Nu ştiu dacă solidaritatea poate fi invocată în perpetuarea prostiei, grotescului sau a minciunii. Evident că minciuna este de multe ori tolerată. În memoria ei au fost şi sunt scrise legende, croite destine şi cetăţi în societăţile de azi, dar şi de mâine. Minciuna devine graţioasă, îmbrăcând uneori chiar forma de virtute umană. De la comunism, cretinism şi creştinism nu este o cale atât de lungă şi bătăioasă, iar uneori formula conveţuirii, sub apanajul idelaului de solidaritate, chiar se practică. Ne-o demonstrează cu prisosinţă maeştrii care au cochetat cu „Solidaritatea” poloneză.
Lecturam recent în publicaţia „România Liberă”, din 16 Februarie 2011, dialogul dintre Andrei Pleşu şi polonezul Adam Michnik -„Cum să îi ierţi pe comunişti”- şi priceperea mea subţire referitoare la disidenţă îmi sugera că atunci când vrei să-i induci publicului o mostră de neadevăr, e posibil să-ţi reuşească. Sincer, mă revolt sufleteşte când îmi imaginez cum disidenţa a îmbrăcat forma „rezistenţei luptătoare”, cum „sinceritatea” ca formă de turnătorie a prietenilor, camarazilor a devenit pentru disidenţa controlată o armă înfiorătoare contra sistemului. Poate nu pricep eu că disidenţa alterată sau controlată ar fi acceptabilă şi un act aprobatoriu în cazul în care „sifonarea” sinceră, ironică nu ar produce victime. Evident, după comunism procesul justiţiar a devenit unul ridicol, abject, un act grosier şi impardonabil. Deţinem mulţi pacienţi care revendicându-şi lipsa propriei culpe justifică în nobile ţeluri acte de trădare şi totodată devin acuzatorii persoanelor care ar fi pactizat cu sistemul. E ca în cazul unor disidenţi care se erijează ca victime a represiunilor comuniste şi când îi întrebi, de e nu au pătimit în puşcării şi carcere, îţi invocă scuza că „ancheta” ştia că la ei sinceritate e una nativă. Am citit în mass-media românească cazuri în care erau acuzaţi fiii, care cu consimţământul părinţilor, ar fi dat cu subsemnatul, salvându-şi propria piele, dar şi pe cea a familiei.
Unul din luptătorii anticomunişti de referinţă ai României, profesorul Raul Volcinschi, când a intrat în posesia propriului dosar, a dat de notele unui „informator”pe care îl ştia, pentru că însăşi s-a recomandat profesorului. Acesta a fost delegat în calitate de „informator” încă din momentul când profesorul Volcinschi ieşise din temniţa securităţii comuniste. Trebuia să-l supravegheze pe profesor, dar s-a autodemascat, explicându-i profesorului că era constrâns de sistem(avea o fiică la care ţinea mult şi pentru ca ea să reuşească să intre la facultate trebuia să facă o în paralel cu serviciul şi munca mizerabilă de „informator” pe care o detesta), aşa că-l rugase pe profesorul Volcinschi să-şi scrie singur, cu prpria mână „notele”, el urmând ulterior să le prezinte ofiţerilor, celora care-l obligase, numai că dorea acesta ca informaţiile să corespundă cu aproximaţie de realitate. Adică, ce făcea profesorul în cutare sau cutare zi. După mulţi ani profesorul Volcinschi şi-a citit dosarul care cuprindea 124 de volume în care existau şi acele „denunţuri”, scrise de profesor şi transcrise de „informatorul”său. Şi atunci se întreba profesorul Volcinschi: pot eu să-l consider un călău de-al meu, ca pe cei care m-au torturat? În nici un caz.
Nu este un act de indulgenţă faţă de propriul „informator”, nici de „iertare”, ci mai degrabă de compasiune.
Câți dintre noi își analizează și interpretează faptele, fie și subiectiv? Exact ca în ”dilema deținutului”- între a accepta miza pusă în joc sau a renunța la aceasta. Să te resemnezi sau să-ți reproșezi asimilarea. Integrarea în sistem are loc pe două căi: prin acceptare directă sau indirectă. În cazul în care respecți regulile sistemului nu ți se violează spațiul intim, iar circulația în sistem este una acceptabilă. Poți să nu știi că aparții sistemului, această idee ți se inoculează pe parcurs. În cazul evadării din pereții sistemului ți se inoculează frica și spaima. Sistemul e ca și inchiziția, ce și-a închipuit că rolul ei este de-a reduce pe alții la tăcere sau ai petrece în mormânt. Ți se stoarce iluzia libertății și îți comunică sentința, condamnarea de nebun. O iubire poate fi risipită în lucruri fără valoare. Cred că lumea este o mare vastă în valurile căreia se scaldă doar mincinoșii. Ultimii vreau toate bunurile de pe pământ și deschid majoritatea parantezelor politice. Așa cere sistemul!
M-am trezit din excursiile imaginare dominate de slăbiciuni și interpretări subiective. Ne mândrim că societatea a îmbrățișat valorile democrației și a proclamat drepturile și libertățile omului ca principii esențiale în stat. Decorul a fost schimbat, dar mă întreb dacă a fost evaluată calitatea?
Trecem la obiect şi observăm că Andrei Pleşu l-a introdus pe polonezul Adam Michnik în polemica Muller-Liiceanu pe tema disidenţei sau non-disidenţei intelectualilor români sub comunism.
Adam Michnik a primit „provocarea" atacândul pe Gabriel Liiceani, dar şi dând sentinţe doar de el ştiute. Şi nu este vorba că atunci când aduci vorba despre Herta Muller să vezi plecarea ei dn ţară ca pe un act de fugă faţă de prigoana sistemului comunist adresat intelectualilor cu altfel de gândire decât cea impusă sistemului. „Solidaritatea” s-a manifestat ca o disidenţă, nu ca o rezistenţă luptătoare contra sistemului. Şi se contrazice intelectualul polonez când îi ia la rost pe Liiceanu şi Muller când afirmă că există situaţii în care „tăcerea este un act eroic”. Este adevărat, ceea ce spune Micknic, că teroarea din România era comparabilă cu cea din China în perioada revoluţiei culturale. Nu atât de mult supără ceea ce spune „speculativ” vorbind despre lecţia democratizării cât asocierea lui Soljeniţân la curentul „troţkist”(?!). De la Adam Mickinc citire, aflăm că intelectualul de factură ortodoxă rusă Alexandru Soljeniţân a fost „troţkist” şi „troţkismul”, în esenţă ateu şi cominternist, presupune asocierea la dogma ortodoxă. Aici vorbind de „mostra de gândire bolşevică” despre care ne spune Adam Micknic, culmea apelând la un bolşevic, care a impus teroarea ca armă politică. Şi este curios cum poţi să îl asociezi pe Lev Troţki, asociatul lui Lenin, cu disidenţa rusă?! Asta chiar că n-o înţeleg.
Unele partide comuniste chiar și pe Iisus Hristos a voit să-l facă precursor al ideologiei lor, confundând libertatea cu ștreangul, creștinismul cu cretinismul și Muntele Atos cu Mauzoleul lui Lenin.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu