L İ M P E Z İ R İ L E M İ S T İ C E A L E S U F L E T U L U İ

Motto : Să te cufunzi în miez de noapte-n mare, Talazuri să te poarte spre-nceput, Să simţi în zbor nostalgic o chemare A veşnic metamorfozatului de lut...

Volumul de poeme „Î N S P R E O B Â R Ş İ İ – l i m p e z i r i –“ scos la lumină de Editura FILARMONIA(Cluj-Napoca,2012) în condiţii grafice impecabile, este semnat de omul de cultură clujean Mihai Georgia. Semnalul editorial are un itinerar îndelungat şi, după cum mărturiseşte autorul, este făcut public doar la sugestia prietenei sale, romanciera Delia Cenan. Încă de la început se precizează că „scrierile din acest volum sunt ecoul unor stări aparte de spirit, de dileme fierbinţi, dar şi de trăiri subiective – pe marginea relaţiei om – transcendent ; de nostalgia întru străluminare şi limpezire, după puritatea basmului şi a închipuirii mitice“. Mesajul liric astfel anticipat este consistent şi convingător, succedându-se, de la simplu la complex, pe întreg parcursul grupajelor de versuri, ca într-un mirabil periplu iniţiatic. Volumul debutează cu „Poemele naive“, care luminează, ca un „roi de diamante“(p.13,„Rondel“,7 octombrie 1974), ca nişte „stropi de speranţă“(p.17,„Lumină“,19 septembrie 1975) – prima tinereţe a autorului, cea de pe băncile şcolii. Al doilea capitol Îi este închinat Lui, Baciului Iisus, întâlnit, „ca supt un divin, străluminat pridvor“(„Un cânt“, p.24) – sub egida satului maramureşan Ieud, locul ales de Mihai Georgia, în urma absolvirii facultăţii, pentru a le preda limba engleză coconilor, copiii de „os domnesc“ai Maramureşului voievodal – supranumit „Tibetul României“ de către cunoscutul şi regretatul filosof clujean Ioan-Viorel Bădică. În creativă „polemică“ relativ la colegul său de catedră şi vecin de apartament de la Ieud, viitorul mare poet Ioan Es.Pop, autorul contrapune faimosului volum „İeudul fără ieşire“(Cartea Românească, Bucureşti, 1994), aceste „Poeme ale Ieudului CU ieşire... ...spre EL !...“, adică spre IISUS. În continuare, Mihai Georgia evocă „vremea de zâmbiri caline“ în care „împăunaţi poeţi la glorie cată“(„Sindrofie într-o cârciumă în demolare“,p.31) a „Iepocii de Aur“(„Epoca“ Ceauşescu). Cu aplomb, se face referire la atmosfera apăsătoare, de plictiseală, de „zbatere deşartă“(„Deşteptarea“,p.35), de zadar(„Aşteptare“,p.44) a dictaturii comuniste, punctate de câte o acalmie împărtăşită de autor, din când în când, la câte-o votcă, cu prietenul şi colegul său de facultate Artur Şofalvi – căruia îi dedică ultimele patru poeme „din Iepoca de Aur“. Urmează un al patrulea capitol, intitulat „Ontice“, consacrat existenţei, onticului, uneori firesc, alteori straniu, halucinatoriu. Aici, primind „revelaţia vieţii“(p.47), poposim într-un „Miez de noapte clujean“(p.48) amintind de feeriile sibiene ale poetului Radu Stanca. Simţim apoi antiteza, discrepanţa dintre „Îmbătrânire“(p.49) şi „Eternizare“(p.50), iar „aerul tare al dimineţii de toamnă“(p.51) anticipă „crâmpeiul de libertate“ al „Întrupării“ (p.52), adică al trecerii noastre prin această lume în consonanţă cu Divinul – poem consacrat memoriei lui Lucian Blaga. Capitolul se încheie cu un „Ciclu“ de două „Poeme halucinatorii“(p.60-62) sortite să „elibereze, prin rostire, câte ceva din clocotul de gânduri şi vârtejuri arse în străfundurile de taină ale sufletului“ – alcătuit parcă dintr-o „puzderie de cioburi de oglinzi“.(Vezi : Mihai Georgia, „Visul regenerator şi « Visul... » shakespearian“,în „Steaua“ nr. 5-6-7/1991.) Printr-o ingenioasă alăturare a literei „P“ la începutul titlului - „Ontice“ – al acestui capitol, ia naştere a cincea grupare de versuri a carţii : „Pontice“, adică poeme scrise la mare(Pontul Euxin) şi inspirate de către mare. Albastrul marin, alăturat cerului pontic - azuriu – îi evocă poetului „ochii Fecioarei de soare“(p.65) – în care „Voroneţul taine unduieşte“, stârnind reverberaţii cosmice „Către dalbul soare, ce nimbu-şi roteşte/ Învăţând să-şi verse focu-n româneşte“, dar şi la scara întregului univers - „Întregul cer şi marea, pământul – uni – vers“(p.68). „Glossa(în metru eminescian)“ de la p.66 este un explicit şi metaforic demers înspre Obârşii, trimiţând direct la Geneza biblică : „Talazuri să te poarte spre–nceput,/ / Să simţi în zbor nostalgic o chemare / A veşnic metamorfozatului de lut...” * Urmează, fireşte, al şaselea capitol, intitulat „De dragoste şi dor“ şi ilustrat – cum altfel? – prin celebrul Sărut al lui Constantin Brâncuşi. Aici, în căutare de dragoste absolută, de „sărbătoare a visului de creste“(p.75), Mihai Georgia ajunge la chintesenţa mesajului său poetic : dragostea de Stihiile, de Obârşiile dintru care este purces, el, „cel mai valah din Pământul acesta,/ Pe troiţa vremii dulce răstignit.” (p.84-85). * ...Şi ca o încununare a deschiderii fiinţei carpatice înspre sufletul planetei(Vasile Andru), adică a deschiderii limbii române, prin traducerea în limba engleză, înspre universalitate, volumul se încheie cu un „Colţ englez“. Acesta cuprinde trei mici compoziţii din luna decembrie 1983, de pe când la Ieud, Maramureş, profesorul Mihai Georgia îi învăţa engleza pe coconi, câte o traducere în limba Albionului din Radu Stanca şi respectiv Nichita Stănescu, şi, în final, versiunea britanică a două poeme Haiku – în metrică japoneză – scrise de poeta şi epigramista Ana Marinoiu, fostă învăţătoare în satul Boju, aflat la 17 km de Cluj. * Ca un iscusit şi minuţios arhivar al propriilor trăiri şi emoţii, poetul clujean Mihai Georgia îşi relevă în stihurile sale sentimentele şi raţiunea inimii, strămutate într-o misterioasă, mistică proprie colecţie vizionară, în care empatia divină reconstituie chintesenţa lucrurilor alterate şi nealterate. Poezia lui Mihai Georgia tinde să creeze punţi între oameni şi între diverse lumi şi timpuri, să restaureze dragostea pentru patrie, aspirând totodată la realizarea unor idealuri sacre, la înfăptuirea unor fireşti năzuinţi şi frumoase vise. Indubitabil, aceste versuri ne fac să trăim o adevărată magie a cuvântului, dezvăluindu-ne sensurile profunde – mistice – ale timpului pământesc – racordat la timpul veşnic, divin – printr-o memorie neostenită, prin prospectarea unui univers sublim. În poemele lui Mihai Georgia, scrise într-o etimologie a culturii care invocă inspiraţia divină şi sacralitatea, intrăm într-o mirifică meta-poetică, în care strălucesc, ca repere pe firmamentul literelor româneşti, nume ca : Mihai Eminescu, Vasile Voiculescu,Mircea Eliade, Lucian Blaga, Nichifor Crainic, Marin Sorescu, Nichita Stănescu, sau Radu Stanca. Respingând poezia consumistă, de faţadă, de „zâmbiri caline“(p.31,„Sindrofie...“), sau pe cea scrisă la comandă, slăvind pe „Marele Cârmaci“ al „Iepocii de Aur“, versurile la care ne referim se dovedesc a fi un demers profund, izvorât dintr-un suflet pur, ca mărturisire a unei lumi inseminate în sfinţenie. Aici măştile sunt de prisos, suferinţa sau teama se transfigurează în sacrificiu întru cuvânt, într-o lume a trăirii mistice aspirând la valorile şi idealurile unui tărâm sfânt : „Simt/ În străfunduri/ mereu/ Profunda/ tainica/ străfulgerare/ A straniei/ A fireştii/ Încolţiri.“ (p.50, „Eternizare“, 2 decembrie 1982) ; sau, în acelaşi registru : „Când vei citi în Cartea Vieţii/ Printre alte lucruri/ Despre mine/ O lacrimă-ţi va picura/ Serafică/ O mică pată/ În formă de inimă/ Pe cerneala tipografică.“(p.77, „Eu“, 1980). Dedicaţiile literare oferite în volumul „Înspre Obârşii“ la tot pasul marilor maeştri, înaintaşi ai literelor româneşti, sugerează cu prisosinţă faptul că în spatele acestor splendide versuri se află o bogată cultură poetică, în care iluştrii creatori ai zestrei literare româneşti au jucat un rol decisiv. Pentru Mihai Georgia, aidoma unor prestigioşi creatori întru cuvânt, simboluri cosmice precum lumânarea, crucea, libertatea, soarele, sau însăşi lumina – trimit direct la sublime metafore filosofice precum „Marele Anonim“ al lui Lucian Blaga, şi „Monarhul Ascuns“ al eminentului esoterist moldav Vasile Lovinescu – inspirate ipostaze ale Însuşi Dumnezeului creştin, revelat ca Sfântă Treime : Dumnezeu Tatăl, Iisus, Fiul Omului şi Sfântul Duh, prin care cele trei feţe ale timpului : trecutul, prezentul şi viitorul – se raportează la Veşnica Împărăţie: „Ostracizat de tot şi toate,/ /Crucificat în trup prea greu,/ Sunt un crâmpei de libertate,/ O lumânare-a lui Anteu.//În noaptea întrupărilor de lume/ Latenţă jocului eram ; / Acum, rostogolit din culme,/ / Alerg spre al luminii dram./ Înnemurit într-o părere,/ Din soare am cercat a fi// Şi în amara mea cădere/ Am desluşit o nouă zi.“(p.52, „Întrupare“, memoriei lui Lucian Blaga). Coborând acum din sfera cosmică a „întrupărilor de lume“ la viaţa de zi cu zi din „İepoca de Aur“, să remarcăm că efectele nocive ale sistemului represiv din perioada comunistă l-au marcat şi pe autorul poemelor de faţă, la fel ca şi pe oricare alt român din acea vreme, setos de libertate şi animat de înalte idealuri. Dojenind ipocrizia şi nimicnicia detractorilor, „sicofanţilor“, „ciumpalăilor“ sistemului, specializaţi în denunţuri răutăcioase „turnate“ la securitate, poetul le compătimeşte „remuşcarea din suflet“, îndemnându-i să-şi regăsească, în conştiinţa pătată, fărâma de licăr divin semănată de Dumnezeu în sufletul fiecărui om : „Ţi-e sicofatul o povară ?/ Ţi-e remuşcarea-n suflet tot mai grea ?/ - Pătrunde-ncet în dosnica-ţi cămară ;/ Pe geamul strâmt cată-ţi şi tu o stea !“ (p.38, „Răspuns b( ?)unelor spovedanii“, 19 martie 1983) * Smerenia emoţiei mistice, dragostea pentru divinitate şi pentru datul primordial, proiecţia întru universal a „tainei româneşti“, a „dimensiunii româneşti a existenţei“(Mircea Vulcănescu) – constituie axele pe care se articulează demersul metaforic întru cultură, creaţie şi libertate al poetului Mihai Georgia. Itinerariul restaurării, al reconstituirii fiinţei noastre carpatice(Vasile Andru) – - agresate aproape o jumătate de secol de ateismul comunist – întru Neam şi Dumnezeu(Petre Ţuţea), al modelării destinului nostru ca popor după Chipul şi Mesajul Christic şi în concordanţă cu marile repere naţionale – constituie marea parabolă poetică a lui Mihai Georgia. Într-o lume dominată pe alocuri de absurd, de mercantilism, de nesiguranţa zilei de mâine, în care adevăratele valori umane, naţionale, universale, materiale, şi mai ales spirituale – sunt asaltate la tot pasul de prostul gust al „bipezilor“ amatori de „can-can“-uri, „mondenităţi“ şi lux, poezia lui Mihai Georgia ne propune altceva. Prin limpezirile mistice ale sufletului nostru – atacat din toate părţile de ispite, păcate, patimi – întrezărim o întoarcere la obârşiile, la temeiurile destinului nostru ca popor creştin. Citind aceste stihuri avem posibilitatea să deschidem larg ochii, desluşindu-ne în sfârşit adevărata menire naţională, întru creaţie şi primenire sufletească.