Ştiam de ceva timp că poetul e bolnav. O bună parte din cei care dispun de trăiri şi emoţii faţă de semeni, mai ales faţă de geniile spaţiului românesc, îşi împărtăşesc în şoaptă sau cu mult regret veştile proaste. Fie ca acest lucru se întâmplă la telefon, la o cafea, pe stradă sau în altă parte. Nu-mi venea să cred că încă unul din barzii ţării mele se stinge încet, încet, ca o lumânare. Îl adoram, mai ales pentru capodopera sa care a trezit voci şi dureri să se reverse în stadioane, la posturile de radio, pe buzele unor generaţii întregi din întreg arealul românesc. Şi îl iubeam şi credeam în Adrian Păunescu, aşa cum îşi iubesc copii naratorii cu a lor personaje pozitive din scrieri sau filme. Era magnific, era un cutezător, era un păstor care crescuse şi redase libertatea în simţiri şi în voce, unul care descuia inimi şi punea forţă, speranţă şi un crez românesc. Eram copil, încă nu ştiam că e şi el basarabean, într-un fel, dar vocea lui inconfundabilă de la postul de radio, care tăia în cuvinte ca în pietre, mă făcuse să-l iubesc şi să-l simt aproape. Încă era „sârmă sovietică ghimpată” la Prut şi revoluţiile se zăreau de abia, de abia. Ştiam că există Adrian Păunescu aşa cum exista un Grigore Vieru şi mă minunam cum pătrund cuvintele rostite de el ca nişte ecouri continue. Da, Adrian Păunescu a crescut generaţii întregi pe ambele maluri ale Prutului, le-a crescut aripi şi a aprins lumânări de speranţă. Chiar şi mai târziu, atunci când îngăduiam să fie criticat şi blamat Adrian Păunescu, în anumite cazuri încuviinţam şi mă asociam la acuzele aduse scriitorului, pentru opinia politică împărtăşită în perioada comunistă sau mai târziu când în calitate de om politic, opiniile lui nu corespundeam cu ale mele, întotdeauna i-am găsit scuza, iertarea şi dragostea mea pentru el a rămas aceeaşi. Alteori, când îl acuzam ştiam că fiecare îşi are o proprie opinie, că este normal ca oamenii să aibă diverse opinii şi să emită semnalele pe care le cred ei. Şi este normal ca atunci când devii un creator de generaţii în „blugi”, care vor naşte revoluţii a Libertăţii, să plăteşti tribut sistemului, ca să le acoperi visele, speranţele şi si să ştii că din creaţia TA se vor naşte sau se născ revoluţii şi revoluţionari, inclusiv GOLANII! Pentru că în comparaţie cu unii intelectuali comozi care au stat la pândă, dar care au devenit peste noapte mari predicători de valori morale, Adrian Păunescu a construit o mare operă culturală. Fie că aceasta s-a numit poezia, cântecul, cenaclul „Flacăra” sau „Touşi iubirea”, visul de libertate, care a cuprins o Ţară întreagă. Indubitabil, Adrian Păunescu a promovat numeroase talente, a protejat valorile naţionale aşa cum a ştiut el că face mai bine. Nimeni nu este perfect, dar dacă am fi cu adevărat sinceri şi drepţi cu noi înşine, am îngădui să aprindem în sufletele noastre o lumânare imaginându-ne că suntem o parte din imensul auditoriu al Cenaclului „Flacăra” sau „Totuşi iubirea” şi l-am primi, ierta şi preţui pe unul din Geniile româneşti, apuse în această lume, astăzi fără mai multă lumină.
E adevărat prima data l-am întâlnit la un concert la Chişinău, în anul 1991, graţie unor prieteni comuni am putut să-i strâng de mâna de mare bărbat, să schimbăm nişte cuvinte respectuoase şi de „mare iubire”. Era simplu, un om simplu, care obosit cum era, pentru că a stat vreo opt ore la graniţa cu „Marele URSS”, încă „sârma ghimpată sovietică” mai era pe Prut, şi dorea să spună fraţilor săi, românilor basarabeni despre Eminescu, Nichita şi să viseze sub muzica de ghitară înălţătoare a pieselor „Treceţi batalioane române Carpaţii”, „Doamne ocroteşte-i pe români”, „Trăiască Moldova, Ardealul şi Ţara Românească, „Totuşi, iubirea” că încă există un puls pentru o Românie Mare, o Românie iubitoare, o Românie a tuturor Românilor.
Adrian Păunescu nu pot să cred încă că ar fi murit, pentru că iubirea lui faţă de români a fost ca un semn divin şi ca o iertare a „copacilor fără pădure”. Am învăţat să îmi preţuiesc mai mult părinţii datorită „Rugii pentru părinţi”, am învăţat să iubesc visând şi să suferim dulce datorită „mirărilor” întemeiate din destinele noastre, am luat ca o dramă destinul unei ţări româneşti, în care „malurile de Prut şi „Baladă pentru Basarabia” ne înghit mistuitor ca şi un dor pentru casa părintească, ne-am urat o „pace în lume, o pace pe pământ”.
În goana pentru a face dreptate românilor şi ţării îl simt chinuit în „Odă în metru antic” a lui Mihai Eminescu, pe care inconfundabilul Adrian păunescu ni l-a citit şi recitit ca pe propria viaţă, în care există o iubire mistuitoare faţă de Steaua singurătăţii, în „care focul meu a-l stinge nu pot cu toate apele mării”, dar şi o „reînviere” aidoma Pasării Pheonix...
