Pe poetul basarabean şi expertul în geopolitică Octavian Sergentu l-am cunoscut la mijlocul anilor 90, când a descălecat la Cluj să studieze Ştiinţele Politice la UBB, după o licenţă în Litere în Chişinău. Spirit comunicativ, inteligenţă ascuţită şi cu un nobil patriotism, cu doruri româneşti răsăritene, poetul Octavian Sergentu s-a impus în mediile literare şi boemei clujene. Aşa că nu mare mi-a fost mirarea când mi-a dăruit noul său volum de versuri: “ÎnGerul nostru”, Casa de Editură Dokia. Placheta se deschide cu o prefaţă a prozatorului Constantin Zărnescu, în care se auto-interoghează: “Milenarist, în sensul terorii şi presiunii cronologiei evenimentelor, tânărul Octavian Sergentu structurează o crudă, ironică şi aspră viziune nu autoreferenţială, cât transmodernă, paradoxală şi…europocentrică”. Pe prozatorul clujean îl completează în postfaţa de pe coperta patru poetul Ion Cristofor: “Cu surpriză, descoperim că este un sensibil autor de poezie. Cerebral, sentimental cu măsură, tânărul poet priveşte lumea cu un ochi proaspăt, netocit de convenţii”.
Mi-a făcut plăcere lectura aspră a versurilor lui Octavian Sergentu în care se creionează metafora unei lumi încremenite “înGerul” istoriei. Fosta ocupaţie a URSS şi-a pus amprenta pe spiritul basarabean, cu frisoane de reci siberii, ce îngheaţa dorinţa de libertate. Lumea se transformă sub ochii poetici ai lui Sergentu într-o imensă lacrimă picurată din ochii suferinzi ai Fecioarei Maria prăbuşită la picioarele Crucii Golgotei. Poetul este influenţat de simboliştii români, dar reuşeşte cu discreţie să abordeze aventuri lingvistice post-moderne şi puseuri avangardiste ale generaţiei poetice milenariste de la Cluj. E o discretă spovedanie pentru invinşii unei istorii de gheaţă a românilor perioadei comuniste. Citim la poet un dor pietros de eliberare în trecutul imemorial, liber de constrângeri ideologice şi adumbrit de credinţă şi libertate: “Să revii în viaţa de altădată!…/Şi îngerii plâng pentru tine, tată,/ Ţi-au dat aripile, să vrei în paradis,/Când lacrima lor cădea pe faţă”. Poetul e înfrigurat de singurătate aşteptând o femeie şi o idilă ce parcă nu mai soseşte: “stau singur şi citesc din femeia expresivă/îmi ţin în palme faţa ca să nu sărute/pagina-acolo unde nu se mai termină”. Lui Octavian Sergentu timpul poetic pare fără ieşire, tocmai în asta constă dramatismul versurilor şi originalitatea lor: “a venit o noapte/şi s-a aşezat drept pe lacrimi/pentru că era prea târziu/pentru compasiune/s-a înecat în ele (înec)”
Pe poetul Octavian Sergentu îl putem include în generaţia poeţilor milenarişti străfulgeraţi de aşteptarea tensionată a Judecăţii de Apoi ce-l face să lăcrimeze cu versuri de un real talent şlefuit, care amintesc elegiile unor poeţi ca Marius Ţion sau Adrian Mihai Bumb.
Ionuţ Ţene
Napocanews.ro
16 November 2011
..sa ne traiasca poetii!
RăspundețiȘtergere