Qibbel: pomul vieții

”Ochiul lui Sauron” își face prezența în camera întunecată și ne posedă gândurile și emoțiile încordate în propriul nostru ”Eu”. Cine sunt ”eu” și ce-mi doresc ”eu” de la ”simfonia vieții” și a lumii în care doar se cripografiază craniile și zvâcnesc în ceara lumânării literele din Cartea Tibetului. Gândesc ca un scolastic, ca un contaminat al vreunei idolatrii, ca un visător nevrotic sau ca un nebun mistic? Gândirea misticului se exprimă prin viața organică al acestuia, în care există doar ”eu-l” primordial, esența și profunzimea căruia este una dumnezeiască” (с. XXXIX). Eckhart ne explică că aici este o profunzime dumnezeiască, în care profunzimea mea și iarăși profunzimea mea se rezumă la o profunzime dumnezeiască”. Suntem obligați, ca mistici, să ne dorim o fuzionare completă și divină a propriului nostru”eu” cu ”Eu-l”global. Sunt legi nescrise, naturale, pe care suntem obligați să le acceptăm, că vrem sau nu vrem. Sunt legi ale Universului sau ale lui Dumnezeu. Noi urmăm aceste legi și contribuim la actul creator al lăsat de Dumnezeu. Îi creăm pe un alt Adam și Eva, pentru că în noi se regăsește natura și Omul primordial. Adam este Omul, iar Eva reprezintă Viața. Dacă inversăm cuvântul EVA, obținem în latină ”AVE”(viață). Ave Adam, Ave Omul. Adam, o noțiune binară cu un ascedent în Saturn. Indubitabil, Omul este între Dumnezeu și între anti-Dumnezeu, cum este anti-Omul. Numai că noțiunea de Om ne induce spre bunătate și înnobilare, iar noțiunile de ”omenire”și ”omenit” au și o semnificație a păcii și milosteveniei, una desprinsă de ”îndumnezire”. Emoțiile noastre ca și gândurile sunt identice cu cele dumnezeiești, ori Dumnezeu gândește prin Noi, prin Om. Înțeleptul Pitagora ne spunea că Dumnezeu a creat după chipul și asemănarea sa pe Om și Universul. Ne privim dis-di-dimineață în oglindă pe noi și ne reflectăm ca un Univers și ca un Dumnezeu. Ori, nu este Omul creator ca și Universul și Dumnezeu, organic și infinit? Nicioadată descoperirile oamenilor nu încetează, cum nu încetează nici Universul să ne uimească atunci când îi explorăm imensitatea. Dintotdeauna am purtat în noi gândul lui Dumnezeu și ne-am crescut aripi ca să zburdăm printre stele și să putem fi cât mai aproape de perfecțiune. Mistica a devenit comfortabilă, necesară esteticianului. Dacă scolasticul reflectă asupra lui Dumnezeu, atunci misticul reflectă prin Dumnezeu, gândește ”dumnezeiește”.

Dar ce este Moartea? Moartea și transformarea omului. Uneori rămân impresionat de maxima:”Doamne, deschide-i ochii să vadă”(2Regi 6:17). Deschid ochii, dar înăuntru rămân închiși, parcă ar fi în beznă și lipsiți de lumină. Mă întreb dacă simulez moartea și aceasta este prima treaptă a transformării noastre în pulberea și imensitatea organică a Universului. Nu mă precipit să savurez, printre gânduri, cum aș savura din fumul otrăvit al țigarei, ultima epistolă a vieții. Un creștin adevărat, dacă a fost îndrumat de Cartea Sacră și de păstori înțelepți, nu vor avea teamă și vor recepta ca o pe Lumină angelică sau pe însuși Christos-Mesia. Vor privi ca și cum ar privi după ploaie culorile curcubeului păcii. Alții îl vor primi în pupilele lor pe Alah sau pe Yahve. Evident că vor fi persoane care vor întâlni ființe extraterestre sau creaturi din lumea subterană, vor întâlni îngerii sau pe demoni. Imaginarul uman este unul extrem de bogat. În clipa când atingem chingile întunericului din moarte, intrăm într-o transă profundă și respirâm intrisec, aidoma stării de până la nașterea noastră. Considerăm că avem vizini, ne atingem de vii și încercăm să vorbim cu ei și suntem refuzați. Intrăm în alte corpuri umane ca niște fantome și ne reflectăm în oglindă ca să vedem ce se întâmplă cu noi. Suntem singuri, suntem refuzați de cei vii. Nu este nimic, îmi zic, am fost refuzat de vii și în viața dinaintea morții. Aștept scena Judecății de apoi. Cum va fi aceasta, oare? Scenele Judecății de apoi în Bardo Thodol și în Cartea Morților din Egipt sunt de o similitutudine izbitoare, de parcă ambele ar fi dispus de o aceeași sursă anonimă care a dezvăluit împărăția morții. Regele Morțillor este Dharma Radja sau Yama Radja, careăl are corespunodent în Egipt pe Osiris. În ambele cazuri scena principală o constituie cea în care sunt puse pe cântar faptele oamenilor. În fața lui Dharma Radja sunt puse într-un talger pietricele albe, iar în alta pietricele negre, care relevă faptele bune și faptele rele pe care le-a înfăptuit sau comis omul. Iar în fața lui Osiris este pusă într-un talger inima, iar într-un alt talger pana de scris. Inima reprezintă moralitatea umană, iar pana de scris semnfică Zeița Adevărului. Lumea zeilor și spiritelor se regăsește în fiecare dintre noi, oamenii, reprezintă propria mea ”inconștiință colectivă”. Trebuie să reformulez:”inconștiința colectivă”, care reprezintă lumea zeilor și a spiritelor este în afara propriului meu ”Eu”. În gândurile mele și al ”eu-lui”intelectual sunt alte ”universuri” și ”construcții spirituale”. În primul rând, se regăsește încă acel strop de credință creștină în Dumnezeu. Dacă ”eu-l” uman îi voi aloca loc Dumnezeului său în inimă și în rațiune atunci sensul ”îndumnezeirii” umane va năvăli și îi va cuprinde veșmintele sufletului, îi va veghea somnul și îi va indica steaua călăuzitoare în amurg. Dacă ”eu-l” uman va dori să fie posedat de alte duhuri, spirite întotocheate și demoni păgâni, el va deveni un sclav al cutremurelor și cataclismelor spirituale care periodic îl vor însoți în nopțile zbuciumate și în zilele incolore. Un cerșetor va cunoaște mai degrabă grădina Edenului, pentru că imaginarul său nu își va dori palatele supersofisticate de astăzi și se va mulțumi cu mila, cu puținul necesar și va spori în credința sa, pe când cel bogat se va nărui în singurătatea amețitoare și amăgitoare. Nu e necesară o anumită acrobație intelectuală ca să înțelegi că imperfecțiunea noastră de astăzi ar fi reprezentat ieri perfecțiunea, cum perfecțiunea pe care am reclama-o astăzi, mâine va fi imperfectă. Până și clepsidra timpului a încremenit în propriul proiect al atingerii perfecțiunii. Ori perfecțiunea este mult prea infinită ca să fie atinsă de imperfecțiunea noastră nedefinită. Portae Lucis:cele mai mari virtuți sunt reprezentate de marile iubiri ale omului de ieri, de azi și de mâine.