Sanda Misirianțiu:Vibraţie şi incandescenţă

Volumul semnat de Octavian Sergentu (şi remarc aici jocul de cuvinte din titlu şi dublul sens al construcţiei alese: Înger în Ţară/ InGer(In)Ta-Ra – soarele ca principiu ordonator, în lămurirea pe care am cerut-o autorului) este, întâi de toate, intens impregnat de dragoste. Prin aceasta, este un volum greu. După lectură, palmele îţi rămân încărcate, din căuşul lor părând a se revărsa fluidul miraculos ce leagă sufletele-pereche: „vom fi două sunete regăsite-n acord/ două secrete legate la ochi...” (mak-mak şi insula din poveşti); „mâinile mele îţi sărută cuvintele/ ce ne înconjoară cu patimă/ (…) suntem acţionari în această iubire/ călăuze ale aceluiaşi univers înstelat/ ca două umbre ce sprijină în noapte/ porţile sărutului recuperate” (poarta sărutului); „ziua începe cu zâmbetul tău/ şi asfinţitul răsare ca un ecou/ tu eşti „Bună Dimineaţa” mea/ şi eu sunt un ”Noapte bună”/ pentru că exişti tu”; „dă-mi mâna ta şi ia-o pe a mea/ pentru că eşti contradicţia frumoasă/ pe care o invoc încă şi încă o dată… (bună dimineaţa!); „tu eşti purtătoarea cuvântului dragoste/ care-mi înfierbântă cămaşa în vâltorile flăcării”; „tu eşti în inima mea/ pentru că-n altă viaţă s-a dat/ stingerea.” (itinerariu). Există în paginile volumului un noi bogat în valenţe şi în asocieri (a se vedea, de pildă, poarta sărutului, emoţie, umbre, poveste, constelaţii revigorate, umbra mea, insula uitată, romanţă, musafirii nepoftiţi, laboratorul nr. 8. biolocaţia iubirii, elegie etc.) şi, prin reflex, există nostru, determinantul posesiv fiind frecvent întâlnit în versurile poemelor: „povestea care nu s-a sfârşit/ stă pe buzele noastre înnodate” (poveste fără de sfârşit); „nu au murit îngerii noştri/ ei nu pot să moară pentru că sunt îngeri/ şi păzesc dragostea noastră” (nu au murit îngerii); „în viaţa noastră a fost un Dumnezeu cu a lui lumină/ care destramă bezna şi inima ne-o reînvie” (reinventări); „iubirea noastră-i capricioasă ca briliantul…”; „noaptea noastră rămâne nevinovată…” (elegie); „începeam să văd orhideele (…)/ şi lumini renăscute din sufletele noastre” (biodileme); „buzele noastre crăpate strigă/ şi ne aruncă într-o noapte a simbolurilor” (metamorfoze). Vibrant şi profund senzitiv, Poetul ni se dezvăluie: fiinţarea în pereche este în chip esenţial necesară, este axa în jurul căreia se construieşte sau gravitează destinul (aflat întotdeauna în puterea marelui arhitect), spaţiul trăirilor înscriind în coordonatele sale diade dintre cele mai felurite: zâmbet şi lacrimă, amintire şi uitare, vocală şi consoană, cer şi pământ, zbor şi cădere, viaţă şi moarte. Eflorescent, universul poemelor înregistrează şi o altă prezenţă densă, cea a îngerilor. Aceluiaşi registru îi aparţin catedralele, sfinţii, arhanghelul, învierea, schitul, călugărul, duhul sfânt, purgatoriul, paradisul, toate invocate de către Poet în lirica sa. Vizual şi extrem de sensibil la lumină şi culoare, Poetul imaginează secvenţe fascinante: „şi dacă am fi mai tineri/ şi chiar dacă am fi bătrâni/ pasiunea nu s-ar stinge/ şi aştrii cerul prin noi/ iarăşi lumini ar aprinde” (cazier sentimental); „şi se ascund minunile în entităţi vii/ luminându-ne calea şi cântecele” (nu au murit îngerii); „dar vreau să ne rotim privirile împreună/ să-ţi spun că o stranie lumină m-a cuprins” (rugă); „lumina ascunsă în trandafiri severi/ se scurge în chip tulburător” (pe tărâmul umbrelor); „faci cu pensula să zâmbească sfinţii/ şi să ne lumineze duminicile” (tablou triunghiular); „iar mă seduci cu cifra opt/ când îţi aprind lumina în cămară”, „cât de tristă şi greoaie e dimineaţa,/ şi în noi nu mai este lumină” (romanţă); „urechea mea-i sedusă de o voce spirituală/ şi doar lumina mai e cuvântătoare” (destin); „şi ne radiestizăm sferele, impulsurile/ hotărâţi să renaştem luminile demult apuse” (laboratorul nr. 8. biolocaţia iubirii); „sunt sufletul cu multe aripi/ lumina albă revărsată în cale” (lumini); „în inimă coboară Steaua Strălucitoare/ furnizându-ne itinerariul spre Casa Luminii” (speranţă). Cromatica aleasă de Octavian Sergentu este pregnantă şi explicită: „nu se vor anestezia despărţirile şi nici lipsa ta/ îmi va îngălbeni sufletul precum o toamnă” (mak-mak şi insula din poveşti); „coacăză dulce roşie/ ispititoare/ îţi este gura” (cazier sentimental); „pasăre cu haină albastră/ te osteneşti în lumea asta” (pasăre cu haină albastră); „supărările sunt amare şi verzi” (umbre); „descoperim aceeaşi pensulă care aruncă roşul pe albastru”, „rezistă albul ce se închide în negru”, „şi în galben se întrevede verde” (desenul); „e un timp în care au coborât lupii în pădurea verde” (e un timp); „ce culoare n-ai fi şi în ce floare n-ai apărea,/ eu sunt palid şi sunt o frunză gălbuie,/ obosită şi uitată într-o toamnă” (romanţă); „ne reflectăm în oglinda albastră/ ca două puncte distanţate/ ale spaţio-temporalităţii” (musafirii nepoftiţi); „sunt sufletul cu multe aripi/ lumina albă revărsată în cale” (lumini); „încuviinţăm să trecem secunda în lacrimi/ ca pe o flacără aprinsă în violet”, „îngerii celţi ne mai surprind formula albastră”, „suntem doi trandafiri ce au răsărit pe culmi,/ doi trandafiri nici roz, nici roşii şi nici bruni” (elegie); „...faţa ascunsă a razei roşii-portocalii/ sau a emoţiei unui violet strident” (speranţă); „inspirăm aer de zbor continuu/ fără să ne depărtăm paşii şi zilele/ de pământul mov”, „ce este albastrul din zare?/ ce este verdele însoţitor?/ ce este roşul care transcende pielea/ şi aplică tatuaje de lumină?” (anonymous); „orbit cad ca o pată lângă alte pete violete”, „vine o ploaie galbenă şi albastră” (vitraliu). Stilistica volumului combină arome tari şi arome suave, textura versului fiind când percutant răscolitoare (Dumnezeu zâmbeşte; sunt Eu cel care sunt; moarte, ce-ţi pasă de viaţa mea?; oraşul regăsit), când răvăşitor tulburătoare (pe tărâmul umbrelor; invincibile transfigurări ale adevărului; tablou triunghiular). Dintre figurile de stil, comparaţia pare a fi preferata Poetului: „povestea (..) se rostogoleşte ca o stea/ care azvârle libertate” (poveste fără de sfârşit); „şi cailor noştri le sporesc aripi mişcătoare/ şi se ating ca umbrele lalelelor/ ca într-un poem strălucitor în care mirii scot inelele/ şi îşi duc miresele în constelaţiile stelare ” (constelaţii revigorate); „priveam ca un mut spectator la moartea/ care mi se releva ca o mireasă” (stafii); „stau în genunchi şi mă rog umil/ ca un mesager al stelei polare” (pe tărâmul umbrelor). Incandescente, poemele cuprinse în acest volum sunt creaţii încântătoare, mici bijuterii în care sunt filigranate emoţie, sensibilitate şi vibraţie la tot ce este trăire frumoasă şi autentică. Sanda Misirianţu