Motto:
„Plugarul a venit
Şi a arat
Ţara lui Abel!...
Să fi fost, oare, Cain?...”
ÎnGERUL NOSTRU
Când a sosit, din Republica Moldova, în Clujul universitar, cu o bursă, tânărul basarabean Octavian Sergentu avea deja în tolba sa poeme întregi, dovedind o remarcabilă asimilare laborioasă, intuitivă, a operelor unor mari creatori de limbaj, români-moldoveni, precum, şi iată doar câţiva, dintr-un lung şir, Mihail Codreanu, George Bacovia şi Nicolae Labiş. Propensiunea spiritului său creator, spre cunoaşterea geometriei (geo)politice a Uniunii Europene, însă şi a terorii şi prăbuşirii unui întins Imperiu al Răsăritului, nu l-a îndepărtat de artă, dimpotrivă: poezia sa a sporit în complexitate, devenind în acelaşi timp jurnalist, publicist, autor de articole şi eseuri politice, analist-politolog, genuri cu totul prodigioase ale culturii scrise, acestea l-au transformat pe creatorul de poezie Octavian Sergentu într-un scriitor complet.
Volumul său de debut ÎnGERUL NOSTRU (Casa de Editura DOKIA, 2010, Cluj-Napoca) reprezintă, din tot ceea ce a publicat până azi, prin reviste, o antologie esenţială a gândirii şi concepţiei unui om, ajuns sub aspre timpuri, în jurul vârstei mitice de 33 de ani – a Mântuitorului Isius Christos: „... Sunt beat după fecioara/ căreia i-am pierdut inelul./ Ea mă aşteaptă în pragul unei traduceri/ Sau în faţa unei ştiri/ La rubrica pierderi/ fiindcă aceea matrimonială,/ nu mai există! (...)/ Sorbeam din vinul pe care/ L-am abandonat/ Cu mulţi ani, în urmă,/ în Era lui Gorbaciov./ Şi, nemairostind vorbe,/ pe stradă/ Le transmiteam prin mesaje/ De pe Net:/ Şi ele reclamau să facem dragoste, on line,/ Iar nouă ni s-a blocat tasta/ De care depindea/ Întreaga noastră viaţă!...” (Istorie recentă)
Milenarist, în sensul terorii şi presiunii cronologiei evenimentelor, tânărul OCTAVIAN SERGENTU structurează o crudă, ironică şi aspră viziune nu autoreferenţială, cât transmodernă, paradoxală şi... europocentrică:
„Conflictul istoric/ Dintre autonomiile căptuşite în dosul inimii/ Ce nu mai sunt explicite! (...)/ tăiem doar caşcavalul, în felii/ ca pe un contract.../ Şi iarăşi producem planul anticriză/ Confuz,/ precum covrigul de sare;/ Vine un credit ipotecar/ De la banca cu soluţii,/ Care nu pune condiţii/ de creare/ a unui nou guvern/ de Uniune Naţională!..../ Încărcând ştiri, pe itnernet/ Şi oferindu-ne nenumărate calamităţi/ expuse la televizor,/ Şi la radio/ Ne rezervăm greve şi proteste/ iubiri interzise/ Şi lacrimi!...” (Manipulare).
Expresivitatea a devenit metapoetică, în cazul lui Octavian Sergentu, scânteind peste fragilitatea, derizoriul, relativitatea existenţei, avându-şi sursa în „întortocheatul destin (geo) politic al timpurilor”, al sfârşitului de secol: „licăriri de comete” (prevestitoare de rău); „anotimpuri vărgate” (şi „îngheţate”); „perechi de erori”; „coduri, la altitudini”, „violenţe şi altercaţii verbale”; „cobitoare stafii”; „greieri – dansând în rouă/ descoperindu-şi Casa, Masa şi Ţara...”, „Căci fiecare îşi vinde haina/ Ca pe propriul suflet,/ fără să mai gândească la dreapta,/ Sau la stânga politică,/ La imperii, sau la enclave,/ La marele Rock şi Folk,/ Uitând şi de proximitatea Iadului/ Şi a Raiului,/ De literatură şi de viaţă/ Strecurată/ în paşapoartele biometrice/ Cu cifra hidrei/ Ori a Satanei! (...)/ Mişcarea de Reîntregire/ a Spiritului/ Trupului şi Faptei,/ Ce pot schimba cămăşile, de pe noi,/ Dar nu ne pot lua ochii/ Care fug după stele/ şi înălţimi/ respirând vocale de mărimea portocalelor!...” (Jocul Mijatca).
Talentul cu totul de excepţie al poetului OCTAVIAN SERGENTU îl ridică, unduitor, deasupra uscatei şi aridei expresivităţi a eseistului, editorialistului şi analistului politic. Intuind gramatica şi codurile interioare ale metaliteraturii, el concepe o poezie originală şi proaspătă, la antipodul conceptelor aleatorii şi mişcătoare. Şi întâlnim foarte rar aceste fenomen, umiditatea (şi nu secitatea) e vegetală, ca infinitele tulpini ale pădurilor tinere, adăstând, verticale, limpiditatea, lumina. Iată o mostră subtilă, discret labişiană, amintindu-ne „soarele, scurs pe pământ”, austeritatea şi asprimea tatălui-vânător, în celebra Moarte a căprioarei:
Şi îngerii plâng după tine, tată,
Ah, cât te iubesc!... Cum te strig!...
Să revii în viaţa de altădată!...
Şi îngerii plâng pentru tine, tată,
Ţi-au dat aripile, să vrei în paradis,
Când lacrima lor cădea pe faţă
Şi ne întrebau cât mai rămâi de trist?!...
Poate că îngerii noştri respiră
Şi ne cântă, din depărtări,
Vechea noastră inedită idilă,
Rătăcită, în sens şi uitări!...
Poate că îngeri suntem chiar noi,
Care purtăm calvarul sau poama,
Ce zace într-un vechi butoi,
Şi are doar mireasmă de toamnă!...
..........................................................
Poate că ei au plecat, în amurg,
Spre alte tărâmuri astrale,
Şi ne încălzesc la vreun nou rug
Cu alţi îngeri, cu alte icoane...”.
Acest splendid şi laconic poem este capodopera, care dă (şi) titlul volumului: ÎnGERUL NOSTRU (şi, fiind la singular, ne gândim să-l întrevedem-întrepătrundem pe acela care ocroteşte Patriile: îngerul Mihail). Rareori întâlnim, la un poet – şi este acesta şi cazul tânărului OCTAVIAN SERGENTU, drama ascunsă cu stoicism, în străfunduri, în adâncimile spiritului, asemenea incandescentei lave a vulcanilor. Fosforescenţele expresiei estetice vor năvăli, măcar ele, cândva, la suprafaţă?... Suferinţa crudă, tăinuită, seculară, erupe, printre vocabulele versurilor: „Am obosit să tune cerul, înnourat, în mine/ Şi stelele să se ascundă/ Când vin multe ploi,/ Să te blestem, să te urăsc, cu stângăcie/ Şi-apoi să te doresc,/ Când suntem Noi!...”/ „Am obosit să tot aştept minciuna,/ respirând pe buze,/ Ca zâmbetul şi camuflatul tău sărut,/ Care striveşte mult mai rău, ca labele meduzei;/ Am obosit să fie slut!...” (ÎnGERUL NOSTRU) Octavian Sergentu are un nume straniu, tranşant şi simbolic, ca un pseudonim, trimiţându-ne spre amintirea altor minunaţi vizionari, ca nume ostăşeşti, din naştere: precum cel al lui Vasile Militaru, dintre războaie, căpitan de lungă cursă al închisorilor comuniste. Poetul îşi împlineşte, ironic-bacovian, „toate profeţiile politice”, în ciuda „vremurilor parşive” şi a „divorţului timpului”.
„Departe eşti şi tist e ceasul
Ca telefon-i mut şi nici nu sună!...
Parşiva vreme dă impasul,
În inimă e cataclism şi e nebună!...
Şi nu te întorci, din depărtare,
Să spargi un vis aproape infernal,
Să redevii iluzia din zare;
Şi inima, ce bate la plural!”
Promisiunea, paradisiacă, este ironică, stingheră şi nesigură, fruct al unui viitor incert, pâlpâind şi neştiut:
„În părul tău se vor împleti trandafirii
Şi luna îţi vor aduce-o, din cer,
Când stelele se vor azvârli, în pâlpâire,
Frumoasa mea, din amintire,
Revino în viaţa mea, ţi-o cer! (...)
Îţi aduci aminte cum, odată,
Îmi vorbeai de sufletul-pereche şi de zbor,
Că despărţirea e o erată
Ce n-am înlăturat-o, din calculator.
Şi-acum, când totu-i vers şi nostalgie
Şi norii fioroşi şi-au făcut turn, în cer,
Frumoasa mea, din amintire,
Ce a fost dorinţă, astăzi este stingher!...”
Octavian Sergentu îşi concentrează poezia, aproape epigramatic-aforistic, căutând esenţa şi atunci, metapoezia se transformă în catren, sau în haiku, paradoxale şi memorabile metafore, înfruntând perisabilitatea dogmelor şi ideologiilor:
„Există cea mai mare trecere, în lume,
Când vine vreun ceas al vânzării!...
Vorbesc doar arginţii...
Şi crucile, de pe mesele Tăcerii!
....................................................
Toamna aceea, prin care o doină
Cânta, după ploaie!...
Voievozii alergau după războaie
şi minuni,
Meşterii ridicau cetăţi
Şi o mănăstire, sub soare...
Prin toamna aceea a trecut şi Ana,
Care spre Manole venea!...”
N-ar fi exclus să întrevedem, cumva unilateral, Simbolismul politic al titlului acestui volum, ÎnGERUL NOSTRU. Până în 1991, poeţi precum Josef Brodski, Grigore Vieru sau Anatol Ciocanu vorbeau, doar pe şoptite, despre gerul din Extremul Răsărit al Imperiului sovietic. Astăzi, ne-aminteşte Octavian Sergentu, nu mai este de vină frigul acela imperial, ci gerul dinlăuntrul sufletului nostru. Sunt toate acestea metafore şi simboluri incredibile, la un creator tânăr, netrecut (slavă Domnului!) prin vechi politici, ori lagăre de concentrare!
Astfel este şi acest sclipitor Haiku, închinat sfârşitului rănilor şi tuturor durerilor:
„Rănile au făcut aripi
Şi defilează, prin nori,
Caută durerile, toate,
În alte aripi de visători!...
..........................................
Peste Ţări, ape şi Mări,
Cu întregul alai de îngeri
Îşi petrec lacrima-n poveri!...
............................................
Rănile tale scriu poeme
Care n-au fost citite, cândva,
Umbra le creşte copite de căprioară,
Ca suferinţa să poată umbla!...
...................................................
Râuri şi mări, în zare,
brazi, plopi, codri, sub cer
Sate, cetăţi, oameni, oraşe –
În arşiţă şi în ger!” (ÎnGER)
Oraşul suferinzilor seculari, sub un sceptru imperial prăbuşit, este asemănat de poet cu cetatea, arşiţa şi oamenii NINIVEI a profetului Iona. Iar neamul – e Poporul lui Ezekiel, în exilul babilonian:
„Oraş al stingerii şi învierii noastre,
Bolnav de-atâtea bocitori,
La porţi!...
Desculţi să trecem, ca proorocii
Graniţa!...
Toţi, la un loc!...”
Octavian Sergentu ne apare, astfel, în volumul „ÎnGERUL NOSTRU”, în egală măsură, un vizionar politic şi mitic, într-o eră în care, iată, se pot împlini toate profeţiile politice”. Un vizionar original, îndrăzneţ şi paradoxal, de la care ne putem aştepta la importante realizări, în domeniul Artei şi Culturii scrise româneşti şi europene, de mâine.
Constantin Zărnescu
Cluj-Napoca, anul 2010
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu