Ecoul lacrimii este, în esență, o meditație asupra vieții, asupra condiției umane, asupra
modului de a fi, într-o lume stăpânită de nedreptate, de minciună, de egoism, de decădere
spirituală. Ne-o spune chiar autorul cărții, prin intermediul unuia dintre personajele în spatele
căruia îl putem intui: „Am meditat de nenumărate ori asupra caracterului vieții și am întâlnit o
lume măcinată de nevoi și de prostie, subjugată în mercantilism și revărsată în lumina unor
reflectoare amăgitoare și false. Unde este lumea adevărată? Unde este adevărata Umanitate?” (p.
149). La aceste întrebări din finalul secvenței citate își invită Octavian Sergentu cititorii să
răspundă, atunci când propune atenției acestora teme majore legate de sensul vieții, de divinitate,
de „armonia lăuntrică”, de „tenebrele iluziilor”, de relația omului cu sine însuși și cu Universul.
Prin prezentarea directă, dar și prin istorisirea cu tâlc, scriitorul își provoacă cititorii să-și
sondeze cu luciditate adâncurile sufletești și să-și conștientizeze rolul și însemnătatea, în calitate
de creatori ai propriei vieți, dar și de co-creatori ai întregului Univers.
Credința în adevăr, profunzimea umană, puterea ființei, credința creștină,
îndumnezeirea, perfecțiunea, arta reprezintă importante subiecte de reflecție, care dezvăluie
convingerile profunde ale scriitorului.
Demersului scriitoricesc din Ecoul lacrimii nu-i este străin tonul confesiv: „încerc și eu să
învăț din Univers, să cunosc simboluri și gesturi, învăț să fac, învăț să fiu și să mă înfrupt din
plenitudinea păcatului ca dintr-un dar primordial, să trăiesc împreună cu ceilalți. (…) Eu vreau să
învăț să fiu Om, vreau să-i învăț și pe alții. Eu vreau să trăiesc, eu vreau să-i învăț și pe alții.” (p.
97). Și tocmai asta face Octavian Sergentu, prin intermediul cărții sale. Tonul nu este însă
didactic, pedagogic sau sec, dimpotrivă, îmbracă haina umorului, anecdotele însoțind scriitura
sobră, elegantă, uneori, sarcastică. Iată două exemple ilustrative: „O femeie rea este mai nocivă
decât ploaia, pentru că ploaia te alungă în casă, pe când o femeie rea te alungă din casă.” (p. 51);
„Viața este precum o partidă de fotbal: unii fentează, alții faultează, sunt cei care simulează, dar
și cei care protestează și chiar încasează, pe când cei mai importanți sunt cei ce arbitrează.” (p.
37).
În această carte, Octavian Sergentu își dezvăluie cele mai profunde convingeri: „Viața
este o imagine a omului și el a proiectat-o conform propriului model cultural. Omul a fost, este și
va rămâne singurul inginer al propriei sale vieți.” (p.); „(...) oamenii nu sunt altceva decât ceea ce
știm noi să găsim în ei!” (p. 105); „Agresivitatea, războiul, vampirismul, vârcolacii, războaiele
cu extratereștrii sau intratereștrii sunt produsele prin care sunt educate noile generații de
oameni.” (p. 109); „Viața nu trebuie să fie deschisă ca o carte, pentru că așa îți deschizi toate
filele sufletului. Trebuie să învățăm de la trandafiri și să înflorim atunci când ne solicită timpul,
dar mai întâi să ne scoatem la înaintare sulițele sau ghimpii, ca să ne protejăm de cei care
atentează asupra intimității noastre, care vor să ne încătușeze și să ne suprime emanciparea și
libertatea.” (p. 101). De aceste convingeri ale scriitorului cititorul se poate disocia sau,
dimpotrivă le poate accepta ori chiar și le poate însuși, ca posibile modele de urmat pe calea
propriei deveniri.
De-a lungul scriiturii, Octavian Sergentu se apleacă nu doar asupra marilor teme ale
existenței, sub lupa observației sale aflându-se chestiuni dintre cele mai diverse – golemul,
tatuajul, fluturele monarh, tipologia războiului, rolul oracolului și foarte multe altele, de la
concepte precum „secretum, arcanum, mysterium” la ordine, cavaleri și alți termeni specifici
unei anumite sfere, cu care cititorul neavizat nu este familiarizat, dar pe care scriitorul îi
stăpânește, îi prezintă obiectiv și în detaliu, introducându-și cititorii în zone de înțelegere
rarefiate.
Glosele și mini-eseurile pe teme dintre cele mai diverse exprimă esența sufletească a
scriitorului, reușind să ajungă și la sufletul cititorului, datorită discursului filosofico-reflexiv ușor
de urmărit. Iată, de pildă, o secvență de text reprezentativă: „Arta determină civilizația umană.
Fiecare om revendică o anumită exprimare artistică și construiește punți către umanitate, exact
cum îndrăgostiții își creează punți sentimentale și leagă iubirile în inele. Scriitorul trăiește cu
propria lui artă diferit față de un muzician, actor sau dansator și a fost condamnat de-a lungul
istoriei. El nu este aplaudat de mase, nici chemat la bis și nici nu-și exteriorizează suferințele pe
care le transpiră atunci când își construiește templul literar cu ale sale labirinturi afective și
semantice (…)” (p.115).
Preocupat nu de atingerea perfecțiunii, ci de atingerea unei înalte forme de viețuire, a
adevăratei înțelepciuni, O. Sergentu împărtășește cu cititorii săi gânduri și trăiri dintre cele mai
intime. În Epilog, de exemplu, iată ce spune: „Toată viața mea a fost una bulversată de
întâmplări, evenimente, emoții și dezamăgiri. Toată viața mea, până acum, a fost una a
decepțiilor și a dezamăgirilor, iar oamenii pe care i-am întâlnit, cu mici excepții, au fost pe
jumătate oameni și pe jumătate fiare.” (p. 149).
Alături de toate formulările obiective și/sau subiective, în proza lui Octavian Sergentu se
inserează, subtil, detaliul autobiografic: „Eu m-am născut într-o duminică din luna august și mă
identificam cu omul solar. Or caracterizarea omului solar era identică cu proiecția vieții mele.
Chiar dacă am fost lovit și umilit, zâmbetul și optimismul nu au reușit să îmi fie curmate
deocamdată.” (p. 125).
Să-i dorim să nu-i fie curmate niciodată, să rămână, și în continuare, egal crezurilor sale
și să găsească răspunsuri la marile întrebări care-l preocupă, iar zbuciumul sufletesc, care
răzbate, uneori, din filele Ecoului lacrimii, să-și afle, de asemenea, alinare și răspuns odihnitor.
Felicitări, Octavian Sergentu, pentru Ecoului lacrimii, producător de ecouri în sufletele și
în mințile celor ce-l vor citi! Și, chiar dacă azi „nu mai este vremea îngerilor”, ci e timpul „
cobrelor și al viperelor”, al „șarpelui cu clopoței” (p. 150), să nădăjduim!
Sanda Misirianțu,
Cluj-Napoca, 14 noiembrie 2025
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu