Lumea musulmană din prima jumătate a sec. XX a fost supusă presiunii din partea stateșpr dezvoltate europene. Ca urmare a rezultatelor din primul război mondial s-a destrămat principalul reper și simbol al său –Imperiul Otoman. În locul lui a apărut un stat național turc (în anul 1923 în Turcia a fost abolit sultanatul, iar în anul 1024 califatul).În Persia în locul imperiului Qajarilor a fost instituită o nouă monarhie –Pehlevi, care s-a orientat către rădăcinile istorice și din acest considerent a fost schimbată denumirea țării în Iran, în anul 1927.
Prăbușirea Imperiului Otoman a încurajat și activizat lupta arabilor care au început să-și obțină suveranitatea națională. Principalul impediment le-au reprezentat pozițiile Marii Britanii și Franței. Egiptul în anul 1922 se reorganizează în regat, numai că englezii își mențin influența asupra acestei țări:baze militare și controlul asupra canalului Suez.
În cadrul musulmanilor din India în perioada celor două războaie mondiale existau două tendințe: de sprijinire a naționalismului indian comun și de edificare a încă unui stat musulman. Adepții naționalismului pe bază identității religioase au reușit să divizeze țara și să creeze Pakistanul, prima republică islamică. Aceasta se întâmplă după cel de-al doilea război mondial, când se prăbușește sistemul colonial, care a permis popoarelor islamice să inspire alt aer. În context, în Orientul Mijlociu, după primii ani de război se formează un sistem a statelor arabe. La est, în afară de Pakistan, obține independența Indonezia musulmană, iar mai târziu și Malaezia.
La mijlocul secolului XX lumea islamică nu reprezenta un areal important și consistent. Potrivit evaluărilor, numărul musulmanilor în lume era în anul 1950 de 330 – 350 mln de persoane, ceea ce reprezenta 13 – 14% din populația mondială, puțin mai mult decât la începutul secolului ( a se vedea tabelul din anexe).
În cea de-a doua jumătate a secolului precedent are loc o explozie demografică în lume ca urmare a creșterii accentuate a populației din regiunile mai puțin dezvoltate, printre care se numără și cea islamică.
Unul dintre conflictele cu o bază etnoreligioasă l-a constituit în sec. XX cel dintre Pakistan și India. Ne vom concentra atenția pe conflictul indiano-pakistanez și pe dinamica conflictuală a acestuia.
Istoria contradicțiilor pakistanezo-indiene apare o dată cu apariția pe harta lumii în luna august 1947 a Indiei, altfel zis a Uniunii Indiene și a Pakistanului.
Marea Britanie le acordă statutul de dominioane independente, după ce într-un mod planificat și în grabă părăsește colonia imperială. Ambele tinere state tind să-și consolideze puterea. În consecință Pakistanul ca stat a fost constituit de două mari masive teritoriale, care nu interferau unul cu altul: Pakistanul Occidental (Pakistanul contemporan) și Pakistanul Oriental (Bangladeshul contemporan).
Între India și Pakistan s-a insituit o dispută legată de soarta celui mai mare teritoriu(cnezat/voievodat, circa 200 mii de metri pătrați) denumit Jammu și Kashmir.
Războiul/ conflictul care se axează pe importanța apei
În primăvara anului 1948 guvernul statului indian Panjabul de Est a sistat furnizarea de apă care Pakistan, care a fost reglementat pașnic, dar în acest mod i s-a arătat cât de mult depinde de vecinul său.
Convențiile temporare pentru apă au fost valabile până în anul 1960, ulterior acestea au fost substituite de Acordul pentru dezvoltarea bazinului râului Ind, care prevedea divizarea și distribuția resurselor de apă ale râului Ind și afluenților săi, pentru ca în trei râuri de est să fie folosite de India și în alte trei vestice de Pakistan.
Religia în secolul trecut reprezenta pentru politicieni un fenomen pe cale de dispariție. Hinduismul facil se împăca cu entitățile politice laice. Secularizarea avea adepți printre musulmani, dar islamul era foarte strâns legat de ideologie și politică.
Hinduismul și islamul s-au poziționat ca sisteme închise, ermetizate, unul față de altul în sistemul de credințe și reprezentări. Acestea întruchipau diferite metode și forme de autoidentificare în spațiul istoric și în cel politico-internațional. Hinduismul se orienta către un teren cultural propriu/local, către tradiția originală a Indostanului; pe când islamul în plan cultural era atras către o moștenire arabo-musulmană, „privea înspre Arabia”.
În afară de factorii cultural-religioși asupra naturii statelor exercita influență stracutura distinctă a societății lor. În India exista o cultură urbanp și foarte slab ierarhizată, bazată pe tradiție.
În anul 1954 Pakistanul semnează un acord cu SUA în domeniul apărării, care îl ajută să se reînarmeze și să-și majoreze numărul militarilor din propria armată.
India, în perioada anilor 1950, pune accentul pe o dezvoltare a industriei grele și insistă pe componenta militară. În toamna lui 1962 India este umilită de către China populară în războiul de frontieră. După aceasta cheltuielile militare ale Indiei au sporit de două ori, a crescut numărul militarilor.
În anul 1965 India a respins atacul militar al Pakistanului care a fost început în Kashmir. Cel de-al doilea război indo-pakistanez s-a desfășurat conform etapelor clasice. a. în aprilie-iulie 1965 au loc pregătirile de război;
b. în august, pe teritoriul din Kashmir ( la loc deschis și închis)se produc ciocniri;
c. în septembrie, război deschis, care este transferat de India dincolo de Kashmir, chiar dacă nu au îmbrăcat formele unui război total;
d. luptele de mare amploare se încheie printr-o relativă victorie politico-propagandistică și militar-pozițională a Indiei.
În luna ianuarie 1966, cu URSS în calitate de mediator, se încheie acordul de la Tașkent care remediază provizoriu chestiunea Kashmirului ca pe o contradicție principală în relațiile Indiei și Pakistanului. În prim plan este enunțată problema Pakistanului de Est.
După moartea lui Neru din anul 1964 tolul de lider a națiunii indiene i-a fost încredințat I.Gandhi. În țară avea loc o consolidare a scoetății și economia era orientată spre sectorul statului. Statul se consolida militar. Acest lucru a determinat India în anul 1971 să speculeze criza politică acută din Pakistanul Estic și să-i sprijine militar pe adepții separatismului și să fie creat un stat al bengalilor musulmani.
Inițiat de această dată de India – cel de-al treilea război indo-pakistanez- a fost cel mai extins și care a dus la un rezultat foarte important: capitularea armatei Pakistanului de Est la 16 decembrie 1971 și apariția unui nou stat în Asia de Sud, Bangladesh. Se spune că dacă nu ar fi existat o presiune din partea SUA și URSS atunci existența Pakistanului ar fi pusă astăzi sub sumnul întrebării.
Pentru că a pierdut partea de est a țării în anul 1971, Pakistanul insistă pe consolidarea societății și articulează accentele propagandistice pe construcția unei stat ce reclamă a fi o „mare putere” și pe consolidarea identității islamice.
După eșecul din războiul cu India, militarii, care au guvernat din anul 1958, bazându-se pe parlament, ales de către colegiul electorilor, transmit puterea civililor.
Liderul celui mai puternic partid politic „noul Pakistan” Z.A.Bhutto devine și șeful statului. În anul 1973 Pakistanul adoptă o constituție de tip parlamentar, chiar dacă rolul militarilor rămânea unul extrem de important.
Militarii au rămas arbitrii principali pe tema puterii. În anul 1977 ei comit o lovitură de stat, îl dau jos și îl execută pe prim ministrul Z.A.Bhutto. În țară este instituit unregim autoritar de tip islamic.
De la începutul războiului afgan, după introducerea trupelor sovietice în Afganistan, a sporit brusc rolul Pakistanului în strategia politică a SUA. Pakistanul a devenit un jucător cheie în situația regională, pentru că prin intermediul statului pakistanez era furnizat ajutorul pe care îl acorda Occidentul și statele islamice opoziției afgane (mujahedinilor), care luptau cu guvernul de la Kabul și cu armata sovietică. În această perioadă are loc o reînarmare a statului pakistanez și sunt oferite credite și tehnică militară de către SUA, subvenții de către Arabia Saudită și sunt furnizate tehnologii și arme din China. Pakistanul devine deținătorul avioanelor americane F-16.
În acei ani China socialistă și Uniunea Sovietică erau adversari strategici, iar Pakistanul era examinat de Beijing ca un aliat împotriva URSS-ului. Într-o atare situație autoritățile pakistaneze, neîntâlnind impedimente din partea SUA, a obținut accesul la tehnologiile chineze de producere a armei nucleare, concomitent și-a sporit nivelul de modernizare a industriei nucleare în baza realizării unor contracte importante cu firme străine și a achiziționat reactoare nucleare și de îmbogățire a combustiei atomice.
În anul 1986 șeful conducerii militare a Pakistanului generalul-președinte M.Ziya uly-Hak a declarat într-un mod indirect, dar foarte credibil că în fapt Pakistanul este capabil să fie o putere nucleară.
Deceniul anilor 1980‑a decurs sub semnul consolidării politico-militare a Pakistanului.
Pakistanul dorind să slăbească India a oferit tabere de antrenament separatiștilor sikhi pe teritoriul din Pundjab. După ce au fost neutralizați în anul 1984 sikhii au pregătit și realizat asasinarea Indirei Gandhi. A urmat un val al separatismului care a provocat o slăbire a Indiei pe întreg perimetrul central al acesteia, pe partea endogenă - la nord-est, mai întâi de toate în Assame, la sud –acolo unde acesta se întâlnea cu separatismul tamililor din Sri Lanka -și la nord vest, unde a izbucnit mișcarea pentru formarea statului sikh Halistan din Pundjab.
Separatismul a cuprins Kashmirul musulman. A izbucnit o răscoală locală, care a fost îmbrățișată de mai multe categorii sociale. Pakistanul a reacționat și a trecut din Afganistan, de unde se evacuaseră trupele sovietice, iar câteva mii de participanți din cadrul djihadului afganez erau legați de Kashmir.
Eforturile Indiei care a încercat să înăbușe răscoala din Kashmir a condus în primăvara anului 1990 la o tensiune în relațiile cu Pakistanul. Putea izbucni încă un conflict și India nu a insistat pentru că știa că Pakistanul o domină în sfera nucleară.
***
În arealul musulman de la sudul Rusiei, în proximitatea frontierelor sudice al frontierelor din Eurasia Centrală (Caucaz și Asia Centrală), sunt poziționate patru state independente și o autonomie –raionul de nord al Irakului, Kurdistanul Irakian. Toate au o formă de guvernământ republican. În spatele acesteia se ascund o diversitate de elemente ale democrației și autocrației atunci când sunt realizate atribuțiile de putere, iar formele existene de adminsitrare statală demonstrează o tipologie proprie:
— sistemul parlamentar al Turciei se află sub o presiune continuă încă din anul 2002, când la putere s-a instalat Partidul proislmic Dreptate și Dezvoltare.
— La sfârșitul anilor 1970 în Iran s-a instituit democrația islamică, care combină sistemul electoral parlamentar, liderul suprem spiritual (rehbara) și conducerea duhovnicească a teologilor șiiți.
— În raionul Irakul considerat kurd există un sisyem democratic, care dispune de un propriu parlament și un guvern autonom, dar în care se observă o concentrare a puterii în mâinile unei elite de clan și de trib.
— La finele anului 2001 în Afganistan a fost instituit un regim democratic care se bazează pe sprijinul trupelor SUA și NATO.
— Din anul 2008 Pakistanul a trecut la un sistem parlamentar, dar situația este dificilă din punct de vedere economic și pentru că trupele militare ale țării și-au propus să poarte un „război global împotriva terorismului”.
- Islamiștii.
Astăzi când vorbim despre islamiști ne focalizăm pe salafiții radicali care reprezintă o amenințare.
În Asia Centrală clasificăm în trei categorii ale islamului:
- islamul oficial (în Europa și SUA se consideră că regimurile din Asia Centrală sunt antiislamice, dar care împărtășesc și se sprijină pe islamul conservator);
- islamul popular, o categorie electică;
- islamul radical.
***
Rolul sporit al Turciei care tot mai intens începe să influenţeze geopolitica regională, relevă că jocul în care europenii şi americanii vor miza pe factorul turc (chiar dacă nu este un stat UE) în scopul realizării unor proiecte care nu i-ar permite Rusiei să saboteze iniţiativele europene şi euroatlantice în domeniul energetic.
Un rol special pentru securizarea frontierelor și descurajarea terorismului îi revine Organizației Tratatului de Securitate Colectivă, care a fost fondată de Moscova și în care sunt parte componentă și câteva state din Asia Centrală.
OTSC este concepută ca o organizație ce conferă o integrare în sfera de securitate. Conform statutului OTSC, statele participante la Tratatul de securitate colectivă din 15 mai 1992 activează în strictă conformitate cu angamentale asumate de statutul ONU, de hotărârile Consiliului de Securitate al ONU și care se conduc de princiipiile recunoscute de dreptul internațional. Statele care au aderat la OTSC sunt Rusia, Armenia, Kârgâzstan, Belorusia, Kazahstan, Tadjikistan. OTSC a semnat un acord în 2010 un acord cu ONU care îi conferă rolul de participant la procesul de stabilitate și securitate regională și internațională, inclusiv calitatea de pacificator internațional. Principalul obiectiv al organizației constă în asigurarea stabilității și securității în regiunea Eurasiatică, în mod special spațiul postsovietic.
***
În cadrul statelor cu o compoziție islamică obervăm tendințe centrifuge care subminează frontierele de stat. Destructurarea se manifestă pe liniile demarcării diferențierelor etnice, în zona problemelor de apă se reflectă o contradicție etnică, sectantă și etno-confesională. În marele spațiu geopolitic, aidoma Egiptului, în India se observă fenomenul difuziei puterii, slăbirea statului ca instituție de instituire a violenței. Se evidențiază două niveluri politice: la nivelul superior remarcăm statul și societatea urbană, deschisă, iar în cel de-al doilea nivel distingem o democrație marginală (tribală, comunitară) și o societate rurală închisă ermetic.
Opoziția militară radicală, așa zisa Internațională islamică –în formă ilegalistă- acționează în ambele niveluri, atât în cel superior cât și în cel inferior. Grupările militare ale DAESH și Al Qaida tind să submineze și să distrugă ordinea existentă și obțin anumite realizări în acest sens, apelând la dezecelibrele istorice și contextele regionale.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu