joi, 24 decembrie 2015

Retrospectiva 2015


Pentru a vorbi de anul 2015 trebuie să enunţăm că anul 2014 a fost unul complicat şi imprevizibil în evenimente. Aici amintim anexarea Crimeei şi iniţierea unor operaţiuni militare în Ucraina de est (Donbas si Lugansk), prăbuşirea preţului la gaze, sancţiunile impuse de către Occident Rusiei, deprecierea rublei şi destructurarea economică a Federaţiei Ruse. - În anul 2015 s-au discutat intenţiile Greciei de ieşire din zona euro pe care mass media l-a desemnat ca “Grexit”, adică au fost asociate doucă cuvinte - «Grecia» ş «exit». - Acordul de pace la care au ajuns cei patru lideri care au purtat discutii la Minsk(12 Februarie 2015), privind situatia din Ucraina, a intrat in vigoare la 15 februarie , fiind compus din 13 puncte. Dupa semnarea acordului de pace, a aparut o raza de speranta privind pacea din Ucraina. - Vladimir Putin, primul discurs la ONU in ultimii zece ani: Ar fi o greseala sa nu cooperezi cu presedintele sirian Assad. Implicaţia Rusiei în lupta împotriva ISIS în Siria. - Scăderea preţului la petrol şi politica OPEC. - Anul 2015 reprezenta o piatră de cotitură care trebuia să ofere raţiunea integrativă a proiectului Uniunea Eurasiatică. A fost semnat acordul de aderare cu Armenia şi acorduri cadru cu câteva state- Turcia, Iran, india, Egipt. Unii experţi vedeau proiectul UEA, alături de OCS ca unul care poate intra în competiţie cu UE şi NATO. - A continuat răyboiul informaţional între SUA şi Rusia în special pe linia de demarcaţie este europeană postsovietică. - BRIC(S) nu a dezvoltat proiectul de dolarizare «Double Eagle» şi s-a menţinut ca un club a statelor emergente. - În anul 2014 Rusia îşi propunea să proiecteze în Africa un centru a intereselor sale strategice şi proiectul nu s-a realizat. Miza Rusiei în Africa era văzută ca fiind relaţia bună cu China şi se dorea încheierea unui acord sino-rus în valoare de 400 mlrd de doalri în domeniul gazelor. - Rusia a transmis Chinei o parte din teritoriul de frontieră. În data de 06.11.2015 China Daily a scris că Rusia a transmis Chinei un teritoriu de frontieră de 4,7 kilometri pătraţi. Noul teritoriu chinez cuprinde râul Hubutu, care se află la 60 km de Ussuriysk şi va fi inclus în cadrul provinciei Ghirin. Acest teritriu i-a revenit Rusiei după cel de-al doilea război al opiului, în perioada 1858 până în 1915 când dinastia Tzin a transmis Imperiului Rus în jur de 1,5 mln de kilometri pătraţi semnând un „acord inechitabil”. Rusia şi China au revizuit frontierele încă în anul 1993 şi atunci s-a decis ca acest teritoriu să intre în posesia Chinei, iar în mod oficial aceasta a avut loc la 4 noiembrie 2015. O altă problemă o reprezenta cea legată de darea în arendă a unor teritorii din Cisbaicalia Chinei pe o perioadă de 49 de ani. În special companiei chineze Huae Sinban, afiliată structurii comerciale Zoje, în jur de 300 hectare. Prima etapă a proiectului urmează să fie realizat în perioada anilor 2015–2018. În cazul în care proiectul pilot va fi de un real succes atunci în anul 2019 Chinei i se va oferi încă 200 mii de hectare de teren agricol. - Semnarea acordului Parteneriatul Transatlantic dintre UE si SUA si Parteneriatul Transpacific de mai multe state. Artizanii TTIP îs SUA, China, Japonia şi alte 10 ţări de pe ţărmurile Oceanului Pacific care au ajuns la un acord pe tratatul comercial Trans-Pacific, semnat la 7 octombrie 2015. Tratatul va influenţa aproximativ 40% din comerţul global şi va înlesni schimburile comerciale şi de resursă umană între Statele Unite şi Asia. - Criza migranţilor în Europa şi atentatele de la Paris - Intervenţia Rusiei in Orientul Mijlociu in lupta contraterorismului ISIS. - Tragicului accident aviatic din Egipt, din 31 octombrie 2015, în care şi-au pierdut viaţa 224 de persoane. Aeronava aparţinea Federaţiei Ruse. - G-20 de la Stambul si ulteriorul conflict Turcia-Rusia din cauza doborării unui avion rus si dinamitarea relatiilor economice si a proiectelor Drumul Mătăsii si gazoductul turcesc. - La 30 noiembrie, la Paris, a avut loc Conferintei ONU privind Schimbările Climatice - UE a dat undă verde liberalizării regimului cu Georgia si Ucraina. România-2015 - Cluj-Napoca a fost capitală a Tineretului European. - România – SUA, 135 de ani de relaţii diplomatice. Istoria relațiilor diplomatice bilaterale româno-americane începe oficial cu 135 de ani în urmă. La 14 iunie 1880, preşedintele SUA, Rutherford B. Hayes, a semnat scrisoarea prin care îl informa pe domnitorul Carol I asupra numirii lui Eugene Schuyler în calitate de agent diplomatic/consul general al SUA în România, acest moment marcând practic stabilirea relațiilor diplomatice bilaterale. - Adoptarea strategiei de apărare a României. - la 25 octombrie 2015, în localitatea Rossoşka, raionul Gorodişce, regiunea Volgograd, Federaţia Rusă, la ceremonia oficială de inaugurare a cimitirului construit în memoria militarilor români căzuţi în cel de-al Doilea Război Mondial pe frontul de la Stalingrad. - Ceremonia de marcare a declarării capabilităţii tehnice a facilităţii antirachetă a SUA de la Baza militară Deveselu.

luni, 14 decembrie 2015

Nicolae Edward Luttwak: Strategia geoconomică în logica păcii sau a războiului?


N.Edward Lutwak este adeptul conceptului de „Grand strategy” în materie de geopolitică, geoeconomie și artă militară. Lucrăririle de referină ale lui Luttwak sunt „Strategia: Logica războiului și a păcii” (The Strategy: Logic of War and Peace), „Turbo-capitalism: Învingători și învinși în Economia Globală” (Turbo-Capitalism: Winners and Losers in the Global Economy), „De la geopolitică la geoeconomie: logica conflictului, gramatica comerțului” (From Geopolitics to Geo-economics: Logic of Conflict, Grammar of Commerce), „Strategia Imperiului Roman” (The Grand Strategy of the Roman Empire), „Strategia Imperiului Bizanț” (The Grand Strategy of the Byzantine Empire), „Marea Strategie a Uniunii Sovietice” (The Grand Strategy of the Soviet Union), etc. Nicolae Edvar Luttwak consideră că în Rusia nu se observă mecanisme bine înțelese și bine elaborate în ceea ve privește asigurarea unei trambuline pentru oamenii talentați și ambițioși care vor să ajungă în mediul elitei puterii. Inclusiv această trambulină nu este orientată către persoanele, pe care ar putea să-i crească și să-i educe statul și care ar deveni o birocrație geoeconomică activă. Ilustrul geopolitician american ilustrează sumbru situația din statul rus și susține că dacă în țările occidentale cariera militară și diplomația tradițională nu mai reprezintă o cale prin care se poate ajunge în cadrul elitelor naționale, în Rusia nu au apărut noi sfere în care să fie realizate ambițiile într-un altfel de format. Deocamdată în Rusia nu s-au format condițiile care să invoce un model practic predestinat sferei geoeconomice globale. Încă în Rusia nu au fost concepute noi itinerarii și „lifturi sociale” care ar asigura accesul oamenilor, care dispun de profesionalism și noi viziuni, în structura elitară a puterii și în funcțiile înalte din sistemul birocratic. În cazul în care elitele puterii ruse vor avea scopuri geoeconomice de anvergură și vor dori să participe serios în cadrul jocului geopolitic, atunci ele vor avea grave probleme legate de executanții proiectelor și strategiilor care vor fi lansate să exploreze geospațiul. Iată de ce Edward Luttwak nu menționează Rusia ca pe o țară geoeconomică activă, precum sunt indicate țări ca Marea Britanie, Statele Unite, Franța, China și Israelul. Încă în anii 90 din secolul XX Luttwak sublinia ascensiunea Chinei și că reprezintă un real competitor al Statelor Unite și, după destrămarea Uniunii Sovietice, identifica Rusia ca pe un partener și potențial aliat, nicidecum ca pe un inamic. În calculele geopolitice, potrivit raționamentelor lui Luttwak, Rusia poate juca un rol important, chiar dacă nu mai deține statutul de superputere și de țară geoeconomică activă. În cazul în care Rusia ar intra într-o alianță cu China, Pakistanul și Iranul, menținând relații puternice cu India, atunci China ar obține un succes provizoriu asupra SUA, iar în cazul în cae Rusia va sprijini SUA atunci va învinge alianța Americii și a Europei. În Internet a fost plasată înregistrarea video a lecției lui N.Edward Luttwak de la Institutul de stat de relații internaționale de la Moscova, din 22 februarie 2011, organizată de Fundația” Strategia-2020” , care a produs o reacție negativă din partea mass-mediei, politologilor și a geopoliticienilor ruși. Geopoliticianului american i s-a imputat faptul că vrea să scindeze Rusia în șapte unități. Această reacție a confirmat una din tezele lui Luttwak: rușii știu să fie fascinați de cineva sau ceva, fie să nutrească o ură inimaginabilă. Dar în politica reală nu există dragoste și prietenie, ea se bazează exclusiv pe un parteneriat temporar: „În orice caz, dacă Rusia a intrat în zona de acțiuni a grand strategy, atunci aceasta înseamnă că noi trebuie să-i studiem logica și gramatica, dar și logica și strategiile comportamentului cotidian a altor participanți din jocurile geoeconomice”. Paradoxurile războiului: între războiul clasic și războiul combinat Edward N.Luttwak ” enunță o axiomă dedicată strategiei păcii și a războiului: ca să ne apărăm trebuie să fim pregătiți să atacăm în orice moment. Sfera strategiei este străpunsă de o logică paradoxală, distinctă de logica unilaterală, de care ne conducem în majoritatea aspectelor vieții. Ea reprezintă o competiție în care se interrelaționează producția și consumul, comerțul și culturile, relațiile sociale sau familiale, politica internă a statului în care este ales guvernul, adică este o luptă și o competiție care rareori este menținută prin legi și obiceiuri stabilite. Războiul reprezintă reversul vieții pașnice. Într-un război trebuie să gândești mult mai rapid decât inamicul, să fii iscusit în planificarea acțiunilor, ”să te așezi pe coadă inamicului” asemeni avioanelor de vânătoare și să menții coezinea, spiritul de luptă treaz și să depășești obstacolele din cale. Trebuie să gândești că inamicul este înzestrat cu puteri proprii, că dispune de o armă letală, că are voință și o inteligență militantă. Misiunea este să-l faci pe inamic să fie incapabil să reacționeze la acțiunile pe care le coordonezi, să-l pui pe picior greșit, să te joci cu el și să-l determini să-și minimalizeze capabilitățile și forța de reacție. Este preferabil să-ți asumi decizii paradoxale, conform unei teze larg împărtășite de experții militari care se referă la viziunea războiului astfel încât acțiunile militare să se poarte pe liniile de război mai puțin așteptate. O decizie paradoxală, neașteptată îl poate pune pe inamic în situația în care își poate pierde forțele și resursele. Sunt câteva dintre recomandările marelui geostrateg militar american, de origine română, a lui Nicolae Edward Luttwak. Viziunea dominantă a războiului în secolele 17 și 18, mai ales în Occident a constituit-o războiul interstatl, care îmbrăca forma campaniilor militare și era desfășurată de forțele miliatre. Numai că și în acele vremuri erau utilizate și alte forme ale războiului, cum ar fi capcanele și „micile războaie” (small wars) împotriva partizanilor și răsculaților. Istoria militară ne vorbește foarte convingător că aproape toate statele și în toate secolele atunci când s-a desfășurat un război concret au fost combinate diverse forme de contracare militară și acestea sunt o normă în arta militară, fie că ele au avut loc în alte perioade ale istoriei sau că acestea au loc astăzi. F. Hoffman a lansat și utilizează conceptul „războiul hibrid” pentru secolul XXI . Fiecărei epoci îi sunt caracteristice formele războiului său, care solicită elaboarea unui dicționar corespunzător pentru a fi descris, și în care conjuncțiile speculative trebuie să aibă scopul prin care trebuie să cuprindă realitatea schimbătoare și să aibă șansa predicției viitorului. Hoffman consideră că epoaca contemporană trebuie caracterizată prin procesul de hibridizare, în cadrul căruia se amestecă formele tradiționale ale războiului, crima organizată, conflictele iregulare și terorismul. Ca să fie caracterizată noua realitate militară, e necesar ca să fie introdus conceptul de “război hibrid”, un termen care permite să ilustreze cel mai bine modificările importante ale caracterului războiului. În calitate de rezumat Hoffman a formulat câteva teze, care, potrivit opiniei lui, sunt necesare ca să intre în dezbaterile și discursurile războiului din secolul XXI: - elementul cheie îl reprezintă identificarea războiului; - războiul nu reprezintă acțiunile militare, desfășurarea unor ciocniri armate, distrugerea obiectivelor, etc; - viiziunea americană a războiuliui și a acțiunilor militare se rezumă la înțelegerea și identifcarea bătăliei, iar războiul trebuie să fie depozitat în memorie. Trebuie să priviți cu multă atenție și luați în considerație factorii socio-culturali, tehno-economici și geo-quantificatori ai războiului; - războiul reprezintă o realitate în desfășurare, percepția, setul de concepte și lexicul trebuie să se dezvolte, ca să fim în stare să cuprindem o astfel de evoluție; - noile condiții ale descrierii și expunerii ca și deciziile solicită un nou tip de armament pentru a eficientiza la maximum reacția și noile metode creative și concepții. În schimb, prof. Antulio Ecevarria consideră că în cercurile academice se depun eforturi ca să fie identificat un înțeles și o conceptualizare a războiului epocii post-Clausewitzene, să fie identificat sau igienizat conceptul de război conform timpurilor actuale. Ca exemplu el face referire la teoria „noului război” (new war), care a apărut în anii 90 și a fost aplicată în afara contextului european, prin care natura războiului se poate modifica sub impactul noilor tehnologii și forme pe care le îmbracă războiul. Până în prezent în mediul militar existau dezbateri care se refereau dacă războiul dispune de o adoua ”gramatică”, care s-ar baza pe operațiunile rebelilor/răsculaților. În prezent putem considera că războiul din Ucraina a îmbrăcat parțial o formă „hibridă”, dar în care nu observăm atacuri prin satelit, roboți militari și sisteme combinate militare de ultimă referință, dar dispunem de o avalanșă de informații și dezinformații internautice și mediatice. Eu unul mă întreb dacă avem totuși un război „hibrid” sau este un război combinat, din secolul XXI, în care este testată cea de-a doua gramatică a războiului?

Varianta eurasianismului rusesc și „teoria lumii multipolare”.


Am ales să prezentăm viziunea rusească a lui Alexandr Dughin prin a sa „teorie a lumii multipolare” care vrea să constituie o ripostă adresată viziunilor occidentale de organizare a hărții globale, în care Rusia nu deține un statut de actor plenipotențiar și participant cheie în jocul geopolitic . Al.Dughin se consideră ca fiind „filosoful „ultimului imperiu”și proiectantul „Imperiului imperiilor”. Cercetătătorul Alan Ingram afirmă „studiind strategia geopolitică rusă a lui Dughin, îi examinez interpretările textelor și graficele lui în baza abordării critice față de geopolitică și a lucrărilor critice de cartografie. Eu compar recomandările lui Dughin cu politica contemporană rusă și cu doctrinele strategice mainstream” . În tezele sale de la Conferința internațională „Geopolitica lumii multipolare” din 7 cotombrie 2011, de la Facultatea de sociologie a Universității de Stat din Moscova” Lomonosov”, geopoliticianul rus Alexandr Dughin a propus o viziune proprie pentru un noul echilibru geopolitc din Eurasia. El a propus să fie instituită o nouuă ordine mondială în care ar exista un anumit tip de super- sau meta-civilizații. Aceste meta-cilizații sunt chemate să organizeze polii de putere, dar și să se regăsească într-o nouă teorie științifică, cea a multipolarității. Teoria multipolatirății în contextul existenței teoriilor din Relațiile Internaționale: 1. Multipolaritatea ca teorie în relațiile internaționale contemporane absentează. În cadrul actualelor abordări aceasta nu are un loc bine stabilit. 2. Teoriile de bază ale Relațiilor Internaționale sunt realism, liberalism (idealism), neomarxism, dar și critica postmodernistă. Realismul nu corespunde sistemului valoric a teoriei multipolarității, pentru că operează cu o categorie de bază a statelor naționale. Liberalismul nu corespunde, pentru că aplică în esență apropierea după modelul societății civile din statele liberal-capitaliste vest-europene. Neomarxismul nu corespunde întrucât examinează sistemul mondial (Wallerstein) ca pe un capital global (Occidentul bogat) și munca globală (Sudul sărac), ignorând o importantă zonă pentru noi cum ar fi cea de semiperiferie. Postmodernismul critică realismul și liberalismul în cadrul criticii generale ale Modernității și prin aceasta el este interesant. Dar un scenariu pozitiv nu propune, afirmând că în locul „ordinii mondiale” (ultimul cuvânt al Modernității) cea de” dezordine mondială” (societatea strigătului- Beck, Ulrich, sau Culegerea Leviathan). Teoria multipolarității în esență trebuie să devină o nouă teorie în cadrul Relațiilor Internaționale, alături de cele existente. În centrul teoriei multipolarității se află concepția Polului. Acest pol nu constituie, spre deosebire de alte teorii ale RI, statul, societatea civilă, categoriile sociale (munca/capitalul), indivizii, ci sunt civilizațiile, care devin subiecții radicali a ordinii mondiale. Civilizațiile sunt trans-statale. Numărul lor este calitativ mai infim decât numărul de state, dar sunt mai multe decât 2 și chiar 3. Taxonomia civilizațiilor este orodnată pe două niveluri: global-spațial și local-spațial. Nivelul global-spațial poate fi asemănat cu rasa. Iar nivelul local-spațial cu reprezentarea. Quadropolaritatea detaliază nivelul de reprezentare: Quadropolarismul și spațiile imense: 1. În practica teoria multipolarității poate fi reprezentată prin proiectul quadrupolar. 2. Quadrupolaritatea (lumea formată din patru poli) exprimă construcția globului pământesc în 4 zone: Americană. Euro-Africană, Eurasiatică și a Oceanului Pacific. Aceste 4 zone sunt menite să realizeze o integrare bazată pe meridiane. Acestea îs cei 4 poli, care stabilesc echilibrul militar, strategic și economico-politic. Sunt 4 tipuri de civilizații. Sunt 4 meta-geno-civiilizații. 3. Fiecare zonă se împarte în tipuri sau sub-zone. Ele corespund unei înțelegeri mai stricte a civilizaței sau a unei civilizații concrete. Aceștia sunt actorii principali ai teoriei multipolare. Aranjarea unui echilibru dintre acestea trebuie să se producă paralel cu aranjarea unui echilibru dintre zonele de baștină. Acestea sunt civilizații-viziuni, civilizații-eidos. Acestora le corespund conceptul lui Karl Shmitt de” superspațiul”. În cazul dat” superspațiul” trebuie examinat ca un „pre-concept” concret de bază a teoriei multipolarității. 4. În fiecare zonă (în polul quadropolarismului) putem distnge câteva civilizații-eidos (Cuvântul ideie are origine greacă, anume eidos, însemnând formă, figură, aspect, dar sensul primar a evoluat mult în timp căpătând o amplitudine semantică enormă, imposibil de curprins în câteva cuvinte-n.N.). În meta-geneza civilizației americane: America de Nord (incluzând Australia) și America Latină, aici se subânțelege și America Centrală. În civilizația eidos Afro-Europeană intră: Europa (deja integrată), lumea arabă (Arabistan) și Africa Transahariană. În Eurasia: Rusia + statele din CSI (Uniunea Eurasiatică), statele islamului transcontinental (Turcia, Iran, Afganistan, Pachistan), India. În regiunea Pacific: China, Japonia și zonele altor țări din Orientul îndepărtat și pacific, care într-un fel sau altul sunt înrâurite de influența condominoului Chino-Japonez. Frontierele dintre meta-civilizații și civilizații, nașterile (genotipul) și strămutările (eidosurile) lumii multipolare trebuie să devină flexibile și să nu admită zone de multiplă inflență. De la conceptul frontierelor- linii trecem la frontiere- poluri (premodern/postmodern). Geopoliticianul rus ne îndeamnă să privim cu multă atenție proiectul „eurasiatic”, elaborat de Moscova și să fie determinată însemnătatea acestuia atât pentru arhitectura globală a lumii cât și pentru marile puteri regionale, care au frontiere comune cu Rusia și cu statele din CSI. Deci, ce se subînțelege la Moscova prin Uniunea Eurasiatică? Proiectul Uniunea Eurasiatică, după Dughin Geopoliticianul Alexandru Dughin consideră că ”Uniunea Eurasiatică reprezintă o provocare directă în adresa strategiei globale a SUA și Occidentului, pentru că formarea acesteia este necesar să fie deranjată organizarea unipolară și descurajarea proiectului de edificare a guvernului mondial. În articolul său program, care a proclamat orientarea către Uniunea Eurasiatică, președintele Putin nu oferă toate răspunsurile la întrebările tăioase, dar subliniază abordări comune. În primul rând, din articol se distinge că Uniunea Eurasiatică nu reprezintă sinonimul Comunității Economice Eurasiatice (EvrAzEs), în cadrul căreia este vorba exclusiv despre un parteneriat și edificarea Uniunii Vamale. EvrAzEs (Rusia, Kazahstan, Bielorusia, Tadjikistan, Kârâzstan) și Uniunea vamală (Rusia, Kazahstan, Bielorusia) deja există și funcționează. Nu dublează, conform reflecțiilor autorului, nici Organizația Tratatului de Securitate Colectivă (Rusia, Kazahstan, Bielorusia, Tadjikistan, Kârgâzstan, Armenia). Este vorba doar despre o integrare economică într-un singur spațiu strategic și despre apariția unei noi organizare politică supernațională în spațiul CSI, adică un fel de Confederație Eurasiatică ca un omolog direct al Uniunii Europene). Uniunea Eurasiatică, ca valoare intrisecă, reprezintă o provocare directă adresată SUA și Occidentului ab integrum și pentru strategia lor globală. Occidentului în lumea multipolară i se rezervă un rol însemnat, dar nu decisiv” . Despre un alt moment important din filosofia politică eurasiatică, conform geopoliticianului rus, îl constituie reorganizarea în întregime a echilibrului puterii de pe continentul eurasiatic. Dughin consideră că Rusia se află pe un loc central în spațiul geopolitic al continentului, iar” Dialogul eurasiatic” trebuie imaginat ca o colecție de axe, care sunt legate de Moscova. Acestea ar arăta în felul următor: - axa sud-occidentală-Ankara-Moscova; - axa sudică – Teheran-Moscova; - axa sud- estică (1) – Islamabad-Moscova; - axa sud-estică (2) – New Delhi-Moscova; - axa orientală – Phenian-Moscova. Lumea multipolatră, Uniunea Eurasiatică și eurasianismul, într-un larg înțeles, sunt strâns legate, ne spune Dughin. Iar din acest considerent eurasianismul și multipolaritatea sunt imperativele absolute ale viitorului .” Ca să fie contracarată dictatura sistemului atlantist, să fie apărată identitatea propriei culturi și să ne asigurăm securitatea națională în sens larg, ca și condițiile de supravețuire a națiunii, Rusia nu va putea să se lupte de una singură. Ea are nevoie să se determine în rivința potențialilor aliați și parteneri, pentru care trebuie să fie folosită eficient analiza geopolitică” .

„Marea tablă de șah” a lui Z.Brzezinski


Noua perspectivă geopolitică a Eurasiei și poziționarea geopolitică a Rusiei este analizată și descrisă de ilustrul geopolitician american Z.Brzezinski. Profesorul rus S.V.Krupnițkii îl citează pe Z.Brezinski, în manualul său „Geopolitica”, atunci când explică jocul Federației Ruse și viitorul care i se prefigurează: „Cea mai favorabilă variantă pentru Rusia și pentru lume constă în crearea unei noi Rusii fără un centru imperial, o confederație a mai multor teritorii egale, aidoma statelor” . Țările cheie din Noua Europa Estică pentru SUA și lumea occidentală sunt Ucraina, Azerbaidjan și Uzbekistan (Republica Moldova și Georgia sunt percepute ca având un rol mai puțin relevant geostrategic, dar importante ca set valoric). Ucraina este percepută ca un stat pivot, într-o anumită triadă strategică Franța-Germania-Ucraina, care se poate regăsi în perspectivă ca jucătorul capabil să descurajeze ambițiile imperiale ale Rusiei.” Fără Ucraina, așa cum am observat deja, o restaurare a imperiului bazat fie pe CSI, fie pe eurasianism nu era o opțiune valabilă. Un imperiu fără Ucraina ar însemna în cele din urmă o Rusie care ar deveni mai” asiatizată” și mai îndepărată de Europa. Mai mult, eurasianismul nu atrăgea prea mult nici noile state independente din Asia Centrală, dintre care puține erau dornice de o nouă uniune cu Moscova” . Zbigniew Brzezinski consideră că „cel mai important defect geopolitic al priorității ”străinătății apropiate” era acela că Rusia nu era suficient de puternică politic pentru a-și impune voința și nici suficient de atrăgătoare economic pentru a putea seduce noile state independente” . Ilustrul politolog american este de părere că Rusia poate să se realizeze numai în calitate de stat european, iar dilema unicei alternative nu se prezintă doar ca o chestiune de opțiune geopolitică, ci răspunde unor imperative de supravețuire: „Chestiunea cea mai importantă de care trebuie să ținem seamă este că Rusia nu poate fi în Europa fără ca Ucraina să fie și ea în Europa, în vreme ce Ucraina poate să fie în Europa fără ca Rusia să fie în Europa. Presupunând că Rusia decide să-și încerce soarta alături de Europa, decurge că, până la urmă, este în interesul Rusiei ca Ucraina să fie inclusă în structurile europene în extindere. Într-adevăr, relația Ucrainei cu Europa ar putea fi punctul de cotitură pentru Rusia însăși” . Concluzia lui Zbigniew Brzezinski, în cazul în care Moscova respinge opțiunea europeană pentru o eventuală fantasmagorie geopolitică proprie, este una tăioasă și precisă:” Refuzul Rusiei ar fi echivalent cu respingerea Europei în favoarea unei existențe și identități „eurasiatice” solitare” . La 2 mai 2012 la Institutul Brookings, Washington, a avut loc o dezbatere care a avut ca subiect „Occidentul și Turcia: rolurile în formularea unei arhitecturi globală extinsă”. Principalul raportor al conferinței a fost Zbigniew Brzezinski. La dezbatere au participat colaboratori ai institutului, inclusiv președintele instituției Strobe Talbott, unul dintre cei mai apropiați camarazi ai fostului președinte american Bill Clinton și adjunct al secretarului de stat al SUA în perioada anilor 1994-2001, care a gestionat relațiile cu Federația Rusă și statele din fostul spațiu postsovietic. Strobe Talbott a contribuit foarte mult la formarea poziției SUA cu privire la chestiunea extinderii Alianței Nord Atlantice. Raportul lui Zbiegniew Brzezinski prezintă câteva considerații care se regăsesc și în ultima sa carte „Viziune strategică: America şi criza puterii globale”. Este analizâat rolul Eurasiei în noul context al ordinii mondiale:„Toată Europa astăzi reprezintă o arenă a politicii globale... Acesta este un continent, un supercontinent, unde conflictele regionale au o însemnătate globală... și un potențial de o semnificativă extindere”. Rezultatul conflictelor se poate concretiza printr-o destabilizare a întregii Eurasii. În consecință, SUA trebuie să acorde o atenție mai sporită continentului, asumându-și” rolul principal de stabilizare a interrelațiilor vizavi de noile realități globale existente de pe continentul eurasiatic” . Este vorba despre o confruntare geopolitică tradițională și unica „inovație” care preconizează o construcție a unui echilibru de putere în Eurasia (experții ruși consideră că propunerea Brzezinski îi oferă Rusiei un rol pasiv și de subordonare ). Potrivit opiniei lui Brezinski, Occidentul (în imaginarul SUA și al Europei), în secolul XXI poate să-i propună Rusiei să opteze între două modele geopolitice în privința viitorului său. Fie renunță la ambițiile geopolitice și devine o parte al Occidentului, sau își pierde în mod critic o parte din teritoriile sale cele mai însemnate ale Siberiei și ale Orientului Îndepărtat, iar acestea trec sub controlul Chinei. În abordările sale geopolitice Brzezinski este un vizionar consecvent și subliniază lipsa de alternativă pentru viitorul Rusiei în cazul în care ar renunța la jocul global. Este incontestabil faptul că sferele de influența în Eurasia se vor modifica și pe seama Rusiei, iar cine va deveni reprezentantul Occidentului în adâncurile continentului eurasitic în cadrul formării imaginii geopolitice a lumii rămâne pentru mulți o enigmă, pentru alții un algoritm. Conform opiniei lui Brzezinski și a unora dintre cele mai importante grupuri occidentale de reflecție, în lupta pentru dreptul de-a fi un actor important pe arena internațională avansează Turcia. Rolul Turciei trebuie privit ca pe unul mult mai important decât cel de până acum - „de membru stabil și loial al Alianței Nord Atlantice”. Rolul Turciei devine unul mult mai important decât al oricărui membru NATO. Prin urmare, considerațiile strategice și politice impun Turcia ca pe o parte indispensabilă a Occidentului. Și Brzezinski ne lămurește contextul din zona pontică: „afirm că la nivel filosofic, a identității politice, Turcia este o parte a Occidentului, necătând la diferențele religioase, care, totuși, nu sunt definitiv geometrice...” Turcia a devenit o țară de succes și trebuie să servească drept model pentru alte state, care pretind la un rol de centru regional de putere, inclusiv pentru Rusia și Iran. În competiția celor două proiecte moderniste ale secolului XX, al kemalismului și leninismului, a învins proiectul turcesc. Experimentul social inițiat de Ataturk a constituit unul de succes, în comparație cu cel rusesc. „(...) Statele Unite nu trebuie să se implice în vreun conflict asiatic sau din Orientul Îndepărtat”. Cum nu s-ar prezenta potențialele rezultate ale conflictelor din Asia continentală, ele nu pot îndreptăți o implicare americană directă.” Afirm că Statele Unite trebuie să copie strategia pe care a avut-o Marea Britanie în sec. XIX și la înc. Sec XX și să devină echilibratorul, partea care inluențează asupra luărilor de decizii, dar nu participă la conflictele de pe continent” . În noua arhitectură globală a lumii, Occidentul îi rezervă Turciei un rol mult mai important. Există o îngrijorare întemeiată că amânarea aderării Turciei la UE va determina Ankara să formeze alianțe cu China sau Rusia. Mai ales că Rusia, în mod special liderul rus Vladimir Putin, își manifesta interesul să folosească problemele turco-europene în propriile scopuri și să „formeze un nucleu comun al defavorizaților, împotriva Europei”. Numai că Zbigniew Brzezinski ne asigură că aici nu pot exista probleme serioase. Convingerea ilustrului geopolitician american se bazează pe materialul factologic al istoriei. „Dacă luăm în considerație caracterul nefinalizat al multiplelor conflicte care se leagă de cele două mari puteri, atunci putem vorbi despre rădăcinile și motivele psihologice, care fac această alianță ca pe una nerealistă. A fi aproape, nu înseamnă că unul dintre aceștia este predispus să se supună celuilalt” . Trebuie remarcat că Zbigniew Brzezinski avertizează Turcia că în cazul în care nu se va alinia la oportunitățile pe care i le oferă și conferă noua geopolitică occidentală și ar opta pentru o eventuală varianta alternativă, rezultatul ar fi unul dezastruos. În primul rând, ar destabiliza caracterul statului turc și totodată s-ar consemna o incapacitate a elitei de la Ankara în ceea ce privește formularea unui răspuns aferent noilor provocări din sfera de securitate. Turcia ar urma obiectiv să-și evalueze potențialul și posibilitățile în mediul de securitate al sec. XXI. Este Turcia „de sine stătător capabilă să se manifeste într-o extrem de instabilă regiune Euarasia?(...) Dacă aș fi turc, mi-aș îndrepta atenția spre Iran, către indecisa și imprvezibila Rusia, spre imprevizibila Asia Centrală, ca să nu mai vorbim de relațiile dintre Pachistan și India. La Orientul Mijlociu spre Israel, Palestina, mediul Egiptului”. Într-o atare situație când este nevoie de garanții suplimentare de securitate pentru Turcia este de dorit să aibă prieteni în Occident și mai ales în SUA... sunt optimist și un apărător al relații reciproce mult mai cooperative între Turcia și Occident, care devin semnificative în sfera de securitate și în quatificarea politică” . Proiectul Brzezinski este văzut a fi singurul care dispune de o viziune proactivă a spațului eurasiatic și deocamdată nu are o concurență, nici măcar în zona viziunilor occidentale marginale. Într-un final, ne spune Brzezinski, Rusia va deveni o parte a Occidentului,” mai ales atunci când cititorii vor începe să privească harta, nu cu o nostalgie, și vor tinde să edifice un nu știu ce fel de Uniune Eurasiatică, despre care ne vorbește Putin și care va însemna recrearea Uniunii Sovietice, dar în termenii viitorului și vor reflecta asupra folosirii unui teritoriu imens dar pustiu al Rusiei, care se alătură de o Chină superaglomerată și într-o expansiune dinamică”.” Așadar, punctul meu de vedere fundamental constă în aceea că dacă noi avem de gând să avem un secol al cooperării, care cu succes face față noilor probleme globale, noi avem nevoie de un nou echilibru pe continentul eurasiatic, care devine o arenă centrală pe care se va decide viitorul omenirii” .

Lumea a doua: după Parag Khanna


În cartea tânărului politolog american Parag Khanna este avansată o nouă viziune geopolitică a secolului XXI, care se bazează pe formarea unei tripolaritități globale, ca urmare a încetării „războiu rece”. O „nouă lume” se va prefigura la orizont, care va consta din două tipuri de state: care vor face parte din lumea întâi și din lumea a doua. În cercul „primei lumi” vor intra SUA, UE și China. Bazându-se pe acest raționament, P.Khanna avansează o nouă paradigmă în care urmează să se comporte statele din eșalonul al doilea. Pe de altă parte, Parag Khanna, în lucrarea ”The Second World” ne spune că ”zilele Rusiei ca superputere au apus” și că „bogățiile nu se vor păstra pentru mulți ani” . P.Khana consideră că competiția geopolitică din jurul Rusii va crește simțitor, pentru că nicăieri în lume nu poți găsi un astfel de exemplu, în care o țară a cărei populație e în pierzanie (Rusia) atât de provocator să se învecineze cu un stat suprapopulat (China) . China, în nici un caz, nu va lăsa în pace o astfel de bogată și slabă țară . Pde altă parte, Uniunea Europeană încet își consolidează pozițiile în avanposturile sale din spațiul postsovietic, impunând-o pe Rusia să plece din zonele sale de influență tradiționale. Rusia în actualitate, i se relevă politologului american, ca o zonă competițională în care se va exprima China și Europa, nicidecum altceva. Parag consideră că” numai UE poate s-o ajute pe Rusia să se integreze în Occident și astfel s-o salveze de ea însăși” . P. Khanna denumește Rusia ca fiind „statul bazat pe dolarii petrolului” exact ca și renumitul sovietolog Marshall Goldman . Conform opiniei autorului, succesul avansării europene va fi determinat în primul rând chiar de europeni, ori ei vor putea să dispună de suficient curaj ca să-și continuie propriul experiment și să opteze pentru cel mai optim vector de expansiune. El sugerează Europei să nu acceadă spre orientarea estică-ucraineană și rusă, ci spre cea din sud-est, înspre Turcia. El consideră că apartenența la principiile europene a Turciei se arată mult mai puternică decât în Rusia, iar fundamentalismul primordialist este mult mai mic, mai ales că Turcia este capabilă să deschidă Europei acea cale care ar putea înțelege mai bine Orientul Mijlociu și cu care europenii au interacționat de-a lungul istoriei lor. Citându-l pe H.Kissinger că „forța poate supune întreaga lume, dar că nu e capabilă să confere un statut legal”, P.Khanna transmite cititorilor ruși două mesaje. Unul bun și altul prost. Cel bun e că Rusia aparține lumii a doua. Pe cel de-al doilea mesaj l-am expus mai sus- „timpul Rusiei a apus”...ca superputere. Situația Rusiei în următoarele decenii va fi extrem de dificilă, pentru că ea rămâne un obiect de exercitare a presiunilor din partea SUA și a Uniunii Europene, dar și un obiect de expansiune demografică din partea lumii islamice și din China .

S. Hungtington : unificarea omenirii prin teoria „ciocnirea civilizațiilor”


După cinci ani de la apariția articolului care l-a consacrat pe F.Fukuyama, unul dintre cei mai redutabili politologi contemporani și specialiști din politica internațională Samuel Huntington a publicat în revista americană „Foreign Affairs” articolul „Clash of civilizations” (Ciocnirea civilizațiilor). În anul 1993 articolul a reprezentat o replică la adresa articolului extrem de sonor a lui F.Fukuyama. Mai târziu, reputatul politolog american își lansează cartea” Ciocnirea civilizaţiilor şi refacerea ordinii mondiale” (1998), în care analizează descriptiv, explicativ şi predictiv dinamica şi structura sistemului internaţional, prin prisma “paradigmei civilizaţionale”. Astfel modelul lui Huntington reprezintă o alternativă viabilă la modelele anterioare, structurate pe: a) bipolarității; b) al statelor; c) al unităţii şi armoniei ideologice (Francis Fukuyama) şi d) al haosului, al „statelor greşite” (Brzezinski, Patrick). Teza principală pe care o formulează S. Huntington reprezintă o alternativă la modelele tradiționale, consacrate, sau ideologice. El avansează soluția culturală și civilizațională şi consideră că sistemul internaţional a devenit multipolar şi multicivilizaţional, iar identitatea cultural-civilizaţională modelează tendinţele coezive şi respectiv conflictuale de după Războiul Rece. Totodată, Huntington anticipează că viitoarele conflicte internaţionale vor fi declanşate „mai degrabă de factori culturali decât de economie sau ideologie” , de-a lungul unor “falii intercivilizaţionale”. Statele care vor fi „sfâşiate” de respectivele falii li se anulează în mod decisiv orice efort de menţinere a coeziunii şi unităţii. Pe de altă parte, se consideră ca fiind sortite eşecului încercările unor state de a se îndepărta artificial de blocul civilizaţional, căruia îi aparţin în direcţia altora. Asumpţiile principale ale teoriei lui Huntington care reclamă structura şi centrele de putere ale sistemului internaţional se bazează pe două idei majore. Prima afirmă că, dacă în perioada „războiului rece” conflictele observabile, la nivel internaţional, au avut loc într-un registru ideologic, după 1989 aceste conflicte au fost înlocuite de cel al civilizaţiilor. Huntigton consideră că în locul stateleor au apărut civilizaţiile ca actori principali ai sistemului internaţional, care-s adevărate centre de decizionale, ce dispun de capcitatea de a remodela structura întregului sistem internaţional. După prăbușirea comunismului, civilizaţiile se afirmă tot mai pregnant pe arena internaţională, fapt care determină conflicte între ele, iar acestea se exprimă de-a lungul unor „falii” care le separă. Din punct de vedere al reformulării dinamicii sistemului internaţional, principalele conflicte se vor desfăşura între Occident şi civilizaţiile islamică şi confucianistă.

Francis Fukuyama: „sfârșitul istoriei” ca un triumf al liberalismului


Politologul și sociologul american Francis Fukuyama publica articolul „Sfârșitul istoriei?” în publicația „National Interest”, în anul 1989, în care prezenta o perspectivă inedită pentru lumea contemporană. În articol se vorbește că prăbușirea comunismului a însemnat victoria universală a democraţiei. După victoria asupra fascismului de la mijlocul secolului a sosit şi ceasul victoriei asupra comunismului. În consecință, globalizarea, aşadar, nu ar fi fost posibilă fără căderea comunismului, care a permis extinderea pieţelor către jumătatea cealaltă a lumii. La baza globalizării există o gândire economică de tip neoliberal. În lucrarea sa „Statul puternic. Guvernanță și ordinea mondială în secolul XXI” , pin care identifică Statele Unite ca „noul imperiu” ce se regăsește în logica politicii americane de după 11 septembrie 2001, când își asumă responsabilitate ca să le gestioneze pe statele slab dezvoltate, fie transmite această misiune în mânile comunității internaționale. Teza lui F.Fukuyama- „sfârşitului istoriei şi a ultimului om” reprezintă paradigma armoniei şi unităţii umane.

Immanuel Wallerstein și analiza sistemelui mondial


Immanuel Wallerstein invocă confuzia geopolitică care se va derula într-o perspectivă pe termen mediu: „O situaţie similară va exercita o influenţă asupra vieţii statelor. Dintr-o parte, aceasta îl slăbeşte, pentru că tot mai multe subiecte tind să se separe, dacă administraţiile acestora consideră că reprezintă o măsură economică întemeiată. Pe de altă parte, importanţa puterii statale sporeşte tot mai mult, cum nu a mai fost vreodată, pentru că populaţia începe să caute salvare în măsurile protecţioniste. Frontierele statele se modifică întotdeauna. Numai că astăzi acest proces promite să fie mult mai intensiv, decât altădată. În acelaşi timp noile structuri regionale, care asigură relaţiile dintre diferite state, cum este Uniunea Europeană sau nu demult creata Uniune a naţiunilor sud-americane, îşi vor dezvolta şi vor juca un rol geopolitic esenţial” .

Marxismul, o resursă a antiglobalismului


În anul 1848 Karl Marx și Fridirch Engels au publicat” Manifestul partidului comunist”. Autorii au supus criticii întreaga istorie a omenirii, excluzând epoca de piatră, acuzând-o că a instituit o divizare între clasele sociale și a inaugurat lupta de clasă. Capitalismul contemporan a fost desemnat de ei ca fiind ultima societate a claselor, care va fi nimicită de groparul său, proletariatul. Omenirea va fi salvată de proletariat și se va dezbăiera de unele fenomene depășite a societății antagonsite, cum sunt religia, statul, proprietatea privată, familia și va intra într-o nouă stare, cea acomunismului, în care va exista o regulă:” De la fiecare să dispună după propriile capabilități, la cea în care fiecare este asigurat conform necesităților sale”. Majoritatea organizațiilor antiglobaliste, de extremă dreapta sau de extrmă stângă, se alimentează ideologic și doctrinar din marxism. Spre exemplu, Alianța internațională revoluționară globală care se opune globalizării, ca și alianța internațională eurasiatică, ambele îl au ca fondator și ideolog pe geopoliticianul rus Alexandr Dughin se inspiră mult din marxism . Antiglobaliștii consideră că există un nucleu decizional global care își extinde forța dincolo de orice frontieră și în orice stat, că lumea e constituită pe niște oligopoli dominanți care se află la discreția unei” forțe nevăzute” și care exprimă interesele de dominație globală a familiei anglo-saxone. Rolul puterii autentice, conceptuale a devenit unul discret în panorama comunității umane și ascuns sub o cortină secretă, împotriva căreia înainte de a deceda într-un mod tragic s-a pronunțat J.Kennedi, iar predecesorul său D.Eizenhauer, atunci când părăsea funcția de președinte, de asemenea avertiza că există o astfel de amenințare, pe care a formulat-o ca fiind cea a transferului puterii, care intră în mânile complexului industrial-militar . Considerând că astăzi lumea este coordonată de oligarhia mondială, o seamă de istorici recurg la explicarea unor evenimente de factură națională și globală insistând pe un paralelism și o analogie, care ar fi decis asupra umanității și procesului istoriei. Oligocrația globală este reclamă de politologii și istoricii ruși ca fiind cea care a determinat însăși parcursul istoric al Rusiei comuniste. Politologii Vladimir Pavlenko și Vladimir Ștoli consideră că” răspândirea unui astfel de model (oligocratic) în întreaga lume a fost descurajată de revoluția din octombrie din anul 1917 din Rusia, în special atunci când oligarhia globală a încercat să-l plaseze în fruntea acestui eveniment istoric pe L.D.Troțkii. După ce Iosif Stalin a ajuns la putere în URSS, a fost acceptată concepția construcției socialismului într-o singură țară, astfel încât proiectul oligarhiei globale s-a ciocnit de o serie de provocări și de probleme serioase. Principala din ele, conform viziunii noastre, trebuie considerată renașterea Rusiei prin intermediul reclădirii în țara noastră a unei noi imperii” roșii” , a unui stat impunător, de sine stătător, care avea o” lungă” planificare pe orizontală și, în principal, poseda o viziune alternativă asupra perspectivelor istorice”.

SĂ ÎNVĂȚĂM A GÂNDI GLOBAL. TEORII CONTEMPORANE


Atunci când ne pronunțăm asupra termenului de globalizare ar fi bine să ne analizăm și să ne întrebăm, aidoma lui Samuel Huntington când își pune întrebarea referitoare la identitatea națională sau umană: „cine suntem”? O întrebare care revendică unitatea și diversitatea națională și globală: una complexă și sensibilă. Prin ce se exprimă primordialismul ontologic al culturilor sau diversitatea culturală? Care sunt formele culturii? Ce misiune poartă statul, națiunea sau naționalismul? Dar comunitățile religioase și cele lingvistice? Bătălia pentru globalizare și alterglobalizare (revendicată de adepții instituirii multipolarității din Rusia și China sau cei a „războiaelor culturale” din Occident). Rolul antiglobalismului este unul ideologic și se încadrează în acele detașamente de protest care sunt avansate în prima linie și care au misiunea să descurajeze dictatul globalizării controlate. În fapt, „problemele planetare reprezintă” piatra de încercare „pentru politica actuală” . Un lucru este cert: globalizarea îi unifică pe oameni într-o „umanitate” unică și nu elimină deosebirile dintre oameni și nici dintre diferitele comunități umane. Este naiv să se considere că odată cu dezvoltarea tehnologiilor și răspândirea noilor surse de comunicare în masă deosebirile dintre oameni pot să dispară. Dispariția deosebirilor ar fi produs la o dispariție a însăși societății ca sistem de organizare complexă și a interacțiunii scopurilor, valorilor și intereselor umane. Filosoful Greciei antice Aristotel a formulat un aforism înțelept că statul nu apare în cadrul unor oameni identici. Aceasta semnifică că dacă toți oamenii sunt aceeași atunci dispare acel scop special, specific al statului, care constă în aceea că toți oamenii trebuie să se adapteze la fel în cadrul unor cerințe, alteori să fie limitați, altădată să fie reglementate scopurile și aspirațiile indivizilor umani, ca întregul sistem să acționeze pentru acel bine comun. O viziune identică se doreșete a fi proiectată și asupra comunității globale. Fiecare stat și fiecare cultură contribuie și-și aduce aportul său special în cadrul dezvoltării mondială. În consecință, comunitatea mondială se dezvoltă, realizând o întreagă bogăție culturală și un potențial uman. Aceasta reprezintă o funcție pozitivă de distribuire a culturilor și a societăților în diverse tipuri. Unificarea și lichidarea acestei diversități ar însemna sărăcirea ființării umane, iar toate semnele multicolore de pe harta lumii s-ar rezuma la o singură culoare, ar fi descurajate aspirațiile de cunoaștere și de valorificare ale omului și s-ar institui o „încremenire în proiectul Terreii”. Termenul de globalizare a devenit exterm de popular în zilele noastre, iar o mare parte dintre cercetători il atribuie politologului american N.Fergusson (anul 1985). Unii cercetători consideră că în fapt proiectul „globalizării” a fost proclamat în anul 1965 prin enunțarea „planificării globale”, care presupunea integrarea Europei și a Americii de Nord în „parteneriatul Nord-Atlantic” și care urma să conecteze mai apoi și Europa Estică, inclusiv URSS-ul, și America Latină . Unul dintre cei mai remarcabili teoriticieni ai globalizării, A.Toffler, a propus concepția filosofică a edificării societății tehnocratice. Spre exemplu: - teoria convergenței (fondatori: John Kenneth Galbraith, W.W. Rostow), care a fost sprijinită de Clubul de la Roma formează triada politică: capitalismul (teza) –socialismul (antiteza) – postindustrialismul (sinteza). În Uniunea Sovietică această teorie a fost oficial crticată, dar, ca urmare a influenței academicianului A.Saharov și a altor desidenți sovietici, care constituiau axa perestroicei, până la urmă a fost acceaptată; – Teoria modernizării (cu ale sale lecturi „inovaționale” din a doua jumătate a sec. XX) propune o triadă sociologică atunci când este abordată evoluția societăților: tradițională (teza) - a tranziției (în cadrul revoluției tehnico-științifice [antiteze]) – rațională (sinteza) . Adepții teoriei care revendică globalistica ca știință consideră că istoria ei este una multilaterală, ierarhică și foarte mult legată de filosofie. Numai că această relație este evidentă mai mult în afara frontierelor SUA. Organizația „Filosofii îngrijorați pentru pace” este privită ca fiind acea unitate științifică care a dezvoltat sfera globalisticii, mai ales în cadrul acțiuniunilor științifice internaționale. Se consideră că globalistica a parcurs trei etape. Prima etapă a fost în anul 1960 când comunitatea mondială a inaugurat, în mod serios, studiul consecințelor pe care le poate provoca globalizarea. Cea de-a doua etapă a continuat din anii 1970 până în anii 1980, iar globalistica s-a dezvoltat atât în Occident, cât și-n Uniunea Sovietică. A treia etapă cuprinde cei douăzeci de ani, care s-a scurs după colapsul Uniunii Sovietice, când au apărut domenii mult mai complexe în cadrul globalisticii . Pe de altă parte, constată etnologii, dezvoltarea globalizării și a regionalizării se concretizează și datorită proceselor de integrare și dezintegrare a factorilor interetnici . Importanța geoetnopoliticii în actualitate este arătată în analiza aspectelor geostrategice ale relațiilor internaționale, pe care le-a formulat Z.Brzezinski. Anume în abordările sale geoetnopolitice ilustrul politolog american explică apariția dominației globale a Statelor Unite ale Americii și de ce aceasta trebuie să posede și să utilizeze studiile de geografie politică și de etnologie .