”Odihna” scării sub ”semnul ”Îngerului”

Cum ar arăta ființa umană fără odihnă? Fără o odihnă a sumelor experiențelor sale transpuse în jocul destinului ”vremelnic”. Există, oare, o ”odihnă a scării”? O scară imaterială,valorică, pe care ți-o rostuiești și o contemplezi în ceas stingher. Cartea de versuri ”Odihna scării”, a poetului Flore Pop, editată de editura ECHINOX din Cluj-Napoca, 2011,reconstituie si modulează, cu o fabuloasă imaginaţie metaforică, idealul reconcilierii spirituale în ”Cuvânt”. Ordontată într-un anume fel, compoziția fiind extrem de elegant ajustată, în care cele 5 trepte, incluse în scara personalizată a destinului, trădează o metodologie bine elaborată și ”manierată” a operei. Poemul și versul, în accepțiunea autorului, are rolul rugăciunii, spovedaniei, împărtășaniei și al contemplației Trinității divine, expuse într-un prezent continuu, viitor absolut sau în umbre ale trecutului. Mesajul interiorizat al temelor din volum probează o reconfigurare în lumina scăldată în semne și memorie,dar și înfășoară particularitatea vocii în ”umbre melancolice” chemate să inspire din gravitația Sacrului divin. ”Ferește-mă de scrâșnet și veșnică plângere, Doamne. Un poem pe zi mi-e rugăciunea.../Nu proza grijilor cotidiene,/ nici dramele ieftine ale gradelor superioare mă furnică în virile emoții./ Singură, mă obligă,rugăciunea de mâine./ Doar ea îmi sporește apropierea de Domnul”.(Lupta cu Îngerul) Ființa umană e supusă să parcurgă pe muchie itinerariul temporalității și al atemporalității, anotimpurile și anii, ca pe niște trepte ale scării cunoașterii, dragostei și înțelepciunii. Scara e inepuizabilă,dacă o construiești temeinic, și o transfigurezi din lumea reală în cea a visurilor sau a speranței. Pentru că scara se oprește fie la o ușă sau poartă, ancestrală sau telurică, în care: ”Cu vântul în pene adulmeci vieți și zări mai înalte, te procopsești cu noi iluzii de corăbier neodihnit,valurile îți stau mărturie oricărui început și nu pasul de lut. Plutești oare sau doar te amăgești” (...)(Vremelnicie). Iar cum scara vieții ne coboară prin cripta patimilor și a păcatelor, reonștiintizându-le,debarasându-ne de hainele ponosite și irosite de iluzii, există șansa învierii și zborului către Cer: ”(...) Ieșeam din întuneric pipăind pietrele vidului/și-n/ moalele frunții,/ priveliștea din cer se înalță spre multele/ mele păcate și patimi, doar aurorele sfinților mă atrăgeau după ele din inel în inel, logodnă cosmică între aici și dincolo,între omul de aer,/ vremelnic - și forma lui deplină semănând cu El, nesfârșitul Învierii aducându-mi Viața. Din Cer.” (Înviere). Departe de a fi considerată o poezie religioasă, cartea ”Odihna scării” trebuie privită și înțelească ca pe una care resetează cuvântul la reperele și valorile morale, la o restabilire a iubirii, frumosului și fidelității ”Împăcarea omului cu Dumnezeu”,în exercițiul luminii, constituie cheia discursului final, ce este reprezentată în metaforele obsesive ale jurnalului de itinerariu spiritual-metapoetic,denumit ”Odihna scării”, al poetului Flore Pop. Revista ”VATRA VECHE”, Anul IV, nr.3(39), martie 2012.