Bună ziua, Universitate! Bună ziua, Academie! Trebuie să ne pronunțăm asupra ”vrăjitorilor” și ”vrăjitoarelor”, dar și asupra fenomenului de ”vânătoare a vrăjitorilor și vrăjitoarelor”. Așa se cere și este corect, atâta timp cât inchiziția de la catedră rămâne încorsetată în timp și oferă ghilotina și verdele de paris pentru cei care încearcă să dispună de o opinie proprie sau deschidă gura ca să strige asupra nedreptăților care persistă în mediul universitar și academic. Ca și în alte timpuri a existat o prigoană asupra persoanelor incomode regimurilor, profesorilor, teologilor. În acest moment ne-am oprit asupra unei istorii legate de ”vânătoarea de vrăjitoare” din Germania și cum astăzi mediul universitar și politic solicită o orientare pronunțată filogermană, am dori să ne aruncăm în timp și să vorbim despre perioada cea mai neagră din istoria ”canonică” germană, în care s-a instituit cea mai furibundă și mai deocheată ”vânătoare de vrăjitoare” încât germanii se puteau lipsi de femei. Altădată vom vorbi despre alte vânători, iar acum ne vom apleca ochii asupra cărții ”Barosul Vrăjitoarelor” (putem s-o intitulăm și ”Ciocanul vrăjitoarelor”) care a produs victime la scară largă. Mereu germanii s-au jucat cu focul, mai ales asupra oamenilor.
Cartea ”BAROSUL VRĂJITOARELOR”( HAMMER OF THE WITCHES) sau altfel spus ”Hexenhammer” s-a remaracat prin legile inițiate de reprezentanții inchiziției papale și ororile la care au fost supuse femeile dintr-o regiune a Germaniei. Cartea cuprinde trei părți. În prima parte este dezbătută problema conștientizării vrăjitoriei și magiei, descrise fundamentele credinței catolice în contrast cu mârșăveniile vrăjitoriei, inclusiv refuzul credinței catolice, loialitatea și serviciul în fața Diavolului, punerea în slujba lui a copiilor nebotezați, relațiile trupești cu incubul sau succubul. Persoana care nu crede în vrăjitorie este considerat eretic. În Biblie se spune că vrăjitoarele există și în consecință ”cel care nu crede în ceea ce afirmă sfânta scriere trebuie considerat eretic”.
Cartea a fost una referențială în perioada secolului XV-XVI în contextul în care cei doi autori ai ei au fost reprezentativi în acea perioadă: dominicanul Jacob Schprenger (1436–1495) decanul Universității din Koln și priorul Hernich Kramer (latinizat Institoris, estimativ 1430–1505, profesor la Universitatea din Koln). Cartea a fost însoțită de bula papală emisă în anul 1484 numită summis desiderantes, pe care Kramer a obținut-o de la Papa Innocentiu al VIII, document menit să reprime opoziția celora care se pronunțau împotriva vânătoarei de vrăjitoare. Cartea reprezenta un compendiu detaliat a procedurilor juridice destinat să incrimineze vrăjitoareloe de fapte și acte ireprobabile pentru ca ”atât judecătorii spirituali cât și cei civili să dispună de instrumente elaborate și foarte bine stipulate prin care să fie justificate și decise exercițiile chinurilor și umilințelor la care urmau să fie supuse vrăjitoarele (dar și vrăjitorii), dar și conduita judecății și emiterea verdictului juridic. Majoritatea argmentelor care au stat la baza condamnării vrăjitoriei au fost plagiate din operele priorului dominican Nider– «Formicarium» (1435) și «Praeceplorium».
Argumentele cărții cuprind o pătrime de cuvinte, care invocă o logică fanasmogorică și lipsitî de orice bun simț pe care își întemeiază cei doi corifei concepția teologică. Aceștia își întemeiază ad hoc argumentul conform căruia cuvântul ”femeie”(femina) ar fi un derivat al conceptului fides [credință] și minus [puțin], iar ”diavolul” (diabolus) ar proveni de la dia [doi] și bolus [moarte], adică cel care ”ucide sufletul și trupul”. Sunt ignorate argumentele raționale în carte, iar eretici sunt considerați cei care ”cred în în existența demonilor, în afară de imaginarul care persistă în mase, și care îi dedică propriile false cunoștințe diavolului. Majoritatea tipajelor pe care le desenează mintea apar în cadrul unei imaginații puternice, iar Omului doar i se pare că vede demoni și vrăjitoare”. Ulterior, autorii ”Barosului vrăjitoarelor” afirmă: ”Toate acestea contravin credinței adevărate, care afirmă că îngerii aruncați din ceruri s-au transformat în demoni, și de aceea ei posedând o mai mare putere decât noi, pot să obțină mai multe decât putem noi să realizăm”.
Activitatea de inchizitor a lui Kramer începe în Tirol, iar aici trezește ostilitate din partea populației. Ca să-și motiveze propria vânătoare de vrăjitoare acesta o convinge pe una din femeile decăzute din oraș ca aceasta să se ascundă după sobă și să se prefacă că acolo s-a localizat diavolul. Vocea acestei femei va acuza multe persoane pe care Kramer îi va tortura. Pe de altă parte, Kramer va fi remunera de Sigismund, unul din vârfurile aristocrației locale.
Munca celor doi prieteni inchizitori a fost aprobată, printr-o scrisoase oficială, de facultatea de teologie a Universității din Koln. În afară de această, Bula Papei Innocentiu al 8-lea întitulată «Summis desidederantes» dezvăluie că celor doi inchizitatori germani li s-a acordat drepul canonic legal să facă tot ce doresc și să dispună de o imensă putere juridică. Bula papală este inclusă în carte și reprezintă o armă puternică asupra persoanelor considerate ca fiind parazitare pentru societatea religioasă. Rodger Hart analiza și remarca în lucrarea sa ”Istoria vrăjitoriei” că prigoana în Germania se instituie în momentul publicării ”Barosului vrăjitoarelor”. Hart accentuează faptul că prigonirea femeilor vrăjitoare (în număr infim au loc și unele răfuiele asupra unor bărbați-vrăjitori) este legată de ieșirea la lumină a cărții ”Barosul vrăjitoarelor.
Cartea trebuie examinată din punct de vedere psihologic și reprezintă un ghid al psihopatologiei sexuale, care poate ne servi o ilustrare a fantasmelor patologice scăpate de sub control și ieșite în libertate.
Incontestabil, bula Papei Innocentiu al VIII-lea a oferit celor doi inchizitori drepturi nelimitate în cadrul proceselor judiciare asupra vrăjitoarelor. Cu toate că Papa Inocențiu era caracterizat ca fiind ”un decăzut imoral fără scrupule și odios, cu gândul numai la femei, vin și bani”. Autorul cărții Institoris va plasa bula papală la începutul cărții demonstrând că există aprobare din partea celei mai avizate instituții religioase. Incluzând bula papală, cartea se va bucura de un succes fenomenal și nimeni nu mai putea să se opună în fața celor doi inchizitatori. Aceasta le permitea să-și expună punctul de vedere agresiv în majoritatea orașelor din Germania. Grație cărții acești inchizitatori îi vânau pe eretici, magi, vraci, vrăjitoare. Numai în orașul Vorms într-un singur an au fost arse 85 de persoane. În anul 1485, când Institoris își desfășura activitatea în orașul Insbruk, el întâmpină o puternică rezistență din partea poporului, care îl va motiva să se gândească la dreptul bulei papale. Mai mult ca atât, episcopul Briksen Georg Golyser își propune să-l alunge pe Institoris din Insbruk, acțiune ce-i reușește. După ce Institoris va fi public umilit, defăimat și gonit din oraș, el va interioriza în inimă multă supărare și ură față de cei care i-au ponegrit numele falnic de inchizitator. Toate aceste evenimente nu-l vor frânge pe el, ci îl vor motiva să-și recupereze numele, respectul și stima în cadrul cercului inchizitatorilor. El se apucă să scrie o operă, care ar reprezenta un ghid sau un manual fundamental de vânătoare a ereticilor și vrăjitoarelor. De aici provine istoria ”Barosul vrăjitoarelor”. Institoris își propune să editeze o carte care s-ar sprijini pe cărțile sfinte, astfel încât și-ar asigura o imensă și intangibilă autoritate în cadrul bisericii și a societății. El depune eforturi considerabile și deja în anul 1487 aceasta este finalizată. Doar că lucrarea are doi autori, nu unul. Institoris își propune să capteze încă un autor și cartea să aibă doi coautori, iar această strategie proprie se fundamentează pe ideea că opera ca să-și aibă o autoritatea și mai mare este nevoie să fie identificată acea persoană, care să dispună de o înaltă autoritate morală și profesională. El optează pentru Iakob Shprenger, inchizitator, profesor de teologie și membru al ordinului dominican. Acesta în anul 1480 a devenit decanul facultății de teologie a Universității din Koln. Un an mai târziu este desemnat ca inchizitator în regiunile Koln, Maintz, Trir.
Nu trebuie să uităm faptul că opera inchizitatorului Ioan Nidera ”Furnicarul” , apărută în anul 1441, a fost introdusă în cartea ”Barosul vrăjitoarelor”, ca anexă.
Am afirmat mai sus cum cei doi inchizitatori decodificau «Femina» (femeia) că ar deriva din «Fe» (Fides – credință) și «minus» (minimă). Pentru reprezentanții inchiziției cuvântul «Femina» însemna credință mai puțină. În consecință, ei considerau că femeia posedă credință mai puțină, relativă, minimă. Pe de altă parte, cei decăzuți în drepturi, participanții la crime de vrăjitorie, iobagii sunt acceptați ca martori în toate procesele religioase. Ereticii pot să mărturisească împotriva ereticilor, iar vrăjitoarele împotriva vrăjitoarelor. Sunt accepați ca martori: soția, copiii, servitorii și servitoarele. În cele din urmă, țăranii care erau supărați pe feudal puteau să-l denunțe pe acesta inchizitorilor și judecății inchiziției și acesta se putea evapora. Prejudecățile care persistau în rândul populației și supărările personale, ura și răzbunarea îi puteau rezerva feudalului condamnarea la moarte. Însuși inchizitatorul era cointeresat în denunțurile țăranilor la adresa proprietarilor bogați pentru că în acest mod putea să-și extindă avuția. Și chiar dacă inchiziția purta o vânătoare împotriva femeilor, nu trebuie să neglijăm faptul că acesta a nenorocit bărbați și copii.
Bună ziua, Universitate! Bună ziua, Academie! Trebuie să ne pronunțăm asupra ”vrăjitorilor” și ”vrăjitoarelor”, dar și asupra fenomenului de ”vânătoare a vrăjitorilor și vrăjitoarelor”. Așa se cere și este corect, atâta timp cât inchiziția de la catedră rămâne încorsetată în timp și oferă ghilotina și verdele de paris pentru cei care încearcă să dispună de o opinie proprie sau deschidă gura ca să strige asupra nedreptăților care persistă în mediul universitar și academic. Ca și în alte timpuri a existat o prigoană asupra persoanelor incomode regimurilor, profesorilor, teologilor. În acest moment ne-am oprit asupra unei istorii legate de ”vânătoarea de vrăjitoare” din Germania și cum astăzi mediul universitar și politic solicită o orientare pronunțată filogermană, am dori să ne aruncăm în timp și să vorbim despre perioada cea mai neagră din istoria ”canonică” germană, în care s-a instituit cea mai furibundă și mai deocheată ”vânătoare de vrăjitoare” încât germanii se puteau lipsi de femei. Altădată vom vorbi despre alte vânători, iar acum ne vom apleca ochii asupra cărții ”Barosul Vrăjitoarelor” (putem s-o intitulăm și ”Ciocanul vrăjitoarelor”) care a produs victime la scară largă. Mereu germanii s-au jucat cu focul, mai ales asupra oamenilor.
Cartea ”BAROSUL VRĂJITOARELOR”( HAMMER OF THE WITCHES) sau altfel spus ”Hexenhammer” s-a remaracat prin legile inițiate de reprezentanții inchiziției papale și ororile la care au fost supuse femeile dintr-o regiune a Germaniei. Cartea cuprinde trei părți. În prima parte este dezbătută problema conștientizării vrăjitoriei și magiei, descrise fundamentele credinței catolice în contrast cu mârșăveniile vrăjitoriei, inclusiv refuzul credinței catolice, loialitatea și serviciul în fața Diavolului, punerea în slujba lui a copiilor nebotezați, relațiile trupești cu incubul sau succubul. Persoana care nu crede în vrăjitorie este considerat eretic. În Biblie se spune că vrăjitoarele există și în consecință ”cel care nu crede în ceea ce afirmă sfânta scriere trebuie considerat eretic”.
Cartea a fost una referențială în perioada secolului XV-XVI în contextul în care cei doi autori ai ei au fost reprezentativi în acea perioadă: dominicanul Jacob Schprenger (1436–1495) decanul Universității din Koln și priorul Hernich Kramer (latinizat Institoris, estimativ 1430–1505, profesor la Universitatea din Koln). Cartea a fost însoțită de bula papală emisă în anul 1484 numită summis desiderantes, pe care Kramer a obținut-o de la Papa Innocentiu al VIII, document menit să reprime opoziția celora care se pronunțau împotriva vânătoarei de vrăjitoare. Cartea reprezenta un compendiu detaliat a procedurilor juridice destinat să incrimineze vrăjitoareloe de fapte și acte ireprobabile pentru ca ”atât judecătorii spirituali cât și cei civili să dispună de instrumente elaborate și foarte bine stipulate prin care să fie justificate și decise exercițiile chinurilor și umilințelor la care urmau să fie supuse vrăjitoarele (dar și vrăjitorii), dar și conduita judecății și emiterea verdictului juridic. Majoritatea argmentelor care au stat la baza condamnării vrăjitoriei au fost plagiate din operele priorului dominican Nider– «Formicarium» (1435) și «Praeceplorium».
Argumentele cărții cuprind o pătrime de cuvinte, care invocă o logică fanasmogorică și lipsitî de orice bun simț pe care își întemeiază cei doi corifei concepția teologică. Aceștia își întemeiază ad hoc argumentul conform căruia cuvântul ”femeie”(femina) ar fi un derivat al conceptului fides [credință] și minus [puțin], iar ”diavolul” (diabolus) ar proveni de la dia [doi] și bolus [moarte], adică cel care ”ucide sufletul și trupul”. Sunt ignorate argumentele raționale în carte, iar eretici sunt considerați cei care ”cred în în existența demonilor, în afară de imaginarul care persistă în mase, și care îi dedică propriile false cunoștințe diavolului. Majoritatea tipajelor pe care le desenează mintea apar în cadrul unei imaginații puternice, iar Omului doar i se pare că vede demoni și vrăjitoare”. Ulterior, autorii ”Barosului vrăjitoarelor” afirmă: ”Toate acestea contravin credinței adevărate, care afirmă că îngerii aruncați din ceruri s-au transformat în demoni, și de aceea ei posedând o mai mare putere decât noi, pot să obțină mai multe decât putem noi să realizăm”.
Activitatea de inchizitor a lui Kramer începe în Tirol, iar aici trezește ostilitate din partea populației. Ca să-și motiveze propria vânătoare de vrăjitoare acesta o convinge pe una din femeile decăzute din oraș ca aceasta să se ascundă după sobă și să se prefacă că acolo s-a localizat diavolul. Vocea acestei femei va acuza multe persoane pe care Kramer îi va tortura. Pe de altă parte, Kramer va fi remunera de Sigismund, unul din vârfurile aristocrației locale.
Munca celor doi prieteni inchizitori a fost aprobată, printr-o scrisoase oficială, de facultatea de teologie a Universității din Koln. În afară de această, Bula Papei Innocentiu al 8-lea întitulată «Summis desidederantes» dezvăluie că celor doi inchizitatori germani li s-a acordat drepul canonic legal să facă tot ce doresc și să dispună de o imensă putere juridică. Bula papală este inclusă în carte și reprezintă o armă puternică asupra persoanelor considerate ca fiind parazitare pentru societatea religioasă. Rodger Hart analiza și remarca în lucrarea sa ”Istoria vrăjitoriei” că prigoana în Germania se instituie în momentul publicării ”Barosului vrăjitoarelor”. Hart accentuează faptul că prigonirea femeilor vrăjitoare (în număr infim au loc și unele răfuiele asupra unor bărbați-vrăjitori) este legată de ieșirea la lumină a cărții ”Barosul vrăjitoarelor.
Cartea trebuie examinată din punct de vedere psihologic și reprezintă un ghid al psihopatologiei sexuale, care poate ne servi o ilustrare a fantasmelor patologice scăpate de sub control și ieșite în libertate.
Incontestabil, bula Papei Innocentiu al VIII-lea a oferit celor doi inchizitori drepturi nelimitate în cadrul proceselor judiciare asupra vrăjitoarelor. Cu toate că Papa Inocențiu era caracterizat ca fiind ”un decăzut imoral fără scrupule și odios, cu gândul numai la femei, vin și bani”. Autorul cărții Institoris va plasa bula papală la începutul cărții demonstrând că există aprobare din partea celei mai avizate instituții religioase. Incluzând bula papală, cartea se va bucura de un succes fenomenal și nimeni nu mai putea să se opună în fața celor doi inchizitatori. Aceasta le permitea să-și expună punctul de vedere agresiv în majoritatea orașelor din Germania. Grație cărții acești inchizitatori îi vânau pe eretici, magi, vraci, vrăjitoare. Numai în orașul Vorms într-un singur an au fost arse 85 de persoane. În anul 1485, când Institoris își desfășura activitatea în orașul Insbruk, el întâmpină o puternică rezistență din partea poporului, care îl va motiva să se gândească la dreptul bulei papale. Mai mult ca atât, episcopul Briksen Georg Golyser își propune să-l alunge pe Institoris din Insbruk, acțiune ce-i reușește. După ce Institoris va fi public umilit, defăimat și gonit din oraș, el va interioriza în inimă multă supărare și ură față de cei care i-au ponegrit numele falnic de inchizitator. Toate aceste evenimente nu-l vor frânge pe el, ci îl vor motiva să-și recupereze numele, respectul și stima în cadrul cercului inchizitatorilor. El se apucă să scrie o operă, care ar reprezenta un ghid sau un manual fundamental de vânătoare a ereticilor și vrăjitoarelor. De aici provine istoria ”Barosul vrăjitoarelor”. Institoris își propune să editeze o carte care s-ar sprijini pe cărțile sfinte, astfel încât și-ar asigura o imensă și intangibilă autoritate în cadrul bisericii și a societății. El depune eforturi considerabile și deja în anul 1487 aceasta este finalizată. Doar că lucrarea are doi autori, nu unul. Institoris își propune să capteze încă un autor și cartea să aibă doi coautori, iar această strategie proprie se fundamentează pe ideea că opera ca să-și aibă o autoritatea și mai mare este nevoie să fie identificată acea persoană, care să dispună de o înaltă autoritate morală și profesională. El optează pentru Iakob Shprenger, inchizitator, profesor de teologie și membru al ordinului dominican. Acesta în anul 1480 a devenit decanul facultății de teologie a Universității din Koln. Un an mai târziu este desemnat ca inchizitator în regiunile Koln, Maintz, Trir.
Nu trebuie să uităm faptul că opera inchizitatorului Ioan Nidera ”Furnicarul” , apărută în anul 1441, a fost introdusă în cartea ”Barosul vrăjitoarelor”, ca anexă.
Am afirmat mai sus cum cei doi inchizitatori decodificau «Femina» (femeia) că ar deriva din «Fe» (Fides – credință) și «minus» (minimă). Pentru reprezentanții inchiziției cuvântul «Femina» însemna credință mai puțină. În consecință, ei considerau că femeia posedă credință mai puțină, relativă, minimă. Pe de altă parte, cei decăzuți în drepturi, participanții la crime de vrăjitorie, iobagii sunt acceptați ca martori în toate procesele religioase. Ereticii pot să mărturisească împotriva ereticilor, iar vrăjitoarele împotriva vrăjitoarelor. Sunt accepați ca martori: soția, copiii, servitorii și servitoarele. În cele din urmă, țăranii care erau supărați pe feudal puteau să-l denunțe pe acesta inchizitorilor și judecății inchiziției și acesta se putea evapora. Prejudecățile care persistau în rândul populației și supărările personale, ura și răzbunarea îi puteau rezerva feudalului condamnarea la moarte. Însuși inchizitatorul era cointeresat în denunțurile țăranilor la adresa proprietarilor bogați pentru că în acest mod putea să-și extindă avuția. Și chiar dacă inchiziția purta o vânătoare împotriva femeilor, nu trebuie să neglijăm faptul că acesta a nenorocit bărbați și copii.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu