Despre ordinea globală în epoca lui Donald Trump

Noul președinte american Donald Trump a exploatat în campania prezidențială sloganul „America, mai întâi de toate”, care încurajează atât interesele naționale (opțiunile naționaliste), dar reclamă și o viziune strategică pe care vrea s-o confere SUA, aceea de lider global. Arhicunoscutul strateg american Edward Luttwak (născut la Arad) consideră că apariția lui Trump nu este una întâmplătoare și că era una inevitabilă, în proporție de 90%, ca urmare a evenimentelor din ultimul deceniu. Indiscutabil, Donald Trump nu este și nu va reprezenta izolaţionismul american, pentru că unul clasic, în condițiile secolului XXI, este imposibil de realizat. O Americă care aspiră să revină la supremația ordinii globale solicită o implicare globală, o activă proiecție geostrategică și geoeconomică pe mapamond. America nu se schimbă, ci se transformă. Inclusiv la nivel global. Revenim să punem în discuție conceptul de „multipolaritate”, pentru instituirea căruia au militat liderii ruși și chinezi, dar pe care insistă cel mai mult ilustrul expert în sfera relațiilor internaționale, H.Kissinger. O „multipolaritate” care a furnizat lumea instabilă și impredictibilă din secolul XIX – începutul sec. XX. Este adevărat că lumea occidentală din secolul XIX, inclusiv sistemele coloniale, reprezenta conform unor parametri o lume mai globalizată decât lumea de astăzi, dar succesele globalizării din acea perioadă au fost dinamitate de primul război mondial. Astăzi trebuie să răspundem la întrebarea ce tip de situație sau structură a ordinii mondiale avem noi, din cele evidențiate mai jos: 1. „Războiul fiecăruia împotriva altuia; 2. Echilibrul de putere”, sau un sistem stabil de conflicte, care sunt în același timp sprijinite să existe în mod forțat și să fie descurajate de anumite practici de reglementare comunicativă; 3. „Concertul puterilor”, sau un echilibru de putere cu instituții stabile de negociere, care asigură transformarea conflictelor și în care sunt ajustate interesele; 4. „O uniune planetară” între politicile din interiorul structurii unei singure ordine mondiale, sau avem parte de o situație în care este conștientizată interdependența; 5. „Hegemonia liberală”, sau structura ordinii mondiale în raport cu entitățile politice autonome în interiorul unui singur sistem politic; 6. „Hegemonie centralizată”, o situație în care structurile ordinii mondiale își pierd din calitățile care le recomandă pentru un statut internațional și se manifestă în cadrul unui singur sistem politic. 7. Istoria ne poate oferi numeroase exemple în care „hegemoniile liberale” s-au destrămat. Interdependenţa complexă a forțelor centripete și centrifuge edifică și apoi resetează structura ordinii globale, dar și provoacă oscilații în cadrul proceselor de integrare în care se manifestă actorii politici. Factorul multipolar și „conjurația îngerilor” Abordarea geostrategică uzează de conceptele „bipolaritate”, „multipolaritate”, „centrele de putere”, „securitate națională”, „interese naționale”, etc., la bază cărora se află resursa de putere. Deocamdată, încă nu există nici o explicație legată de „resursa de putere”, în ce parametri trebuie să fie evaluată, de „forсe, power, might sau strength”. În schimb abordarea geoeconomică explorează conceptele de „integrare”, „globalizare”, „internaționalizare” etc. Pe de altă parte, analiza de clasă și cea ideologică posedă un alt tip de instrumentariu – democrație, dictatură, autoritarism. Un propriu aparat terminologic îl are geopolitica, dar și abordările civilizaționale, sistemice, culturologice, etc. E nevoie să precizăm că lumea este încă dependentă de conceptul de unipolaritate sau sistem uni-multipolar (S.Huntington). Este interesant să amintim cum s-a născut conceptul de „unipolaritate”. În anul 1992 la Pentagon a fost elaborat un document, care a văzut lumina zilei în mod accidental și din care reieșea o directivă în care se dorea ca „să fie descurajat orice potențial adversar global”. Documentul se adresa atât adversarilor tradiționali, dar și eventualilor parteneri (aliați) sau competitori strategici. Documentul era formulat în termeni și expresii dure și sublinia rolul pe care trebuie să-l joace forța militară în viitor, care trebuia să fie extrem de puternică, astfel încât adversarii din Europa și Asia să nu-și permită să gândească că pot să joace un „rol regional puternic sau global”. În afară de adepții „unipolarității” care descriu sistemul internațional contemporan există și partizanii „uni-multipolarității” (superputerii multipolare / superpower multipolarity), care se pronunță pentru hegemonia unipolară americană, în același timp permițând altor state aidoma Germaniei, Japoniei, Franței etc. să formeze fundalul multipolar. Ei se pronunță pentru o „multipolaritate complexă” (complex multipolarity) și menținerea ei, refuză să-i atribuie un statut de hegemonie SUA și invocă mai multe cauze. Una din cauze constă în faptul că focalizarea strategiei naționale a SUA s-a orientat la un nivel regional de la unul global. Ei consideră că la nivel global nu se regăsește încă o putere globală, ceea ce arată că nu există o confruntare / luptă globală. În plan regional nu există o unică semnificație structurală. Într-un alt context, ei consideră că „multipolaritatea” se leagă de existența unor puteri regionale care pot de sine stătător să-și asigure supravieţuirea și independența lor fără a apela la aliați. În plan regional nu există o putere agresivă și dușmănoasă care să pună în pericol „supravieţuirea și independența” altor puteri regionale, spre exemplu Rusia versus Germania, Rusia versus Marea Britanie, Rusia versus Japonia. Profesorul de științe politice Robert Ross de la Colegiu din Boston prognoza în anul 2004 că secolul XXI se va fi manifesta sub o hegemonie mondială americană[1]. Politologul Ross considera că nici la nivel regional, în Asia de Est, China nu va reuși să echilibreze puterea Statelor Unite, pentru că ar trebui să reducă din diferența pe care o are în raport cu forțele maritime americane din regiune. Autorul consideră că îi este imposibil Chinei să ajungă la o paritate militară maritimă cu cea americană. Și în sfera economică îi va fi greu Chinei să concureze cu SUA, ne spune Ross, chiar dacă economia chineză ar avea o creștere economică de 6 % în an, iar SUA de numai 3 %. China nu va putea să ajungă SUA cel puțin până în anul 2043. Principala slăbiciune a Chinei, pe care o remarcă expertul american, constă în geografia ei. El ne atrage atenție că statul chinez împarte frontiera sa cu 13 state. Inclusiv cu Rusia, relațiile cărora sunt destul de controversate. Chiar dacă Rusia este slăbită în mai multe sfere – economică, politică și în relațiile militare, scrie Ross, ea încă „păstrează resurse, concludente, care să exprime cândva o amenințare semnificativă la adresa Chinei. În special în Asia Centrală, într-un teatru, din proximitatea heartleandului rusesc, dar departe de industriașii și centrele oamenilor…”[2]. În contrast cu alți adepți ai acestei concepții Ross nu explică cele două niveluri ale sistemului: geopolitic și geoeconomic. El enunță o „bipolaritate” în geoeconomie – China în Asia de Est, Rusia în Europa), o superputere în geopolitică – SUA. El elimină SUA din geoeconomie, ceea ce pune semne de întrebare asupra scenariului, chiar dacă îi atribuie SUA calitatea de superputere în arta militară. Întrebarea care se cere aici dacă această viziune nu este îmbrățișată de noul președinte american Donald Trump, care se retrage din vechile proiecte geoeconomice și insistă pe capabilitățile militare americane. Indiscutabil, Robert Ross enunță scenariul care a determinat o revizuire recentă a viziunilor geopolitice și geostrategice a SUA și anume existența unei alianțe ruso – chineze conjuncturale, concretizată ca scop în lipsirea de statutul de superputere și de hegemonie a SUA, doar că această alianță este fragilă din cauza animozităților și incompatibilităților ruso – chineze. Cercetătorul american de origine chineză Zhu Zhiqun, profesor de economie politică și diplomație la Universitatea Bridgeport, aborda relațiile americano – chineze acum un deceniu în urmă într-o manieră predictibilă. Principala idee a cărții constă în faptul că „ascensiunea Chinei se va produce pașnic în secolul XXI”[3]. Autorul deapănă viziunile unor cercetători, care nu exclud un război între SUA și China. Zhiqun nu exclude această ipoteză, dar afirmă că „un potențial război între China și Statele Unite poate fi inițiat de Taiwan sau de chiar Statele Unite, nici într-un caz de China, după cum consideră alarmiștii amenințării chineze”[4]. Renumitul geostrateg Zbigniew Brzezinski consideră că astăzi atât SUA, cât și China sunt cele mai importante puteri mondiale, care trebuie să se completeze și să acționeze în comun. „În lumea contemporană nici China și nici SUA nu pot fi lideri unici”. Pe de altă parte, Brzezinski avertizează că „dacă chinezii vor intra într-o confruntare cu America, atunci vor pierde”[5]. Pe de altă parte, Consiliul de Stat al Republicii Populare Chineze a stabilit ca fiind pe prima treaptă de prioritate relațiile cu SUA. Poziția a doua revine relațiilor ruso – chineze. Documentul adoptat de Consiliul de Stat al Republicii Populare Chineze se întitulează „Politica Chinei în raport cu cooperarea strategică din Regiunea Asia Pacific”(RAP)[6]. Anterior, președintele rus Vladimir Putin a declarat că China reprezintă pentru Federația Rusă principalul partener. În documentul Consiliul de Stat al Chinei sunt expuse principiile coexistenței pașnice. China propune partenerilor săi – SUA, Rusia, India, Japonia – să renunțe la mentalitatea „războiului rece”, să respecte interesele legitime și îngrijorările pe care le poartă unii față de alții. Experții ruși consideră că statul chinez, prin documentul pe care l-a adoptat, în fapt, a enunțat „propriile reguli ale jocului din sfera securității regionale”. În volumul de studii „American Power in the Twenty-First Century ”[7] sunt incluse predicțiile experților americani din sfera relațiilor internaționale, aparținând diverselor școli politologice și / sau curente ideologice. Aceștia, în funcție de școala sau curentul geopolitic la care se raportează, își emit viziunile și predicțiile pentru secolul XXI. Aceșia disting patru tipuri de scenarii în ceea ce privește evoluția viitorului lumii. Inițial aceștia își fixează ca punct de plecare structura relațiilor internaționale în care Statele Unite ale Americii se exprimă ca hegemon. Sistemul mondial, în accepțiunea sa teoretică, poate evolua și se transformă în patru orientări, care, în cele din urmă, vor forma patru stări în cadrul relațiilor internaționale: hegemonie unipolară / imperiu; echilibrul de putere; democrația globală și securitatea colectivă. Scenariul X: calea spre un sistem de putere multipolară echilibrată Ne-am aplecat asupra scenariului de sistem de putere multipolară echilibrată, care este însușit și pe care-l evocă „realiștii politici” (școala H. Morgentau) sau „neorealiștii” (al căror lider este H. Kissinger). Rațiunea acestei școli constă în aceea că în fața hegemonului inevitabil se pronunță statele mai slabe, care se organizează în alianțe și coaliții. În cele din urmă hegemonul divine tot mai slab și se formează lumea multipolară. Ei scriu că „acest moment unipolar” va fi inevitabil substituit de un sistem internațional multipolar, în care un număr limitat de state va coopera și va intra într-o competiție într-un asemenea mod în care nici unul din ele să nu dispună de un ultim cuvânt. Alianța ruso – chineză și noile provocări globale au impus școlii neorealiste americane să revizuiască tipologia noii ordini globale. Ascensiunea Indiei și Chinei în economia mondială, conflictul americano – chinez în zona Asia – Pacific și agresiunile militare ale Rusiei în Ucraina și spațiului postsovietic, angajarea militară în Siria, anexarea Crimeei și implicațiile cibernetice ale factorului rusesc în electorala americană impun noi abordări legate de tipologia noii ordini mondiale. Mai apoi, Henry Kissinger, unul dintre cei mai proeminenți experți de politică externă americană, i-a promis președintelui rus Vladimir Putin o lume multipolară. Scenariul edificării lumii multipolare intră în sistemul de coordonate în care avem parte de impredictibilitate și sistemul relațiilor internaționale este unul instabil. SUA nu pleacă din NATO … scutul antirachetă rămâne

Cine a crezut că o dată ajuns la putere Donald Trump NATO își va înceta existența s-a înșelat amarnic. SUA nu abandonează Alianța Nord Atlantică sub administrația lui Donald Trump. Alianța nu abandonează proiectele sale strategice în Europa Centrală și de Est. Se va institui o politică de responsabilizare a membrilor Alianței NATO și o participare mai activă și mai incisivă. Pentru multe state alianța nu va mai exista doar ca un loc ferit și la adăpost în cazul unor agresiuni din partea altor state. Statele Unite vor rămâne principala componentă a umbrelei de securitate euroatlantice și va insista pe o participare mai activă a statelor memebre la alianță. Statele Unite rămân principalul furnizor de securitate pentru est-europeni și centrul care poate descuraja acțiunile amenințătoare ale unor state cu resentimente imperiale. Politica sancțiunilor la adresa Federației Ruse ca răspuns la anexarea Crimeei și la declanșarea ostilităților armate în estul Ucrainei rămâne în vigoare. Politica de furnizare de militari și echipament american pentru unele state ca Germania, Polonia, Cehia sau România stă în picioare. Exploatarea sistemului contemporan de apărare antiaeriană americană, început în anul 2002[8], și desfăşurarea elementelor sistemului global eșalonat de apărare antiaeriană în Polonia sau România rămâne bătut în cuie. Sistemul de apărare antiaeriană americană care este de o anvergură globală își are o motivație suplimentară datorită gradului de implicare a țărilor din NATO, a Australiei, a Israelului, Japoniei sau altor state[9]. Contradicțiile cu Rusia în chestiunea „Scutului antiaerian antirachetă” vor rămâne un punct nevralgic. Chestiunea „Scutului american antirachetă” va menține o situație încordată în cadrul relațiilor pe care le are SUA cu Rusia și China, aceste două state considerând că Statele Unite intervin în zonele de influență geopolitică / spațiul vital al lor atunci când își aranjează elementele de scut în apropierea Iranului sau Republicii Nord Coreene[10]. Rusia este extrem de sensibilă în problematica „Scutului aerian antirachetă”. Menținerea acordului antiaerian antirachetă după implozia URSS răspundea intereselor statului rus, care încuraja iluzia existenței unui echilibru militar cu SUA, în condițiile în care se adâncea diferența în sfera politică și tehnologică. Rusia a încercat să reacționeze la acțiunile de edificare a sistemului antiaerian antirachetă al SUA și să aplice nişte măsuri simetrice și asimetrice. A încercat să-și restabilească propriul sistem antiaerian antirachetă. În acest scop a fost amplasat numai la Moscova sistemul aerian antirachetă А-135, au fost create complexele de rachete antiaeriene S-400 Triumf (С-400 Триумф), iar la sfârșitul anului 2011 au fost formate trupele de apărare aeriană cosmică (TAC/ ВКО). Dar Rusia nu-și poate permite să intre într-o competiție directă cu SUA, mai ales că este limitată în resurse financiare și tehnice. În consecință, Rusia reacționează la amenințările legate de instituirea sistemului american antiaerian antirachetă adoptând și uzând de măsuri asimetrice. Edificarea sistemului Scutului antiaerian antirachetă al SUA constituie un proiect care va influența securitatea și relațiile ruso – americane într-o perspectivă de lungă durată. Observații și concluzii Primo, Alianța Nord Atlantică nu se desființează în următoarele decenii și va tinde să devină mai implicată în relațiile cu statele aliate. Statele Unite ale Americii nu vor abandona alianța politico – militară, ci va insista pe relații pragmatice și consolidate ale celorlalte în cadrul organizației. Ar fi culmea ca Statele Unite să-și dinamiteze propria creație politico-militară. Secundo, geostrategul Nicolae Edward Luttwak, un apropiat al Partidului Republican, specialistul Pentagonului și consilier superior al Centrului de studii strategice și internaționale afirma în perioada campaniei electorale că Donald Trump este cel mai informat în problematica estului Europei, inclusiv în subiectul ruso-ucrainean. „Dacă va învinge Trump, atunci este puțin probabil, dar totuși posibil – așa cred – că va încheia un acord cu Putin. Cum spune Trump, dacă europenii nu sunt dispuși să trimită în Ucraina o armată de trei sute de mii de militari atunci trebuie să ne înțelegem cu Rusia și anume aceasta el va realiza[11]. Pe de altă parte, președintele american a acceptat în cele din urmă concluziile comunității de intelligence din SUA legate de atacurile cibernetice în procesul electoral prezidențial din SUA și a solicitat să se adopte acțiuni de răspuns. În același timp, concluziile comunității de intelligence relevă agresiuni cibernetice din partea Chinei[12]. În cazul în care planul enunțat de noul președinte american de diminuare a dependenței țării față de livrările de petrol din statele OPEC se va materializa, atunci ne putem aștepta la prăbușirea prețului la resursa dată, ca urmare a predominării ofertei în detrimentul cererii. Un astfel de plan va aplica o lovitură aproape letală Rusiei. Terţio, alianța anglo – americană de tipul Reagan – Thatcher a fost reactivată în formula Trump – May[13]. În mod simbolic, prima întrevedere oficială pe care a avut-o președintele american Donald Trump a fost cu premierul britanic Theresa May, la care s-a accentuat importanța Alianței Nord Atlantice și sprijinirea Estului European în fața agresiunii Rusiei[14]. În același timp, menționăm că Steven Mnuchin, noul secretar al trezoreriei americane, un fidel al președintelui Donald Trump este adeptul menținerii sancțiunilor (100%) la adresa Rusiei[15]. Voci autorizate din spațiul public rusesc avertizează că sub administrația lui Donald Trump avioanele ruse nu vor mai fi atât de acceptate în spațiile statelor alianței Nord Atlantice, în spațiul american și în cazul în care vor recurge la provocări vor fi doborâte. În cele din urmă, trebuie să constatăm că SUA va rămâne, în mare parte, o ecuație arhicunoscută în geopolitică, chiar dacă va purta și un caracter impredictibil în sfera acțiunilor directe și indirecte, atunci când se va încerca descurajarea factorului american în spațiile sale vitale. [1] Balance of Power. Theory and Practice in the 21st Century. Ed. By T. V. Paul, James J. Wirtz, and Michail Fortmann. Stanford: Stanford University Press, 2004. [2] Op. cit., p. 293. [3] Zhiqun Z. US-China relations in the 21st Century. Power transition and Peace. – London and New York: Routledge, 2006. [4] Idem. [5] Збигнев Бжезинский, «Если китайцы выступят против Америки, они проиграют», 5 января 2017, https://lenta.ru/articles/2017/01/04/good_old_zbigniew/. [6] Китай считает своим главным партнёром США, Россия ― Китай, 12-01-2017, http://www.epochtimes.ru/kitaj-schitaet-svoim-glavnym-partnyorom-ssha-rossiya-kitaj-99034795/?utm. [7] Ed. by David Held and Mathias Koenig-Archibugi, American Power in the Twenty-First Century, Polity Press, USA, 2004. [8] Arbatov A., Dvorkin V. , Nuclear Proliferation: New Technologies, Weapons, Treaties. M.: The Carnegie Moscow Center, 2009. p. 135. [9] The Ballistic Missile Defense System (BMDS). The Missile Defense Agency. http://www.mda.mil/system/system.htm. [10] Смирнов С., Противоракетная оборона: дезинформация, угроза или реальность? Индекс Безопасности. 2009. № 2 (89). С. 68. [11] За чертой стратегического противостояния. Интервью с Эдвардом Люттваком, 07.11.2016, http://rethinkingrussia.ru/2016/11/beyond-the-confrontation/. [12] Trump acknowledges Russia role in U.S. election hacking: aide, By Toni Clarke and Dustin Volz, Jan 9, 2017, http://www.reuters.com/article/us-usa-russia-cyber-idUSKBN14S0O6?utm. [13] REAGAN-THATCHER IN THE AGE OF TRUMP: THE ORIGINS OF THE ANGLO-AMERICAN ALLIANCE, By Monica Morrill l January 18, 2017, http://sfppr.org/2017/01/reagan-thatcher-in-the-age-of-trump-the-origins-of-the-anglo-american-alliance/. [14] By Joshua Keating,Why Theres May Needs Donald Trump to Like Her, JAN. 27 2017, http://www.slate.com/blogs/the_slatest/2017/01/27/why_theresa_may_needs_donal_trump.html?wpsrc=newsletter_tis&sid=581b2422bcb59ce92d8b4641. [15] Jacob Pramuk, Trump Treasury pick Mnuchin: I am ‘100 percent’ committed to Russia sanctions,19 Jan 2017, http://www.cnbc.com/2017/01/19/trump-treasury-pick-mnuchin-i-am-100-percent-committed-to-russia-sanctions.html. SURSA: http://geopoliticaestului.ro/despre-ordinea-globala-in-epoca-lui-donald-trump/