Bazele militare ruse de peste hotare

Nu putem afirma că Rusia țaristă și Uniunea Sovietică ar fi dispus de un număr semnificativ de baze militare. Ceea ce ne explică că atât Rusia țaristă cât și Uniunea Sovietică au fost puteri terestre și nu se impunea un număr mare de trupe militare pe o distanță îndepărtată. După destrămarea URSS pe teritoriul țărilor din proximitate au ajuns mai multe unități militare care erau subordonate aparatului central și care intrau în jurisdicția Federației Ruse. În anumite cazuri guvernele noilor state au solicitat ca trupele Federației Ruse să fie evacuate de pe teritoriul lor, iar obiectele militare care au rămas să fie distruse ca fiind inutile statelor. În Letonia a fost dinamitată radarul sistemului de alertă pentru atac aerian „Daryal-UM”, militarilor letoni aceasta nu prezenta interes, iar elita letonă nu a dorit să ajungă la un acord cu Rusia. În acele state unde regimurile au fost loiale Federației Ruse bazele militare au fost păstrate. Belorusia s-a înțeles să le folosească gratis, iar Kazahsanul a reușit să-și majoreze bugetul datorită plăților efectuate de Ministerul apărării a Federației Ruse . Rusia dispunde de 26 de baze militare în afara țării. SUA dispunde de circa 800. China nu dispunde de nici o bază militară în afara teritoriului său. Activitatea legată de dislocarea forțelor militare în străinătate ne relevă faptul că statul are o strategie geopolitică extinsă. Bazele militare ruse dispun de o însemnătate politică, consolidând prezența rusă în regiunile din lume. Militarii ruși sunt priviți ca oaspeți neinvitați și nedoriți în mai multe state de frontieră, ca elemente ale imperialismului sovietic și rus. În majoritatea statelor din spațiul postsovietic militarii ruși au fost văzuți ca instrumente de anihilare a identității naționale și a orientărilor alternative, care nu se regăseau ca fiind inserate pe agenda de la Kremlin(Ucraina, Georgia, Azerbaidjan, Armenia, Republica Moldova). Azerbaidjan Un nod radar (RO-7, obiectul 754). Gabala (Gabala-2, Leaki). Nodul reprezintă un radar de tipul „Daryal”, care intră în sistemul de alertă în cadrul unei eventuale agresiuni aeriene. Aceasta a fost construită în perioada 1976 până-n anul 1987. În regim de funcționare a intrat în anul 1985. Stația este orientată să monitorizeze startul rachetelor balistice în Asia și acuatoriul oceanului Indian, dar și să aibă control față de obiectele cosmice din sectorul sud la o depărare de până la 6000 km. După prăbușirea URSS obiectul mult timp a fost utilizat de militarii ruși fără ca să existe o reglementare juridică a statutului acestuia. Guvernul de la Azerbaidjan a cerut de nenumărate ori să fie achitat costul pentru utilizarea nodului radar, amenințând că va suspenda activiatea „Daryal”. În consecință la 25 ianuarie 2002 a fost semnat un acord condiționat de folosire a nodului radar „Daryal” din Gabala de către Rusia. Stația a obținut statutul de centru informativ-analitic și declarat ca fiind proprietate a Azerbaidjanului. Federația Rusă a promis că va achita pentru arendă 7 mln de dolari anual (inițial partea azeră a solicitat suma de 20-30 mln de dolari) și să-i fie restituite cheltuielile în valoare de 31 mln de dolari, care au fost legate de utilizarea nodului radar în anii 1997-2001. Rusia s-a obligat să utilizeze nodul radar exclusiv în scopuri informativ-analitice, dar și să ofere o parte din informații Azerbaidjanului. Termenul acordului este de 10 ani. În luna mai 2007 ambasadorul Federației Ruse în Azerbaidjan a declarat că Rusia poate să examineze posibiliatea ca nodul radar din Gabala să fie uilizat în comun cu SUA, invocând n proiect alternativă, în cazul în care SUA ar renunța să amplaseze un radar de apărare antiaeriană în Caucaz. Numărul personalului este de aproximativ 900 de militari și circa 200 de specialiști civili (acordul interguvernamental stabilește o limită de 1500 de persoane). Nodul radar intră în componența trupelor cosmice ale Federației Ruse. Armenia Baza militară 102- Giumri (Leninakan) Erevan A fost forrnată în baza diviziei motorizate nr.127 a armatei a 7 din circumscripția militară Transcaucaz (divizia a fost dislocată în Armania în anul 1953). A fost reorganizată în bază militară la 1 septembrie 1994, iar acordul de amplasare a bazei militare ruse în Armenia a fost semnat abia la 16 martie 1995 pe o durată de 25 ani. La 27 septembrie 1996 a apărut un acord inerguvernamental corespunzător. Nu este percepută nici o plată de arendă pentru baza militară din Giumri, Armenia o asigură cu toate cele necesare. Obiectivele grupării trupelor militare ruse în Armenia constă: trebuie să acopere flancul sudic al Federației Ruse și să asigure securitatea Armeniei ca parte a Tratatului de securitate colectivă. În componența bazei militare 102 intră trei regimente motorizate (123 în Erevan, 124 și128 în Giumri), regimemtul de artilerie 992, regimentul de rachete antiaeriene 988 (ambele în Giumri), batalionul de tancuri 116. În componența grupării militare intră și unitatea de sprijin în luptă. În componența grupării ruse din Armenia intră baza aeriană 3624 (Erebuni, 18 avioane de vânătoare MiG-29) și punctul de control aerian 700. Baza 102 este dotată cu 102 tancuri, estimativ 300 de vehicule blindate, sisteme de artilerie și complexe de apărare aeriană de diverse tipuri. Numărul militarilor este de aproximativ 4000 de oameni. Baza se subordonează comandamentului grupului de trupe ruse din Caucaz . Bielorusia Nod radar în Ganțevici (Baranovici) Nodul se prezintă ca un radar de tipul „Volga", intră în sistemul de alertă a atacurilor de rachetă. Construcția acestuia în Bielorusia a început în anul 1986. Stația are ca destinație acoperirea sincopelor din arealul radarului „Daryal”. În obiectivele radarului intră identificare rachetelor balistice și a obiectelor cosmice la o depărtare de 4800 km. Stația monitorizează obiectele din Europa, Atlanticul de nord și Marea Norvegiană. Prezența nodului pe teritoriul Bielurisiei este reglementă în cadrul acordului interguvernamental din 6 ianuarie 1995. Plata pentru „Volga” nu este percepută, partea bielorusă este parțial absolită de plata datoriilor pentru energie. Pe de altă parte, Bielorusiei i se oferă starea informativă legată de situația din cosmos și din poligoanele ruse în care au loc testări de luptă în sfera de apărare antiaeriană, în compensare pentru arenda nodului de radar aparținând Federației Ruse. Termenul acordului este de 25 ani. Stația a intrat în regim de funcționare în anul 2002, în regim militar în anul 2003. Numărul personalului care asigură buna funcționare a nodului este de 600 persoane. Radarul intră în structura trupelor cosmice ruse. Nodul de legătură 43-lea Vileyka Acționează din luna ianuarie 1964 prin care centrul radio al Flotei Militare Maritime a Federației Ruse face legătură îndepărtată cu navele militare și submarinele și concomitent realizează acțiuni de spionaj radioelectronic și confruntări radioelectronice. Centrul este dotat cu un emițător cu o putere de 1000 kilovați. Stația de pe teritoriul Bielorusiei acționează în baza acordului interguvernamental din data de ianuarie 1995 (acordul stipulează că nodul de transimisiune reprezintă ”o instutuție militară rusă” și nu dispune de statutul de bază militară). Bielorusia nu este recompensată de către Federația Rusă cu bani pentru utilizarea centrului. Acordul are o durată de 25 de ani. Numărul personalului este de până la 250 de oameni. Georgia Baza militară a 12 din Batumi A fost format în baza diviziei motorizate 145 a armatei a 9-a(mai apoi a corpului de armată 31) din circumscripția militară Transcaucaz (divizia a fost dislocată în Georgia în anul 1953). Împreună cu alte trei divizii amplasate în Georgia a obținut statutul de bază militară a Federației Ruse conform Acordului de securitate colectivă din 5 mai 1992. La 15 septembrie 1995 la Tbilisi a fost încheiat un acord între Rusia și Georgia, care a stabilit prezența bazelor ruse pe teritoriul Georgiei pentru următorii 25 de ani. Mai apoi elita politică georgiană a solicitat ca să fie evacuate urgent trupele ruse de pe teritoriul republicii. Două baze –în Vaziani și Gudaute- au fost desființate în luna iulie din anul 2000. Federația Rusă de nenumărate ori a încercat să amâne termenul de redislocare: în anul 2001 statul rus a solicitat ca să fie lăsată pe o durată de 15 ani să realizeze evacuarea, în anul 2002 a redus termenul până la 11-12 ani, în anul 2004 — la 7-8 ani, mai apoi la — 3-4 ani. Însă toate tentativele au rămas irealizabile. Militarii ruși mereu intrau în situații conflictuale și erau acuzați că sprijină mișcările separatiste din Abhazia, Osetia de Sud și Adjaria. În urma acordului dintre Federația Rusă și Georgia care a fost semnat în luna martie din anul 2006, procesul de evacuarea a bazei militare nr. 12 urma să se realizeze la 1 octombrie 2008. Iar în anul 2008 a avut loc intervenția militară rusă în Georgia și a făcut irealizabilă evacuarea bazei militare. În componența bazei militare există câteva batalioane care numără 1000 de persoane. Baza se subordonează comandamentului grupului militar rus din Ciscaucaz. Baza militară 62 din Ahalkalaki A fost formată în baza diviziei motorizate 147 a armatei a 9-a (mai apoi a corpului de armată 31) din circumscripția militară Ciscaucaziană. A acționat în Georgia aidoma bazei militare 12-a din Batumi. Evacuarea tehnicii din baza 62 a demarat în luna mai din anul 2006. Întreaga tehnică militară a fost evacuată. În componența bazei se află câteva sute de persoane, care sunt subordonate comandamentului militar rus din Ciscaucaz. „Forțe colective de menținere a păcii” -Abhazia „Forțele de pacificare”ale Rusiei au apărut în zona conflictului georgiano-abhaz în luna iunie din anul 1994. Aceasta s-a întâmplat după ce liderul georgian Eduard Șevarnadze, în condițiile unei crize care exista în țară și cu o armată destrămată, dar atacată de forțele ruse, a acceptat să adere la Comunitatea Statelor Independente, s-a adresat Federației Ruse după ajutor și în luna mai 1994 a semnat un acord cu Abhazia de încetare a focului. La baza contingentului de pacificatori al Federației Ruse s-a aflat regimentul special de parașutiști și misiuni speciale, care a fost transferat în scopul evacuării cetățenilor ruși și pentru a proteja obiectivele militare din republică. Militarii ruși din această republică separatistă de nenumărate ori au intrat în conflict direct cu trupele georgiene. Conflictul abhazo-georgian se acutizează periodic. În permanență guvernul Georgiei a solicitat ca trupele ruse să fie evacuate din Abhazi și Osetia de Sud. Guvernul georgian consideră că trupele ruse consolidează regimurile separatiste și reprezintă o stavilă în procesul păcii și a restabilirii ordinii legale în regiune. Guvernul Rusiei le-a alocat trupelor ruse din regiune calitatea de pacificatori. În perioada operațiunilor militare ruse în zona de conflict au decedat estimativ 100 de militari ruși. În prezent în componența forțelor colective de menținere a păcii în Abhazia intră trei batalioane motorizate, o baterie specială de aruncătoare a minelor, unități de construcții și subunitatea de asistență militară. Acestea sunt înzestrate cu circa 100 de mașini blindate de diverse tipuri și patru helicoptere. Numărul militarilor este de aproximativ 1600 de persoane. Batalionul rus din componența forțelor mixte de menținere a păcii Osetia de Sud Forțele de pacificare din compinența batalioanelor ruse, georgiene și „sud-osetine”au fost introduse în regiune în luna iulie 1992, imediat după ce liderii Rusiei și Georgiei au semnat acordul de la Dagomâsk cu privire la principiile de reglementare a conflictului georgiano-osetin. Peste câteva săptămâni luptele militare au încetat, s- reușit ca formațiunile militare implicate în conflict să fie separate. Conducerea și gestionarea forțelor mixte de menținere a păcii în Osetia de Sud a fost realizată de comandamentul unificat, care a fost reprezentat de ofițerii superiori. Numărul militarilor ruși în regiune este de aproximativ 500 de persoane. Kazahstan Nodul radar ("Balhaș-9", obiectul 1291, OS-2) Gulyșad (Sara-Șagan, Priozersk, Balhaș) În perioada anilor 60 din secolul XX în raionul Balhașa a fost construită o stație radio de localizare ce purta denumirea „Dnestr”(Nistr-n.n). În anii 70 din secolul precedent au mai fost adăugate două stații radio ce purtau denumirea „Dnepr” (Nipru-n.n). Totodată a fost inaugurat un centru de calcul și de comandă, care intra în sistemul de alertă a unui eventual atac de rachetă. În anii 70 a fost luată decizia că aici să fie construită o stație contemporană de tipul „Daryal-U”. Aceasta a fost edificată în anii 80. În anul 1990 construcția a fost congelată chiar dacă în proporție de 95% stația era funcțională. În luna ianuarie a anului 2003 stația a fost transmisă Kazahstanului, chiar dacă o mare parte din aceasta a fost furată. În luna septembrie din anul 2004 emițătorul stației a ars. Nodul special de radiotelecomunicație care leagă stațiile radio de localizare „Dnestr” (Nistru) cu alte două ”Dnepr” (Nipru) răspunde de identificarea rachetelor balistice și a obiectelor cosmice din Asia. Acesta este capabil să monitorizeze obiectivele la o distanță de 3000 km. În componența stației radio de localizare intră o parte din armata specială a 3-a Rusiei care este formată din trupele cosmice de apărare antiaeriană cosmică. Obiecte ale celui de-al 4-lea poligon central de stat pentru tipuri diverse Kazahstan În anii 50 ai secolului XX pe teritoriul Republicii Sovietice Socialiste Kazahstan au fost amplasate un număr mare de obiecte și câmpuri de luptă care constituiau poligoane pentru trupele Uniunii Sovietice. Aici aterozau părțile componente ale rachetelor lansate în spațiul aerian, aici se desfășurau testele complexelor de rachetă, a sistemelor antiaeriene, a sistemelor telemetrice, se producea militarizarea aviatică, se testa arma laser și alte tipuri de tehnică. După prăbușirea URSS, volumul de teste de pe poligoanele Kazahstanului s-au redus considerabil, conform specialiștilor în prezent sunt utilizate 5-10% din întregul potențial. În luna octombrie 1996 au fost semnate o serie de acorduri interguvernamentale legate de arenda poligoanelor, care prevedeau o compensare parțială Kazahstanului prin furnizarea de arme, dar și repararea tehnicii militare și pregătirea militarilor din Kazahstan în instituțiile militare de învățământ din Federația Rusă. În această perioadă a fost remediată problema legată de compensările pe care trebuie să le facă Rusia pentru exploatarea poligoanelor din prima perioadă a anilor 90 din secolul XX. La 25 noiembrie 2005 a fost semnat un acord special interguvernamental legat de reglementarea problemelor financiare și modul de achitare pentru poligoanele arendate de Federația Rusă. Părțile au trecut la achitări bănești în loc de afacerile barter care existau anterior. Tot atunci Rusia a acceptat să stingă datoria 135,73 mln de dolari pe care o avea față de Kazahstan și constituia arenda pentru poligoanele militare. În luna aprilie 2006 sistemul poligoanelor ruse din Kazahstan a fost reformat și toate poligoanele au intrat în componența Poligonului de stat central nr.4, comandamentul central al căruia se află în Kapustina Yaru din regiunea Astrahan. În componența poligonului nr. 4 au intrat următoarele structuri care se află pe teritoriul Kazahstanului: 1. Cel de-al 10-lea poligon experimental de stat „Sara-Șagan”. Acesta este poziționat pe teritoriul din regiunile Aktiubinsk, Jambâlsk, Karagandinsk și Kzâl-Ordinsk. Arealul poligonului este de circa 80 mii km pătrați. Lungimea de la nord la sud este de circa 250 km, de la vest la est de 600 km. A fost înființat în anul 1956. Este predestinat pentru testarea elementelor din cadrul sistemului de alertă a unui eventual atac de rachete, pentru apărarea antiaeriană și antirachetă, dar și pentru rachetele balistice. Arenda poligonului în anul 1996 constituia 19,97 mln de dolari în an, iar din anul 2005 aceasta era de 18,932 mln de dolari. Șeful poligonului N10 era generalul maior Vilor Matlașov. 2. Baza 5580-a de asistență a lucrărilor de testare (poligonul „Emba", cel de-al 11-lea poligon experimental de stat). Baza este amplasată pe teritoriul regiunii Aktiubinsk. Scopul acesteia constă în desfășurarea activităților de cercetare științifică și de testare a modelelor de armament destinate apărării antiaeriene. Costul de arendă în anul 1996 constituia 4,694 mln de dolari, din anul 2005 - 718 mii de dolari. 3. Obiectele celui de-al 4-lea poligon central de stat (regiunea de Vest a Kazahstanului): cea de-a 20-a stație specială de testare și 2 puncte de măsurare (IP-8 și IP-16). Aceste structuri răspund pentru testele de vară alocate modelelor de armament. Costul pentru arendare a obiectelor celui de-al 4-lea poligon din anul 1996 constituia 1,022 mln de dolari, iar în anul 2005 era de 682 mii de dolari. Obiecte ale centrului de stat de testare aviatică- nr.929 Regiunea Atâursk și Vestică a Kazahstanului În anii 50 în Kazahstan au fost amplasate poligoanele experimentale ale Forțelor Militare Aeriene din URSS. Aici se aflau instituțiile de cercetare și cele științifice. Comendamentul aviatic, stațiile de măsurare și câmpurile de luptă, unde erau instalate ținte pentru atacurile aviatice. Toate aceste structuri erau subordonate institutelor de cercetare științifică ale Forțelor Militare Aeriene din Uniunea Sovietică. După implozia URSS testele s-au redus substanțial. În anul 1996 elita politică din Federației Ruse și Kazahstan au încheiat un acord în care au fost stabilite condițiile de utilizare a poligoanelor miliatre pe teritoriul Kazahstanului. Inițial plata de arendă constituia 1,814 mln de doalri anual, iar din 1 ianuarie 2005 aceasta a crescut până la 4,454 mln de dolari. Poligonul este destinat testelor de vară pentru modelele noi de armament, dar și pentru pregătirea aviatorilor din Forțele Militare Aeriene și a aviației din cadrul Flotei Militare Maritime. În prezent pe teritoriul Kazahstanului sunt amplasate 3 poligoane experimentale din cadrul centrului experimental pe timp de vară „V.P,Chkalov”al Ministerului apărării din Federația Rusă (comandamentul central se află în Ahtubinsk din regiunea Astrahan): - 85-lea (raioanele Inderbordsk și Mohamedtsk din regiunea Atâursk, orașul Atârau), 171-lea (localitatea Terekta din raionul Bokeyordinsk, regiunea de Vest a Kazahstanului) și 231-lea (satul Turgay, raionul Bokeyordinsk, regiunea de Vest a Kazahstanului). Cosmodromul Baykonur ( al 5-lea poligon de stat pentru testare) Regiunea Kzâl-Ordinsk Cosmodromul Baykonur a fost construit în Kazahstan la sfârșitul anilor 50. Acesta a devenit principalul cosmodrom activ al URSS-ului și a fost folosit pentru explorarea cosmosului: atât în scopuri pașnice, dar și militare. De aici erau lansate corăbiile cosmice și sateliții, aici erau testate noile sisteme ale tehnicii cosmice și armele cosmice. Acordul de arendă a cosmodromului a fost semnat de Federația Rusă și Kazahstan la 10 decembrie 1994 pe un termen de 20 ani. Plata de arendă a constituit 115 mln de dolari anual. În anul 2004 termenul de arendă a fost prelungit până în anul 2050. La mijlocul anilor 90 Kazahstanul a acuzat Federația Rusă că nu a achitat costul arendei. Rusia a recunoscut datoria de 1,893 mlrd de dolari. Toate problemele financiare au fost reglementate printr-un acord special care a fost semnat la 13 octombrie 1998. Baykonur este singurul cosmodrom al Federției Ruse, de unde pot fi realizate zboruri cosmice. În anul 2005 a început transferul etapizat a obiectivelor cosmodtromului de la Minsterul apărării către Agenția federală cosmică. Comandamentul aviatic nr. 171 Karaganda În decembrie 1975 a fost formată compania specială 169 de asistență tehnică a aerodroamelor și a fost dislocată în Karaganda, Republica Sovietică Socialistă Kazahstan. În obiectivele companiei intra asigurarea spatelui și gestionarea lucrărilor de cercetare și evacuare în cazul lansării și aterizării aparatelor cosmice de pe cosmodromul Baykonur. După prăbușirea URSS, în septembrie 1994, comandamentul central a emis o directivă de reorganizare a comandamentului aviatic, ceea ce s-a și realizat în luna martie 1999. Șeful comendamentului aviatic era colonelul Serghei Semcenko. Numărul militarilor: 50 de persoane. Kârgâzstan Baza aviatică 999 (Kant) Aeroportul din Kant a apărut în anul 941, când a fost redislocată școala militară de piloți de la Odesa. Din anul 1951 pe aerodromul a fost stabilită baza de instructaj a regimentului de aviație. În anul 1956 acesta a obținut statutul de învățământ pentru regiment aviatic din cadrul Cursurilor centrale ale URSS pentru pregătirea și perfecționarea cadrelor din aviație. Aici își desfășurau practica piloții din țările Asiei, Africii, Americii Centrale și Americii Latine. La Kant și-au făcut studiul președintele Egiptului Muhammed Hosni Mubarak, ex-președintele Republicii Arabe a Siriei Hafez Asad, mareșalul aviației din India Dilbah Sing. În luna mai 1992 regimentul de aviație a trecut sub jurisdicția republicii Kârgâzstan. În vara anului 2002 Rusia a manifestat interes față de baza de la Kant, la puțin timp după ce pe aeroportul Manas, în aproprierea Bișkek, a fost amplasată baza aviatică a Statelor Unite ale Americii și a aliaților săi din „coaliția antiteroristă”. Acordul legat de statutul și condițiile prezenței bazei aviatice ruse pe teritoriul Kârgâzstanului a fost semnat la 22 septembrie 2003 la Moscova de către miniștrii apărării din cele două țări. Oficial a fost inaugurată baza militară rusă la 23 octombrie 2003, în prezența președintelui Rusiei, Vladimir Putin, și al Kârgâzstanului, Askar Akaev. Kant a devenit prima bază militară rusă, după anul 1991, deschisă în străinătate. Acordul interguvernamental dintre Federația Rusă și Kârgâzstan legat de statutul și condițiile de staționare a bazei aviatice 999 a intrat în vigoare la 11 august 2005. Principalul scop al grupului aviatic constă în asigurarea controlului spațiului aerian în Asia Centrală și în caz de necesitate să fie lansate atacuri aeriene asupra formațiunilor „teroriste”. În baza de la kant sunt dislocate 5 avioane SU-25, 4 avioane de antrenamen L-39, 2 helicoptere Mi-8. Estimativ 140 de aviatori și specialiști în aviație asigură baza material-tehnică a bazei. Baza aviatică 999-a se subordonează celei de-a 5 armate a Forțelor Militare Aeriene și de apărare antiaeriană a circumscripției militare Privoljie-Uralsk. Nodul de legătură 338-lea Localitatea Kara-Balta (Spartak, Cealdovar) regiunea Cyusk. Stația Flotei Militar Maritime a Federației Ruse face legătura radiofonică de lungă distanță cu vasele militare și submarinele și realizează spionajul radioelectronic și confruntarea radioelectronică. Stația acționează în baza acordului dintre Federația Rusă și Kârgâzstan din 5 iulie 1993. Baza de testare a armamentului submarin 954-a Karakol (regiunea Issâk-Kulsysk) În anul 1943 în Issâk-Kull a fost evacuat din Daghestan poligonul experimental produce rachete maritime a uzinei ”Dagdizely”. În anul 1954 aici a fost amenajat centrul experimental al Forțelor Militare Maritime a Federației Ruse. În urma acordului dintre Federația Rusă și Kârgâzstan din 5 iulie 1993 centrul a fost recunoscut ca proprietate rusă. În cadrul întreprinderii comune (mixte), care se ocupă de elaborarea și testarea noilor tipuri de rachete militare maritime, Rusia deține 95% din acțiuni. Stația automatică seismică N1 Icke- Suu (regiunea Issâk-Kulsk) Intră în sistemul unic automatizat de control seismic al Ministerului apărării al Federației Ruse. Stația are menirea să asigure controlul asupra testelor și a uzanței armei nucleare în întreaga lume, dar și asupra cutremurelor. Statutul obiectului rus a fost întărit conform procesului verbal din 21 iulie 1994 și a convenției legate de arenda locurilor de dislocare a unităților serviciului seismic din cadrul Ministerului de apărare al Federației Ruse în Kârgâzstan din 21 octombrie 1994. Federația Rusă furnizează savanților kirghizi o parte de informațiile obținute de la stația seismică N1. Laboratorul radioseismic (punctul autonom seismic) N17 Mayllu-Say Intră în sistemul unic automatizat de control seismic al Ministerului apărării al Federației Ruse. Laboratorul (punct autonom seismic) are destinația de control a testelor și a utilizării armei nucleare, dar și a cutremurelor. Funcționează în baza unor prevederi juridice ca și stația autonomă seismică N1.

Republica Moldova Grupul operativ a trupelor ruse din Transnistria Din anul 1956, pe teritoriul Republicii Moldova a fost dislocată cea de-a XIV-a armată din circumscripția militară Odesa. După prăbușirea URSS aceasta a trecut sub jurisdicția Rusiei. În conflictul armat din anul 1992 dintre gruparea prorusă de la Tiraspol și Republica Moldova armata a XIV-a a fost de partea separatiștilor de la Tiraspol. Guvernul de la Chișinău a solicitat de nenumărate ori evacuarea rapidă a trupelor ruse din regiune. Federația Rusă a refuzat, justificând că se impune păzirea a unui cotingent de depozite cu armament și tehnică militară. Pe de altă parte, separatiștii de la Tiraspol solicitau ca contingentul militar rus să fie păstrat ca un garant de securitate al enclavei. Încă la 9 februarie 1993 președintele Federației Ruse Boris Elțân a declarat, după negocierile purtate cu președintele Republicii Moldova Mircea Snegur, că este dispus să evacueze armata a XIV-a. Termenul de evacuare a armatei a rămas nedeterminat și prevedea că procesul va începe atunci când va exista un progres în reglementarea conflictului transnistrean și Republica Moldova va oferi un statut special raioanelor din stânga Nistrului. După multe dispute în noiebrie 1999 la summitul de la Istanbul al OSCE Rusia s-a obligat să evacueze complet trupele sale militare din Transnistria la data de 31 decembrie 2002 (prezența militarilor ruși contravenea Acordului de trupe militare convenționale în Europa). La sfârșitul anului 1999 a demarat procedura de evacuare a personalului, tehnicii și munițiilor. Mai târziu Federația Rusă a sistat evacuarea trupelor sale motivând că în acordul nu stipulează o data precisă și a insistat că este vorba despre o reorganizare a reglementării pașnice a conflictului transnistrean. În prezent negocierile în acestă chestiune continuă. Concomitent cu negocierile a avt loc o reducere a structurilor organizaționale și numărului militarilor ruși. Din data de 1 iulie 1995 armata a XIV-a a fost transformată în grup operativ a trupelor ruse în regiunea Transnistria. În anul 1997 divizia motorizată nr. 59 a fost reformată în brigada a 8-a motorizată, iar în anul 2002 a fost desființată și această brigadă. În prezent grupul operativ din Transistria însumează două batalioane motorizate, un batalion de pază și de asistență, o unitate pentr helicoptere, câteva subunități de asistență. Comandantul grupului operativ este general-maiorul Boris Sergheev. Numărul militarilor este de aproximativ 1000 de persoane. Siria Punctul de asistență material-tehnică 720 - Tartus Această bază militară era considerată în anul 2010 ca fiind singura bază rusă care acționează în afara spațiului postsovietic și dispunea de destinația ”străinătate”. Acordul care prevedea amplasarea obiectelor pentru bază militară a Flotei Militar Maritime a URSS a fost semnat cu guvernul Siriei în anul 1971. Baza din Tartus a fost creată în scopul asigurării acțiunilor flotei din Marea Mediterană, în primul rând pentru reparația navelor militare și a vaselor matitime a celei de-a cincea escadrile din Mediteranenă, asigurarea cu combustibil și cu alte materiale. În perioada sovietică existau puncte similare în Egipt și în portul sirian Latakia. În anul 1977 cea de-a 54-a brigadă operativă sovietică a navelor complementare a părăsit ca urmare a solicitărilor guvernului egiptean bazele din Alexandria și din Mers-Matruh. Toate resursele materiale și navele au fost realocate la Tartus, unde în luna aprilie 1977 a fost formată direcția 229-a divizionului de asigurare a navelor maritime și de cursă, care se subordonau comandantului brigăzii de asigurarea vaselor maritime a Flotei Mării Negre. În anul 1984 la Tartus a fost creat un punct se asistență material-tehnică, care se subordonează adjunctului comandantului Flotei din Marea Neagră. Flota Mării Mediterane a fost lichidată, iar toată infrastructura a intrat în componența Flotei din Marea Neagră. Punctul 720 pentru asistență tehnică intră în componența Mării Negre. În ultima vreme, ca urmare a războiului din Siria, mass-media internațională a invocat existența a încă câteva centre militare ruse considerate ca fiind baze militare: a. aeroportul militar BATRA. b. baza militară Ad Doqqaqah c. baza militar-maritimă Minat. Tadjikistan Baza militară -201 Dușanbe, Kuleab, Kurgan-Tyube Baza militară a fost formată în cadrul diviziunea motorizate 201, care a fost dislocată în Tadjikistan în toamna lui 1945. Baza a fost formată pe fundalul diviziunii motorizate 201, care a fost dislocată în Tadjikistan în toamna anului 1945. În perioada sovietică aceasta de nenumărate ori a fost reformarată în brigadă, regiment și a fost denumită ca fiind a pușcașilor de munte și-a modificat numărul. Din anul 1964 a revenit la denumirea de diviziune motorizată 201. În perioada anilor 1980 până în anul 1989 diviziunea a luptat în Afganistan. La începuturile anilor 90 din secolul XX, în condițiile războiului civil din Tadjikistan, această conexiune militară a intrat în jurisdicția Federației Ruse ca unitate ce reprezintă trupele de pacificători. Adeseori această unitate militară a intrat în conflict militar deschis cu rebelii afgani și tadjici. Diviziunea rusă s-a aflat în Tadjikistan în baza acordului de prietenie, cooperare și ajutor reciproc care a fost semnat în luna mai 1993. În luna aprilie 1999 a fost semnat un acord special legat de statutul și condițiile staționării bazei militare ruse pe teritoriul Tadjikistanului. Mai târziu acordul a fost ratificat și în decursul mai multor ani s-a dezbătut aspectul și condițiile financiare de staționare a militarilor ruși. În cele din urmă s-a ajuns la un compromis iar Federația Rusă a promis în decurs de cinci ani investiții masive de până la 2 mlrd de dolari. În schimb autoritățile tadjice au eliminat subiectul legat de achitările pe care trebuie să le facă partea rusă pentru staționarea bazei militare. La 16 octombrie 2004 țările au semnat un acord interguvernamental care prevedea componența și structura bazei orgazaționale și a personalului. În următoarea zi a avut loc o ceremonie oficială la care au participat președinții celor două state. Inițial aceasta a purtat denumirea nr. 4, iar ulterior a revenit la numărul pe care l-a purtat diviziunea motorizată. Obiectivele grupării trupelor ruse din Tadjikistan au vizat: securizarea frontierei tadjiko-afganeze în cazul în care formațiunile militare din Afganistan ar avansa în zonă și ar penetra frontiera, destructurarea oricăror acțiuni militare pe care le-ar realiza formațiunile militare ilegale. În componența bazei militare nr.4 intrau trei regimente motrizate (92 din Dușanbe, 149 al gărzii din Culeabe și 191 din Kurgan-Tyube), 670- grupul aviatic (5 avioane Su-25 pe aeroportul Ayni), 303- escadrila specială de helicoptere (4 helicoptere Mi-24 și 4 Mi-8 pe aeroportul Ayni), 295 – o echipă pentru operațiuni speciale, dar și batalioanele speciale (spionaj și de luptă radioelectronică, pentru reparații și reconstrucție, de asistență materială, comunicații. În același timp, în componența grupării intră unitatea de asistență a luptei militare. Baza 201 dispune de aproximativ 100 tancuri, estimiativ 300 de blindate, sisteme a artilerie și complexe antiaeriene și de rachete. Numărul militarilor este aproximativ de 7000 persoane. Aproximativ 60-65% de militarp își desfășoară serviciul militar pe bază contractuală. Baza militară 4 se subordonează comandamentului circumscripției militare Privoljie-Uralsk. Nodul optic-electronic 1109 „Nurek” (complexul optico-electronic „Okno”(Fereastra-n.n), obiectul 7680) Nurek Complexul automatizat „Okno”(Fereastra-n.n., 54J6) intră în sistemul de control al spațiului cosmic. Scopul lui constă în identificarea obiectelor cosmice la o altitudine 2000 până la 40 000 km, în acumularea informațiilor fotometrice și a coordonatelor obiectelor cosmice, calcularea parametrilor și a mișcărilor acestora. Complexul este capabil să gestioneze controlul global referitor la obiectele cosmice de asupra Eurasiei, a Africii de Nord și Centrale, în acuatoriul oceanului Indian, Pacific și Atlantic. Complexul a început să fie construit în anul 1979 și a fost ales muntele Sanglok din Tadjikistan ca plasament, pentru că dispune de un număr mare de ore nocturne clare, favorabile monitorizării optice, dar și a climatului astrologic (transparență și o atmosferă stabilă). În anul 1992 lucrările au fost conservate și reluate abia în anul 1997. Complexul acționează în baza acordului interguvernamental ruso-tadjik din 28 ianuarie 1994. „Nurek" a fost transmis în decurs de 49 de ani în proprietatea Rusiei penttru o sumă dimbolică de 0,3 dolari pe an. În schimb Federația Rusă a șters o datorie de 242 de milioane de dolari pe care o avea Tadjikistanul. „Nurek” de află în regim operativ din 16 martie 2004. În componența „Nurek” intră divziunea a 45-a de control al spațiului cosmic, care se subordonează celei de-a 3-a armată specială de apărare aeriano-cosmică a trupelor cosmice din Federația Rusă. Ucraina / Crimeea (în prezent anexată de Federația Rusă) Baza militar-maritimă a Flotei din Marea Neagră Încă de la sfârșitl secolului al XVIII-lea Flota Mării Negre și-a stabilit baza în Crimeea. După implozia URSS-ului s-a iscat un conflict între Rusia și Ucraina în privința împărțirii flotei între cele două state. În perioada anilor 1991-1992 guvernul Ucrainei a adoptat o serie de hotărâri legate de subordonare a flotei sub drapel ucrainean. Au fost ocupate o mare parte din navele maritime. În luna aprilie 1992 președintele Federației Ruse Boris Elțân a emis un decret care prevedea trecerea flotei Mării Negre sub juridiscția Rusiei și „subordonarea comandantului suprem al Forțelor militare unificate Comunității Statelor Independente”. În vara anului 1992 la întrevederea dinre președinții celor două state s-a obținut un acord legat de principiile formatoare ale Flotei Militar-maritime a Rusiei și a Forțelor Militar-Maritime ale Ucrainei în baza flotei Mării Negre. Mai apoi în luna iunie din anul 1995 cele două părți au semnat un nou document, potrivit căruia Rusiei i se transferau 81,7%, Ucrainei — 18,3% din nave și corăbii. Conflictul a continuat și în luna octombrie 1996 Duma de stat din Federația Rusă a adoptat o lege specială care prevedea încetarea împărțiirii flotei. Disputa a fost rezolvată la 28 mai 1997, când a fost semnat un acord legat de parametrii de împărțire a flotei Mării Negre. Acest document stabilea statutul și condițiile de staționare a flotei din Marea Neagră a Federației Ruse pe teritoriul Ucrainei, parametrii împărțirii flotei și principiile de calcul. În consecință, la 12 iunie 1997 pe navele maritime ale flotei ruse din Marea Neagră a fost ridicat drapelul special al marinei ruse-Andreevsk. Documentele care au fost semnate de părți limitau numărul flotei ruse din Marea Neagră, care staționau pe teritoriul Ucrainei, 338 de corăbii și vase maritime, 161 de aparate de zbor. Flota rusă din Marea Neagră își stabilea baza militară până în anul 2017. În anul 2005 guvernul de la Kiev a propus să fie reexaminate acordurile legate de flotă și au declarat că nu intenționează să extindă termenul de staționare a flotei ruse în Crimeea. Ucraina a solicitat să-i fie transmise diverse obiecte hidrografice. Rusia achita pentru arenda bazei militare de la Sevastopol 98 mln de dolari și parțial această sumă a fost achitată din contul datoriilor la gaze pe care le avea statul ucrainean față de Moscova. Până la anexarea Crimeei de către Rusia aici erau dislocate următoarele grupări de nave ale flotei din Marea Neagră: diviziunea a 30-a a corăbiilor de supravață (în componența căreia se afla cea de-a 11-a brigadă a submarinelor și 197-a brigadă a corăbiilor de infanterie marină), 41-a brigadă a бригада ракетных катеров, 68-a brigadă de pază a raionului aqvatic, 247-a diviziune specială a submarinelor, a 9-a brigadă a navelor de asistență. În componența flotei de corăbii se aflau- creyserul de rachete proiectul 1164 „Moskova”(flagman), 2 submarine mari din cadrul proiectului 1134 „Kerchy" și "Oceakov", 7 corăbii a infanteriei marine din cadrul proiectulor 775 și 1171, submarinul B-871 „Alrosa" din proiectul 877В, dar și câteva zeci de nave maritime mai mici (de coastă și de pază, vase antirachetă) și nave complementare. În fine, în Crimeea se află comandamentul central al flotei, unitățile aviației (regimentul special al aviație maritime nr.43, regimentul mixt aviatic 917, regimentul special de helicoptere 872), regimentul special 810 al infanteriei marine, regimentul de rachete a pazei de coastă 854, regimentul antiaerian 1096, centrul de testări 31, diverse unități și subunități de asistență tehnică și de luptă. Numărul personalului flotei ruse din Marea Neagră era de 13 000 militari și 16 000 de specialiști civili.

14. Puteri globale si regionale in Asia.

În acest capitol ne vom focaliza pe dimensiunea Asiei Centrale, fiindcă regiunea încă rămâne neexplorată la un nivel avansat. - Securitate și Stabilitate. În cadrul analizei care se referă la provocările securității din Asia Centrală evidențiem trei niveluri: - provocările de stabilitate care poartă un caracter intern și care decurg din contextul intern al țărilor din regiune; - problemele regionale; - problemele externe. Interdependența factorilor interni și externi se evidențiază în orice exemplu/ caz: - Terorismul reprezintă o problemă a comunității internaționale, pentru o situație regională, pentru dezvoltarea din interiorul oricărui stat. Toate statele și-au declarat intenția de combatere a terorismului. - provocările regionale sunt foarte importante, pentru că reprezintă contradicțiile dintre țări, intraregionale, care reclamă numeroase probleme. Acestea se referă la frontierele nereglementate, la implicațiile vecinilor și la suspiciunile că factorii externi pot influența viața social politică din țară. Tot aici încadră disputele economice, lupta pentru resurse sau pentru lidershipp. - în plan extern, există o incertitudine în ceea ce privește contextul extern, care se leagă de impulsurile de pe arena internațională, de indicii globali. Indiscutabil, axa politicii mondiale s-a mutat și se stabilește în direcția regiunii Asia Pacific. Unul din directorii adjuncți ai Institutului SUA și Canadei din cadrul Academiei de Științe a Federației Ruse, Victor Kremenyuk consideră că în Asia Centrală se manifestă o „situație nouă care se evidențiază prin apariția unor noi jucători puternici, care se reflectă la nivel global- India și China. Cum se vor înscrie acești jucători în sistemul global? Care este rezerva din cadrul stabilității lor intrene? Cum va fi proiectată consolidarea lor în exterior? Ce reacție vor provoca? De aici va reieși problema Asiei Centrale (...) Afganistanul reprezintă o temă mare și multiplan, care se leagă în mod direct de Asia Centrală(...)Ce lecție a oferit ca experiment Afganistanul în contextul aplicării forței militare și care a avut ca scop influențarea dezvoltării a țării? Mi se pare că experiența Afganistanului a fost unul catastrofal(...) Sunt de acord că încă nu există un „Mare joc”. Ea se va reliefa. Она будет назревать. Ca să utilizez termeni mai vechi, noi, evident, reducem, dar există astfel de lucruri care nu dispar din practica internațională, chiar dacă lumea se modifică. Acestea sunt subiectele de impact, subiectele relației cu parteneii, subiectele competiției. Asia Centrală reprezintă un exemplu atractiv pentru reflecții care se leagă de această temă, pentru că suntem la acel stadiu, când putem să orientăm dezvoltarea în albia cooperării, nu a adversității. Aceasta va avaea loc când „Marele Joc” va dispune de un pilon al său prin care va fi încurajată interacțiunea marilor jucători externi și nu vor exista contradicțiile unora cu alții. În acest raport noi trebuie să depășim niște complexe pentru că astăzi se examinează cu multă suspiciune ce fac alți participanți. Acest sindrom al neîncrederii și suspiciunii trebuie să fie depășit. Întrebarea care se impune constă în aceea dacă interacțiunea solicită o prezență a țărilor, în particular, a SUA, UE (interesul UE, după mine este infim). Noi am fi interesați să interacționăm cu Uniunea Europeană în Asia Centrală în cazul asigurării stabilității în regiune. Evaluarea pozițiilor SUA în regiune este una complicată(...) Pe de o parte, acest război a născut foarte multe consecințe. Așa ceva nu se uită. Foarte multe întrebări se leagă de acesta: viitorul situației din Asia Centrală în general, destinul Pakistanului, relațiile cu India(...) Există un pericol în faptul că în Rusia se vor impune cei care vor să restabilească imperiul. Atunci noi iarăși ca miopii ne vom avânta într-acolo și în consecință vor lupta cu cineva. Acest lucru se cere a fi evitat. Aceasta depinde cum va fi formată politica din interiorul țării noastre și cum se vor comporta SUA. Dorim noi aceasta sau nu, dar ne determinăm scopurile în dependență de acțiunile SUA, aceasta reprezintă o tradiție de formare a politicii noastre externe ” . Expertul organizației de la Shanghay (Academia de științe sociale de la Shanghay, Centrul de cercetări a Rusiei din cadrul Centrului de cercetări a Organizației de la Shanghay, Chjan Tzyanyjun afirmă că asigurarea securității regionale este una foarte complicată dacă se reiese din situația Afganistanului. „După anul 2014 în fața Asiei Centrale se ridică trei potențiale amenințări: 1) Extremismul. Încă de la sf.anilor 1990 în Asia Centrală au apărut organizații islamice regionale ( Mișcarea islamică a Uzbekistanului, Hizb ut-Tahrir, Mișcarea islamică a Turkestanului Oriental, etc.). Ele sunt legate de terorismul internațional și de ideile separatismului. Actualmente, luându-se în calcul victoria revoluției islamice în lumea arabă, dja se observă o activizare în activitatea organizațiilor islamice radicale din mai multe regiuni ale lumii. Apar noi fundamentaliști contrarevoluționari, spre exemplu, salafiții. 2) Crima transfrontalieră. Din Afganistan prin Asia Centrală decurge fluxul de droguri în Rusia și Europa...În afară de aceasta sporește migrația ilegală și contrabanda cu arme. 3) Pătrunderea forțelor teroriste externe în Asia Centrală. Se acutizează situația în regiune. Se relevă caracteristicile deteriorării situației în Afganistan și Pakistan. Competiția dintre marile puteri în regiune acutizează situația în Asia Centrală. Evenimentele din 11 septembrie i-a oferit SUA un caz exclusiv de dezvoltare a războiului afgan. Folosindu-se de resursele țărilor din Asia centrală și fiind în acord cu Rusia, SUA și-a edificat în Uzbekistan, Tadjikistan și Kârgâzstan propriile sale baze militare. Acest fapt i-a permis americanilor să-și introducă forțele sale militare în Asia Centrală. Locația regiunii a sporit în cadrul jocului strategic global. SUA și-a sporit influența sa în Asia Centrală în scopul realizării intereselor sale strategice în Regiunea Asia Pacific. Activitatea pe care o desfășoară SUA în regiune a provocat o atenție mai mare din partea Rusiei și Chinei. Aceste două state și-au potențat interacțiunea și au începu să-și consolideze cooperarea cu țările din Asia Centrală, atât la nivel bilateral, cât și la un nivel multilateral în cadrul Organizației de la Shanghay, OTSC. . Reprezentantul Institutului de cercetări strategice de pe lângă Președintele Republicii Kazahstan Murat Laumulin consideră că „SUA și Europa reprezintă ceea ce desemnăm noi astăzi Occidentul politic. Ei au început să activeze în Asia centrală după prăbușirea URSS, să revendice valori comune și în aparență se reliefa într-un asemenea mod. Numai că la mijlocul anilor 1990 a devenit clar că părțile dispun de diferite priorități și aplică diferite metode. Politica SUA față de regiune a fost formulată în luna august 1992. Raportul „Noua geopolitică în Asia Centrală”, se pare, a stat la baza acțiunilor administrației Bush Sr. În cadrul strategiei americane au fost stabilite cinci priorități, acestea se mențin până în zilele noastre, au fost substituite exclusiv prioritățile lor: 1) arma nucleară, pe care o deținea Kazahstanul (până în anul 1995); 2) soarta rezervelor de resurse energetice ( a doua parte a anilor 1990); 3) amenințarea fundamentalismului islamic (în acea perioadă vorbim despre Iran, nu despre Afganistan sau Arabia Saudită); 4) conflictele interetnice, ciocnirile interconfesionale, războaiele; 5) neadmiterea ca Rusia să-și restabilească controlul asupra regiunii. Uniunea Europeană nu avea o concepție aidoma celei americane. Documente de un asemenea tip au început să apară abia la sfârșitul anilor 1990. Germania a fost acel lider care s-a angajat să formeze o strategie pentru Asia Centrală. Europenii mizau pe asistența tehnică și pe o inserție a valorilor occidentale. În cea de-a doua jumătate a anilor 1990 a fost dezamăgită(...) Există câțiva factori care pot excita activizarea americană în regiune(...) înrăutățirea relațiilor cu China și atunci semnificația Asiei Centrale va spori. Un alt factor este cel iranian. Un conflict de amploare de lungă durată cu Iranul nu a fost eliminat de pe agendă. Rusia are o oportunitate unică în cazul desfășurării unei politici integraționiste de succes . Între timp, în ultimii ani, pe arena regională apar noi jucători care își urmează scopurile și obiectivele. Spre exemplu, interesele UE în Asia Centrală se leagă de asigurarea securității sale din sfera energetică. Bruxelles a elaborat programul INOGATE, care se focalizează pe o aprofundare a cooperării în industria energetică (petrol și gaze) și a diminuării dependenței Europei față de resursele energetice rusești. Scopul unui alt program european - ТРАСЕКА – constă în dezvoltarea infrastructuroo de transport și ieșirea UE către China prin intermediul Asiei Centrale ocolind Rusia. Programele europene sunt capabile să exercite o influență semnificativă asupra regiunii, care în fapt reprezintă un „teritoriu tampon” între Europa și lumea musulmană. Uniunea Europeană se consideră un garant al securității și manifestă interes față de cooperarea cu țările din Asia Centrală și care ar avea la bază unor valori comune din sfera de securitate. În luna iunie 2007 UE a prezentat documentul „UE și Asia Centrală: strategia unui nou parteneriat”. Bruxelles-ul a declarat că securitatea și stabilitatea reprezintă interese strategice prioritare . În strategia UE- Asia Centrală din anul 2007 se afirmă că UE este interesat în sfera de securitate, stabilitate, a drepturilor omului și bazei legislative în Asia Centrală în subiectele interregionale, a extinderii UE și a Politicii Europene de Vecinătate (ENP), care a apropiat Europa de Asia Centrală, dar și de resursele energetice impunătoare pe care le are regiunea, capabilă să-i asigure securitatea în sfera energetică. Din cele șapte puncte a direcțiilor prioritare pe care le enunță strategia, cel dea-l șaselea se raportează în mod direct la securitate „lupta împotriva amenințărilor și greutăților comune”. Cu sprijinul Comisiei Europene au fost concepute documentele legate de orientare a asistenței tehnice: a. Strategia de asistență regională (2007-2013) , b. Programul Orientat (2007-2011) . O treime din întreaga valoare a sumei de 750 milioane de euro de până în perioada anului 2013 a fost orientată către programul regional de cooperare și două treimi înspre programele bilaterale. Un alt actor geopolitic interesat de regiune se arată Republica Islamică Iran, care manifestă interes față de rețeaua de transport din Asia Centrală și din jurul său. Teheranul consideră că accesul direct la regiune îi va permite să iasă din izolare și să fie diminuată presiunea la care a fost supus ca urmare sancțiunilor internaționale. O atenție specială pentru Asia Centrală și de Sud Est s-a remarcat din partea Rusiei a avut în anii 1990 atunci când influența rusă s-a reîntors în regiune și avansarea Chinei a început să slăbească. Pe de altă parte, relațiile altor state musulmane cu țările din Asia Centrală care-și subliniază o identitate musulmană derivă din apartenența la anumite organizații islamice (OCI-Organizația de Cooperare Islamică) și recurg la educația și ritualurile islamice. O atare imagine le asigură accesul și sprijinul financiat din partea Băncii de dezvoltare islamică, sunt finanțate de fundațiile Emiratelor Arabe Unite proiecte de infrastructură și proiecte din sistemul bancar islamic . Patru state turco-lingvistice își revendică apartenența la fondul lingvistic turcic și cooperează cu organizațiile și statul turc, cum ar fi „TIURK” (Organizația internațională de cultură turcă), în schimb Tadjikistanul joacă carea persană în direcția Iranului . Un alt actor interesant care și-a stabilit zona de influență în Asia Centrală este Rusia. Riusia a inaugurat o serie de proiecte personale de securitate și pentru Asia Centrală, despre care am mai spus- UEA (inclusiv Comunitatea Statelor Independente), OTSC, are rol decizional alături de China în Organizația de la Șanghay, a fost până de curând în G 7+1, G-20, este parte a Consiliului de Securitate al ONU, în AEAN, în clubul sttaelor emergente BRIC(S). Într-un articol Ian Bremmer și Nouriel Roubini consideră că rolul și locul Rusiei este unul forțat și că nu trebuie să se regăsească nici în „G-8”, de unde a fost eliminată, dar nici în BRICS . Ei consideră că Rusia nu este capabilă să ajute Afganistanul, nici zona euro, iar în Iran și Siria reprezintă o problemă. BRICS-ul reprezintă o concepție a economistului Jim O’Nil de la Banca Goldman Sachs. Banca Goldman Sachs predicționa că blocul economic BRICS va dispune de 40% din PIB-ul mondial în anul 2050 și va reprezenta patru din cele cinci economiii ale lumii. Banca avansa scenariul extinderii organizației și includea Turcia, Indonezia, Coreea de Sud și Iranul- BRIIICTSS. Pozițiile țărilor din BRICS în Consiliul de Securitate al ONU sunt diferite: Rusia și China au pledat pe tema siriană într-un anume fel, India, Brazilia și Africa în alt mod. În cadrul BRICS s-a dezvoltat formatul trilateral „Rusia-India-China”. În alt context, trebuie să spunem că Rusia și China în anul 2015 au semnat un acord în sfera securității informaționale la nivel global, pe care mass-media rusă l-a evaluat ca pe un pact cibernetic . ANEXE Populația Rusiei și lumea musulmană (date retrospective, evaluări, mln. oameni) An Rusia Marea Rusie Eurasia Centrală Orientul Mijlociu și Africa Orientul Mijlociu / Apropiat și Asia de sud Asia Sud Estică Lumea musulmană 1700 11-16 14-20 4-6 30-35 40-45 11-17 85-103 1750 14-21 17-26 5-7 30-33 45-50 14-19 94-109 1800 17-27 26-42 5-7 36-40 50-56 17-21 108-124 1850 33-42 56-70 8-10 40-46 60-67 23-28 131-151 1900 69-71 135-139 10-12 58-66 80-92 33-40 181-210 1950 101-102 180-181 13-15 106-112 142-153 69-72 330-352 2000 143-146 290-295 50-54 475-522 516-554 206-214 1247-1344 Note: 1 populația în frorntierele Federației ruse, 2 populația în frorntierele Rusiei imperiale și URSS, 3 populația musulamnă în Caucaz și Asia Centrală, 4 în Orientul Mijlociu inclusiv Turcia, Iran, Afganistan, 5 nu sunt luați în considerare musulmanii din Rusia, China, din țările de pe alte continente care nu au intrat în compoziția evidențiată în tabelul regiunilor date. Teritoriul conflictului Anul izbucnirii conflictului Părțile conflictului Instrumentul disputei Cauzele conflictului Osetia de Sud 1990 - 2008 Osetia de Sud –Georgia/ implicație Rusia-desemnată stat agresor Autodeterminarea Osetiei de Sud Etnice, politice, economice. geoeconomice Abhazia 1989 - 2008 Abhzia – Georgia/ / implicație Rusia-desemnată stat agresor Autodeterminarea Abhaziei Etnice, politice, economice, geoeconomice Transnistria 1989 - 1992 Moldova- Transnistria/ / implicație Rusia-desemnată stat agresor Autodeterminarea Transnistriei Etnice, politice, economice, geopolitice, geostrategice Carabahul de Munte 1988 - 1994 Republica Carabahul de Munte (rep.Arțah), Armenia, Azerbaidjan/ implicație Rusia Autodeterminarea Carabahului de Munte Etnice, politice, economice Tadjikistan Cecenia/Ickeria – Rusia Donețk/Lugansk Crimeea 1992-1997 1991 - 2009 2014 2014 Puterea –opoziția din Tadjikistan Elita oficială a Rusiei – Republica Cecenia Ickeria Ucraina versus elitele locale/ Rusia Ucraina +tătarii din Crimeea versus Rusia Război civil Autodeterminarea Ceceniei Autodeterminarea Republicilor Donetsk/ Lugansk Anexarea Crimeei Etnice, politice, economice Etnice, politice, economice/ geoeconomice Etnice, politice, economice, geopolitice Geopolitice, geostrategice, etnice, economice, geoeconomice

13. Drumul Matasii. Abordari geostrategice.

Perioada de înflorire a Drumului Mătăsii datează cu sec.II î.e.n., când s- a format un sistem a intinerariului terestru de trnzit comercial transeurasiatic și s-a dezvoltat în decursul a 18 secole, până la sf.sec XVI, fiind cel mai longeviv din istoria Chinei și a asiei Centrale. Prezența chineză în regiune și relațiile chinezo-central asiatice purtau un caracter comercial-economic, pe când subiectele de securitate și cele politice erau secundare. - În plan economic și în perioada emancipării Drumului Mătpsii entitățile statele, poziționate pe teritoriul Asiei Centrale actuale, au servit ca punte comercială și de transport între Europa și Asia, iar tranzitul terestru reprezenta principala locomotivă de dezvoltare economică și a progresului științific a regiunii, dar și a proximității din cadrul Eurasiei. - În sfera de securitate relațiile Chinei și a Asiei Centrale erau extrem de importante chiar dacă influențau diferit sistemul relațiilor internaționale din acea perioadă. Trebuie să precizăm că aceste relații erau „împletite” organic și exprimau nevoia de-a controla anumite segmente a comunicațiilor comerciale de pe uscat. În același timp, trebuie să subliniem faptul că atât guvernatorii Chinei, dar și cei din Asia Centrală depuneau suficiente eforturi care urmau să asigure securitatea acestor fluxuri comerciale, ori în perioada existenței Drumului mătăsii nu doar China, Asia Centrală dar și spațiile adiacente, întreaga lume, era cuprinsă de revolte și războaie. Prin urmare securitatea fluxurilor comerciale constituia o problemă cheie, care se afla pe agenda relațiilor bilaterale și a celor multilaterale, pentru că majoritatea statelor/ formațiunilor erau interesate să dezvolte un comerț internațional, pe teritoriul cărora trecea itinerariile caravanelor. În sec.XIII și XIV un important segment al Drumului Mătăsii era controlat de patru mari formațiuni statale: imperiul dinastiei Yuani, „imperiul central asiatic” (în sec XIII și începutul sec. XIV – Ulus Jagatay, iar la sf.sec. XIV – imperiul lui Amir Temur), imperiul dinasitiei Hulagizilor și Hoarda de Aur. Aceste formațiuni statale chiar dacă erau într-o competiție una cu alta și încercau să ia sub controlul lor un segment cât mai mare din Drumul Mătăsii, concomitent reușeau să ajungă la niște înțelegei principiale între ele și să asigure ordinea pe segmentele magistralei. O relativă excepție de la regula diviziunii controlului Drumului Mătăsii o putem considera ca de-a doua parte a sec.VII și prima jumătate a sec.VIII, când imperiul dinastiei Tan în fapt a controlat o importantă parte a segmentului Drumului Mătăsii din Asia Centrală. Numai că la mijlocul sec. VIII o mare parte a Asiei Centrale a ajuns sub controlul Califatului Arab. În anul 751 armata chineză a fost înfrântă de cea arabă în bătălia de la Talass, în proximitatea Tarazului contemporan, centru administrativ al Jambâlskului, fosta regiune Jambul din Kazahstan. În consecință, China a pierdut din influența geopolitică, iar Asia Centrală devenise o parte componentă a Lumii Islamice. Apusul Drumului Mătăsii La sf. Sec. XVI are loc o dezvoltare ascendentă a curieratului în domeniul transportului maritim și care în epoca marilor inaugurări geografice modifică rațiunea itinerariilor de transport. Reporientarea comerțului mondial din zona rutelor terestre spre cele maritime produce mutații geopolitice în întregul sistem al relațiilor internaționale. În plan economic, politic și a securității sporește realmente însemnătatea comunicațiilor maritime și a teritoriilor limitrofe/ maritime ale Eurasiei, pe când semnificația spațiilor interne se diminuiază. În perioada sec. XVII–XIX au fost însușite teritoriile din proximitatea marină și au căpătat o relativă însemnătate în cadrul spațiului eurasiatic, dar în plan economic acestea au rămas ca având o semnificație secundară. Cu toate că în sec. XIX-XX are loc o integrare economică de consolidare a spațiului eurasiatic în cadrul Imperiului Rus sau a URSS-ului, se desfășoară o globalizare, orientările prioritare din cadrul dezvoltării economice și cooperarea este mult mai amplu facilitată de transportul maritim, iar centrele industriale sunt amplaate în proximitatea comunicațiilor maritime, care sunt considerate arterele principale ale comerțului mondial. În perioada apusului Drumului Mătăsii când se deteriorează relațiile de anvergură a comerțului pe uscat între Europa și Asia se sistează și relațiile de transport, comunicare, de producție, științifice, etc. între China și Asia Centrală. În anul 1760 uygurii se lipsesc de independență după ce sunt atacați de trupele chineze și manciuriene, iar teritoriul Turkestanului de Est intră în componența Chinei. I se dă o nouă denumire –Sinytzian, ceea ce în traducere înseamnă „noua frontieră”. În schimb regiunea Asiei Centrale și spațiile mixte și interne ale Eurasiei ajung o lungă perioadă să se află într-o izolare economico-geografică. Asia Centrală nu a depășit sindromul izolării nici în perioada Imperiului Rus sau a URSS-ului, iar relațiile sale cu China, până la implozia URSS-ului, se reflectau la un nivel minim, iar rolul regiunii de punte între Europa și Asia nu a fost restabilit. Singura structură care îi cuprinde pe cei mai importanți actori din spațiul eurasiatic – China, Federația Rusă, Kazahstanul și celelalte state din Asia Centrală- o reprezintă Organizația de cooperare de la Șanghay. TRACECA- un coridor de transport ce evită frontierele Rusiei Fig. 1. Coridorul de transport Europa-Caucaz-Asia (TRACECA) În prezent TRACECA (Transport Corridor Europe Causcasus Asia) reprezintă un proiect internațional, care a obținut un mare sprijin internațional în sfera financiară, organizațională, juridică, tehnică, etc. în cadrul proiectelor UE care prevăd formarea unor căi transcontinentale alternative. Acesta este un coridor de transport, care unifică Europa și Asia evitând Federația Rusă . Programul TRACECA s-a născut la conferința internațională de la Bruxelles care a avut loc în luna mai în anul 1993 și la care au participat miniștrii de comerț și transport din opt state, care au format nucleul TRACECA, cinci republici din Asia Centrală și trei din republicile din Caucaz. La conferință a fost adoptată decizia de a se contribui tehnic la realizarea programului, finanțat de Uniunea Europeană, de dezvoltare a coridorului transport pe direcția Occident –Orient din Europa, prin traversarea Mării Negre, prin Caucaz și Marea Caspică și ieșind în Asia Centrală. În luna septembrie din anul 1998 premierii a 12 state au semnat ”Acordul multilateral de bază cu privire la transportul internațional de dezvoltare a coridorului Europa-Caucaz-Asia” (AMB), astfel exprimându-şi doleanța de a dezvolta relații economice, comerciale și de comunicare a transportului în regiunile Europei, la Marea Neagră, în Caucaz, la Marea Caspică și în Asia. În prezent membri ai AMB sunt: Azerbaidjan, Armenia, Bulgaria, Georgia, Kazahstan, Kârgâzstan, Moldova, România, Tadjikistan, Turcia, Uzbekistan și Ucraina. Turkmenistanul este membru al programului TRACECA, dar nu este membru AMB. La 4 mai 2009 AMB a fost ratificat de Republica Islamică Iran, astfel formându-se o platformă serioasă de dezvoltare a cooperării a țărilor în cadrul Programului TRACECA nu doar în subiecte legate de transport și de infrastructura de transport, dar și legate de cooperarea investițională și identificarea unor orientări de perspectivă în alte domenii. O serie de state (Afganistan și Pakistan) au solicitat oficial să li se acorde dreptul să adere la Program. Lituania și Egiptul și-au manifesta doleanța să asiste în calitate de observatori, iar Lituaniei i-a fost acordat acest drept la ședința țărilor membreTRACECA, din Kârgâzstan, din iunie 2009. Coridorul TRACECA reprezintă un sistem alternativ și vital, care permanent se configurează și se dezvoltă ( fig.1). Programul TRACECA reprezintă în felul său un efort de renaștere al Marelui Drum al Mătăsii ce ar porni din China spre Europa prin raioanele Asiei Centrale și Asiei Mici. În prezent nu există reale itinerarii terestre în această direcție, nu au fost păstrate, dar este și de înțeles, ori există o comunicație maritimă între Europa și Asia de Sud-Est. În afară de ţările membre a programului TRACECA, printre adepții ei se numără Uniunea Europeană, China, Japonia, Republica Coreea și alte state, care consideră și sprijină ideea strânselor relații comercial-economice pe care trebuie să le aibă Orientul cu Occidentul. Spre exemplu, Uniunea Europeană este astăzi principalul finanțator a proiectelor TRACECA. Printre adepții programului TRACECA trebuie să fie amintită Statele Unite ale Americii, unde a fost adoptată o lege specială ”Actul Strategic al Drumului Mătăsii”. În Actul respectiv se acordă sprijin statelor din regiunea TRACECA și se acordă atenție infrastructurii de transport, dar și se exprimă doleanța că noile state din regiune nu vor mai fi dominate de fluxurile în transport și comunicativ de către un alt stat. De asemenea, partea americană consideră că prin acest coridor de transport se va garanta ieșirea stabilă și neafectată a resurselor energetice pe piețele internaționale. Proiectul Rusiei ”Nord-Sud” o alternativă la TRACECA În luna septembrie din anul 2000 la Sankt-Peterburg, ca urmare a inițiativei Federației Ruse, dar și a Iranului și Indiei, a altor state din Sudul Asiei a fost semnat acordul constituirii coridorului de transport ”Nord-Sud” . Coridorul acesta, conform opiniei iniţiatorilor proiectului, este destinat să asigure legăturile de transport stabile între regiunile centrale ale Rusiei, ceea ce presupune că se încearcă conectarea Europei Centrale și de Nord cu Marea Arabiei (sudul Asiei). Ca să fie dat în exploatare coridorul de transport, Ministerul de transport al Federației Ruse a estimat că va fi nevoie de o investiție de 3 mlrd. de dolari. Inițiatorii proiectului consideră că proiectul ”Nord-Sud” nu este o alternativă a coridorului TRACECA, dar poate să redistribuie substanțial fluxurile de transport pe continentul eurasiatic. Programul TRACECA dispune de competitori direcți cum ar fi Transsiberianul rusesc, în proiectul căruia se alocă resurse importante. Conform informațiilor celor de la SA ”Căile ferate ruse” volumul de investiții numai în cadrul Programului dezvoltării feroviare a coletelor în container prin Transsiberian va avea o valoare de 11 mlrd. de ruble în anul 2015. În cadrul acestei programe va fi realizat proiectul ”Transsib în decurs de 7 zile”, care va permite să fie redusă la 4 zile perioada de transportare a încărcăturilor din porturile ce se află în Extremul Orient către frontierele vestice al Federației Ruse.

12. Lumea Islamica de factura asiatica. Provocări și amenințări în regiunea asiartica

Lumea musulmană din prima jumătate a sec. XX a fost supusă presiunii din partea stateșpr dezvoltate europene. Ca urmare a rezultatelor din primul război mondial s-a destrămat principalul reper și simbol al său –Imperiul Otoman. În locul lui a apărut un stat național turc (în anul 1923 în Turcia a fost abolit sultanatul, iar în anul 1024 califatul).În Persia în locul imperiului Qajarilor a fost instituită o nouă monarhie –Pehlevi, care s-a orientat către rădăcinile istorice și din acest considerent a fost schimbată denumirea țării în Iran, în anul 1927. Prăbușirea Imperiului Otoman a încurajat și activizat lupta arabilor care au început să-și obțină suveranitatea națională. Principalul impediment le-au reprezentat pozițiile Marii Britanii și Franței. Egiptul în anul 1922 se reorganizează în regat, numai că englezii își mențin influența asupra acestei țări:baze militare și controlul asupra canalului Suez. În cadrul musulmanilor din India în perioada celor două războaie mondiale existau două tendințe: de sprijinire a naționalismului indian comun și de edificare a încă unui stat musulman. Adepții naționalismului pe bază identității religioase au reușit să divizeze țara și să creeze Pakistanul, prima republică islamică. Aceasta se întâmplă după cel de-al doilea război mondial, când se prăbușește sistemul colonial, care a permis popoarelor islamice să inspire alt aer. În context, în Orientul Mijlociu, după primii ani de război se formează un sistem a statelor arabe. La est, în afară de Pakistan, obține independența Indonezia musulmană, iar mai târziu și Malaezia. La mijlocul secolului XX lumea islamică nu reprezenta un areal important și consistent. Potrivit evaluărilor, numărul musulmanilor în lume era în anul 1950 de 330 – 350 mln de persoane, ceea ce reprezenta 13 – 14% din populația mondială, puțin mai mult decât la începutul secolului ( a se vedea tabelul din anexe). În cea de-a doua jumătate a secolului precedent are loc o explozie demografică în lume ca urmare a creșterii accentuate a populației din regiunile mai puțin dezvoltate, printre care se numără și cea islamică. Unul dintre conflictele cu o bază etnoreligioasă l-a constituit în sec. XX cel dintre Pakistan și India. Ne vom concentra atenția pe conflictul indiano-pakistanez și pe dinamica conflictuală a acestuia. Istoria contradicțiilor pakistanezo-indiene apare o dată cu apariția pe harta lumii în luna august 1947 a Indiei, altfel zis a Uniunii Indiene și a Pakistanului. Marea Britanie le acordă statutul de dominioane independente, după ce într-un mod planificat și în grabă părăsește colonia imperială. Ambele tinere state tind să-și consolideze puterea. În consecință Pakistanul ca stat a fost constituit de două mari masive teritoriale, care nu interferau unul cu altul: Pakistanul Occidental (Pakistanul contemporan) și Pakistanul Oriental (Bangladeshul contemporan). Între India și Pakistan s-a insituit o dispută legată de soarta celui mai mare teritoriu(cnezat/voievodat, circa 200 mii de metri pătrați) denumit Jammu și Kashmir. Războiul/ conflictul care se axează pe importanța apei În primăvara anului 1948 guvernul statului indian Panjabul de Est a sistat furnizarea de apă care Pakistan, care a fost reglementat pașnic, dar în acest mod i s-a arătat cât de mult depinde de vecinul său. Convențiile temporare pentru apă au fost valabile până în anul 1960, ulterior acestea au fost substituite de Acordul pentru dezvoltarea bazinului râului Ind, care prevedea divizarea și distribuția resurselor de apă ale râului Ind și afluenților săi, pentru ca în trei râuri de est să fie folosite de India și în alte trei vestice de Pakistan. Religia în secolul trecut reprezenta pentru politicieni un fenomen pe cale de dispariție. Hinduismul facil se împăca cu entitățile politice laice. Secularizarea avea adepți printre musulmani, dar islamul era foarte strâns legat de ideologie și politică. Hinduismul și islamul s-au poziționat ca sisteme închise, ermetizate, unul față de altul în sistemul de credințe și reprezentări. Acestea întruchipau diferite metode și forme de autoidentificare în spațiul istoric și în cel politico-internațional. Hinduismul se orienta către un teren cultural propriu/local, către tradiția originală a Indostanului; pe când islamul în plan cultural era atras către o moștenire arabo-musulmană, „privea înspre Arabia”. În afară de factorii cultural-religioși asupra naturii statelor exercita influență stracutura distinctă a societății lor. În India exista o cultură urbanp și foarte slab ierarhizată, bazată pe tradiție. În anul 1954 Pakistanul semnează un acord cu SUA în domeniul apărării, care îl ajută să se reînarmeze și să-și majoreze numărul militarilor din propria armată. India, în perioada anilor 1950, pune accentul pe o dezvoltare a industriei grele și insistă pe componenta militară. În toamna lui 1962 India este umilită de către China populară în războiul de frontieră. După aceasta cheltuielile militare ale Indiei au sporit de două ori, a crescut numărul militarilor. În anul 1965 India a respins atacul militar al Pakistanului care a fost început în Kashmir. Cel de-al doilea război indo-pakistanez s-a desfășurat conform etapelor clasice. a. în aprilie-iulie 1965 au loc pregătirile de război; b. în august, pe teritoriul din Kashmir ( la loc deschis și închis)se produc ciocniri; c. în septembrie, război deschis, care este transferat de India dincolo de Kashmir, chiar dacă nu au îmbrăcat formele unui război total; d. luptele de mare amploare se încheie printr-o relativă victorie politico-propagandistică și militar-pozițională a Indiei. În luna ianuarie 1966, cu URSS în calitate de mediator, se încheie acordul de la Tașkent care remediază provizoriu chestiunea Kashmirului ca pe o contradicție principală în relațiile Indiei și Pakistanului. În prim plan este enunțată problema Pakistanului de Est. După moartea lui Neru din anul 1964 tolul de lider a națiunii indiene i-a fost încredințat I.Gandhi. În țară avea loc o consolidare a scoetății și economia era orientată spre sectorul statului. Statul se consolida militar. Acest lucru a determinat India în anul 1971 să speculeze criza politică acută din Pakistanul Estic și să-i sprijine militar pe adepții separatismului și să fie creat un stat al bengalilor musulmani. Inițiat de această dată de India – cel de-al treilea război indo-pakistanez- a fost cel mai extins și care a dus la un rezultat foarte important: capitularea armatei Pakistanului de Est la 16 decembrie 1971 și apariția unui nou stat în Asia de Sud, Bangladesh. Se spune că dacă nu ar fi existat o presiune din partea SUA și URSS atunci existența Pakistanului ar fi pusă astăzi sub sumnul întrebării. Pentru că a pierdut partea de est a țării în anul 1971, Pakistanul insistă pe consolidarea societății și articulează accentele propagandistice pe construcția unei stat ce reclamă a fi o „mare putere” și pe consolidarea identității islamice. După eșecul din războiul cu India, militarii, care au guvernat din anul 1958, bazându-se pe parlament, ales de către colegiul electorilor, transmit puterea civililor. Liderul celui mai puternic partid politic „noul Pakistan” Z.A.Bhutto devine și șeful statului. În anul 1973 Pakistanul adoptă o constituție de tip parlamentar, chiar dacă rolul militarilor rămânea unul extrem de important. Militarii au rămas arbitrii principali pe tema puterii. În anul 1977 ei comit o lovitură de stat, îl dau jos și îl execută pe prim ministrul Z.A.Bhutto. În țară este instituit unregim autoritar de tip islamic. De la începutul războiului afgan, după introducerea trupelor sovietice în Afganistan, a sporit brusc rolul Pakistanului în strategia politică a SUA. Pakistanul a devenit un jucător cheie în situația regională, pentru că prin intermediul statului pakistanez era furnizat ajutorul pe care îl acorda Occidentul și statele islamice opoziției afgane (mujahedinilor), care luptau cu guvernul de la Kabul și cu armata sovietică. În această perioadă are loc o reînarmare a statului pakistanez și sunt oferite credite și tehnică militară de către SUA, subvenții de către Arabia Saudită și sunt furnizate tehnologii și arme din China. Pakistanul devine deținătorul avioanelor americane F-16. În acei ani China socialistă și Uniunea Sovietică erau adversari strategici, iar Pakistanul era examinat de Beijing ca un aliat împotriva URSS-ului. Într-o atare situație autoritățile pakistaneze, neîntâlnind impedimente din partea SUA, a obținut accesul la tehnologiile chineze de producere a armei nucleare, concomitent și-a sporit nivelul de modernizare a industriei nucleare în baza realizării unor contracte importante cu firme străine și a achiziționat reactoare nucleare și de îmbogățire a combustiei atomice. În anul 1986 șeful conducerii militare a Pakistanului generalul-președinte M.Ziya uly-Hak a declarat într-un mod indirect, dar foarte credibil că în fapt Pakistanul este capabil să fie o putere nucleară. Deceniul anilor 1980‑a decurs sub semnul consolidării politico-militare a Pakistanului. Pakistanul dorind să slăbească India a oferit tabere de antrenament separatiștilor sikhi pe teritoriul din Pundjab. După ce au fost neutralizați în anul 1984 sikhii au pregătit și realizat asasinarea Indirei Gandhi. A urmat un val al separatismului care a provocat o slăbire a Indiei pe întreg perimetrul central al acesteia, pe partea endogenă - la nord-est, mai întâi de toate în Assame, la sud –acolo unde acesta se întâlnea cu separatismul tamililor din Sri Lanka -și la nord vest, unde a izbucnit mișcarea pentru formarea statului sikh Halistan din Pundjab. Separatismul a cuprins Kashmirul musulman. A izbucnit o răscoală locală, care a fost îmbrățișată de mai multe categorii sociale. Pakistanul a reacționat și a trecut din Afganistan, de unde se evacuaseră trupele sovietice, iar câteva mii de participanți din cadrul djihadului afganez erau legați de Kashmir. Eforturile Indiei care a încercat să înăbușe răscoala din Kashmir a condus în primăvara anului 1990 la o tensiune în relațiile cu Pakistanul. Putea izbucni încă un conflict și India nu a insistat pentru că știa că Pakistanul o domină în sfera nucleară. *** În arealul musulman de la sudul Rusiei, în proximitatea frontierelor sudice al frontierelor din Eurasia Centrală (Caucaz și Asia Centrală), sunt poziționate patru state independente și o autonomie –raionul de nord al Irakului, Kurdistanul Irakian. Toate au o formă de guvernământ republican. În spatele acesteia se ascund o diversitate de elemente ale democrației și autocrației atunci când sunt realizate atribuțiile de putere, iar formele existene de adminsitrare statală demonstrează o tipologie proprie: — sistemul parlamentar al Turciei se află sub o presiune continuă încă din anul 2002, când la putere s-a instalat Partidul proislmic Dreptate și Dezvoltare. — La sfârșitul anilor 1970 în Iran s-a instituit democrația islamică, care combină sistemul electoral parlamentar, liderul suprem spiritual (rehbara) și conducerea duhovnicească a teologilor șiiți. — În raionul Irakul considerat kurd există un sisyem democratic, care dispune de un propriu parlament și un guvern autonom, dar în care se observă o concentrare a puterii în mâinile unei elite de clan și de trib. — La finele anului 2001 în Afganistan a fost instituit un regim democratic care se bazează pe sprijinul trupelor SUA și NATO. — Din anul 2008 Pakistanul a trecut la un sistem parlamentar, dar situația este dificilă din punct de vedere economic și pentru că trupele militare ale țării și-au propus să poarte un „război global împotriva terorismului”. - Islamiștii. Astăzi când vorbim despre islamiști ne focalizăm pe salafiții radicali care reprezintă o amenințare. În Asia Centrală clasificăm în trei categorii ale islamului: - islamul oficial (în Europa și SUA se consideră că regimurile din Asia Centrală sunt antiislamice, dar care împărtășesc și se sprijină pe islamul conservator); - islamul popular, o categorie electică; - islamul radical. *** Rolul sporit al Turciei care tot mai intens începe să influenţeze geopolitica regională, relevă că jocul în care europenii şi americanii vor miza pe factorul turc (chiar dacă nu este un stat UE) în scopul realizării unor proiecte care nu i-ar permite Rusiei să saboteze iniţiativele europene şi euroatlantice în domeniul energetic. Un rol special pentru securizarea frontierelor și descurajarea terorismului îi revine Organizației Tratatului de Securitate Colectivă, care a fost fondată de Moscova și în care sunt parte componentă și câteva state din Asia Centrală. OTSC este concepută ca o organizație ce conferă o integrare în sfera de securitate. Conform statutului OTSC, statele participante la Tratatul de securitate colectivă din 15 mai 1992 activează în strictă conformitate cu angamentale asumate de statutul ONU, de hotărârile Consiliului de Securitate al ONU și care se conduc de princiipiile recunoscute de dreptul internațional. Statele care au aderat la OTSC sunt Rusia, Armenia, Kârgâzstan, Belorusia, Kazahstan, Tadjikistan. OTSC a semnat un acord în 2010 un acord cu ONU care îi conferă rolul de participant la procesul de stabilitate și securitate regională și internațională, inclusiv calitatea de pacificator internațional. Principalul obiectiv al organizației constă în asigurarea stabilității și securității în regiunea Eurasiatică, în mod special spațiul postsovietic. *** În cadrul statelor cu o compoziție islamică obervăm tendințe centrifuge care subminează frontierele de stat. Destructurarea se manifestă pe liniile demarcării diferențierelor etnice, în zona problemelor de apă se reflectă o contradicție etnică, sectantă și etno-confesională. În marele spațiu geopolitic, aidoma Egiptului, în India se observă fenomenul difuziei puterii, slăbirea statului ca instituție de instituire a violenței. Se evidențiază două niveluri politice: la nivelul superior remarcăm statul și societatea urbană, deschisă, iar în cel de-al doilea nivel distingem o democrație marginală (tribală, comunitară) și o societate rurală închisă ermetic. Opoziția militară radicală, așa zisa Internațională islamică –în formă ilegalistă- acționează în ambele niveluri, atât în cel superior cât și în cel inferior. Grupările militare ale DAESH și Al Qaida tind să submineze și să distrugă ordinea existentă și obțin anumite realizări în acest sens, apelând la dezecelibrele istorice și contextele regionale.

8. Procese integrative și dezintegrative în Asia Centrală și de Sud Est.

Plină de necunoscute este și evoluția țărilor din Asia Centrala. Au înalte rate de creștere a populației și, în același timp, sunt printre cele mai sărace republici ale fostului spațiu sovietic. Rolul lor clasic în vechea diviziune socialistă a fost acela de a produce materii prime. Proiecția dn jurul Organizației de la Șanghay. Organizației de la Șanghay aliază o populație de câteva miliarde de oameni și totodată posedă piețe economice de o anvergură impresionantă. În prezent Organizația de la Șanghay este percepută ca un bloc politic, inaugurat să contracareze anumite tipuri de amenințări: terorism, comerțul cu droguri, etc. Totuși, țările care participă în cadrul activității organizației sunt interesate și de dimensiunea economică:” China alocă bani în Organizației de la Șanghay și în securitatea Asiei Centrale în scopuri economice; pentru sprijinirea satbilității livrărilor purtătorilor energetici, pentru crearea coridoarelor de transport în direcția Republica Populară Chineză și construcției în perspectivă a unor zone a comerțului liber”, explică președintele Fundației de sprijinire a cercetărilor orientaliste Serghei Luzeanin” . Organizația de la Șanghay și securitatea energetică ”Una din propunerile, lansate săptămâna precedentă la forumul experților Organizației Șanghay, care s-a desfășurat în Kazahstan, a conchis în asocierea producătorilor asiatici și a consumatorilor energetici, adică în asociații a producătorilor, asemenea, cum ar fi Rusia și Kazahstan, cu consumatori, cum ar fi China, și, potrivit opiniei experților Organizației de la Șanghay, India și Pakistan. Unul din avantaje a pe care îl va avea un asemenea sistem va consta în aceea că va lipsi necesitatea exportării cărbunelui și combustibilui ca materie primă din țările, care nu fac parte din Organizația de la Șanghay, ceea ce va permite să fie edificat un sistem închis și securizat. Totodată nu a fost menționat faptul că rețeaua eurasiatică terestră va putea să micșoreze vulnerabilitatea Chinei de la perturbările din livrările resurselor energetice transportate către Statele Unite în actualitate prin intermediul mării, în cazul unor conflicte. Nu trebuie să intrăm în panică, nu este vorba despre crearea unei noi Organizații a Tratatului de la Varșovia și la revenirea la un sistem mondial, care ar fi format din două blocuri. Numai că noi trebuie să conștientizăm că zilele indiscutabilului avantaj american și chiar occidental din sistemul economic mondial se aproprie de final, iar noi trebuie să ne pregătim în mod corespunzător” . După cum vedem, cooperarea din interiorul blocurilor economice nu se limitează doar la micșorarea barierilor tarifare și netarifare. Uneori, putem vorbi despre o semnificativă coordonare a politicii economice, în special atunci când se ivesc proiecte examinate de părți ca fiind unele prioritare. În scopul realizării politicii economice comune sunt edificate structuri financiare pentru dezvoltarea regională, care uneori au un statut juridic special. Practica occidentală, pe care a însușit-o Rusia, demonstrează excelent că inaugurarea unor asemenea institute pentru dezvoltare facilitează anumite avantaje. Experiența Băncii Eurasiatice pentru Dezvoltare, oficializat în anul 2006 de Rusia și Kazahstan a confirmat deocamdată logica proiectului. Această structură, sprijinită de cele două guverne, este capabilă să asigure financiar realizarea unor proiecte priorotare, chiar dacă acestea sunt de durată în ceea ce privește executarea lucrărilor, ele fiind la etapa inițială vor fi evitate de băncile comerciale, pentru că vor fi considerate că posedă un mare risc. Pe de altă parte, participarea unui institut interstatal care asigură financiar proiecte semnificativ va diminua riscurile politice pentru alți investitori. Totodată, asemenea institute pot obține raitinguri mult mai înalte din partea agențiilor internaționale și pot atrage alte resurse financiare. ”Agenția internațională de rating Moody's Investors Service a acordat Băncii Eurasiatice pentru Dezvoltare emitentul A3 ca rating pe termen lung și emitentul P-2 pe termen scurt. Raytingurile obținute de bancă sunt superioare ratingurilor Federației Ruse și ale Republicii Kazahstan (raiting Moody's-Baa2). În luna noiembrie a anului trecut BEAD deja a obținut raitingurile de creditare din partea celor de Fitch Ratings și Standard & Poor's, e adevărat că acestea erau la nivelul ВВВ+. Vicepreședintele Moody's Joan Feldbaum-Vidra consideră că” ratingurile reflectă statutul băncii ca fiind un creditor preferențial și, după cum se așteaptă, aceasteia i se va acorda sprijin în caz de necesitate, de două state participante, Rusia și Kazahstan” (...)” Sprijinirea acestuia de către statele participante va constitui factorul principal care va influența raitingurile din viitor acordate BEAD-ului”. - A anunțat ea. Un atare raiting înalt poate fi explicat nu doar prin capitalizarea de care dispune acesta, destul de avansată, dar și prin faptul că în comparație cu alte bănci internaționale de dezvoltare cei de la BEAD nu au un capital care să fie supus achitării la cerere. Mai mult de atât BEAD dispune de imunitate față de o eventuală urmărire judiciară și este eliberat de plata impozitelor” . Lista proiectelor BDEA reflectă exhaustiv structura intereselor comune ale statelor fondatoare. Inițial, în cadrul proiectelor care au fost finanțate cu succes s-a numărat: finanțarea extracției de uran și cromite, programul de modernizare tehnică a Stației Electrice” Ekibastuz” și proiectul noului avion rusesc de nivel regional” Suhoy Superjet 100” în cadrul programului statal de renaștere a industriei aviatice rusești. În consecință, utilizarea institurelor interstatale din cadrul blocurilor economice regionale oferă participanților anumite avantaje și în anumite cazuri pot fi examinate ca deținând o calitate promițătoare de instrument financiar. Organizația Tratatului de Securitate Colectivă (OTSC) Organizația Tratatului de Securitate Colectivă (OTSC) a fost creată în baza Acordului de securitate colectivă( care a avut loc în luna mai 1992) și a fost transformat în Organizație (cu Statut, buget, instituții și structuri) în anii 2002-2003, se poziționează ca o organizație multifuncțională de tipaj nou. Membrii OTSC astăzi sunt Armenia, Bielorusia, Kazahstan, Kârgâzstan, Rusia, Tadjikistan, Uzbekistan. Toate misiunile de pacificare ale OTSC pot fi recunoscute doar ca având legalitate de statele care au aderat la această organizație, nicidecum de comunitatea internațională. De ce OTSC nu poate avea funcții de pacificare în afara celor 6 state eurasiatice Codul OSCE în care sunt stipulate aspectele politico-militare ale securității( semnat și de Rusia) cere de la fiecare țară să întărească în legislația națională o serie de prevederi care în legislația rusă nu existau în mod clar formulate, în particular: - să întărească în legislația națională responsabilitatea militarilor pentru încălcarea normelor dreptului umanitar internațional în cadrul conflictelor militare (paragraful 31, Codul OSCE), inclusiv răspunderea personală pentru emiterea ordinelor, care contravine legislației naționale și internaționale; - să fie interzise formațiunile militare, care nu se subordonează organizației militare a statului sau în fapt nu sunt controlate de aceasta ; - preîntimpinarea ca să fie cumulate oportunități de către militari și formațiunile militare a executării unor misiuni(de luptă sau altele), care depășesc cadrul pentru care acestea au fost create ; - în legislație să fie întărită cerința conform cărși mecanismul neutralității politice a forțelor militare , etc. Organizația de reprezentare universală în regiunea europeană este Organizația de securitate și cooperare în Europa(OSCE). Există o cooperare între OTSC și OSCE, inclusiv reprezentanții OTSC sunt invitați la ședințele OSCE. Dar, nici o țară niciodată nu a sprijinit nici o rezoluție a reprezentanților OTSC, inclusiv la summitul OSCE de la Astana(anul 2010), când OSCE-ul era sub președinția Kazahstanului. Nu a fost adoptat la summitul de la OSCE nici „planul de acțiuni”(comune, pe care l-a introdus Kzahstanul). *** Odată cu prăbușirea URSSС și obținerea independenței de către țările din Asia Centrală în anul 1991 se părea că s-au deschis noi oportunități, unice în felul lor, de cooperare interstatală în spațiul Eurasiei, de restabilirea a Drumului Mătăsii, ca un itinerariu de tranzitare comercială între Asia și Europa. În prezent există proiecte de realizare a Uniunii Eurasiatice, dar și a Drumului Mătăsii. În primul proiect de anvergură este interesată Rusia care consideră că în acest mod poate reanima vechea tipologie a civilizației imperiale sovietice. Kazahstanul a fost statul care a furnizat un propriu proiect eurasiatic și s-a antrenat în proiectul eurasiatic rusesc, dar ulterior s-a arătat dezamăgit considerând că Rusia insistă pe un format propriu, în dezavantajul celorlalți actori participanți la proiect și că formulează o politică de coerciție la adresa acestora și de promovare exclusiv a intereselor sale. Cel de-al doilea proiect este văzut ca fiind un proiect al SUA și Chinei de relansare a Drumului Mătăsii. Situația pare complicată și delicată pentru că există o competiție a SUA, Rusiei și Chinei în regiune pentru consolidarea pozițiilor economice și politice. În acest sens China nu este interesat să apară o a treia putere în regiunea Asiei Centrale. În actualitate China și Rusia controlează itinerariile de transport ale regiunii și se crede că Drumul Mătăsii, un proiect pentru care pledează cel mai mult SUA și UE îi va deschide ușa Asiei Centrală în direcția sudică și va reformata întregul sistem de transport din regiune. Obținând independența în anul 1991 statele din Asia Centrală au devenit în mod practic unul dintre regiunile cheie ale planetei. După implozia URSS aici s-au ciocnit și continuă să se intersecteze și reliefeze competițional interesele celor mai importante puteri regionale și mondiale. Turkmenistanul, pe itinerariul Asia-Europa Turkmenistanul dispune de importante resurse de petrol și gaze. Dar, care este strategia de export a Turkmenistanului? Așhabadul s-a trezit, după prăbușirea Uniunii Sovietice, fără ca să aibă niște coridoare energetice proprii ce i-ar facilita ieșirea pe piața mondială. În consecință, Turkmenistanul depune eforturi colosale care au ca scop realizarea proiectelor de export a gazelor și integrarea în sistemul internațional energetic. Guvernul turkmen își propune să sporească volumul de extracție a gazului care sunt necesare noilor piețe de export. Turkmenistanul examinează o serie de proiecte de anvergură care au ca scop consolidarea securității energetice. Mediul analitic de la Așhabad consideră că în cazul în care resursele energetice din bazinul Galkânâș vor ava acces la Marea Caspică statul turkmen va deveni unul dintre cei mai mari exportatori mondiali în sfera gazului. Acum 22 de ani compania turcă ”Botas” a prezentat ideea gazoductului submarin din regiunea Caspică, care traversând Azerbaidjanul și Turcia ar livra gazul turkmen pieței europene. La începutul lunii iunie 2014 la Bodrum a avut loc o discuție între liderii Turciei, Turkmenistanului și Azerbaidjanului care au dezbătut acest proiect . Uzbekistan Un rol important îl joacă Uzbekistanul. Cu o populatie de 24 de milioane ș o suprafață mai mare decât a Germaniei și mai mică decât a Franței, beneficiind de o conducere realistă și hotărâtă, Uzbekistanul a consemnat în ultimii ani ritmuri de creștere economică. El se detașează dintre cele șase țări. Dar aceste țări suferă două tipuri de influențe cu semnificație geopolitică: influența țărilor islamice situate la sud - și influența Chinei situată la vest. Uzbekistanul, Tadjikistanul și Kârgâzstanul rămân sărace despre ce ne arată componența migranților din orașele rusești. Potrivit datelor Fondului Monitar Internațional, după nivelul PIB per persoană Tadjikistanul ocupa în anul poziția 153 din 182, Kârgâzstanul - 147, Uzbekistanul - 132, Turkmenistanul - 87, Kazahstanul 59. Situația apei în CSI și EvrAzEs Spațiul postsovietic, ca urmare a descopunerii URSS și a apariției mai multor actori pe arena internațională, a devenit unul în care se testează diferite forme integraționiste de reașezare. Apariția Comunității Statelor Independente, GUAM, EvrAzEs, Uniunea Vamală, iar mai noua viziune a Uniunii Eurasiatice determină centrul de putere de la Moscova să gestioneze efectul integrării prin viziuni commune din diferite domenii, ajustarea legislativă din domeniul apelor și-a găsit la rândul său un ecou în geospațiul est-european. Efectul integrării regionale a deteminat ca să fie prefigurate anumite politici commune sau să fie sugerate actorilor din CSI. La 16 noiembrie 2006 la cea de-a douăzeci și șaptea ședință de plen a Adunării interparlamentare a CSI a fost adoptat Codul Apei ca Model pentru statele din CSI (rezoluția № 27-10 din 16 noiembrie 2006). În anul 2006 atât Rusia, Ucraina dar și majoritatea statelor din CSI adoptă Codul Apei după modelul Codului Apei din CSI. Codul instituie bazele legale a activității statelor-participante în domeniul politicii apelor și abordările commune în în ceea ce privește asigurarea stabilă a utilizării apei în cadrul bazinelor de apă, îmbunătățirea calității apelor externe care ar fi conform interesului populației și dezvoltarea economică a statelor, menținerea ecosistemelor aquatice, dar și profilaxia, limitarea și reducerea influențelor transfrontaliere asupra obiectivelor de apă. Dezvoltarea cooperării comerciale și formarea pieței commune reprezintă un pas important în vederea integrării. Noua viziune integratoare a Rusiei cum este Uniunea Eurasiatică nu și-a desemnat deocamdată o politică oficială cu privire la domeniul apelor, sprijinindu-se pe setul documentelor din CSI sau a altor organizații regionale. În plan politic activitatea organelor EvrAzEs din sectorul energetico-aquatic sunt reglementate de deciziile Consiliului interstatal al EvrAzEs (152, 169 și 224) și al Comitetului de Integrare al EvrAzEs (472), care adoptă decizii legate de identificarea mecanismelor de interacțiune dintre statelor Comunității. Pare interesantă abordarea organizației regionale EvrAzEs, care trebuie văzută ca fiind aceeași cu cea a Organizației ”Cooperarea Central-Asiatică”. Deasemenea prin decizia Consiliului statelor Organizației ”Cooperarea Central-Asiatică” din 18 octombrie 2004 (fără participarea Rusiei) a fost aprobată Concepția de creare a consorțiului aqua-energetic, elaborate de Banca Mondială. Analiza abordărilor OCCA și EvrAzEs în domeniul reglementărilor energetic și de apă ne arată că nu există nici o deosebire principială. Carta verde a perfecționării mecanismelor de interacțiune între statele membre al EvrAzEs în reglementarea apei și a energetiei în Asia Centrală reprezintă un plan etapizat de formare a unor condiții avantajoase comune de piață în procesul integării sectoarelor ce țin de administrația apelor și energetică a economiilor statelor din Comunitate. Aceasta conține trei etape pe care urmează statele să le parcurgă. Fiecare etapă corespunde unui nivel din ce în ce mai avansat de integrarea în sfera utilizării și exploatării în comun a resurselor energetic a râurilor transfrontaliere Sârdarya și Amudarya. În cadrul elaborării Cărții verzi au fost luate în considerație contextele și concluziile: * Strategia regională de utilizare rațională și eficientă a resurselor energetice și de apă din Asia Centrală (elaborată în anul 2003 în cadrul programului special ONU pentru economiile Asiei Centrale); * Concepția de creare al consorțiului internațional în domeniul energetic și al apelor; * Concepția formării unei piețe electrice și energetice a statelor membre din CSI; * Adresarea participanților de la Conferința Internațională de cooperare regională în bazinele râurilor transfrontaliere către guvernele țărilor din lume și organizațiile internaționale. În calitatea de direcții prioritare în cooperarea economică pot fi evidențiate următoarele: 1. Utilizarea rațională a resurselor de apă, asigurarea securității ecologice a regiunii. 2. Resursele de apă trebuie văzute ca fiind folosite în scopul irigării și elaborării de energie și electricitate pentru diverse necesități și în diferite perioade ale anului, se cere elaborarea de comun acord a utilizării regimurilor de apă, după posibilitate să fie luată în considerație cele mai optimale interese ale țărilor participante ale uniunii de integrare. Trebuie de remarcat faptul că la Congresul ecologic internațional de pe NEVA, care s-a desfășurat în perioada 17-18 mai 2012, la Sankt-Peterburg, organizat de Consiliul Federativ al Adunării Federale al Federației Ruse, Adunarea parlamentară a statelor din CSI, s-a discutat cooperarea interparlamentară în sfera de securității ecologice și a armonizării legislative pe care trebuie să le realizeze cei din Comunitatea Statelor Independente și din statele Consiliului Europei. Un alt obiectiv pe care și-a propus Congresul îl constituie dezvoltarea dialogului între reprezentanții oganelor guvernamentale, cercurile de afaceri, instituțiile de cercetare, organizațiile non-guvernamentale în vederea sporirii eficienței ecologice a statelor din CSI.

7. Geocoenomia regiunii Asia Centrală și de Sud Est. Rolul ASEAN de formare a unui pol global. Puterea “G-urilor” ca fenomen mondial socio-economic.

Încă la sf. Sec. XIX secretarul de stat american J.Hay afirma: „Marea mediteraneană reprezintă oceanul trecutului, Oceanul Atlantic reprezintă oceanul prezentului, Oceanul Pacific este oceanul viitorului”. Și într-adevăr spusele lui J.Hay s-au adeverit pentru că regiunea Asia Pacific reprezintă o forță mondială de anvergură. Răsaritul Asiei cuprinde un imens triunghi care include Extremul Orient al Rusiei și Coreei la nord est până la sudul Australiei și către Pakistan la vest. În acest triunghi trăiesc circa jumătate din populația planetei și sunt stabilite cele mai mari țări dezvoltate industrial în lumea de astăzi –japonia, China, Australia, Noua Zelandă, Taiwan, Coreea de Sud, Hongkongul, Singapore, care posedă caracteristicile dezvoltării accelerate a economiilor naționale. Triunghiul dispune de un puternic potențial financiar, tehnologic, de producție, de resurse umane, de experiență și abilități în domeniul organizațional, a marketingului și sferelor de servicii, a exploatării rețelei de comunicații, imense resurse agrare, naturale și de muncă. Arhitectura Regiunii Asia-Pacific se proiectează de câteva decenii, iar în evoluția ei putem să vedem foarte bine trei etape. Prima etapă-” războiul rece”, când regiunea s-a exprimat în rolul de grădina din spate în confruntarea bipolară. Cea de-a doua etapă demarează cu finalul celui de-al” doilea război rece”. În Regiunea Asia Pacific au început să apară mai multe structuri regionale, au loc procese integraționiste, forumul regional ASEAN a însușit un caracter general asiatic la nivelul miniștrilor (FRA), în anul 1989 a fost creată Cooperarea Economică Asia Pacific (CEAP). Noii vectori de dezvoltare regională nu au destructurat echilibrul de forțe, nu au pus la dubii dominația politico-militară a SUA și poziția dominantă economică a Japoniei în regiune. Cea de-a treia etapă a demarat cu criza asiatică din anul 1997, consecințele căreia s-au concretizat într-o ulterioară, altă configurație reprezentativă a centrelor de putere, a avântului economic și potențialului militar în regiune. Au apărut noi locomotive economice, care au tras trenurile după ele, trenuri care până atunci erau legate de altă direcție. În Regiunea Asia Pacific s-a deteriorat echilibrul intern geopolitic, iar acest lucru a fost strâns legat de identificarea unor căi de interacțiune a statelor din regiune, mai întâi de toate în sfera economică. Structura ASEAN +3 devine baza noii mini-arhitecturi a subergiunii. Evident că acest lucru nu a fost pe placul multor jucători, în special al celora care nu au participat la proces. Criza economică globală din anii 2008-2009 a demonstrat forța țărilor din regiunea Asia Pacific și care au indicat trecerea la o nouă etapă de dezvoltare a integrării regionale. Criza economică globală s-a născut în Statele Unite, iar ieșirea din criză au asigurat-o în special țările asiatice din Regiunea Asia-Pacific, mai întâi de toate China și India. Forumul regional ASEAN (FRA), la care au aderat din 27 state, inclusiv Federația Rusă, se pronunță în calitate de mecanism principal al dialogului politic regional în problemele păcii și ale stabilității, de contracarare a noilor provocări și amenințări din perioada contemporană, în cooperarea multilaterală din sfera de securitate și în vederea formării măsurilor de încredere. Un rol sporit îl joacă formatele ASEAN+1 cu principalii parteneri ai organizației. Numai că formatul cu participarea Rusiei nu este atât de important pentru țările din Asia Sud Est ca și formatul de dialog pe care-l are ASEAN-ul cu SUA, China sau Japonia. Ia avânt cooperarea în formatul ASEAN+3 (China, Japonia, Coreea de Sud). În același timp, deocamdată, nu s-a sesizat un succes în cadrul Regiunii Asia Pacific legat de” diplomația preventivă”, chemată să remedieze conflictele ce se ivesc și să elimine temerile unor țări din regiune că s-ar putea produce o agresiune militare, că s-ar extinde focarul unui eventual războiului sau ar apare concomitent mai multe conflicte armate. De asemenea, există ideea de creare a unui grup 8 (” G8”) a Regiunii Asia Pacific, componența căruia ar fi SUA, Japonia, China, Rusia, India, Republica Coreea, Australia, Indonezia. Ultima vreme a sporit interesul pentru Convenția de parteneriat strategic de la Oceanul Pacific. În anul 2009, președintele american Barac Obama a propus, la Tokio și-n Singapore, consolidarea parteneriatului transoceanopacific, în care intră Singapore, Noua Zelanda și Cili, care ar avea calitatea de fundament al viitoarei zone a liberului comerț din Regiunea Asia Pacific. Ideea australiană de creare a Comunității Asia-Pacific presupune cooperarea tuturor țărilor cheie din regiune, inclusiv a SUA și a Rusiei. Situația care se degajă în Regiunea Asia Pacific se carcaterziează exlusiv în parametrii procesului de integrare reciprocă, care sunt legați de formarea și consolidarea ulterioară a comunităților și asociațiilor economice și politice ce dezvoltă relațiile multilaterale (ASEAN, FRA, APEC, OCȘ, BRIC, ASEAN+3, ASEAN+8, trilaterala „China-Japonia-Coreea de Sud”, Rusia-India-China”, etc). Eesența Summitului Asiei de Est constă într-un comerț fără bariere (în acest sens sunt activ create Zone ale liberului comerț) și liberalizarea piețelor în statele partenere. Pentru obținerea de profituri maximale din operațiunile de comerț extern memebrii Sumitului Asiei de Est tind să evite valuta intermediară cum ar fi cazul dolarului american și să aibă afaceri în alte monede de referință. Încă în anul 2008, când criza economică globală era avansată, și până-n prezent ca alternativă la dolarul american jucători regionali cum ar fi Australia, Japonia, China propuneau ca modalități de plată propriile monede naționale. La etapa actuală Rusia și China au reușit să ajungă la un acord cu privire la o problemă acută regională cum este Coreea de Nord, în anul 2010. China a avut o poziție neutră în ceea ce privește aderarea Rusiei la Sammitul Asia de Est în anul 2005 și a sprijinit intențiile ei în anul 2010. Conducta petrolieră” Rusia-China din anul 2010 a consemnat intențiile celor două state de a avea niște relații strategice pe termen lung, iar noul acord din anul 2013 a consfințit un parteneriat strategic extins. În raport cu Coreea de Sud, un alt jucător neînsemnat din Regiunea Asia Pacific, Rusia și-a format niște relații directe și neafectate de poziția Moscovei în tematica Coreei de Nord, care de multe ori nu coincid cu cea a Seulului. Coreea de Sud mizează pe parteneriatul pe care-l are cu SUA în sfera asigurării securității, iar cu Japonia are relație legată de exportul de tehnologii avansate, iar Rusiei i-a rezervat rolul de” putere mare în materie primă”. În această cheie, în luna noiembrie 2010, Moscova și Seulul au semnat un acord de livrare al gazului natural rusesc în Coreea de Sud, în valoare de 1,5 mln. Tone, pe o durată de 20 ani. Livrările sunt realizate de compania rusă” Sahalin Enerdji” în cadrul proiectului” Sahalin 2”. Sloganul companiei este unul foarte promițător:” Trebuie să fim sursa energetică de referință în Regiunea Oceanului Pacific”. Dar ca să fie realizate asemenea proiecte în raport cu Coreea de Sud ar fi avantajos ca acestea să se desfășoare nu prin calea marină, cum se întâmplă astăzi (prin intermediul vaselor maritime din Vladivostok), ci luând calea terestră- prin conductele ce ar traversa China sau Coreea de Nord. Deocamdată, acestă variantă este ireală. În interiorul organizațiilor și inițiativelor, în care Moscova pretinde să aibă un rol activ (cum ar fi APEC, East Asia Summit (EAS), АSEAN), în care fiecare țară dispune de vot, iar fiecare vot în favoarea Rusiei reprezintă un pas înainte în realizarea scopurilor sale .