Poezia lui Teofil Hanăş. Mesaj evocativ în slujba libertăţii, frumuseţii şi a miracolului din proximitate

Cartea lui Teofil Hanăş se întitulează „Tărâm de vis şi tărâm de popas”, scoasă la lumină de Casa de Editură DOKIA, 2011), intră în colecţia vieţii autorului sub îndemnul preţuirii patrimoniului uman şi natural. După ce Teofil Hanăş a produs ecouri cifrate în subliminalul copiilor oferindu-le gând frumos, joaca imaginarului rapsodic, de această dată îl suprindem în postura de recuperare a spaţiului intim, a latenţelor sufleteşti, dematerializând istoria emotivă a spaţiului vital. Poezia pentru copii şi poezia identităţii circumscrisă spaţiului primordial îl arată indubitabil ca pe autor care arhivează memoria emoţiilor ce transgresează imaginea în cuvinte, verbe, în lirică. Reconstituind secvenţial lumea pe care o aspiră, îndemnul de-a percepe libertatea ca un spaţiu spiritual eliberatoriu şi iniţiatic în demersul existenţial, Teofil Hanăş ne provoacă la lectură, sugerându-ne un „Tărâm de vi şi de popas”, pe care putem să-l înţelegem atunci când suntem impasibili să-l descoperim la propriu, în viaţa consumistă şi de rutină. Invocând etnospaţiul şi simbolismul formei umane de a-şi asuma umilinţa, sacrificiul şi tendinţa de perfecţiune şi presiunea eliberării de sub energiile telurice şi aspiraţia spre o lume de vis, spre „un tărâm de vis şi de popas”. „Sub cerul liber pe scândură de brad,// Prin umed tăcere cu stropi de rouă cad,//Naive sau aievea în zumzet de ţânţari,//Melancolii din stele cu străluciri amari”.
Teofil Hanăş este un poet care inspiră la meditaţie, nu doar în poemul „Seară de meditaţie”, ci în majoritatea temelor pe care le aşează în faţa cititorului dornic să parcurgă în acelaşi pas, cu poetul, timpul, regretele, să plângă, să contepleze gândurile revărsate în discursul izvoarelor, să prindă ploaia înr-o singurătate în care acele ceasului ticăie banal în noapte şi din infinita căutare cade un vers. Poetul face recurs la o memorie a identităţii pe care fiecare din noi şi-o asumă. O identitate în care setea de libertatea, puterea cuvântului şi reconstituirea propriului itinerar biografic cuprind şi restabilesc inteligenţile spirituale transumane. Teofil Hanăş dezvoltă o poezie în care limbajul unei memorii colective străbate valori identitare proprii tuturor. L-aş defini ca un primordialist, dacă este să facem apel la antropologia culturală, pentru că tematica este reprezentativă şi revelatorie, tocmai, din perspactiva acestei paradigme socio-culturale. Dacă am fi să definim primordialismul, curentul care s-a impus în sociologia şi antropologia culturală, acesta desemnează „primul dat”şi are la bază curentul Creaţiei Universale şi Spiritus Sanctus, care, în actualitate este într-o acută dezbatere valorică cu celelalte două mari paradigme a antropologiei culturale: modernismul şi invenţionismul.
Poetul e un visător, un visător frumos. Şi visele care ne ghidează în copilărie, preiau noi forme în proiectul vârstelor. Acestea se exprimă într-un alt tip de mesaj, iar relaţia este gestionată din perspectiva ordonării, aşezării lor într-un model mai profund, mai contemplativ, mai organic.
Vorbind despre poetul Teofil Hanăş putem afirma că în poezia sa există un recurs la o memoria afectivă, elaborată în vers, pe care poetul o deschide în faţa noastră.