Vladimir Bukovski şi Arhiva Sovietică

Cartea lui Vladimir Bukovsky, ARHIVA SOVIETICĂ, 64 de documente din perioada restructurării (Perestroika), reprezintă o selecţie de documente traduse şi comentarii însoţitoare, realizate de istoricul Elena Cojocaru. Apărută la Casa de Editură DOKIA, lucrarea, potrivit istoricului Elena Cojocaru, i se dedică „generaţiilor acoperite”. Cine este Vladimir Bukovski şi de ce a fost necesară elaborarea unei astfel de lucrări? Oare, nu este depăşită perioada sovietică şi imaginarul Revoluţiei din Decembrie face destule victime şi călăi până-n prezent, unele chiar fiind nevinovate. Nu este timpul să facem o concesie dintre torţionarii de ieri, reprezentanţii instituţiilor care au promovat ideea de Schimbare, inclusiv în ţara noastră, chiar dacă avalanşa revoluţiilor de „catifea” a fost de inspiraţie străină?! Şi răspunul ni l-a dat chiar dezidentul sovietic-rus când a fost la începutul anilor 2000 la Braşov şi a alarmat societatea românească: Rusia deţine 60% din economia românească! Deci, pe „dezidentul” rus Vladimir Bukovski îl surprindem în ipostaza de fin cunoscător a realităţilor din fostul spaţiu postsocialist afliat Uniunii Sovietice. Asta în contextul în care există destule voci care califică, cu date istorice vorbind, că România comunistă a lui Nicolae Ceauşescu s-a prezentat ca adversară a Imperiului Sovietic. Fals! La 30 iunie 1970, printr-o scrisoare strict secretă nr. 14006418, Ion Stănescu, Preşedintele Consiliului Securităţii de Stat al Republicii Socialiste România, îl informa pe Preşedintele KGB al URSS Andropov, despre vizita cetăţeanului sovietic Usatiuc Alexandru la Bucureşti. Împreună cu scrisoarea, Stănescu îi trimite lui Andropov şi plicul cu documentele lăsate de Usatiuc-Bulgăr. La scurt timp au fost arestaţi Alexandru Usatiuc-Bulgăr, Gheorghe Ghimpu, Alexandru Şoltoianu şi Valeriu Graur. Aceştia îşi doreau unificarea Basarabiei la Ţara Mamă. Deci, invocatul „fir roşu” a existat dintotdeauna.
Se ştiu foarte putine lucruri despre perioada perestroikăi la nivelul probelor şi nu a fabulaţiilor sau imaginarului difuzat de douăzeci de ani încoace, după prăbuşirea regimului sovietic. Tăcerea arhivelor de la Moscova nu a permis o reconstituire adecvată a evenimentelor din anii 80-90. Jonglăm cu semiadevăruri, frânturi de adevăruri, care pot ilustra o falsă paradigmă a istoriei contemporane. Aceasta lipsă a documentelor şi a studiilor permite noilor formatori de opinie să prezinte perioada dezgheţului sovietic ca pe una tendenţioasă.
Iată de ce actualitatea cărţii lui Vladimir Bukovski, alături de alte lucrări de factură factologică, revendică abordarea „faptului istoric” nu ca o extensie fabulatorie a realului, ci prezentată din zona referenţială a istoriei scrise. Selecţia documentelor, riguros realizată de cercetătoarea Elena Cojocaru, traducerea lor, prezentarea acestora, ne stimulează să reconstituim perioada tulbure a marilor transformări şi să precizăm şi contextul evoluţiilor socio-politice care ne-a suprins şi pe noi, fie în calitate de periferie sau semiperiferie a Imperiului.
Recurgând la observaţie, la analiza documentelor(stenograme, documente, hotărâri, comunicate), la interviul- consacrate ca metode interdisciplinare a cerceării istorice, Elena Cojocaru încearcă să ne furnizeze informaţii, din „fişierele lui Bukovsky”, capabile să completeze, să clarifice şi să ilustreze un tablou aferent perioadei imploziei URSS, pe care memoria colectivă o diseminează confuz şi tendenţios. Şi apariţia lucrării reprezintă şi o mostră de veridicitate a destinului „reacţionar” a lui Vladimir Bukovsky, care în iulie 1992 a fost invitat să participe la procesul „PCUS versus Elţân”, în calitate de expert al Curţii Constituţionale a Federaţiei Ruse. Documentele lucrării ARHIVA SOVIETICĂ, 64 de documente din perioada restructurării (Perestroika), Casa de Editură DOKIA, au la origine documentele de arhivă a disidentului rus adunate şi reverberate în propria carte „Procesul de la Moscova”.
A fost „grefat” „homo sovieticus” să-şi repudieze formaţia sa psihosomatică ca o necesitate realizată de laboratoarele controlului spaţiului mental al serviciilor secrete, a ideocraţilor care în eşecurile sau visele lor premonitorii au dezvolatat abandonarea „ideologiei comuniste”, singura care reclamă „violenţa ca neîngrădită prin lege”; dacă este să-l cităm pe artizanul instituirii comunismului în lume, Vladimir Ulyanov-Lenin.
Grefa transmite celui “contaminat” intoleranţă, inteligenţă dogmatică, încredere paranoică (neclintită) în procesele acelea de “gândire şi de voinţă” grefate în el prin mijlocirea procese şi dărâmarea sistemelor neactuale.
Vom descoperi, în materialele cărţii, cum, în fapt, RESTRUCTURAREA(PERESTROIKA) a fost iniţată încă în perioada când prim secretar al PCUS era Leonid Brejnev şi a fost continuată de Yuri Andropov, iar pe Mihail Gorbaciov îl regăsim ca responsabil pe agricultură, este cel care îi raporta insatisfăcător liderului PCUS că nu a reuşit să asigurarea cu carne pe tovarăşii polonezi. Criza „alimentară” din Polonia a fost un semnal care a dat de gândit sistemului sovietic că este unul distributiv şi nu unul productiv. Evident, în documentele KGB, MAI, PCUS, pe care le regăsim în carte, unele trecute la „strict secret”, se prezintă situaţia „războiului invizibil” al serviciilor secrete şi de spionaj, ecourile şi reacţiile la acţiunile lor, modul de operare şi de percutare a sistemelor informaţionale şi economice. Diseminăm subordonarea diverselor laboratoare-KGB, MAI(evident că au existat laboratoare destinate activităţii „diviziunilor telurice”, „diviziunilor neorosomatice” sau de alt tip), sub patronajul Marelui Laborator Sovietic. Însuşi Vladimir Bukovski a fost supus agresiunii unui dintre cele mai represive laboratoare- spitalul neuropsihiatric, deseori fiind internat, laboratorul având menirea să spele creierele umane.
Tot în carte vom descoperi cum s-a exercitat controlul mişcărilor democratice şi monitorizarea democratizării vieţii social politice din Rusia, dar şi fostele republici sovietice sau din ţările socialiste surori.
Indubitabil, autoarea lucrării, graţie identităţii sale naţionale, a stăruit să prindă pulsul eşecului realizării Unităţii României, din perspectiva desprinderii a Basarabiei (Republicii Moldova) de URSS şi eventuala oportunitate de reunificare la Patria Mamă-România. În interviul realizat cu posesorul documentelor, cu desidentul rus Vladimir Bukovsky, acesta afirmă că nu a existat voinţă politică la Bucureşti şi că preşedintele de atunci al României, Ion Iliescu, a evitat să-şi asume rolul REÎNTREGITORULUI, că acest rol ar lipsi şi astăzi clasei politce, considerând că Rusia nu ar descuraja o astfel de abordare. Şi aici, cred că Vladimir Bukovsky greşeşte şi chiar se contrazice, dacă este să ne pliem după documentele parvenite din servieta „arhivarului sovietic”, care arată că, inclusiv, în fostele republici sovietice au existat destui intelectuali care au colaborat cu vechile structuri sovietice, acestora impunându-se colaboararea, erau constrânşi, de-a lungul anilor fiind supravegheaţi, şi li se aplicau lecţii de anihilare a oricărui sentiment de românism şi de democraţie. Şi vom descoperi mulţi dintre cei care au aplicat astfel de practici ca noi „eroi” ai timpului prezent, eroi care au o viaţa confortabilă în contrast cu cei care au pătimit, au fost dezumanizaţi şi care, încă, nu au fost reabilitaţi. Şi „eroii” care au servit „sovietele”, au deposedat multe persoane de credinţă şi speranţă, discret conduc şi azi instituţii strategice şi propagă false modele. Şi ne întrebăm, deseori, cum există o acută criză de competenţe în actuala societate postcomunistă, posttotalitaristă?!