Rashed Elias Daoud: Pacientul este ca o poezie şi trebuie să-l aduci în Universul tău ca să-i inspiri viaţă.

Interviu cu Rashed Elias Daoud, doctor în medicină, poet şi filosof mistic

Rached Daoud s-a născut în pădurea de cedri ai Libanului şi este o somitate în lumea medicală, dar şi un rafinat ctitor de poezie, în care lumea litererelor formulează reţete de vindecare spirituală. În literatura romaneasca s-a impus sub numele de Rached Elias Daoud şi este autorul volumului de versuri "Escale pe Golgota"- Editura Dacia, 1983, în prefata căruia este numit de catre celebrul profesor dr. Constantin Maximilian "poetul geneticii". Dr. Rashed Daoud este absolvent al Universităţii de Medicină din Cluj-Napoca (1983). Graţie cercetărilor lui medicale mai multe universităţi din lume i-au acordat titlul de Doctor Honoris Causa.
Filosofu român Constantin Noica îl descrie pe Rached Daoud ca fiind un mare mistic al poeziei româneşti, aşa cum, pe arena internaţională, Rashed Daoud este reperat ca un mare savant mistic în medicină.
Dr. Rashed daoud este fapreciat în Europa, Statele Unite ale Americii şi Orientul Mijlociu, datorită vindecărilor lui miraculoase pe care le-a exercitat asupra oamenilor suferinzi de boli incurabile. Dr. Rashed Daoud când l-am întâlnit în acestă toamnă mi-a oferit trei volume de poezii "Cel fără Chip", „Gând de mulţumire” şi „Escale pe Golgota”, iar în faţa autografului său a scris”Pentru Octavian Sergentu, oleacă din sufletul meu în câteva vorbe de poezie(...)”

- O.S. Actualul scriitor şi medic de talie internaţională Rashed Elias Daoud a sosit în România...
- R.E.D.:În anul 1976..

- O.S. Putem să spunem că aveţi o dublă identitate?
- R.E.D.: Am cetăţenie doar libanez...dar ca identitate asumată valorică consider România ca fiind a doua Patrie.

- O.S. Ce amintiri aveţi din perioada studenţiei de la Cluj, începând cu anul 1976? Ce poveste clujeană vă mişcă emoţional şi astăzi?
- R.E.D. Aşadar să ne concentrăm la lucruri interesante. Prima amintire aparţine vieţii mele de student la facultatea de medicină în anul II. Îmi plăcea foarte mult studiul medicinei şi profesorii mă simpatizau enorm, mă încurajau în cadrul procesului de studiu. Ei au observat că mie nu doar îmi place să studiez anatomia, ci chiar să cerşesc anatomia, să mă aprofundez în structura anatomiei umane. Într-o zi am ajuns să fiu foarte bun în disecţie, aveam în preajma mea de disecat un cadavru, trebuia să disec pielea capilară şi deodată am descoperit un nerv care avea funcţie şi nu avea nume, astfel încât profesorul a recomandat să fie denumit ca nervul lui Daoud. O altă amintire legată de studenţie mă regăseşte la „fiziologia” domnului profesor Baciu, când la examen am fost întrebat de „teoria lui Pavlov”, care l-a învăţat pe câine să saliveze la reflex condiţionat în momentul sunetului de clopot, în contextul educaţiei sistemului nervos. Şi am spus că Pavlov a învăţat câinele să saliveze, în schimb eu am pus găinile să danseze ca la discotecă. Profesorul a rămas fascinant să vadă că studentul are o creaţie proprie şi m-a întrebat: „cum?” I-am spus că mama mea avea şase găini, le-am înfometat pe găini, închizându-le, ca, mai apoi să pun pe o sârmă ceva de mâncare, sârmă care era legată de la un stâlp la celalt. Şi puii au fost nevoiţi să stea în linie şi să salte spre mâncare. În acest răstimp am adus nişte copiii- unul cu toba, altul cu fluierul, făcându-le găinilor zilnic antrenament că trebuie să salte atunci când se aude muzică. Aşa că, într-o bună zi, care cu toba, care cu fluierul, eu în calitate de dirijor, am dat spectacol, doar că puii au venit în acel loc şi de data aceasta nu mai exista sârmă. Dar au dansat aşa cum au fost obişnuiţi în experimentul pe care l-am lansat de ceva timp. După ce i-am descris experimentul testat pe păsări realizat de mine, profesorul Baciu a rămas foarte impresionat aşa încât mi-a dat cea mai mare notă, de 10, pe care nu o dădea nimănui. Îmi amintesc că acel student care m-a urmat la examen a fost apostrofat că „nu trăieşte şi gândeşte fiziologia ca Rashed”, care ar trebui să fie parte din viaţa lui. Asemenea profesori ca Albu sau Baciu m-au stimulat foarte mult, pentru că au apreciat spiritul de creaţie. O altă poveste care se leagă de studenţia mea se referă la anul III spre IV al studenţiei mele. Anul 1979. Eram student aici şi plăteam facultatea. În Liban era război şi părinţii mei nu mai puteau să-mi achite taxele de şcolarizare şi viaţa studenţească. Nu puteam să merg la şcoală din cauza incapacităţii asigurării vieţii mele de student, chiar dacă eram văzut ca fiind unul dintre cei mai buni studenţi care are note de 10. Medicina era percepută de mine ca fiind o artă, care studiază anatomia omului, o ştiinţă neformalistă considerată a fi în slujba frumosului. Eram foarte necăjit datorită situaţiei mele, în condiţiile în care mi s-a spus clar „nu poţi plăti facultatea, dute acasă”. Trebuia să mă pregătesc ca într-o lună, două de zile să mă întorc acasă. În loc să recepţionez mesajul repatrierii mele ca pe unul negativ, l-am luat ca pe unul pozitiv, pentru că în afară de medicină mi-am legat destinul şi trăirea de spaţiul românesc. Aveam mulţi prieteni, multă emoţie pozitivă care se acumulaseră în anii petrecuţi în România, nu mai doream să plec de aici, inclusiv atmosfera plăcută din Cluj mă făcuse să nu doresc ca să părăsesc ţara. Şi am zis, înainte să plec de aici că vreau să transmit un mesaj de iubire, astfel încât am scris o poezie în limba română: „Sunt libanez,// cum tu eşti român,// prietenul meu de azi// şi din anii toţi// care ne vor albi tâmplele.//Am ştiut unde să te caut, // românule, // atunci când neomenia// m-a alungat, // desculţ şi flămând// dintre cedrii mei.// Mi-ai dat zâmbind// umbra stejarului,// pe care ai împărţit-o// frăţeşte cu mine(...) Această poezie am citit-o unor prieteni care au rămas surprinşi, pentru că nu se aşteptau ca un libanez să comunice aşa. Ei m-au sfătuit să merg la „Flacără” şi să prezint această poezie. M-am dus la „Flăcăra” şi mare a fost surpriza pentru cei de acolo să vadă un asemenea mesaj spiritual din partea unui suflet încărcat cu emoţii frumoase faţă de acest meleag. Şi într-o zi, 31 decembrie 1979, mare mi-a fost mirarea şi bucuria să văd poezia mea pe prima pagină a publicaţiei „Flacăra”. Am rămas uluit când am văzut o persoană care trecea având în mână revista şi poza mea era pe prima pagină. M-am dus la chioşc, nu aveam bani, dar am luat vreo 3-4 exemplare fiind extrem de entuziast. Dar marile surprize pozitive s-au ţinut lanţ. Mai apoi am primit o scrisoare de la poetul Adrian Păunescu care mă invită la Bucureşti şi-mi zice că am fost apreciat la cel mai înalt nivel, pentru că preşedintele Ceauşescu a fost profund impresionat, citind poezia, încât a lăcrimat. O simplă poezie l-a atins la suflet pe preşedintele României de atunci Nicolae Ceauşescu care a întrebat cum poate fi ajutat. I-am spus poetului Adrian Păunescu că sunt un student bun, dar tulburărilor şi ororilor care au loc în ţara mea nu pot să-mi asigur continuitatea studiilor, neavând bursă. „Dute acasă şi veziţi de treaba ta”, mi-a spus Poetul Păunescu. Am revenit aici(la Cluj) pentru că statul român mi-a oferit o bursă, totodată am primit destule încurajări ca să fiu acceptat de mediul cultural. Şi, aici, lumea culturală de la Cluj m-a hrănit din sufletul ei bogat, frumos, poetic.

- O.S.: Sunteţi un adept al creaţiei. În afară de centrul cultural care îl identifică prin „Flacăra” lui Adrian Păunescu, au mai existat şi altele care v-au sprijinit şi recomandat?
- R.E.D.: Am fost primit peste tot. Lumea deja auzise de mine, mă încuraja şi mă stimula în diverse feluri fiind considerat un fenomen.

- O.S.: Au existat centre sau personalităţi, puse la catastif, cum a fost, spre exemplu, un Petru Ţuţea, pe care am înţeles că va legat o prietenie...
- R.E.D. : Da, e adevărat...Vă zic care a fost traseul stabilirii unei relaţii frumoase dintre mine şi marele filozof român. Mai întâi de toate, am fost invitat la Iaşi, de către redacţia „Junimea” şi „Convorbiri Literarea” şi am publicat acolo texte litetare. Mi-am scos şi o plachetă de debut, în anul 1979. Am fost apropiat la Cluj de Cenaclul revistei „Tribuna”, unde l-am întâlnit pe poetul Sorin Grecu şi mulţi alţii, pentru că eram o generaţie tânără, entuziastă, plină de speranţe. După aceea, când am văzut că s-a deschis din interiorul meu un izvor de creaţie poetică, am scris un volum de poezie în care s-a intersectat poezia şi medicina. Aceest volum poartă titlul de „Escale pe Golgota”. Temele de referinţe ale volumului sunt bioetica, genetica, apocalipsa biologică, cum trebuie reperată gena fericirii a omului, alte probleme de genetică umană şi ştiinţifice. Aceste teme m-au inspirat în demersul meu poetic formulată printr-o mărturisire a unui medic contemplativ şi plin de compasiune faţă de avalanşa de noi provocări adresate fiinţei umane. În acest volum mă aflu în două ipostaze: în calitate de pacient, datorită poetului care are trăiri, emoţii şi suferinţe pe de-ao parte şi de medic, când trebuie să dăruiască şi să ofere necondiţionat sprijin pacientului. După ce am terminat volumul „Escale pe Golgota”, o combinaţie a sentimentului poetic coroborat cu medicina genetică, celebrul profesor de genetică dr. Constantin Maximilian m-a desemnat ca fiind „poetul geneticii". Această lucrare a avut un ecou mare, iar profesorului Constantin Noica i-a creat o impresie excepţională, astfel încât mi-a scris o scrisoare pe care am publicat-o în ziarul „Mesagerul”. În scrisoare dl Constantin Noica îmi spunea „am citit cu deosebit interes volumul d-tale de versuri, în care am găsit originalitate, inteligenţă, lirism de bună calitate şi măreţie a limbii”. Mai târziu am avut ocazia să-l cunosc la Bucureşti şi pe filosoful Petre Ţuţea, care a citit cartea mea în care relaţionează sentimentul omului, misticismul şi ştiinţa despre om, cum este medicina, mărturisindu-mi că volumul de versuri i-a făcut o impresie foarte frumoasă. Şi astfel s-a legat o adevărată pruetenie. Eram la timpul respectiv, în anul 1983-1984, în permanenţă la Bucureşti fapt ce mi-a permis să mă văd zilnic, un an întreg, cu Petre Ţuţea, la Ateneu Palace. Îl simţeam bine dispus şi receptiv faţă de persoană, văzând, probabil, în mine, un tânăr, care este însetat de ideile şi de viziunile lui, iar în interiorul meu s-a trezit o pasiune faţă de filosofia mistică, faţă de felul cum privesc lucrurile în viaţă. Se ridica un nou orizont ideatic, care reclamă o formula cumulată din misticism, a idealism şi medicină. Experienţa prieteniei noastre avea la bază un student amărăt şi sărac, iar el un filosof sărac. Odată a venit la noi un miliţian şi ne-a întreabat: „ce faceţi?”Şi Ţuţea a răspuns: „împărţim foamea cu tovarăşul Lenin”. Îmi aduc aminte de un alt caz. În una din zile, la Ateneu Palace, unde obişnuiam să ne întâlnim, m-am îndreptat spre el salutaându-l, în preajmă era fiica lui Petru Groza, dar şi cineva de la „externe”. L-am întrebat pe Ţuţea cine sunt persoanele de faţă şi îmi zice „Maria Petru Groza”. Păi, îi spun „e fiica lui Petru Groza”. Şi continuă cu voce tare: „e curva a cărui tată a vândut ţara la ruşi?!” Şi datorită faptului că a spus cu răspicat şi tare, iar cum acolo nu eram singuri, ci erau şi persoane de la „securitate”, care s-au făcut că nu ne-au auzit. În schimb când am ieşit afară, ei ne-au luat şi legitimat, afirmând că trebuie să mergem la miliţie ca să verifice ceva. Aşa că ne-au băgat într-o dubă, iar pentru că era seară ne-am dus şi am dormit o noapte în incinta miliţiei. Am dormit şi eu o noapte la Bucureşti la miliţie şi aceea mi-am petrecut-o cu Petru Ţuţea, care mi-a spus „ştii, comuniştii îmi fac un mare serviciu. Eram pe timpuri ministru al Culturii în România şi am visat că vreau să fac un Ermitaj creştin. Nu am avut niciodată timp să mă întânesc cu Dumnezeu, tot timpul eram ocupat, visam să am timp liber ca tot timpul să mă întâlnesc cu Dumnezeu şi comuniştii mi-au dat marele serviciu: m-au închis la puşcărie şi, ştii pe cine l-am întâlnit dimineaţa, pentru că nu pot acolo să întâlneşti pe cineva, stau singur...aşa că l-am întâlnit pe Dumnezeu! La prânz cu cine crezi că m-am întâlnit? Cu Dumnezeu! Seara iarăşi m-am văzut cu Dumnezeu. Aşa că a devenit puşcăria o mănăstire specială, în care am văzut şi suferinţa românilor, suferinţa în gândurile lor şi din acest considerent am ieşit fericit, pentru că am ieşit cu Dumnezeu. Alţii au trăit şi au avut de toate, dar îmi e milă de ei pentru că nu l-au găsit pe Dumnezeu aşa cum l-am găsit Eu”. Aşa că atunci când am intrat seara la miliţie mi-a spus că mă întorc la „Dumnezeu pe care l-am întâlnit în puşcărie”. Afară era frig şi noi nu aveam unde să dormim, nu aveam bani, nu aveam unde să ne ducem, pentru că toată lumea se ferea de Petre Ţuţea, dar şi de mine care eram cu el, se ferea să nu vorbească cu Ţuţea, să fie martor. Aşa că puşcăria ne-a priit de minune, iar eu am mulţumit în felul meu miliţiei-„ce bine e aici, cât e de cald şi bine de dormit”. Dimineaţa ne-am trezit ambii fericiţi: Petre Ţuţea că l-a întâlnit din nou pe Dumnezeu şi eu pentru că am avut unde să dorm. Dimineaţa, când ne-am trezit, le-am mulţumit miliţienilor cu un „vă mulţumesc frumos, Dumnezeu v-a trimis la noi”...Aceştia văzându-ne fericiţi nu le-a plăcut şi ne-a grăbit să ieşim mai repede spre uşă. Asemenea cazuri m-au învăţat cum să iau doar lucrurile pozitive din viaţă. Îmi aduc aminte că acolo mai era istoricul Vasile Someşeanu care a scris „Istoria cimitirilor” a afirmat că „doar piatra nu are cenzur㔺i că atunci „când au sosit comuniştii sovietici au descoperit aici doar 30 de confraţi comunişti”. A supărat atunci sistemul şi din acest considerent a fost închis. Luând partea constrângerii şi încarcerării la miliţie a devenit agresiv la adresa miliţienilor, înjurând şi apostrofând regimul şi servitorii acestuia, ceea ce l-a obligat să stea mai multe zile la „adăpost”. Văzându-ne pe noi, pe Ţuţea şi pe mine, bucuroşi, l-a surprins starea noastră, neînţelegându-ne iniţial, ca mai apoi să aplice şi el aceeaşi abordare.

- O.S.: Am vizionat pe diverse site-uri web lecţiile dumneavoastre predate în lume, în special în Statele Unite, adresate spre revigorarea umană şi rezultate prin numeroase cazuri de vindecare miraculoasă. Succesul pe care îl acumulaţi în medicină, în transmitera unui mesaj codat bioenergetic spre pacient, sentimentul poetic acoperit de o aură divină derivă din suferinţă?
- R.E.D.: Evident. Ca să fii un medic bun trebuie să trăieşti suferinţa reală pentru oameni. În primul rând, sunt posesorul unei culturi mistice, iar adepţii acestei orientări ştiu ce reprezintă suferinţa. Ştiu că suferinţa ne învaţă să trăim umilinţa la cote majore şi este cea care a trezit în spaţiul vital o revoluţie interioară. Iar umilinţa este un vector reprezentativ al suferinţei. Nu poţi să vindeci dacă nu simţi durerea. Nu poţi să fii indiferent faţă de oameni, să-i judeci fără scrupule, să nu le simţi şi să le trăieşti durerile. A existat o suferinţă mentală, în gândire, datorate perioadei comuniste în care am trăit şi a fost o sufernţă care s-a manifestat în relaţie cu Patria mea. Pentru că Patria mea este una extrem de încercată de litera războiului. Amintesc, am mai spus şi altor ziare, că, în Liban mi-am pierdut propria clinică şi casă. Pur şi simplu am rămas să ajut oamenii doar cu mâinile şi cu compasiunea, pentru că de alte bunuri am fost lipsit de atrocităţile războiului. Pe terenul agresivităţii şi a chinului impus de forţă am putut să ajut doar prin intermediul dragostei, a conştiinţei, a compasiunii, a milei şi a ajutorului săvârşit pentru aproapele nostru, omul, ceea ce produce o anumită catalizare spre vindecare a celuia în suferinţă. Vindecând oameni am confruntat războiul şi teroarea. Mă uitam la Petre Ţuţea şi mă minunam: acest om a suferit enorm, a fost încarcerat în puşcării şi totuşi deţinea atâta energie şi era plin de optimism. Şi gândiţi-vă l-am întâlnit atunci când avea peste 80 de ani. Când m-am reîntors în Liban şi am văzut chinurile războiului, mi-am pus întrebarea: ce trăiesc eu în interiorul meu şi această trăire lăuntrică a fost esenţială, mi-a dat energie în viaţă, credinţă. Credinţa în viaţă îi ajută pe mulţi bolnavi să depăşească stările şi bolile care îi mistuie, pentru că au puterea şi tăria credinţei şi astfel ajung la sistemul de vindecare. Având o atare cultură, experienţă asupra vieţii m-am deplasat din Liban şi am colindat întreaga lume. Mai întâi de toate am fost invitat în Statele Unite de nişte pacienţi pe care i-am vindecat, iar când profesorii lor au văzut rezultatele pe care le-am obţinut au vrut să mă cunoască personal. Şi erau printre cei mai de seamă profesori şi medici americani, inclusiv pe consilierul pe probleme medicale de la Casa Albă. În astfel de împreujurări l-am cunoscut şi pe doctorul Loren Lorens, o celebritate în lumea medicinei. Un pacient mi se adresaseră să îl vindec şi am reuşit să-l pun pe picioare în Liban, ceea ce l-a nedumerit pe doctorul Lorens, întrucât cel care se vindecaseră era un pacient de-al său şi i-a mărturisit la întoarcere în SUA cum a reuşit să învingă boala. Prin urmare am fost invitat în State, totodată întreaga mea aflare pe continentul american fiind sponsorizată, iar când m-a întrebat renumitul profesor american de unde vin şi cine sunt, i-am relatat viaţa mea, inclusiv că am făcut studiile în Cluj-Napoca. În conversaţiile avute cu profesorul Lorens am văzut că el aprecia Universitatea de medicină din Cluj şi avea aici un prieten bun în Flore Dumitrescu, o ştia pe Ana Aslan, avea mulţi prieteni medici aici. Profesorul american avea o problemă de ospetoloză, problemă cervicală, fără soluţie în medicină şi i-a spus că se vindecă uşor. Nu m-a crezut. I-am spus să-l las să pun mâna atunci când conversăm şi după cinci minute după ce am pus mâna problema profesorului Lorens a fost rezolvază. Şi atunci şi-a dat seama că puterea vindecării nu presupune doar aplicarea trictă a manualului de curs, ci există şi alte dimensiuni ale medicinii, care îl pot face pe om să fie vindecat în mod miraculos. Mai apoi datorită cercului de prieteni ai profesorului Lorens, în special a lui Bell Sharmon pe care la- rezolvat într-o problemă de auz, am ajuns la o emisiune televizată a unui prestigios om din lumea sportului William Wharton. După aceea m-au invitat să susţin o sesiune de tratament în cadrul emisiunii televizate. Am rezolvat un o femeie cu probleme terminale, de cancer, în care 60% din plămân a fost distrus, existau vome cu sâne, dar şi alte complicaţii care prevedeau un sfârşit tragic. În câteva zile femeia s-a vindecat. Mai apoi au fost o seamă de pacienţi cu paralizie sau alte boli terminale pe care i-am vindecat, confirmând că nu sunt cazuri întâmplătoare. În final doctorul Lorens avea să spună că „noi, medicii înţelegem omul mecanic, pe când doctorul Daoud este şi poet, de-o trăire spirituală extraordinară, pentru că el când pune mâna pe un om nu doar lucrează mecanic, în mânile lui se află o energie spirituală pe care alţii o desemnează ca fiind vindecarea omului, ceea ce lipseşte medicinei clasice, occidentale. Este nevoie ca medicina să se îndrepte spre dimensiunea spirituală, propovăduită de Rashed Daoud, care trebuie să vină mai des în Statele Unite, pentru că avem nevoie de asemenea persoane.

- O.S.: În tot acest răstimp cât aţi profesat, aţi vindecat oameni, scrisul a rămas un vector al existenţei dumneavoastre. Cu ce noi proiecte editoriale Vă adresaţi iubitorilor de poezie?
- R.E.D.: Pentru mine poezia este o parte din medicină. Ea face parte din procesul de cunoaştere a ştiinţei medicale şi a însăşi omului. Ca să cunoşti un om trebuie să fii şi un artist, trebuie să fii şi filosof, un înţelept, un mistic. Pentru că în fapt nu vindecăm boala fizică, ci vindecăm Omul. Poetul trebuie să fie frământat de durearea bolnavului, a pacientului, să aibă acele trăiri care îl sensibilizează şi îl fac să trăiască în dragostea faţă de aproapele său. Trebuie să vindecăm cu sufletul şi să oferim acea energie umană de care are nevoie pacientul. Omul reprezintă conştiinţa Universului. Boala reprezintă un blocaj în relaţia dintre Om şi Univers. Fiecare caz şi pacient este unic şi trebuie să-l cercetezi cudragoste, cu multă migală, pentru că fiecare pacient este o individualitate, o fiinţă umană aparte. Pacientul este ca o poezie şi trebuie să-l aduci în Universul tău ca să-i inspiri viaţă. Medicina este o ştiinţă, dar şi o artă care trebuie să intre în slujba spirituală a omului. Şi trebuie ca medicul să-şi facă datoria cu dragoste, cu dăruire, fără ca să se uite la bani, din compasiune şi redarea bucuriei vieţii. Şi ca să-l amintesc pe marele profesor Iuliu Haţeganu care a spus că „medicina este o artă şi o ştiinţă”, aş vrea să mai adaug că este şi comuniune spirituală.

- O.S. Sunteţi unul din adepţii pitagorienilor?
- R.E.D.: Sigur. Eu sunt un mare adept şi admirator a lui Pitagora şi din acest considerent lupt să-l readuc printre noi pe Pitagora. În primul rând, Pitagora este din lumea mea. Îşi are rădăcinile în cultura cananiană, feneciană care a inspirat că omul reprezintă o conştiinţă divină, mistică. El vede că ştiinţa este o creaţie divină şi atunci când ajunge la greci învăţându-i cum se prezintă un pătrat ca pe un număr dublu a lui Dumnezeu. Pitagora era matematician, filosof, vindecator şi mistic, credea în puritatea sufletului care îşi avea propriul număr. El ne spunea că „bolile fizice sunt pe baza bolile morale” şi cât de frumos ne îndeamnă: „“Nu răspândiţi vestea unei fapte rele! Faceţi în aşa fel încât să-i dispară cât mai curând şi cele mai mici urme. Lăsaţi răul să moară!” Un egoist nu poate fi vindecat! Mă uit la caracterul omului şi dacă văd că acel om care nu are umilinţă, sacrificiu, iubire, dacă nu preţuieşte viaţa, nu poţi să scoţi din mintea lui boala. După ce îi impui umilinţa, îl poţi trata de boală. Şi în asemenea cazuri vindeca şi Pitagora.Un pacient care nu are umilinţă nu este pacient.

- O.S. Vă mulţumesc!

A consemnat: Octavian SERGENTU


NOTA BENE:
Dr. Rached Elias Daoud s-a născut în anul 1956, într-un mic sat din nordul Libanului. După izbucnirea războiului civil din ţara sa, şi-a întrerupt studiile începute la Facultatea americană de Medicină din Beirut, venind în România, unde şi-a continuat studiile la Facultatea de Medicină din Cluj-Napoca. Astfel Dr. Daoud a însuşit limba şi civilizaţia română, sporindu-şi preocupările poetice începute în Liban.
Teza sa de doctorat din cadrul Facultăţii de Medicină din România a fost scrisă în versuri în limba română, pe care o consideră a doua sa patrie. Este foarte apreciată de către examinatori şi publicată ulterior sub titlul „ Escale pe Golgota" de către editura Dacia în anul 1983, în prefaţa căreia este numit de către celebrul profesor de Genetică Dr. Constantin Maximilian „poetul geneticii". Descoperit de revista „Flacăra" în 1979, debutează cu placheta de versuri „Fascinaţia timpului", apărută la Iaşi la Editura „Junimea" (1981). Poeziile sale au fost frecvent publicate în revistele literare, Steaua", „Tribuna", „Convorbiri literare", „Cronica" si altele. A tradus şi a publicat texte reprezentative din poeţi şi prozatori arabi în română, precum şi traduceri din lirica românească în limba arabă şi în limba engleză.
Rached este poet şi filosof mistic, ca autor a mai multor volume de poezie în limba română: “Fascinatia timpului" publicat de către Junimea (1981), “Cel fără chip" publicat la editura Casa Cărţii de Ştiinţă în Cluj-Napoca în anul 2009, „Euritmii celeste" (manuscris), Diagnoză tragică" (manuscris), Sic Zic" (manuscris), precum şi numeroase alte poezii publicate în multe ziare şi reviste în limba română, engleză şi arabă. În proza “Realitatea mea" apărută în limba engleză, cuprinzând numeroase experienţe medicale personale ce aduc umanităţii un mesaj măreţ despre iubire şi vindecare, expunând fapte dintr-un cadru individual şi colectiv.
Dr. Rached Daoud s-a apropiat de genetică şi de om, cu “neliniştile lui ancestrale", cu imaginaţia poetului şi cu compasiunea medicului, chinuit de toate mizeriile umane. Dr. Daoud este descris de către Constantin Noica, cu care s-a întâlnit în mai multe rânduri la Păltiniş Sibiu, drept un mare mistic al poeziei româneşti, la fel cum, pe plan mondial, este recunoscut ca un mare mistic în ştiinţa şi practica medicală. În această mistică originală a fost direct influenţat de către Petre Ţuţea cu care nu de puţine ori a împărţit aceeaşi bancă în lungile nopţi de iarnă a anilor dinainte de1989.
A fost apreciat pentru cercetările sale medicale de către multe universităţi din întreaga lume, câteva acordându-i titlul de Doctor Honoris Causa.