Una dintre cele mai reprezentative
LEGENDE VII ALE LUPTEI ANTICOMUNISTE din România se leagă de numele profesorului Raul Volcinschi.În ultimii ani m-am considerat un copil de care mă legase viaţa, încă din studenţie. Eram printre puţinii aprobaţi şi acceptaţi de domnul profesor în spaţiul său de încredere. Îmi trasase o linie a vieţii si ne unea idealul unei Românii creştine, morale şi reîntregită.Era ca un bun părinte care îmi insufla legendele şi misterele ţării, dragostea pentru semeni şi puterea credinţei. I-am promis că voi ajunge în această duminică să-l vizitez, pentru că ieşisem din oraş, să povestim despre proiectele viitorului şi despre cartea vieţii sale, l-a care stăruiam de ceva timp şi pe care o aveam începută în mai multe variante. Dar Dumnezeu a dorit să-l ia spre el, mai ales că ultima vreme avusese un atac cerebral, chiar dacă în ultimele două săptămâni se simţea din ce în ce mai bine şi deja bucura ochii celor apropiaţi.
Şi a plecat unul dintre cei mai reprezentativi eroi anticomunişti, singurul care a reuşit să evadeze din puşcăria securităţii comuniste, spre alte culmi. A evadat din această lume şi a aprins lumini tragice în inimile noastre.Dumnezeu să-l aibă în paza sa.
"UN LEOPISEŢ AMAR"-aşa şi-a întitulat viaţa profesorul Raul Volcinschi, un părinte spiritual al celora care l-au cunoscut, iar mie mi-a fost un părinte la propriu:
Zăvorul fu tras, iar uşa de metal care tocmai se închisese în urma mea semnifica faptul că îmi piedusem libertatea, factor important al condiţiei umane. Fusesem întrodus în celula nr.9 din secţia 2 a arestului securităţii din Cluj. Era într-o zi de vineri, 23 noiembrie 1956.
Semne prevestitoare a unui deznodământ nedorit se manifestaseră din timp, însă eu fie nu reuşeam decriptarea lor corectă sau le plasam într-un conl de umbră al neatenţiei, fie că erau de natura fenomenelor paranormale pe care eu le ignoram total.
Chiar cu o zi înainte de arestare mi s-a întâmplat următorul fapt: Ţineam un seminar cu o grupă de studenţi în clădirea Institutului de Istorie din strada Napoca. Seminarul avea loc între orele 18 şi 20.
După terminarea seminarulului câţiva studenţi mi-au cerut voie să mă conducă acasă. Starea mea de spirit era de aşa natură încât subiectul la ordinea zilei, adică Răscoala din Ungaria, care preocupa mai pe toată lumea şi care se afla întrun vădit recul mă indispunea profund. Nedorind să comentez probleme ce nu erau încă clarificate mi-am luat rămas bun de la studenţi sub un pretext oarecare şi am luat-o direct spre casă. Frigul şi vântul îmi accelerau mersul când cotind pe lângă hotelul restaurant Continental
şi îndreptându-mă spre clădiea centrala a Universităţii, drumul mi-a fost oprit de numitul R.G, care ieşise din holul clădirii Continental, clădire ce adăpostea cea mai mare librărie din Cluj. R.G. era un tip curios, tânăr munictor la uzinele din Reşiţa fusese recrutat de Partidul Comunist pentru nişte cursuri de scurtă durată care ţineau loc de liceu şi universitate şi numit asistent la facultatea de drept din Cluj. Probabil că schimbarea aceasta de mediu şi preocupări se cereau compensate prin anumite cantităţi de alcool. Această patimă nouă l-a făcut să-şi neglijeze obligaţiile didactice şi după câteva avertismente a fost înlăturat din mediul universitar şi trimis să predea Istoria într-un liceu din Cluj. Dar nu-şi părăsise vechiul nărav astfel încât a fost eliminat şi din învăţământ. Rămăsese şomer şi la început oprea pe stradă foştii colegi cerându-le cu împrumut mici sume de bani transformându-le în băutură. Eu îi mai dădeam aşa zisele împrumuturi, dar le împreunam cu mici predici cerându-i ferm să se lase de băutură. Acum când la oră târzie mă apucase şi de mâneca pardesiului şi după binecunoscutul său apelativ: „colega” încerca să mă împingă spre gangul clădirii din care ieşise. Indispus de gest şi presupunând că va solicita veşnicul său împrumut, m-am îndepărat în grabă. Şi gândul rău mă făceau să-mi grăbesc paşii, iar vântul rău le despica cuvintele lui în silabe pe care eu am înţeles doar atâta: tu ai vruto! să nu mă acuzi. Pe la mijlocul drumului m-a cuprins o stare de nelinişte. Şi-a făcut loc un gând de care nu mai puteam scăpa: ce la împins pe R.G. ca pe ger şi frg să încerce să stea de vorbă cu mine? Comportarea mea normală nu admitea soluţi abrupte, ori socoteam că de fapt îl jignisem pe fostul meu coleg şi am hotărât ca a doua zi să-l caut şi să-mi cer scuze. Dar a doua zi a însemnat opt ani. După suferinţele îndurate, revenit la Cluj, unul din primi cunoscuţi pe care i-am întâlnit a fost R.G. M-a întâmpinat cu eternul său „colega” şi m-a întrebat: „ce ai avut în seara aia când doream să-ţi vorbesc?”. „Nici eu nu ştiu”, i-am răspuns înodând convorbirea de parcă aceasta s-ar fi întâmplat cu o zi înainte.
Era eterna situaţie a mea în care orele petrecute de un eveniment capital sunt decisiv implantate în memorie. R.G. şi-a început povestirea. „Soţia mea la vremea aceea era dactilografă la Securitate. În ziua aceea când eu aşteptam acasă să vină de la servici, de la uşă ea mi-a spus foarte hotărâtă: să ştii că mâine îl arestează pe Volcinschi. Eram atât de năucit de această ştire, încât am întrebat: care Volcinschi?
- Păi acela care mi-ai spus că te ceartă că bei. Astăzi am bătut mandatul de arestare a lui Volcinschi Raul. Pot să spun şi datele personale, coincideau cu cele pe care le ştiam şi eu”. Şi ce urmază după aest mandat pe care l-ai bătut?
- Urmează să fie semnat mandatul în seara această de către comandantul unităţii, care de obicei semnează actele seara, iar a doua zi devin operative. Pot să spun că s-a constituit şi echipa operativă care îl va aresta mâine dimineaţă. Cu toate că muream de frică socoteam că totuşi pot să-ţi fiu de ajutor. M-am dus la clădirea centrală a Universităţii unde la etajul întâi erau afişate orarele facultăţilor. Astfel am aflat că ţii un seminar la Institutul de Istorie între orele 18 şi 20. Mi-am făcut socoteala unde mai bine să te întâlnesc şi să-ţi spun vestea cea rea. Ştiind aproximativ unde locuiai mi-am spus că este obligatoriu să treci pe lângă Conti, denumrea răsfăţ dată de către clujeni hotelului restaurant „Continental”. M-am ascuns în holul blocului în care este Uniunea Scriitorilor din Cluj aşa încât aveam un alibi, în caz de mă întreabă ce caut(?), aveam să zic că am avut treabă la Uniune. Deodată te-am văzut făcând colţul la Conti zgribulit de frig şi luând-o spre casă. Să ştii că am avut un moment de reţinere, mă cuprinsese frica, gândindu-mă la cele ce se vor întâmpla a doua zi. De aceea toată intervenţia mea a fost haotică, în loc să-ţi spun o propoziţie şoc, ca de exemplu-„mâine te arestează!” – era sigur că te opreai, dar prinzându-te pe mână trăgându-te spre holul blocului am provocat reacţia ta, ai plecat precipitat de lângă mine. După câteva clipe mi-am revenit şi am vrut după tine, să-ţi spun adevărul, dar momentul acela au ieşit doi securişti de la restaurantul „Continental” şi văzându-mă în mijlocul drumului m-au invitat la restaurant să vin să beau cu ei, ceea ce m-a făcut să nu duc planul la îndeplinire. Şi a încheiat: aşa a fost să fie!
Eu însă neştiind ce vrea să-mi spuie zoream spre casă. Acasă în atmosfera plină de căldură de feţele fiinţelor pe care le iubeam, surâsul fetiţei, zâmbetul soţiei mi-au încălzit inima şi apoi toată fiinţa mea. La noi se afla în vizită profesurul universitar de drept roman Vladimir Hanga şi soţia lui. Între Doina Hanga şi soţia mea se legase o strânsă prietenie şi datorită faptului că eram vecini, iar Hanga nu lucra acasă, ci la seminarul său. Doina obişnuia să vie la noi unde îşi aştepta soţul.
În momentul acela soţii Hanga se pregăteau de plecare, iar Vladimir mi-a pus o singură întrebare.
- Ce zici de cele ce se întâmplă în lume?
I-am răspuns:
- Unii mor eroic- iar alţii nu văd, nu aud.
Hanga a făcut un gest de parcă nu ar fi vrut să audă nimic şi a plecat cu soţia sa. Noi ne-am culcat devreme, deoarece fetiţa trebuia să se scoale pentru a merge la şcoală, iar eu, rebegit de frig, nu mă vedeam culcat mai repede.
Pe la miezul nopţii mi s-a întâmplat un lucru deosebit. Eram un om care nu visa sau după cum mi-au spus nişte experţi în vise: visam dar nu reţineam nimic din ce am visat. De fapt când mă culcam mă trezeam dimineaţa culcat pe aceeaşi parte pe care am adormit, nereţinând nici un vis şi sculându-mă dimineaţa perfect odihnit. De aceea ce mi s-a întâmplat în noapte de pe 22 spre 23 noiembrie 1956 a fost cu adevărat ceva deosebit. M-am trezit pe la miezul nopţii şezând turceşte în pat, oarecum buimăcit, şi reflectând asupra unui vis colorat pe care-l avusesem. Se făcea că mă aflam într-o cameră slab luminată şezând pe colţul unui pat de campanie. Se auzea zdrengănitul unei uşi de metal şi în cameră a intrat un individ de talie mijlocie, rotofei purtând nişte haine de culoare închisă, cu haina descheiată, încât i se vede cămaşa albă şi crăvata roşie peste un pântece proeminent, părul alb, însă nu-i vedeam faţa, parcă era ştearsă. Mi-a făcut un semn cu mâna să mă ridic de pe pat şi eu ridicându-mă am început să cresc. Ajunsesem la o înălţime impresionantă, atingeam cu capul tavanul care era cam la doi metri jumate de cimentul care închipuia podeaua. Necunoscutul a întins un deget către mine şi a rostit: numele! Am înţeles că mi s-a adresat mie şi i-am răspuns şcolăreşte: Volcinschi V.Raul, adăugând deci numelui şi prenumelui meu litera V, de la Valeriu, prenumele tatălui meu. Se vede că numele îl înveselea teribil pe omuleţul ce pătrunsese în cameră. Într-un hohot de răs s-a întrerupt spunându-mi: eu sunt Nidelcu, râzând puternic s-a întrerupt din nou şi a repetat din nou cu o vădită duşmănie în glas: „Eu sunt Nedelcu! Ai vrut război, ne războim”. S-a întors ieşind pe uşă, iar eu m-am trezit buimac. Lângă mine soţia mea trezită parcă din somn m-a întrebat îngrijorată: „ te zvârcoleşti, de parcă ai vorbit cu cineva în somn, ce-i cu tine?” Am liniştit-o, iar eu mi-am trecut palma peste frunte. Eram transpirat, o transpiraţie rece ca gheaţa. M-am dus la baie, m-am spălat, am revenit să mă culc, dar nu am reuţit decât târziu să adorm. Cheia visului care părea de nedezlegat mă obseda. Spre dimineaţă am adormit pentru o perioadă scurtă, pentru că atunci când m-am trezit de-a binelea soţia deja trebăluia prin casă, m-a întrebat de vis şi nu ştiu de ce am simţit nevoia s-o liniştesc nevorbind absolut deloc despre vis, motivând că am uitat ce am visat. Era o zi de vineri, zi în care nu aveam nici o sarcină didactică. Acest lucru îl ştia şi soţia mea aşa încât în momentul când mă pregăteam să ies spre uşă privindu-mă cu ochii ei blânzi şi calzi mi-a spus: „ştiu că astăzi n-ai nici seminar, nici curs, nici consultaţii. Vino cât mai repede acasă că am o surpriză pentru tine” şi a adăugat „culinară, fireşte”. Am privit pasul fetiţei care dădea semne că se trezeşte, iar soţia trebuia să se ocupe de ea şi mi-am privit soţia încă o dată. M-a învăluit în zâmbetul ei care parcă îmi spunea: eu sunt forţa acestei familii. Am ieşit din casă şi m-am îndreptat spre sediul central a Universităţii. Eram la acea oră conferenţiar, şef de catedră, la catedra de economie politică a facultăţii de drept din cadrul Universităţii „Victor Babeş” din Cluj. Nefiind membru al Partidului Comunist trebuia să îndeplinesc o anumită muncă obştească, deaorece practicasem mult sport în tinereţe am acceptat o muncă sindicală - acea de preşedinte al Clubului sportiv „Universitatea” Cluj, faimosul „U”. Nu era vorba numai de secţia de fotbal, ci de vreo aproximativ treizeci de secţii de echipe feminine şi masculine în diferite ramuri. Întâi m-am dus la catedra de economie unde secretara mi-a adus la cunoştinţă că un cetăţean a venit de dimineaţă şi a întrebat de mine, cerând informaţii unde ar putea să mă găsească sau ce program am în această zi. I-a răspus că nu aveţi sarcini didactice dar precis veţi trece pe la catedră. Mi-a răspuns că V-a aştepta pe afară. Am întrebat-o dacă era un om cunoscut sau dacă a lăsat vreo informaţie cu privire la persoana sa. Mi-a răspuns că era un om pe care nu a-l putea să-l descrie pentru că se părea totul nesemnificativ la acest om. I-am spus că mă voi duce la sediul central al clubului Universitatea unde am de rezolvat anumite probleme şi voi mai trece pe la catedră în drum spre casă. Ziua de vineri era o zi în care la nivelul clubului se făceau pregătiri pentru deplasarea unor echipe în alte localităţi. Secretarul clubului Mircea Gogonea foarte expirementat în materie, de altfel un schior de performanţă, îmi pregătea toate hârtiile care trebuiau semnate, diferite viramente, acte bancare şi de cale ferată. După ce am isprăvit treaba la club, Gogonea s-a oferit să mă conducă până la Universitate deoarece avea de rezolvat probleme la rectorat. Ajuns la etajul întâi şi-a luat rămas bun iar eu am continuat drumul spre etajul doi unde se afla sediul catedrei. Cum am intrat în catedră secretara m-a informat că omul despre care vorbise mai de dimineaţă venise din nou interesându-se de mine. Am insistat să descrie cumva, poate că era o persoană cunoscută, însă secretara mi-a răspuns scurt- „o figură de activist de partid, şapca caracteristică şi nimic de remarcabil în figura lui”. Mi-am luat rămas bun zicând că mă întorc acasă şi cine doreşte să mă găsească să mă caute acasă. Am coborât de la etajul doi la etajul întâi când pe palierul etajului întâi s-a apropiat de mine un om scund, cu şapcă de activist şi haine destul de ponosite. M-a întrebat dacă eu sunt profesorul Raul Volcinschi. La răspunsul meu afirmativ continuat cu întrebarea cu ce-i pot fi de folos, mi-a spus că este activist al comitetului judeţean de partid şi că a primit sarcina de-a mă aduce la o şedinţă pe care şefii de catedră şi decanii o vor avea cu membrul comitetului al PCR Miron Constantinescu. Am spus că nu am ce căuta acolo că nu sunt membru de partid. El susţinea că trebuie să particip la această şedinţă, că a fost trimis expres să mă aducă, ciorovăindu-ne în felul acesta am ajuns la parter unde în faţa lojei portarului stătea decanul facultăţii de geologie. Era un bun prieten de-al meu, astfel aşa că mi-am permis să fac câţiva paşi spre el şi să-l întreb dacă este chemat la comitetul judeţean de partid şi este chemat la o asemenea şedinţă. Mi-a răspuns că nimenia nu l-a chemat la o asemenea şedinţă, ceea ce m-a făcut să devin bănuitor şi astfel m-am hotărât ca parcurgând cele câteva trepte care duceau spre stradă i-ar ajuns în stradă să plec direct spre acsă, indiferent de atitudinea insului care se ţinea după mine. În faţa intrării principale a Universităţii se afla un tei bătrân, cu o grosime impresionantă, şi în piciorul când am pus piciorul pe trotuar de după tei au răsărit doi cetăţeni care ţineau pistolete în mână. Am aruncat o privire spre Casa Universitarilor şi de acolo venea în trombă o dubiţă care s-a oprit în dreptul nostru. Iar din colţul drept a Universităţii au sosit în fugă alţi doi cetăţenicare m-au încercuit cu pistoletele în mână, iar unul dintre ei care părea a fi şeful lor mi-a spus scurt şi răspicat- „eşti arestat, urcă în dubă!”. La o asemenea demonstraţie de forţă am fost realmente incapabil de replică. Am urcat în dubă. Odată urcat şeful mi-a întins o hârtie care era de fapt un mandat de arestare emis pe numele meu. Am citit hârtia şi fără o vorbă i-am restituit-o celuia care mi-o înmânase. Deci totul e legal după cum observi presupusul şef. Maşina o luase prin centrul oraşului şi se oprise pe la două stopuri, auzeam oameni vorbind, râzând, dar nu-i vedeam pentru că geamurile erau fumurii. După câteva minute am sosit în faţa unei porţi care s-a deschis şi am avut impresia că am intrat într-o curte. Într-adevăr era curtea Inspectoratului M.A.I. Cluj unde după câteva viraje maşina s-a oprit, iar însoţitorii mei au coborât înşirându-se astfel încât să străbat printre rândurile lor. Cu şeful securiştilor în frunte am coborât câteva trepte şi m-am aflat în faţa unui coridor de aproximativ douăzeci de metri. Întregul convoi s-a oprit în faţa unei uşi, care deschizându-se unul din securiştii care m-au însoţit a raportat scurt:„l-am adus”. „Bagă-l înauntru”, s-a auzit o voce. Am intrat într-o cameră cu vreo două birouri şi vreo patru subofiţeri de securitate care şedeau pe diferite scaune. La una din mese şedea un ofiţer fără tunică doar în cămaşă, deoarece în cameră era foarte cald. „Sunt căpitanul Baranyi, şeful Arestului Securităţii din Cluj, de acum încolo eu îţi sunt tată, eu îţi sunt mamă, de acum încolo orice problemă ai îmi raportezi mie. Masa la care şedea era plină de dosare aruncate vraişte. A scos dintr-un sertar un formular şi m-a întrebat adresându-se: „numele şi prenumele”. Dar până să-i răspund s-a răzgândit şi s-a adresat celor din escorta care m-au adus: „întâi să termin cu voi”. Apoi a făcut un semn spre ofiţerii care şedeau pe scaune şi le-a comandat: „duceţi-l acolo unde îi e locul”. Doi subofiţeri m-au flancat, apucându-mă fiecare de câte un braţ şi au început să mă ducă pe nişte coridoare întortocheate. S-a oprit în faţa unui coridor pe care am zărit trei uşi şi o fereastră zăbrelită care probabil dădea spre stradă. Mă aflam de fapt în subsolul clădirii. Au deschis uşa primei încăperi foarte strâmte, pe care mi-am dat seama că este o carceră. Cei doi subofiţeri m-au împins înăuntru aşa cum eram îmbrăcat cu haine de iarnă, pardesiu şi pălărie. Instinctiv m-am răsucit pe călcâie astfel încât am dat cu spatele de perete şi cu faţa spre coridor. Uşa era de lemn, o uşă masivă, cu trei tăieturi de forma unui deget fiecare prin care pătrundea aerul în carceră. Mi-am dat seama că nici mânile nu le mai pot folosi, pentru că nu puteam să le ridic. Stăteam într-o poziţie de drepţi şi, din clipă în clipă, cu o acută lipsă de aer. Respiram din ce în ce mai greu şi transpiraţia începea să-mi inunde faţa. Câteva picături mi-au intrat în ochi dându-mi o senzaţie extrem de neplăcută. Mă sprijineam de pereţi, când cu umărul drept când cu umărul stâng, dar cea mai grea situaţie o reperezenta lipsa acută de aer. În aceste împrejurări m-am gândit să strig sau să lovesc cu piciorul în uşa de lemn dar când am dat să strig mi-am dat seama că îmi pierise glasul, un horcăit înlocuise vocea mea. Şi tocmai în momentul când se instalase în mine un gând, că, de aci nu voi mai putea scăpa vreodată, uşa s-a deschis iar eu m-am prăbuşit pe cimentul coridorului. Ridicat de cei doi subofiţeri care venise să mă scoată din carceră, aceştia văzând starea în care mă aflu s-au oprit şi mi-au permis să răsuflu de vreo câteva ori. Am fost adus din nou în camera unde se afla căpitanul Baranyi. Acesta mi-a formulat din nou prima întrebare: „numele şi prenumele?”. Am răspuns cu un sâsâit pe care nici eu nu-l puteam tălmăci, dar care trebuia să însemne „apă”. Ca o păpuşă mecanică repetam la început neintiligibil iar apoi un cuvânt pe care numai eu îl auzeam şi-l repetam întruna - „apă, apă...” Căpitanul Baranyi privea cu satisfacţie starea mea şi bazându-se pe experienţe anterioare de acelaşi fel a comandat unui subofiţer-„ aduceţi-mi un păhar cu apă”. Operaţiunea s-a repetat de vreo trei ori până când am reuşit să articulez sunete inteligibile. S-a trecut la înregistrarea datelor mele personale şi am fost pus să semnez documentul. A urmat o nouă coamndă scurtă: „dezbracăte!” Credeam că este vorba de pardesiu pe care îl ţineam pe mine. L-am scos, l-am aşezat pe un scaun şi pălăria pe deasupra. Aşteptam să văd la ce umilinţă mă va supune. Carcera mă învăţase că cu aceşti oameni nu e de glumit. Omenia dispăruse la porţile acestei instituţii şi că în orice clipă pot fi supus la umilinţe şi agresiuni din partea unor oameni care printr-o comportare sadică îşi realizau micile lor satisfacţii. „Ce te uiţi la mine, dezbracăte în pielea goală!”-a răsunat comanda lui Baranyi. Am executat comanda iar cei patru ofiţeri care erau în încăpere au apucat câte-o piesă din îmbrăcămintea şi încălţămintea mea şi le pipăiau cu mâini experte. S-au oprit la trei lucruri: verigheta, ceasul de mână şi portofelul cu cei câţiva bani din el. Am fost întrebat cui doresc să trimit aceste piese. Am răspuns „soţiei mele” şi am dat adresa. (Cam după două săptămâni în care am citit cu emoţie următoarele cuvinte-„am primit următoarele lucruri” şi semnătura soţiei). După toate operaţiile acestea am fost înştiinţat că pot să mă încalţ, să mă îmbrac, dar şireturile de la pantofi au fost scoase, precum şi anumite piese de îmbrăcăminte pe care le aveam asupra mea nu mi s-au permis să le iau cu mine, urmând ca ele să fie depuse la magazie. După terminarea întregii operaţiuni Baranyi mi-a spus zâmbind- „acum te facem motociclist”. Mi-a întins o perche de ochelari de motociclist care se prindeau pe după cap cu o bandă de gumă, dar care în loc de sticle aveau nişte tinichele aşa încât cel care îşi potrivea ochelarii nu mai vedea nimic. „Şi acum spre noul domiciliu”, a comandat Barayi. Doi subofiţeri m-au luat fiecare de câte un braţ şi m-au scos din încăpere. Datorită conformaţiei frunţii mele mi-am încreţit fruntea reuşind să ridic un pic ochelarii, încât să pot vedea pe unde trec. Eram avertizat de unul din subofiţeri când era vorba de păşit o treaptă sau un obstacol oarecare, dar într-un mod selectiv. Ei se distrau, când te împiedicai de ceva şi nu te preveneau. Asta era nota lor de amuzament. Iar eu ca să nu-mi divulg micul meu şiretlic mă prefăceam că lunec pe trepte sau mă împiedic de cine ştie ce. În realitate vedeam bine pe unde sunt dus şi am trecut printr-un coridor unde am numărat opt celule pe partea dreaptă, după care am cotit spre stânga şi am intrat pe un coridor destul de lung şi ne-am oprit în faţa primei uşi pe partea stângă. Am zărit pe uşă înscris numărul nouă. Uşa s-a deschis, am fost împins peste prag, mi s-a spus să-mi scot ochelarii, i-am restituit unui subofiţer şi astfel din om liber am devenit arestatul Securităţii în celula 9. Priveam încăperea în care am pătruns. Lungă de vreo doi metri jumate, lată de vreo doi metri, foarte slab luminată de un bec ce atârna deasupra unei ferestre zăbrelite cu zăbrele groase şi pe deasupra cu o plasă de sârmă, fereastra era împodobită şi cu un oblon de lemn care permitea aerului să intre în cameră, de altfel destul de friguroasă pe care o simţeam din prima clipă, oblonul era astfel aşezat încât nu permitea celor din afară să vadă ce se petrece în celulă iar celor din celulă să vadă ce se petrece afară. Sub fereastă, la nivelul la un metru de la podea se afla o tablă care închipuia o masă. Pereţii celulei aveau o culoare galben murdară şi erau zgrnţuroşi într-un fel de calccio vecheo, dar care nu erau, după cum am aflat, o ornomentaţie artistică, ci aveau darul de-a descuraja pe reţinuţi să bată în perete şi printr-un morse pe care unii o duseseră până la măiestrie să ia legătura cu vecinii lor. Sistemul consta pentru începători cu lovitura cu degetul în perete, o lovitură era litera A, două lovituri era litera B şi aşa mai departe până la finele alfabetului. Cei avansaţi reuşeau să bată în perete chiar după sistemul Morse şi prin prescurtări să realzeze o transmisiune aproape în timp real. Pentru a descuraja acest mod de-a lua legătura cu vecinii s-a procedat la a construi pereţi zgrnţuroşi, dar ingionitatea deţinuţilor a dejucat şi această formă de construcţie. Folosind coada periuţii de dinţi au dejucat de multe ori planurile Securităţii obţinând şi informaţii importante. Revenind la celulă mai trebuie amintit şi existenţa a patru paturi de campanie, câte două suprapuse, de-a lungul pereţilor, între care exista o distanţă dintre paturi din dreapta şi stânga camerei fiind de aproximativ jumătate de metru. În colţul din stânga uşii se mai afla un obiect extrem de important în viaţa deţinutului. Faimoasa tinită din lemn cu un capac de asupra, care servea pentru necesităţile personale ale deţinutului. Parcă mă ţintuise o forţă în loc, nu eram capabil să fac un pas. În sfârşit începeam să înţeleag tragismului în care mă aflam. Nu mă puteam concentra şi analiza lucid cum trebuie să procedez şi ce cale pot urma. Când acest început de mediţaie s-a conturat în capul meu, din patul de jos din dreapta s-a ridicat o făptură, pe care din cauza luminii slabe nu o văzusem până atunci. Era un om de statură mijlocie, îmbrăcat într-o pufoaică gri, cu o căciulă brumărie pe cap şi cu nişte bocanci zdraveni în picioare. S-a răsucit în pat. cu faţa spre mine, s-a ridicat, s-a apropiat de mine, mi-a întins mâna şi s-a recomandat cu un nume, pe care îl voi folosi doar atât: Ion. A zâmbit larg şi mi-a dezvelit un dinte de aur care îţi capta atenţia imediat ce-l vedeai. Surprins de acest colocatar neaşteptat n-am găsit altceva mai bun decât să-l întreb:
-De cât timp sunteţi aici?
- De opt ani, mi-a răsuns omuleţul.
Am făcut un pas înapoi şi am lăsat mirarea mea sub forma unei noi întrebări:
- Cum? De opt ani staţi în această celulă nenorocită?
Părea că-l distrează întrebarea mea.
-A, nu...de opt ani am fost arestat. Eram pe atunci student la Universitatea de medicină din Cluj. Am trecut prin multe, iar acum am fost adus aci la Cluj, la Securitate, pentru nişte fapte prezumate că le-am săvârşit şi deci sunt în faza de inetrogatoriu.
I-am spus şi eu necazurile mele şi era vădit încântant sau părea să fie de faptul că eram proaspăt arestat şi un om care părea informat. Ca să-şi complecteze ideea a continuat:
- Nu e cazul să stăm în picioare, hai să luăm loc pe paturile noastre. Sper că patul care îl doriţi este cel din stânga mea, de jos.
Cu ocazia aceasta mi-am pus pardesiul şi pălăria pe pat, era osomieră cam colită de paie, cu pătură soldăţească reformată şi o pernă de asemenea cam golită de paie. Ion era un tânăr inteligent, jovial, comunicativ, interesat mai multe de probleme ştiinţifice decât de cele politice. Fusese student la medicină în Cluj şi interesat sincer de probleme medicale. Originar era din apropierea Bucureştilor, făcusese liceul „Sfântul Sava” din capitală şi l-a absolvit ca şef de promoţie. La facultate se descurca foarte bine şi devenise într-o poziţie de leader între coleii săi. La medicină erau foarte mulţi studenţi care se ocupau intens şi de sport dintre care unii cu performanţe remarcabile devenind campioni naţionali, balcanici. Sportivii erau cam singurii care reuşeau să participe la concursuri în străinătate. Astfel un domn, originar din România, dar stabilit definitiv în Elveţia i-a întâlnit întâmplător s-au nu pe unii din aceşti atleţi şi le-a făcut cunoscute ideile partidelor creştin-democrate din Europa. Reveniţi în ţară au pus în discuţie aceste idei în cercurile unor prieteni. Astfel s-a format un grup de şaizeci de inşi, toţi studenţi în medicină, care s-au hotărât să formeze un Partid Creştin Democrat în România în mod clandestin. Aceasta se întâmpla în anul 1948. Au fost arestaţi, iar Ion a primit o pedeapsă de 15 ani muncă silnică. Era un povestitor înăscut dar avea şi nişte licăriri care nu prevesteau nimic bun în atitudinea lui. Când ura ceva nu se sfia să înfiereze chiar cu o anumită cruzime fenomenul sau oamenii a căror atitudine o comenta. Părea foarte bucuros că mă întâlnise, pentru că în Cluj cunoştea multă lume, profesori de-ai lui, foşti colegi care deveniseră între timp medici, anumiţi fruntaşi ai intelectualităţii clujene, iar eu îi păream o sursă destul de bună pentru a-i servi aceste informaţii. Lotul acestor şaizeci de studenţi a fost denumit „lotul sportivilor”. Pe mine însă cazuistica lui Ion nu prea mă interesa. Gândul se îndrepta obsesiv spre câteva întrebări esenţiale. „Ce s-a întâmplat în familia mea? Cui îi datoram situaţi în care mă aflam? Care sunt informaţiile pe care le posedă Securitatea?”
Aşa încât s-a stabilit un hiatus în discuţie. În această pauză am auzit o dată clar şase bătăi a unui orologiu. Nedumerit l-am întrebat pe Ion:
-Am auzit bătăile orologiului. Există aşa ceva la Securitate?
A rămas nedumerit:
- Nu!
Pe strada Horia era o biserică, dacă nu mă înşel reformată, a cărei orologiu bătea nu doar orele, ci şi jumătăţile şi sferturile de oră. A fost regăsire neaşteptată care mă readucea în sfera cotidianului, puteam măsura timpul, ieşeam din sfera atemporalului şi mă încadram în normalitate. Redobândisem noţiunea timpului şi măsurarea acestuia era o binefacere. Socoteam când pot măsura şi planifica tot ce înseamnă timp. O adevărată uşurare. Mai urma să obţin o victorie asupra spaţiului. Şi iarăşi îmi dădea curaj expresia sheakesperiană: „ şi închisă în coaja unei nuci te poţi simţi stăpânul unui spaţiu infinit”. Urma să experimentez valabiliatatea acestei afirmaţii în zilele câte-or fi pe care trebuia să le petrec în această claustrare impusă.
Zgomot pe coridor. Farfurii de tablă care se ciocneau între ele, voci stinse care se adresau unele altora şi nedumerirea mea. Ion m-a lămurit.
- Vine masa de seară. S-ar putea să nu fii prins în programul de alimentare pentru că eşti nou venit. Şi într-adevăr mi s-a dat o cană cu apă şi atât, de altfel numai de mâncare nu-mi ardea. Cina consta într-un clei oribil pe care Ion mi-a declarat că ar fi arapacaş. Mâncare de bază în penitenciarele comuniste. Am fost de-a dreptul fericit că am fentat masa de seară cu oribilul dar în curând râvnitul arpacaş. A mai trecut o jumate de oră şi atenţia lui Ion s-a îndreptat spre alte zgomote, se auzeau nişte uşi deschizându-se, închzându-se, zgomote ce se apropiau din ce în ce mai mult de noi. Vădit impresionat de cele auzite Ion mi-a şoptit:„ probabil e o percheziţie”. Aveţi cumva obiecte interziste?”
Eu nu ştiam ce înseamnă obiecte interzise şi atunci Ion mi-a explicat că „ un vârf de creion, un ac sau un petec de hârtie” constituie obiecte interzise, care dacă sunt găsite asupra reţinutului, el va fi aspru pedepsit, fiind băgat pentru o perioadă de timp în carceră. Zgomotul produs de paşii mai multor indivizi se apropia de celula noastră...
I. Sensul nedezvăluit al visului
Brusc într-un zgomot sinistru uşa fu deschisă. Pe uşă a intrat un individ de talie mijlocie cu haine de culoare închisă, descheiat la haină, o cămaşă albă şi o crăvată roşie. A fost o adevărată prăbşire în mine, mi-am dat seama că este omul pe care-l visasem în noaptea precedentă. Întrucâtva consternat şi plutind între vis şi viaţă de abia am băgat de seamă că Ion se întorsese cu faţa la perete i-ar noul intrat i-a comandat- întoarcete. Ion s-a întors, a luat poziţia de drepţi şi a început să recitie un text, învăţat, probabil înainte, pe de rost. Parcă recita numele, prenumele, pedeapsa, anii executaţi, dar se pare că omul care intrase nu era interesat de aceste probleme. S-a întors spre mine, mi-a făcut cu un deget semn să mă scol şi m-a întrebat: „Numele”. M-am sculat şi mecanic, ca la şcoală, m-am prezentat. „Volcinschi V.Raul”. Repetam aidoma întâmplările din vis. Deosebirea între vis şi viaţă consta în faptul că creşteam şi atingeam cu capul tavanul, acuma în viaţă omul care intrase avea trăsăturile feţei perfect vizibile. Parcă aşteptase să-i spun numele că nici nu am sfârşit să mă prezint, când el a izbucnit într-un râs ironic şi mi-a spus: eu sunt Nedelcu. Şi iar la apucat râsul de adineaori. Şi iar a rostit „eu sunt Nedelcu”, iar râsul pierduse izul de ironie, ochii lui au primit un luciu de oţel, luase un aer ameninţător ceea ce de altfel întreaga lui figură exprima, adică o pornire evident duşmănoasă. Şi parcă pentru a-mi da de veste a repetat de două ori „ai vrut război, ne războim”. Cu asta s-a întors, a ieşit pe uşă şi liniştea s-a aşternut în întreg arestul. Ion vădit impresionat mi-a zis:
- După cum au decurs lucrurile se pare că apariţia şefului se datorează dumneavoastră, pe dumneavoastră voia să vă vadă”.
- Dar cine este acest domn Nedelcu, am întrebat.
I-ar răspunsul a venit tăios ca o lovitură de secure în copac:
- Acest om este comandantul Securităţii din Cluj, este colonelul Nedelcu. Se pare că a fost de profesie cizmar în Piteşti, un soi de bulgar care a ajuns colonel şi comandant al Securităţii aicea la Cluj.
Eu eram litearlmente năucit. Dar nu de prezenţa lui Nedelcu, cide similitudinea perfectă între principalele aspecte ale visului şi realitatea aceasta inexplicabilă pentru mine. Am avut în decursul anilor de detenţie posibilitatea să întâlnesc mulţi oameni care se pricepeau la tălmăcirea viselor, între alţii l-am întâlnit pe avocatul Nae Porsena din Bucureşti cu o expertiză recunoscută în ceea ce privea ocultismul şi fenomenele paranormale. Recunosc că în ceea ce priveşte persoana mea nu mă pricepeam în aceste probleme şi nici nu credeam în ele, dar similitudinea aceasta dintre vis şi realitate era totuşi tulburătoare. I-am povestit domnului Porsena visul şi realitatea. Mi-a mărturisit că cele ce i le-am povestit depăşesc într-un fel competenţa sa. Visele sunt de obicei incifrate şi lui i s-a întâmplat ca în noaptea care a precedat bombardamentul american asupra Bucureştiului în 1944, visase că în vila lui de pe strada I.G Duca, unde locuia într-o vilă confrtabilă, au pătruns trei femei înalte, cu părul grisonant şi toate îmbrăcate la fel-nişte rochii lungi de culoare gri. Au pătruns în camera unde se afla biblioteca sa şi s-au dedat la răvăşirea cărţilor, la spargerea unor vaze şi la distrugerea a tot ce putea fi distrus. Un vis insolid, însă dezlegarea a avut-o imediat pe la prânz când valuri de bombardiere americane au început să descarce ombele lor asupra Bucureştilor. Trei bombe de calibru mici au pătruns direct în biblioteca lui şi au provocat prăpădul pe care îl visase cu o noapte înainte. De obicei, îmi spunea Porsena, visele au fiecare o cheie a lor şi pentru că visul nu se produce aidoma realităţii ci realitatea constă în decriptarea lui, adică captarea sensului întregului vis. Pentru că educaţia mea creştină mă ţinea departe de asemenea fenomene nici azi nu pot să-mi explic identitatea dintre vis şi realitate. Revenind la nedumeririle mele cauzate de vizită şi făcând eforturi inutile de-a mă înţelege pe mine însumi m-am întors la preocupările posibile în acele împrejurări şi l-am lăsat pe Ion să-mi explice modul de comportare care poate să-ţi asigure o supraveţuire în condiţii de detenţie. Întâi mi-a explicat regulamentul instituţiei, cum trebuie să te comporţi când eşti scos la anchetă sau la activităţile zilnice, a lărgit sfera informaţiei cu privire la personalul cu care vii
în contact. Personalul care deservea arestul îl avea în frunte pe căpitanul Barnyi. Arestul avea trei secţii cu personalul aferent: subofiţerul pe secţie şi un şef care controla toate cele trei secţii. Schimbul subofiţerilor se făcea după opt ore de serviciu. Pe secţia a doua unde eram ţinut arestat erau în schimb de 24 de ore trei subofiţeri şi un şef care răspundea pentru cele trei secţii. Era aproximativ treizeci de celule, iar o celulă avea minimum patru paturi, cum era şi celula unde am fost introdu şi eu, dar existau şi celule cu câte zece sau şi mai multe paturi. Se putea socoti că arestul Securităţii putea funcţina la o capacitate de 150 de arestaţi. Dar mai avea o posibilitate când aduceau oameni cu hotărâri definive şi executorii aceştia putea fi cazaţi la penitenciarul oraşului. Iar minorii arestaţi erau reţinuţi într-o clădire ce se afla între străzile Avram Inacu şi Universităţii. Subofiţerii, pentru că nu li se cunoştea identitatea, purtau porecle, pe care deţinuţii şi le transmiteau cu sfinţenie. Cel mai periculos era poreclit Tapirul, un plutonier scund de stat, dar foarte lat în spate. Acesta avea obiceiul, pentru că nu se intrduseseră aşa numitele ploşniţe în celulă, adică aparate de ascultat convorbirile, lua cojoacele cu care erau dotaţi subofiţerii iarna şi îl culca la uşa celulei şi asculta tot ce se discută şi să raporteze anchetatorilor cele discutate. Al doilea era Ţiganul. Un tip tuciuriu, culoare care justifica porecla, cu nişte buze groase vinete pe care le băga pe vizetă, iar buzele se revărsu în jurul vizetei. Ion obişnuia să râdă de acest subofiţer, în sensul că folosea soneria pe care o aveam în celulă şi pe care o puteai folosi dacă aveai ceva de raportat anchetatorului tău şi-l suna pe subofiţer. Acesta venea şi băgându-şi buzele pe vizetă şi întreba- „ce vrei bre?” Ion îşi compunea în această împrejurare o figură foarte serioasă şi preocupată şi raporta: „îmi daţi voie să mut caloriferul în locul uşii şi uşa în locul cloriferului?” Cel ce era denumit Ţiganul deschidea uşa şi întreba nedumerit:” ce vrei să faci, mă?” Şi Ion repeta propunerea pe care o avansaseră. Uluit, de ceea ce îi propusese Ion, nu mai ştia ce să spună. Stătea aşa un minut două şi dintr-odată se dumirea:”Mă, tu eşti nebun? Mă duc sus să raportez că eşti nebun. Joaca asta de-a nebunia ne mai înveselea. Al treilea gardian se numea: „Ochiul mortului”. Când ne scotea la aşa zisul program de dimineaţă şi de seară, când ne spălam la ciuvetă şi foloseam viceul, subofiţerul acesta repeta întruna: „ce te mişti ca ochiul mortului?” Propoziţie care îl înveselea şi pe care o repeta într-una timp de cinci-şase paşi cât te întorceai de la baie în celulă. În rest părea fricos sau prevăzător peste măsură. Peste aceşti trei subofiţeri era un şef de tură, pe secţia noastră -plutonierul major Nagy. Dar fiindcă i se cunoştea numele nu mai putea fi poreclit în vreun fel. Ion se desfăşura în toată voia, în anii de detenţie văzuse multe şi trecuse prin multe. În felul lui reuşea să îmbine scene de un tragism atroce cu altele pline de haz încât vrând nevrând rămâneai conectat la povestirile sale. M-a înştiinţat că a doua zi fiind sâmbătă anchetatorii nu vin la serviciu aşa că vrând nevrând ne vom umple timpul cu povestiri şi el era foarte dornic să afle noutăţi din lumea liberă. Adică a rectificat el această părere din presupusa lume liberă, pentru că în ţarcul în care populaţia trăişte are doar iluzia libertăţii. De fapt eram în plină contradicţie cu mine însumi parcă aş fi dorit să aud povestirile lui Ion, dar cum începea să povestească comutam interesul spre alte probleme extrem de îngrijorătoare. Dar pe de altă parte şi acestea doream să le amân şi să le supun interesului meu în clipa în care nu voi mai fi sfâşiat de îndoieli. De fapt ideile roiau ca într-un stup când una din ele câştiga teren altele se înghesuiau să acapareze conştientul meu. Frânturi de frază, întâmplări parcă visate şi nu consumate, dorinţe unele spulberate, altele preconizate, toate astea stârneau un adevărat vârtej în capul meu. Păream ameţit de învolburarea care mă cuprinsese şi în loc să mă limpezesc şi să abordez liniştit o analiză clară a celor ce mi se întâmplaseră şi alte care urmau să mi se întâmple părea că mă prăbuşisem într-o prăpastie din care nu mai pot să ies datorită faptului că nu aveam repere care să mă readucă în zona lucidităţii. Deodată s-a auzit un zgomot asurzitor, părea o sonerie stricată, menită să ne reamintească că ne aflăm la porţile Infernului.
- Ce mai e şi asta?-l-am întrebat pe Ion.
- E semnalul că putem culca şi să ştii că scularea este anunţată de acel zgomot neplăcut...
- Se stinge lumina?- am întrebat.
Ion a râs batjocoritor şi mi-a răspuns:
- Când veţi fi acasă al dumneavoastră veţi putea să Vă stingeţi lumina. Aici încă şi visele şi gândurile sunt ţinute sub control. Şi dacă ar fi vreu sfredel cu care ai putea sfredeli mintea oamenilor reţinuţă şi să le scoţi gândurile la iveală, asta ar face-o. Noapte Bună.
