Oboseala de-a te simţi un „semifrabicat”

Ştii că eşti singur şi trebuie să acţionezi, aşa, ca şi cum, nimic nu s-ar întâmpla rău cu tine. Ştii că totul este o făcătură, în care tu devii un subiect de joacă, de experimentare a imaginilor refractare, a gesturilor alterate şi a ideilor stupide pe care alţii ţi le servesc la dejun, prânz sau cină.
Am obosit să mă mint pe mine însumi că nu ştiu nimic din meniul care mi se oferă zilnic, să zâmbesc stupid şi să mă prefac cât este de frumoasă viaţa şi cum mă ţine de mână şi nu îmi dă drumul. Sunt un „cobai” al unei iluzii pe care o împart atunci când nu înţeleg care este rostul meu, mă întreb, cu ce am greşit să văd cum alţii fac „mişto” de mine şi ochi întorşi la o eventuală întâlnire.Pur şi simplu, am obosit.
Am obosit să joc teatru ca un actor corigent la facultate. Uneori, cred că am obosit chiar de mine. Parcă aş bea ceva, dar îmi e silă şi de băutură, doar îmi dau seama că mi-a făcut praf o parte din viaţă. Am spus-o, nu o dată, nu voi mai consuma alcool. Şi dacă mai există o vrajă pentru mine, în tot cazul aceasta nu este nici sticla de cogniac, vin, bere sau de vodkă.
Îmi e dor de casă, de ochii mamei şi al celor dragi. Îmi e dor de sentimentul unei vieţi împlinite. Am văzut totul, totul ce era mizerabil şi parşiv în această lume.Trădarea, fabricarea eroilor de ceară şi a vedetelor sau lumina strâmbă din ochii minciunii. Am văzut cum poţi să fii călcat şi sfâşăiat consecvent.Toate acestea le-am suportat pe propria piele.
De multe ori am trăit clipe de miraj, am savurat poveşti uluitoare din viaţă sau motto-uri care m-au frapat şi mi-au pus cruciuliţe la gât. Am îmbrăcat cămaşe străine şi am rupt flori din grădinile lumii, dar am fost eu, acelaşi eu, singur, care în gând purtam un porumbel alb, ca primii fulgi. Era porumbelul meu, un porumbel care ştie să zboare şi să ducă în cioc mesaje de „libertate”.
Astăzi nu mai înţelegi unde se îndreaptă lumea, până şi pasiunile sau vieţile sau mutat pe Internet şi trăiesc într-un cod virtual.
Dar, am obosit să fiu un spirit pe care îl dor ochii şi care poartă cu sine povara unor decepţii şi regrete. Am obosit să fiu un cobai tracasat de alţii şi să trec toate astea cu vederea. Dar câte spirite aidoma mie există? Spirite trecute la rebut şi colindate de stafiile caracatiţei demonice...Câte sunt,oare,din ele care pot să îşi lustruiască aripile şi să privească senin spre cer? Spirite candide şi nepătate, care să citească şi să rostească „Libertatea” pe buze?
Şi astăzi s-a mai rupt o parte din inima mea! E atât de trist şi nimeni nu este să aprindă o lumânare a speranţei.