mării Negre(statul român poate fi considerat, în contextul dat, ca având misiunea de poartă comercială sud-estică, comparată cu cea a Olandei, care este văzută ca poartă nord-vestică a Europei); danubian (prin axa Rhin-Main-Dunărea se face legătura dintre Marea Neagră și Europa Occidentală, rolul României ca așezare geografică apare extrem de privilegiat); caspic (România își poate însuși caracteristicile de centru relațional, prin Marea Neagră, care ar lega factorul ponto-baltic, mediteranian sau central-european de bazinul Caspic). Importanța României în dezvoltarea unor relaţii internaționale de nivel regional, pe axa Marea Baltică-Marea Neagră-Marea Caspică, este mai mult decât necesară. Este vitală.

De la preşedintele jucător la preşedintele absent
Președintele Traian Băsescu anunţa că nu participă la summit-ul din 27-28 mai 2011 de la Varșovia, cea de a 17-a Reuniune a şefilor de stat din Europa Centrală şi de Est, unde a fost prezentă și Kosovo, deoarece s-ar crea un precedent care ar duce și recunoașterea implicită a unor entități precum Transnistria. Scuzele lui Traian Băsescu au fost puerile atunci când a declarat că decizia luată nu v-a crea un "disconfort" în relaţia cu SUA deoarece România are o politica externă predictibilă şi toţi aliaţii săi ştiu din 2005 că nu recunoaşte Kosovo.
În Rusia se scrie că Statele Unite şi-a adunat aliaţii la summitul de la Varsovia, iar refuzul preşedintelui Băsescu de-a participa la eveniment invocând participarea Kosovo, ne pune în situaţia delicată de-a fi catalogaţi ca fiind un aliat "conjunctural". Mai ales că preşedintele face o paralelă ilogică şi periculoasă de-a pune în acceaşi urnă Kosovo cu Transnistria. În fapt Traian Băsescu marşează pe o optică geopolitică enunţată de Moscova, invocând un precedent „kosovar”. Nu există un asemenea precedent! Şi nu cred că nu există în preajmă nişte consilieri care să-i deschidă bine ochii preedintelui român şi să-i sugereze să nu mai facă o paralelă între Kosovo şi Transnistria? E ilogică opinia preşedinţiei. Mai ales că preşedintele în exerciţiu al Republicii Moldova a participat la summitul de la Varşovia. Majoritatea experţilor internaţionali, excepţie făcând panslaviştii ruşi, s-au dumerit demult că enclava rusă de pe Nistru toate tradeaza toate criteriile care ar întruni constituirea unui stat. În Transnistria nu există propriu-zis o entitate dominantă, o identitate proprie, iar limba şi identitatea rusă este în funcţiune, în teritoriu ruşii reprezentând a 3 populaţie ca număr au preluat controlul total. În regiunea transnistreană există o stare de ocupaţie, cu o armată străină, un grup decizional paraşutat din exterior şi care a preluat controlului teritoriului, lipsa unei identităţi, o discreminare etnică, etc. Dar despre toate aceste lucruri le-am nuanţat în cartea "De la Kosovo spre Est", apărută la editura „Argonaut”, Cluj-Napoca, 2011. Statul Kosovo s-a realizat în mare parte sub adăpostul organizaţiilor internaţionale, evaluat de comisii ale Naţiunilor Unite. Poate faptul că am dat ruşilor numeroase oportunităţi economice, ca să se exprime "geoeconomic" elementul rusesc într-un spaţiu european şi euroatlantic, graţie cărora putem fi sabotaţi din interior, ne ghidăm după „petardele” mediatice şi argumentele localizate la Moscova(Trebuie amintit că Ungaria se eliberează de activele ruseşti, achiziţionându-le, ceea ce a trezit atitudini de adversiatate mediatică din partea Moscovei. Achizionarea activelor ruseşti ai MOL-ului au stârnit indignare mediatică, enunţându-se că statul ungar blochează şi exclude investitorii ruşi din teritoriu).
Indubitabil, de la Summitul de la Varşovia marea absentă a fost România, care nu știu din ce considerente s-a ghidat lideriul Băsescu să se autoexcludă de la proiecţiile euroatlantice pentru zona central şi est europeană.
Apartenenţa României la NATO şi UE nu ne pune în aceeaşi situaţie pe care o are Serbia şi nici chiar Slavacia, pentru că suntem implicaţi într-o alianţăstrategică şi într-o comunitate valorică-UE, majoritatea statelor europene şi euroatlantice încuviinţând apariţia statului Kosovo. Fără să facem o evoluare asupra realităţii regionale, să aplicăm o abordare mai responsabilă datorită angajamentelor asumate şi să participăm activ la proiectele la care ne-am înjghebat raţional şi sentimental, ne poziţionăm la o răspântie istorică. Mai ales că fenomenul exploatării euroatlantice a cordonului maritim Marea Mediteraneană-Marea Neagră-Marea Baltică-Marea Caspică trebuie privit ca o soluție optimă, în care rolul României ar fi unul esențial.

Ne consolăm cu Scutul, în schimb Moscova stă cu „otrava” pe noi
Statele Unite şi Varşovia au semnat în iulie 2010 un protocol care concretizează acordul Poloniei de a găzdui o componentă a viitorului scut antirachetă american din Europa, care nemulţumeşte Moscova.O nouă etapă a fost atinsă la 3 mai, cu semnarea unui acord între Statele Unite şi România, pentru desfăşurarea unor elemente ale viitorului scut antirachetă în această ţară.
Preşedintele Comisiei pentru Afaceri Externe din Camera inferioară a Parlamentului rus (Duma), Konstantin Kosacev a cerut la 31 mai 2011 Statelor Unite să "abandoneze imediat" proiectul de scut antirachetă din Europa de Est, pe motiv că "subminează" consolidarea încrederii între Moscova şi Washington, precum şi între Rusia şi NATO. Pentru Federația Rusă acest spațiu este considerat ”vital”, de interes geostrategic, din acest considerent vor continua să exprime indignare şi iritare verbală, în scopul descurajării amplasării Scutului antirachetă al Alianţei care ar oferi protecţie şi securitate aliaţilor săi.

În loc de concluzii
Ne-am angajat un rol de partener strategic al Serbiei, stat non-UE şi non-NATO, în dauna partenerilor strategici din alianţa, cu care ne-am asumat o comunitate valorică.
Trebuie să reiterăm că parteneriatul strategic al României cu SUA se dovedește crucial pentru securitatea regională și promovarea democrației în regiune, iar politica de ”bună vecinătate” a UE este în măsură să contribuie la acest scop. Securitatea euroatlantică este strâns legată de securitatea Mării Negre. Multe dintre amenințările transnaționale cu care se confruntă Europa provin din această regiune.
Întâmplător sau nu, dar preşedintele Traian Băsescu este absent astăzi de la evenimentele importante din regiunea central şi est european, încât sentimentul crizei se manifestă la toate nivelele instituţionale, în luarea unor decizii concrete, operaţionale şi profitabile, şi culmea culmelor că nu sunt prevăzute nişte alegeri vitale pentru ţară.

sâmbătă, 21 mai 2011

Sorin Fildan.Misterul din „Temple


La 18 mai 2011, în sala Filialei Uniunii Scriitorilor din România, a avut loc lansarea cărţii de poeme „Temple” a intelectualului arădean Sorin Fildan. Despre misterele şi conţinutul coloanelor templelor versificate ale poeziei au vorbit scriitorii Aurel Rău și Marcel Mureșanu, Dan Marius Drăgan şi profesorul universitar Ovidiu Pecican.
Cartea ilustrată într-un mod original, într-un mod „alchimist” de pictorul Alexandru Pecican completează un siaj ezoteric-mistic, cu o filiaţie istorică-biblică, în care ruinele unor temple se pot regăsi în „bastioane”, în care înegrii pot deveni pompierii unei lumi într-o latentă prăbuşire.
Spaţiul în care „receptarea” este un alter ego, leagă unitatea materiei cu viziunile spirituale, incriptate în oscilaţia unui joc al numerelor şi cifrelor, construită motivul şi scopul acestei cărţi.
Profesorul universitar şi scriitorul Sorin Fildan ne vesteşte o lume a porţilor reîncarnate în „temple”, ispitindu-ne cunoaşterea şi aruncându-ne în ambuscade ale unor ecuaţii neînţelese şi înţelese, restricţionate în lipsa unor chei fermecate.
Cartea „Temple” merită să fie citită la bătaia lumânării în noapte, pentru că doar aşa îi putem „decripta” misterul „periculos”şi „cavaleresc”, dar şi reuşim să aspirăm că într-un final ne vom regăsim respirând printre „Temple”.

Cornel Vana şi misterul expoziţiei „Buruieni şi oameni”


Pe 17 martie am avut ocazia să admir expoziţia de pictură “Buruieni şi oameni” la Galeria „Diverta” – Librăria Universităţii din Cluj-Napoca a artistului Cornel Vana. Pictorul turdean Cornel Vana are zeci de expoziţii în ţară şi peste hotare.
Evenimentul a fost moderat de Mariana Enache, curatorul galeriei.
Prof.univ.dr. Ovidiu Pecican avea să ne poarte prin itinerariul artistic al „frumosului” pictor Cornel Vana, după cum l-a calificat moderatorul "Polul cultural" de pe lângă Librăria „Diverta”Mariana Enache.
„.… oameni şi buruieni, cum li se spune plantelor-de leac şi magice, înmiresmatelor flori amestecate cu iarbă, destinate cosirii şi nutreţului pentru animale, celor în care te prăvăleşti şi adaşti resorbit din clipă pentru o eternitate efemeră, dar densă… Iar oamenii pot fi de mai multe feluri. Cel mai adesori ei traversează pânzele lui Cornel Vana cu un aer buimac, precum o fanfară concentrată şi totuşi apatică; sau ies şi reintră din şi în decorul rembrandtian al grundului, exersându-şi expresiile, zdrenţăroşi urmaţi de siluete himerice descinse din decorul carnavalesc veneţian, prezente recurente cu alură occidental-otomană, procesiuni de fizionomii şi siluete pregătite să se dezvăluie sau să se învăluie, după cum stăruie iscoditoarea privire ce dă sens.”avea să noteze Ovidiu Pecican în „Noaptea, paleta” despre pictura lui Cornel Vana.
De ce acest melanj artistic întitulat de „oameni şi buruieni”? Care este semnificaţia „oamenilor şi buruienilor” în concepţia artistică a autorului şi ce vrea să transmită Cornel Vana publicului? Puteţi vizita expoziţia în perioada 17-31 mai a.c., între orele 9-21 şi înţelege de ce este uneori respităm magia de“Buruieni şi oameni” .

marți, 17 mai 2011

Patria, recurs la identitate


Sincer, vreau să mulţumesc celor care ostenesc asupra destinului nostru, un destin sumbru, pe alocuri sufocant, chinuitor, dar atât de responsabil cu îndemnul că suntem unici în felul nostru şi impliniţi în comunitate. Vreau să vă vorbesc despre un sentiment foarte ciudat, foarte delicat, pe care cred că-l împărtăşim cu toţii. Este sentimentul prin care ne emoţionăm şi ne oglindim spiritual, imaterial, ca familie, ca o comunitate a morţilor şi viilor. Iar acest sentiment care inspiră oxigenul proxim şi ne dă aripi, nebănuit de necesar, dezvăluit în valori, norme, moravuri, tradiţie şi inscripţionat în cruci, troiţe, biserici, edificii şi care reprezintă apartenenţa la o Patrie. Ce am fi noi fără cuvântul Patrie? Ne-am întrebat vreodată? Am simţit goliciunea din interiorul sufletului? Ce este un copil fără mamă, o ţară fără istorie, o familie fără amintiri? Ce suntem noi fără noţiunea de Patrie? Să facem uneori un exerciţiu imaginar şi să ne autosugerăm că abia acum ne-am născut, că suntem nişte extratereştri, fără mamă, fără familie, fără istorie, fără valori consacrate, fără Patrie şi să ne întrebăm: cum ar fi să fim fără toate aceste mari axe ale destinului nostru? Dar cum am fi să mutilăm familia, să mutilăm istoria, să mutilăm valorile, să ne mutilam Patria? Simţiţi un gol în inima voastră? Simţiţi că am putea avea un suflet paralizat?Cu siguranţă că îl simţiţi. Eu, am înţeles că am o Patrie. Că în Patria mea există valori, istorie, tradiţii şi moravuri.
Recent am întâmpinat sărbătoarea Învierii Domnului, Paştele! Mulţi dintre noi, asemeni altor popoare creştine, am mers la biserică şi am luat lumina Domnului. Şi am văzut multă lume care s-a adunat să vestească şi să mărturisească Învierea Domnului. Ne-am simţit ca o familie mare. În fapt, în istorie au existat adevarate miracole, când în clipe de singuratate şi neputinţă, familiile, comunităţile au apelat prin rugaciune la puterea celor în nefiinţă şi, din negura vremii, ca nişte adevăraţi ingeri, au sporit puterile oamenilor sau i-au impus pe asupritori să se abată de la agresiuni. Patria reprezintă mai mult decât o populaţie delimitată lingvistic, cultural, etnic. Patria însumează toţi viii şi morţii unei Naţiuni, cu virtuţiile şi caracteristicile specifice. Să ne iubim cu un un sentiment magnific, sufocant, mirific Patria! Iubirea faţă de Patrie reprezintă acel sentiment pentru care trăieşti şi merită să-l trăieşti. Dacă nu ar exista un asemenea sentiment poate că ne-am simţi exact ca un copil abandonat: lipsit de adevăratele repere, fără dragoste de tată şi mamă, fără o noţiune a responsabilităţii stimulative, am fi un personaj fără memorie, fără emoţie, fără o satisfacţie a descendenţei şi a implinirilor spirituale.
Mă inspăimântă starea copilului fără familie, dar cel mai mult mă inspăimantă sentimentul uman în care dispare noţiunea şi trăirea expresivă a comunităţilor fără Patrie.
Trebuie să mărturisim iubirea faţă de principalii piloni ai dăinuirii noastre: Patria, Neamul, Credinţa şi Istoria! A fi în asentiment cu simbolul Patriei înseamnă a avea nişte valori precise şi idealuri ferme în viaţa de azi şi de mâine.

Dumnezeu să se oglindească in Patria Noastră -România!

13th mai 2011
Revista "PATRIA"
http://patriaonline.ro/patria-recurs-la-identitate/

vineri, 6 mai 2011

Cine a fost mercenarul basarabean din dinastia Kolceak


Genealogie. ''Amiralul Alb'' ar fi fost descendentul unui condotier basarabean
Istoricii ruşi spun că strămoşul amiralului Aleksandr Kolceak ar fi fost un român turcit.

În ultimul an, pe o mulţime de site-uri ruseşti, dar şi româneşti, a apărut o informaţie interesantă. Unul dintre eroii războiului civil din Rusia, amiralul Aleksandr Kolceak, cel care a condus lupta anti-bolşevică în Siberia, ar fi avut ca strămoş un român turcit. Potrivit istoriografiei ruseşti, este vorba de un mercenar care ar fi trăit în secolul al XVIII-lea, Iliaş Colceag.

Cum s-a turcit Iliaş
Pe scurt, istoricii ruşi relatează că Iliaş Colceag s-a născut în sudul Basarabiei. El s-ar fi înrolat ca soldat în armata otomană, în perioada în care Moldova era vasală a Imperiului Otoman. Iliaş Colceag ar fi ajuns să lupte în Bosnia, unde s-a făcut remarcat pentru curajul său. Acolo, el s-a „turcit", adică a trecut la mahomedanism, şi a luat numele de Hussein. În timpul războiului ruso-turc din 1710 - 1711, cel în care a fost implicat de partea Rusiei şi domnitorul moldovean Dimitrie Cantemir, Iliaş a devenit ofiţer şi a ajuns la rangul buluc-başi, echivalentului unui căpitan. Din nou, el a dat dovadă de un curaj deosebit, drept pentru care sultanul Ahmen i-a acordat rangul de paşă, adică de general, în anul 1717. Iliaş a fost numit şi guvernator al cetăţii Hotin, veche posesiune a lui Alexandru cel Bun şi Ştefan cel Mare, care ajunsese motiv de dispută între Moldova şi Polonia, iar mai apoi între Imperiul Otoman şi cel Rus. În istoriografia otomană, românul turcit este cunoscut sub numele de Kolceak-Paşa.

Paşă la Hotin şi vizir la Constantinopole
Hussein Colceag a deţinut vreme de două decenii funcţia de paşă de Hotin, iar pentru scurtă vreme a fost, la Constantinopole, vizir, adică ministru. În timpul războiului ruso-turc din 1735-1739, Hussein Iliaş a fost comandantul armatei otomane din Basarabia. Însă, în anul 1738, el a fost înlocuit de la comandă cu Vali-Paşa, iar el a revenit la conducerea cetăţii Hotin. Armata turcească a fost înfrântă în anul 1739, în bătălia de la Stăuceni.

Hussein Colceag a rămas singur, cu o garnizoană de circa 900 de oameni, în faţa unei armate ruseşti de peste 60.000 de oameni. Generalul de origine germană Cristoph von Munnich i-a oferit condiţii onorabile de capitulare lui Hussein Colceag. Acesta a acceptat şi a fost tratat de ruşi ca un prizonier de lux, împreună cu fiul său, Mehmet - Bey. Cei doi au fost duşi la Curtea Imperială din Sankt-Petersburg.

La finalul războiului, Hussein Colceag ar fi vrut să se întoarcă în Turcia, însă a aflat că este considerat drept trădător la curtea otomană şi că îl aşteaptă pedeapsa cu moartea. Aşa că a decis să rămână în Rusia. Hussein Colceag a ajuns până în Ucraina de azi, unde a intrat în serviciul voievodului de Kiev, Fracisc Potoki. Voievodatul Kievului fusese parte a Poloniei, însă a fost cedat de regele Ioan Sobieski Rusiei. Românul turcit a murit în exil în anul 1743, iar fiul său a redevenit creştin şi a continuat cariera militară începută de tatăl său, de această dată în slujba Rusiei. Nepotul lui Hussein Colceag, Lucian (Lukyan), a fost răsplătit pentru serviciile militare aduse Rusiei cu moşii în Ucraina.

Familia Colceag (ortografiată din acea perioadă Kolceak) a fost acceptată în marea nobilime rusă. Geopoliticianul român Octavian Sergentu, de origine basarabeană, spune că „astfel de cazuri nu sunt singulare. Dimitrie Cantemir, la rândul său, s-a stabilit în Rusia, unde a devenit şef al spionajului rusesc şi prinţ la curtea lui Petru cel Mare, iar fiul său a devenit primul poet modern al Rusiei. Sunt frecvente cazurile în care descendenţii unor români au devenit notabili ai Rusiei.

Unii susţin şi că marele scriitor Lev Tolstoi ar fi urmaşul celebrei familii boiereşti Grosu din Basarabia. Au apărut şi speculaţii că numele Putin, al actualului premier rus, ar proveni din Putină. Ar mai fi cazurile lui Nicolae Milescu-Spătaru ori Miron Costin, care s-au remarcat la curtea Rusiei".

Amiralul
Figura cea mai importantă a dinastiei Kolceak a fost amiralul Aleksandr Kolceak. El a luptat, ca şi contraamiral al flotei ruseşti în primul război mondial. După înlăturarea ţarului Nicolae al II-lea, el a făcut parte din conducerea Armatei Albe, fondată de un grup de ofiţeri loialişti, care doreau înlăturarea bolşevicilor şi readucerea pe tron a dinastiei Romanov. În timpul Războiului Civil din Rusia, dintre comunişti şi monarhişti, Aleksandr Kolceak a devenit amiral şi guvernator al Siberiei. Luat prizonier de comunişti, el a fost executat. Azi, el este considerat drept un erou al Rusiei.

de CLAUDIU PADUREAN
06.05.20011
ROMANIA LIBERA