Ieudul primordial al lui Mihai Georgia

Ioan Es. Pop

În 1983, anul în care am ajuns profesor la Ieud, Maramureş, a sosit acolo, tot ca dascăl, dar de limba engleză, un tânăr clujean cu ochi albaştri pătrunzători şi cu un optimism debordant, doldora de lecturi şi liber până la nonconformism. Chiar şi numele lui era neobişnuit: Georgia. Mihai Georgia. Împreună cu Mihai, Mircea, Liana, Lidia, Ema şi cu alţii mai demult ajunşi acolo, am parcurs traseul câtorva ani de extaz şi al câtorva ani de deznădejde. Ceea ce începuse prin a fi o mare descoperire punctată de revelaţii a sfârşit prin a ne închide în spatele unor gratii invizibile. Când am intrat, eram tineri şi febrili. Când am plecat, ne simţeam deja bătrâni şi învinşi, deşi trecuseră doar patru, cinci sau şase ani de la sosirea noastră. Nu, nu satul, ci timpul ne descurajase. Mihai Georgia a locuit în acelaşi bloc şi la acelaşi etaj ca mine şi Mircea Zubaşcu. Fiind deja familist, îşi asigura lemnele pentru iarnă mai din vreme şi cu mai multă grijă decât noi. Cred că elevii îl iubeau foarte tare, pentru felul deschis de a interacţiona cu ei şi pentru extravaganţa lui luminoasă, care făceau din orele lui o adevărată desfătare. A părăsit catedra din Ieud prin 1988. Şi-a găsit o slujbă chiar la Cluj, oraşul lui şi al părin­ţilor lui, intelectuali de clasă. Până pe la sfârşitul lui 1989, ne-am revăzut de câteva ori, iar apoi tot mai rar. În august 2012, la zece, poate doisprezece ani de la ultima noastră întâlnire, am ajuns din nou faţă în faţă, în Clujul lui. Zece minute. Poate cincisprezece, nu mai mult. Suficient însă ca să aflu că Mihai Georgia scrisese o carte. Pe care n-o avea la el, dar putea să mi-o trimită la Bucureşti. Ceea ce a şi făcut. Volumul se intitulează Înspre obârşii (Limpeziri) şi a apărut în acest an la Editura Filarmonia din Cluj. Poate înţelegeţi de ce am evocat zilele acelea petrecute împreună la Ieud: amândoi am simţit acolo cu putere pulsul obârşiilor şi cred că amândoi am sorbit cu sete din fântâna acestora. Amândoi am rămas îmbătaţi pe veci de băutura aceea rară, al cărei izvor a început de o vreme să sece. Şi nu întâmplător reproduce poetul în această carte câteva piese scrise acolo şi atunci: „Cine, Doamne, cine/ A-ncercat să tulbure/ Într-un ceas târziu de şoapte/ Tihna ţărmului de noapte?” (5 iulie 1984, Ieud); sau: „Să ne luăm pe după gât/ Străluminând, înspre dorit/ Privirea de amurg topit/ În geana de nemărginit” (Ieud, 25 septembrie 1983); sau „Ce dalb ne poartă-nspre abisuri/ Ale vecinei harfe plânsuri/ Străluminând în clar­obscururi/ Chipul himeric ce de-a pururi/ Ni se străluce printre visuri/ Printre răscruci de necuprinsuri?” (Ieud, noiembrie 1983); sau, în sfârşit, acest neliniştitor De ce?: „Când se va întâmpla?/ Când va veni? – se întrebau/ Rozele de mucava le mutilau mirosul/ Petele de pe lumină le inundau ochii/ Şi totuşi, când va răzbate?/ Când vor înceta ploile?/ Când se vor retrage apele?”. Ei bine, între timp apele s-au retras, dar pe locurile pe care le acopereau înaintează azi pustiul. Cartea, care e prefaţată de distinsul critic literar clujean Constantin Zărnescu, reuneşte, alături de Poemele Ieudului, şapte Poeme naive, treisprezece texte Din Iepoca de aur, paisprezece Ontice, cinci Pontice, zece piese De dragoste şi dor, plus câteva traduceri în limba Albionului, puse la „Colţul englez”. Închei, reproducând una dintre concluziile lui Constantin Zărnescu: „Juvenil şi ceremonios, memorabil, amintindu-ni-i întrucâtva pe Ioan Alexandru şi Marin Sorescu în tinereţea lor, poetul Mihai Georgia este astăzi, în chip egal, limpezit şi abscons, esoteric şi exoteric, fierbinţiatic şi eliptic, accentuându-şi tot mai înalt esenţa (şi emoţia) creştină, mistică şi taina românească a fiinţei”. sursa: Luceafărul, http://www.revistaluceafarul.ro/index.html?id=4213&editie=168