Miturile politice ne aşează faţă în faţă cu realităţile noastre afective şi ne prezintă un tablou funest în care misterul „ideocraţiei” pare să fie subminat de noua formulă, cea de lobbycraţie, care ne ispiteşte experienţa ochiului analitic. Lobbycraţia nu doar s-a impus în societatea actuală, luând locul ideocraţiei, asumându-şi, pe alocuri, valorile ideologice a diverselor curente politice. Actualmente, nu se mai poate vorbi mai ales în Europa Centrală şi de Est de echipele politice care îşi aleg în viaţă soluţii unice, singulare, aspiraţiile unui curent politic, ci mai degrabă nişe de impune a propriilor viziuni asupra socio-politicului şi o carieră prognozată. Din acest considerent traseismul politic nu mai pare un act abominabil, ci o şansă de parvenire în viaţa politică. Astfel vom descoperi diverşi experţi, analişti, politologi care îşi schimbă culoarea şi direcţia politică.
Indubitabil, viaţa politică este structurată şi de alte organizaţii decât partidele. Acestea sunt grupurile de inerese, numite de asemenea, grupuri de presiune. Ele se pt manifesta inclusiv în viaţa social-politică şi cu atât mai mult în viaţa partidului. Ele au fost acuzate, într-o anumită perioadă, Franţa că ar constitui o ameninţare la adresa unităţii naţiunii şi nu au obţinut vreodată recunoaşterea juridică a lobby-urilor americane. Dar trebuie să spunem că ele sunt indubitabile sistemului democratic, întrucât exprimă un pluralismul democratic. Literatura de specialitate a definit grupul de interes ca fiind o organizaţie, care apără şi promovează interesele pe care la gestionează, că aceasta va căuta să influenţeze puterea publică. Gupul reprezintă o familie socială aidoma şi îmbracă diferse forme sociale. Şi ele se manifestă inclusiv în cadrul partidulului sau al altor asociaţii, comuntăţi, întrerinderi sau etnii. Cuvântul “grup” poate fi întâlnit în expresiile: grup de interes” şi “grup de presiune”.
Conform definiţiei clasice a lui David Truman, un grup de interes este “orice grup care, în baza uneia ori a mai multor atitudini împărtăşite, solicită altor grupuri din cadrul societăţii instaurarea, menţinerea sau sporirea formelor de comportament care corespund atitudinilor împărtăşite”.
Grupul de interes este vazut ca “un grup de atitudini împărtăşite care avansează anumite revendicări faţă de alte grupuri ale societăţii” (Truman 1962).
Viaţa publică românească a presupus adoptarea modelului grupurilor de interese care s-a manifestat la cel mai avansat mod, lobbycraţia. O formă de succes a lobbycraţiei a constituit-o Uniunea Democrată a Maghiarilor din România, organizaţie etno-culturală, exclusivistă, care s-a impus în diverse forme de guvernământ, atât de dreapta cât şi de stânga.
Pe parcurul celor 20 de ani de existenţă a democraţiei în România, am asistat la diverse devieri de opţiuni politice ceea ce-a relevat caracterul vulnerabil de moralitate al societăţii, dar profund democratic. Astfel am asistat la migrarea PD-ului(actualului PDL) de la stânga la dreapta, coalizarea cu forţe liberale de dreapta; alianţe şi formule de guvernare stânga-dreapta(PDL-PSD+UDMR) sau (PSD-PNL-PC); etc.
În anii 1999-2002 se naşte iniţiativa social-liberală lansată de vizionarii social-democraţiei europene Tony Blair şi Gerhard Schroder. Social-democraţia europeană nu este deloc unitară īn abordarea identitară. De la soluţia social-democrată a lui Lionel Jospin care propunea un socialism īmbunătăţit īn problema socială până la tendinţa exprimată prin axa Londra–Berlin de new labour, care propune un „social-liberalism”(în fapt social-democrată), o a treia linie politică, care presupune un compromis īntre cele două curente principale, se caută noi moduri de conturare a unei noi identităţi social-democrate la nivel european. Doctrinar, la începuturi, social-democraţia şi-a propus abolirea sistemului capitalist şi înclouirea, prin metode paşnice şi democratice, cu cel socialist. Mai târziu, social-democraţia abandonează ideea abolirii sistemului capitalist, respinge lupta de clasă şi marxismul(1959, PSDG, Godesberg).Mai târziu, instituie proiectul vizionar a „A Treia Cale”, prin abandonarea unei abordări tradiţionale şi necesitatea de adaptare la lumea modernă(Blair, Shroder, Stoltenberg, Persson).
Iată de ce mi se pare normală abordarea de azi a relaţiei PSD-PNL-PC din perspectiva unei soluţii social-democrate, decât a uneia liberale. Or, social-liberalismul a fost expus şi promovat de liderii social-democraţiei europene. Trebuie să precizăm că şi Partidul Naţional Liberal a traversat profunde schimbări interne, în care descoperim apariţia la vârfurile puterii a echipei UFD(Uniunea Forţelor Democrate), care cocheta cu un conservatorism-reformator. Vom observa prin prisma ecourilor postrevoluţionari localizarea de grupuri socio-politice care s-au regăsit în diverse formule şi culori politice. Acest lucru nu este unul condamnabil şi nici dezgustător, pentru că societatea este într-o continuă transformare socio-mentală.
Mai grav şi cutremurător ar fi relansarea de soluţii antidemocratice şi de coerciţie în societate, relansarea de modele politice ingenui, care ar crea confuzie şi ar revigora fantome ale extremismului politic. De aceea, mă înspăimântă că, în ultima vreme, „cineva” din răsputeri îndrăzneşte să revigoreze şi să promoveze în spaţiul public curentul „neotroţkist”. Acest(şti) „cineva” acreditează ideea că Troţki şi „troţkismul” este distinct faţă de „stalinism”, încât ideea comunistă în viziunea lui Troţki ar fi fost una benefică. Mai întâi de toate, îmi displace ideea ca omului să-i fie băgată confuzia în spaţiul mental. Lev Troţki a fost un acolit a lui Stalin, tovarăş de căpătâi, care a impus violenţa şi teroarea ca mod de acţiune politică. Diferenţa între Troţki şi Stalin constă în aceea că primul grăbea instituirea „terorismului politic” la scară planetară, în contrast cu cel de urmă, care etapiza procesul de comunizare a lumii. Actualmente, cei care au pactizat făţiş cu regimurile comuniste, unii erijându-se în desidenţi, ni-l prezintă pe Troţki ca un erou al disidenţei comuniste. Ideologul comunismului care a instituit teroarea sufletelor nevinovate este prezentat ca un model al „disidenţei anticomuniste”. Şi gluma se îngroaşă atunci când observi că există consumatori ai „neotroţkismului” la oameni pe care îi certificai ca fiind normali. Ipoteza mea constă în aceea că domeniul psy este deja calat de potenţiali clienţi care ar înghiţi noua mostră a unui nou „tătuc” al popoarelor.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu