AEVUM. (III) –Itinerarium mentis in Deum. Leadership Bullseye

Dacă este să ne referim la primate și apoi la omul hibrid deducem că, dincolo de evoluția umană, acum descoperim apariția unor noi trăsături la ultima specie și anume cea în care raționalitatea poate îmbrăca o formă colectivă. Diferența dintre primată și omul hibrid constă în aceea că dacă prima specie bilogică poate apela la Drepturile Omului și n-o face, cea de-a doua specie, omul hibrid, poate aborda și se plia ”Drepturile colective Umane”, dar acestea încă nu au fost enunțate în Universalitate. Și una și alta specie poate face calificată ca făcând parte din categoria ”om” și fiecare din ele au făcut parte dintr-un proiect universal, primar sau extra-temporal. Aspirațiile omului cuprind cele mai diverse zone ale sensibilizării naturii și a comunităților umane, dar și pe cele legate de vețuire și de convețuire terestră. Frumosul s-a născut în om și a devenit o stare a perfecțiunii sale așa cum abjectul, macabrul saul maleficul a constituit o umbră a omului caracterizată prin existență și a propriei supravețuiri. Astfel s-a născut ”războiul” lumii interioare relevat din lumea exterioară. Iar ca să nu-și ascundă acea parte luminoasă a eu-ului său omul a înzestrat ”întunericul” și lumea malefică cu ”lumini” ale schimbării”, cu speranța reașezării stării naturale inițiale, în care frumosul va culmina în spațiul temopral și atemporal. Numai așa putem înțelege poezia ca și melodie, conversația ca mod al relaționării ideatice și semantice, respirația calculând viața, modelarea pietrei brute ca mod de emancipare a lumii, emoția ca și o pictură relevată în zorii zilei. Spunem că omul a fost înzestrat cu anumite calități, pe care doar cineva extrem de ”inteligibil” putea să i le ofere, iar acel cineva trebuie să fie Dumnzeu, un creator și un arhitect universal. Iar aspirațiile de cunoaștere a ”intangibilului” care ajustează și perfecționează realitățile și trezește visul la realitate a stârnit cele mai adânci sentimente să se releve în exterior. Goana pentru cunoaștere și complotul interiorizat a determinat ființa umană să-și imagineze ”perfecțiunea” și calea către intangibil și către imperceptibil. Prin urmare, într-un asemenea context a explodat ”arta”. Cei care sunt capabili să intre în aura creației dețin un dar/cadou divin (gift). Arta reprezintă un cadou ”binecuvântător”, pe care îl transmitem altora ceea ce ni s-a oferit altădată nouă. Fiecare om poate fi considerat un pictor contemporan, prin care o parte a tradițiilor și liniile reprezentative psiho-emoționale decurg din adâncul secolelor istoriei culturii poporului său. Forma exprimării sale se regăsește în existența celor două lumi:perceptibile și imperceptibile. Iar fiecare din noi, ca om, construim perceptibilul din imperceptibil sau într-un mod inedit, care este foarte greu să fie exprimat prin alte resurse. Creația solicită o apropiere a stării materiale și a celei imateriale. Exemplul care revendică paharul ca formă materială, dar care transmite un sentiment al setei, sau praful care poate opera cu mâna omului și îi oferă o anumită formă pietrei ne sugerează că rațiunea umană nu și-a revendicat încă toate domeniile lumii de azi și de mâine, că nu a explorat toate altitudinele și zonele emancipative. Creația exprimă viitorul omenirii, ea crează în lume ceea ce altădată nu a existat, independent de faptul dacă este vorba despre om sau calculator. În limba greacă literatura partă denumirea de ”logotechnie”, adică arta sau tehnica vorbirii. Un atare cuvânt nu există în limbile care își trag obârșia din limba latină, cum ar fi în limba română sau limba franceză, iar dacă inversăm ordinea acestor două cuvinte obținem cuvântul ”tehnologie”. Aceeași inversare a ordinii cuvintelor în limba greacă o putem face și cu alte cuvinte și descoperim accelași calcul matematic. Cuvântul technè în antichitate nu deținea sensul care îl are astăzi în limba greacă, cel de ”artă”, el semnifica ”tehnica”. Termenul ”kallitechn_”, care în limba greacă contemporană desemnează ”artistul”, probabil marca și transmitea acțiunea tehnicii. În consecință, limba greacă s-a înarmat cu un alt termen ca să desemneze arta(sau mai degrabă ”technè” în calitate de artă) și au înregimentat în fondul vocabularului grec termenul de ”ars”. Istoria dispune de multiple exemple când două surse distincte se înarmau și utilizau cu un același termen pentru a desemna un înțeles identic. Astfel, cuvântul grecesc idiotis își avea corespondentul în limba latină prin termenul privatus (în limba română este privat, în franceză – privé –iar limba engleză private). Dar acesra a fost păstrat și pentru desemnarea ”idiotului”. Altfel spus, privatizarea ar reprezenta corespondentul idiotizării... Albinele și furnicile reprezintă foarte bine fenomenul idioților individuali dar și pe cel de geniu colectiv. În decurs de șaisprezece ore albinele sunt capabile să selecteze cel mai bun loc pentru matcă, zburând și evaluând treizeci de locuri posibile ca destinație. O furnică este oarbă atunci când se exprimă individual, reacțiile ei sunt mecanice, iar în cadrul colectivului ea este capabilă să descopere cea mai scurtă cărare spre sursă, de unde poate să fie livrată energia către furnicar. Omul ni se arată deseori ca fiind un geniu individual și un idiot colectiv. El descoperă aștri și constelații, universuri paralel, explorează noi formule inovaționale și majoritatea descoperirilor sunt legate de un singur nume, de un singur om. Ca și premiul Nobel. În colectivitate omul este perceput ca fiind ”inconștient”, iar aceasta se relevă mai ales atunci când își alege reprezentanții săi în cadrul puterii politice. Omul deseori va opta pentru tiranie sau elite josnice, se va identifica cu acestea și se va raporta la grupurile sociale din care fac parte și pe care le creditează propria putere. Omul este loial colectivității și acceptă ”funia” ca formă punitivă și de identificare a ”animalelor lipsite de rațiune”. Omul este deposedat de scopuri precise într-o colectivitate, iar generalizările discursive ale decidenților i se par soluții de succes și nu intuiește că de obicei el este deposedat de către aceștia de resursele sale intelectuale și chiar patrimoniale. Înțelesul de ”subsomption” a lui Kant se rostogolește în continuare...Manipularea omului se produce printr-o exprimare litarară. Iar literatura (logotechnie) reprezintă o tehnică specială a vorbirii. Această formă de artă s-a născut în forma epopeiei, care s-a desprins ulterior în mai multe părți: poezie, eseu, biografie și povestire. Bartes spunea că ”cititorul este coator”. Etimologic, termenul ”autor”, în greacă, este syngraphéas. Este arhicunoscut faptul că prefixul syn, pe care-l reperăm în cuvintele ”sincronic” sau ”sindrom” presupune și o asemenea participare.

Probabil, termenul ”novel”(nuvelă) în limba engleză semnifică noul, în timp ce ”romanul” își are originea și derivă din formula că scriitura a fost făcută în ”limba romană”sau ”limba română”(?!). O ipoteză legată de termenul ”roman” revendică faptul că ”noile scrieri” au derivat în limbile romanice care au avut ca martice limba latină. Singura limbă care astăzi își poate revendica etimologia termenului ca pe unul propriu este limba română, ori ”romanul” ar fi derivat din una din limbile romanice, cum ar fi limba franceză, portugheză, spaniolă sau limba română. În limba greacă cuvintele ”roman” și ”nuvelă” (novel) de la bun început au fost desemnate prin termenul mythistorima, unde are loc o asociere între mit și istorie. Orice scriitor asociază ”mitul” de propria istorie, cu istoria țării sale și a timpului în care se exprimă, descriindu-l și prin ”ficțiune”. Complexitatea termenului ne induce sentimentul că termenul de ”mit” trebuie să devină extrem de important pentru speranță și pentru viitor, ori, el reabilitează parțial trecutul nostru. Steiner ne spune că ”speranța reprezintă gramatica”, dar prezentul și istoria reprezintă morfologia cu care o hrănim și o interpretăm corespunzător, îi croim noi etaje și fundale pentru viața pe care s-ar putea nici măcar s-o privim vreodată și totuși declinăm și conjugăm ceva de care vor avea parte alții. Una din formele romanului include obligatoriu istoria ca parte componentă. În epoca împărăției video (sferei video), sfera scrierii(grafosfera) se devalorizează. Dar și așa, majoritatea resurselor electronice se bazează pe scris. Chiar dacă folosim mai puțină hârtie și tăiem mai mulți copaci în pădure. Tehnica vorbirii (logotechnie), care este literatura, nu este legată de carte sau de ecranul calculatorului. Există o diversitatea de instrumente prin care se exprimă literatura. Iar rolul literaturii nu depinde de resursele care i-ar servi în scopul difuzării. Literatura este legată de mituri și istorie, ori fără existența mitului pare imposibil reîntoarcerea înapoi și nu poate fi reprodus intinerariul deja parcurs, iar fără istorie mitologia reprezintă o schiță sumară sau un schelet descompus. Literatura este legată de sistemul nostru nervalgic și are câteva centre reflexiv-afective, care interrelaționează între ele: poezia reprezintă viața noastră afectivă; proza ne indică poziționarea socială, familia și stilul de viață; eseul relevă capacitatea de care dispunem pentru a influența societatea și comunitățile reflexive; teatrul ne relevă propria viață și emoțiile culturale.

Într-un anume fel, fiecare scriitor este un pictor și viceversa. Există o relație indestructibilă între cele două modele artistice. Modurile de exprimare ale scriitorilor s-au realizat prin intermediul imaginii și vorbirii. Astăzi se enunță faptul că ar exista o criză a ”romanului” și a ”romancierilor”. Dar există, oare, o criză a romanului? Oamenii de cultură sunt foarte îngrijorați de criza pe care o traversează astăzi romanul. O fi criză legată de roamn sau există o criză a scriitorilor care practică ”romanul”? Termenul a acumulat o însemnătate largă și unifică în prezent mai multe forme ale narațiunii (de la a treia sau prima persoană), în același timp adresarea către cititor de la a doua persoană a devenit tot mai rară. După apariția ”Tristram Shandy” în cadrul termenului de ”roman” putem include mai multe forme de scriere: romanul liniar, memoriile, romanul fragmentat, romanul tradițional etc. Ori viitorul literaturii va fi amplu legat de viitorul umanului și al umanității. Atâta timp cât oamenii se exprimă verbal, ei vor tinde să-și exprime gândurile în spațiul public. Chiar dacă civilizația nanotehnologiei ne induce o cultură extrem de complexă și complicată, bazată pe o algoritmizare, semnificația cuvintelor nu este într-un proces de descreștere, pentru că limba nu încetează să se reproducă în cadrul altor generații de oameni.

Arta determină civilizația umană. Fiecare om revendică o anumită exprimare artistică și construiește punți către umanitate exact cum îndrăgostiții își crează punți sentimentale și leagă iubirile în inele. Scriitorul trăiește cu propria lui artă mult mai diferit decât un muzician, actor sau dansator și a fost condamnat de-a lungul istoriei. El nu este aplaudat de mase și nici chemat la ”bis” și nici nu-și exteriorizează suferințele pe care le transpiră atunci când își construiește ”templul literar cu ale sale labirinturi afective și semantice”, el se manifestă ca individualitate și în același timp exprimă o colectivitate, el demonstrează că literatura nu poate dispărea, evenutual într-o fictivă societate a ”surdomuților”, încă neexperimentată de forțele ”nevăzute” ale colectivismului. În practica emoțională a omenirii niciodată nu s-a spus la mormântul unui anume scriitor: ”Qualis artifex pereo”(Nero Claudius Caesar).

***Canoniștii veacurilor medievale, teoreticieii și păstrătorii Coroanei, dar pe care nu o dețin, au transmis un semnalul către mine: AEVUM.