Marea Neagră, istoric vorbind, a fost dintotdeauna o zonă de confluenţă dintre marile imperii: persan, roman, otoman şi ţarist. În funcţie de impactul şi gradul de implicare al acestora în regiune, ea a fost, rând pe rând, supusă intereselor vremii. A fost o punte de legătură şi o frontieră, o zonă-tampon şi una de tranzit între Est şi Vest, între Sud şi Nord, dar şi un drum pentru circuitele comerciale către pieţele de desfacere şi regiunile bogate în resurse energetice. Doar că zona a fost continuu ignorată de Occident şi ocolită de planurile şi proiectele majore ale marilor investitori strategici. Faptul că s-a amplificat competiţia pentru resurse energetice, pentru căile de transport ale acestora şi pieţele de desfacere a sporit interesul din partea principalilor actori mondiali faţă de această regiune.
Integrarea cu succes în comunitatea euro-atlantică a ţărilor din Europa Centrală şi de Sud- Est, de la Marea Baltică la Marea Neagră, a impus niște vectori de modificare a mentalității și de asumare a unor valori comune în politicile de apărare și de securitate.
Geografic, România aparţine spaţiului central-european, integrat în NATO şi în Uniunea Europeană. Zona central-europeană reprezintă un potenţial furnizor de securitate pentru estul Europei şi se bazează atât pe convergenţa intereselor majore de securitate ale aliaţilor central-europeni, cât şi pe existenţa unor coordonate istorice comune. Prin poziţia geostrategică, cât şi prin elementele fundamentale ale politicii de securitate, rolul României ca actor individual şi membru NATO poate fi definit prin două paliere, regional şi global. Accesul la Dunăre şi Marea Neagră, proximitatea Europei de Sud- Est şi zona Levantului şi Caucazul reprezintă o capacitate strategică în sine pe baza căreia politicile regionale ale României pot fi dezvoltate pe mai multe direcţii.
Avuția maritimă a unor ţări situate în jurul Mării Negre poate contribuit din plin la dezvoltarea unor specificităţi socio-economice. Mediul de vieţuire comun a uşurat şi dinamizat activităţile transfrontaliere. Conform criteriului strict geografic, regiunea Mării Negre include statele care au acces nemijlocit la acvatoriul mării (Turcia, Bulgaria, România, Ucraina, Rusia şi Georgia). Iar regiunea extinsă a Mării Negre împinge limitele geografice ale regiunii dincolo de frontierele riveranilor. Conceptul se referă, mai degrabă, la un areal cu trăsături comune politice, economice, culturale, spirituale şi de altă natură, decât la un spaţiu geografic distinct.
Geopolitica românească relatează importanţa geopolitică şi geostrategică a spaţiului adiacent al Mării Negre, rolul acestuia de placă turnantă între trei leagăne de civilizaţie: europeană, asiatică şi orientală şi, în acelaşi timp, pasaj de trecere între acestea. Pontul Euxin, zona de confruntare între imperiile de altădată şi suportul de apă al „drumului mătăsii”, după o perioadă de recul istoric, a reintrat de ceva timp în atenţia lumii. Astăzi, geometria, din totdeauna variabilă a spaţiului, ne înfăţişează o zonă aflată într-o reţea politico-economică ce se întinde din Balcani până la Marea Caspică, din Europa Centrală până în Orientul Apropiat.
Turcia și Bulgaria au depășit țara noastră în domeniul turismului din zona Mării Negre. În organizația regională OCEMN există o Rusie arogantă care ne subminează interesele. Cu Ucraina relațiile noastre sunt cum sunt, destul de subțiri, datorită reminescențelor din disputele ce s-au finalizat referitor la platoul Mării Negre, a canalului Bâstroie, a discriminării etnicilor români din Ucraina, etc . Este adevărat că reconfigurarea dispozitivului NATO spre estul continentului, prin includerea României şi Bulgariei, plasează cele şase ţări riverane Mării Negre (Georgia, Rusia, Ucraina, Turcia, România, Bulgaria) într-o poziţie de paritate numerică 3/3. Marea Neagră a încetat să mai fie o mare aflată exclusiv sub influenţa ţărilor ex-sovietice, ci devine o mare, în care prezenţa Alianţei Nord-Atlantice- prin cele trei state membre- nu mai este una simbolică.
Noua configurare geopolitică a Mării Negre, cu România, Bulgaria şi Turcia, ca ţări membre NATO şi două dintre ele fiind ale Uniunii Europene, care domină partea de vest şi sud, şi cu noile state independente, Republica Moldova, Ucraina, Rusia şi Georgia pe coasta de nord şi est, zona a căpătat o nouă identitate. În această ecuaţie sunt incluse și cele trei ţări din Caucazul de Sud (Georgia, Armenia şi Azerbaidjan), care reprezintă reperele Coridorului energetic euro-asiatic şi care leagă sistemul euro-atlantic cu resursele de energie din zona caspică şi cu statele din Asia Centrală. De asemenea, este inclus spaţiul situat la nord de Transnistria, Odessa şi Suhumi, pentru că un sistem stabil al Mării Negre impune rezolvarea „conflictelor îngheţate” de-a lungul arcului de nord-est şi accesul la căile fluviale de transport comercial, care duc spre Marea Neagră: Dunărea şi Nistrul. Dispunând de un însemnat potenţial politic, economic, militar, cultural, demografic etc., Marea Neagră şi zona adiacentă ar urma să reprezinte atât un „rezervor al intereselor euro-atlantice”, cât şi prelungirea bazinului mediteranean către Marea Baltică şi mai departe către Asia Centrală şi Orientul Mijlociu. În atare condiţii, factorul euroatlantic devine „turnul de control” al spaţiului euro-asiatic şi „arbitrul” Orientului Mijlociu, iar în contextul implicării tot mai mari a NATO în gestionarea situaţiilor de criză dincolo de aria sa de responsabilitate, zona poate constitui avanpostul necesar Alianţei în proiectarea stabilităţii şi securităţii în întreaga regiune. Și acest lucru trebuie abordat şi din perspectiva rolului jucat de resursele de energie din Asia Centrală şi Orientul Mijlociu în ecuaţia de securitate euroatlantică. Dar și a României. Totuși, persistenţa conflictelor din regiune şi fragilitatea instituţiilor naţionale sugerează că un sistem geopolitic funcţional în zona Mării Negre nu se va realiza în grabă. Marea Neagră este încă o regiune euro-atlantică insuficient dezvoltată şi, în consecinţă, are nevoie de un tratament special, inclusiv de o strategie de securitate şi apărare, coarborată de una de dezvoltare economică reală. Rolul important pe care îl joacă în zonă Federaţia Rusă şi influenţa acesteia asupra statelor din fosta URSS impune un alt tip de abordare. Și acest lucru trebuie să fie luat în calcul.
Contextul geografic al României poate crea o certitudine a rolului țării noastre pe care trebuie să o aibă la Marea Neagră. Să recunoaștem, prin România trece cea mai importantă arteră fluvială a Europei- Dunărea. Acest fluviu care începe din Germania, din Pădurea Neagră, și devine navigabil din Germania trece prin mijlocul Europei și se varsă în Marea Neagră. Dunărea poate fi folosit aferent unui proiect românesc pentru Marea Neagră. Cum Marea Neagră poate fi folosită de câtre țara noastră ca o punte a Asiei spre Europa, Orientul Apropiat și Mediteraneană și viceversa. O dezvoltarea previzibilă a colaborării multilaterale în bazinul Dunării poate avea drept consecinţă revitalizarea comunicaţiei fluviale şi transformarea acesteia într-o magistrală navigabilă transeuropeană, care să contribuie la valorificarea căilor de transport maritime şi fluviale în întreaga zonă a Mării Negre, inclusiv racordarea la bazinul Mării Caspice prin sistemul Volga-Don.
România are nevoie astăzi de un proiect propriu pentru Marea Neagră. Un proiect care ar răspunde intereselor naționale și ar fi atractiv pentru statele din regiunea Mării Negre. Și nu numai...Nu cred că interesele românești au rămas ”suspendate” la Marea Neagră.
Și se pare că un asemenea proiect există!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu