Abstract:
The new rules of international law have been sabotaged and violated by a state that wants to be in the global
concert. An aggressor state that speaks in terms of force. A state that imagines itself as the last Empire.
Key words:USA, EU, Russia, China, critical and classical geopolitics, geopolitical game, geopolitical currents.
Introducere
Lumea contemporană se modifică treptat și adeseori în regim alert și puțini își imaginau după căderea
cortinei de fier și a imploziei Uniunii Sovietice că vom avea parte de numeroase transformări social-politice,
economice, culturale și tehnologice la nivel național și global. Războiul „rece” a celor două lumi ale căror sisteme
de valori a fost realmente diferit s-a sfârșit fără a fi semnat un acord de pace.
După încheierea războiului războiului rece și dispariției URSS a dispărut sistemul bipolar. În prezent avem
parte de un sistem mondial în care mai multe puteri globale – SUA, UE, China, Japonia, India, Rusia, Turcia,
Brazilia tind să joace un rol activ în sfera relațiilor internaționale.
Statele participă activ în proiectul global și sunt cei mai importanți actori a lumii de astăzi. Statul chinez este
cel mai activ în sfera economică, lansând proiecte de investiții și creând o puternică diasporă economică în
lume(ChinaTown). Federația Rusă a lansat proiecte energetice la scară globală și chiar proiecte de dimensiune
culturală/ etno-lingvistică, în formla „Lumea Rusă”. Franța operează cu instrumentul francofoniei, iar Marea Britanie
este activă prin British Councilium sau prin alte instrumente eficiente de pe mapamond.
Globalizarea dispune de mai multe niveluri strategice: politică (ONU ca organizație reprezentativă, la alt
nivel diasporele devin platforme politice), economică (G-7, G-16, G-24,coorporațiile multinaționale, la alt nivel
diasporele dispun de forme de conexiune globală și proiecte globale), social (organizațiilor non-guvernamentale),
culturală (fundații, asociații, ong, etc.), religie( cele 6 religii globale și restul), media (conectată transglobal),
educație (universități, centre de cercetare), medicină și ecologie (organizații de profil, instituții specializate
transnaționale și conexiunile internaționale), etc.
Politologul american P.Gotfrid în cartea „Decesul ciudat al marxismului” consideră că competiția dintre
două sisteme mondiale a condus la o subminare a marxismului în Occident, în consecință vidul cultural a fost
substituit și încărcat de ideile multiculturalismului, care au sosit din SUA. În consecință au fost substituite
conceptele legate de „imperialism”, percepția marxistă a evoluției umane și care au fost receptate ca fiind negative
cu conceptul „globalizării”, un concept elaborat în laboratoarele liberalismului și căruia i s-a acordat un înțeles
pozitiv.
Globalizarea este percepută de așa zișii experți ca fiind o ideologie politică care a intrat în competiție cu
statul național și cu suveranitatea teritorială. Fals.
Globalizarea nu este ceva nou și își are rădăcinile în explozia religiilor globale, în revoluția industrială din
sec. XVIII-XIX care a reprezentat primul val al globalizării. În anul 1870 impulsurile centralizării economiei și a
societății s-au manifestat în SUA și Europa, atunci când pe scenă apare în mod neașteptat comunitatea tehnologică
contemporană. În anii 1970 economia centralizată își arată slăbiciunile culminând cu o stagflație în SUA, în Europa,
mai apoi în China și SUA. În cartea „Against the dead hand, The uncertain struggle for global capitalism”, Brink
Lindsey ne spune că globalizarea este un proces și un fenomen care a mai fost în istoria omenirii
[1]
. Globalizarea
trebuie văzută în acord cu internaționalizarea și, în ultima formă, aceasta a fost inițiată și lansată de state- Margaret
Thatcher în Marea Britanie, de R.Reagan în SUA și de doi premieri japonezi - Dz.Sudzuki și Y.Nakasano. În
perioada anilor 70 — începutul anilor 80 din secolul XX lideri politici sus-menționați sunt văzuți ca fiind cei care au
realizat proiectul neoliberal al globalizării, care prevedea eliminarea multiplelor restricții din sfera comercială și
investițională. O asemenea tipologie politică bine organizată evidențiază rolul mare de care dispun statele în
procesele de internaționalizare și globalizare. În baza ideii de localizare a apărut concepția de „glocalizare /
globolocalizare”, care este strâns legată de procesele globalizării și localizării. Sub apanajul „glocalizării” trebuie sp
avem în vedere lumea în care configurațiile naturale ale frontierelor de stat sunt determinate prin intermediul
spaților economice locale și nu pe un desen politic de la Viena, Versailles, Yalta sau Malta.
La răscrucea dintre mileniul doi și trei lumea a avut parte de niște transformări serioase: a sporit gradul de
transparență a sistemelor național economice, s-a intensificat schimbul de informații, cu oameni, de capitaluri,
mărfuri și servicii, a crescut vertiginos rolul progresului tehnico-științific, au apărut impunătoare asociații financiar-
economice având un caracter transnațional și care sunt motivate de interese proprii geostrategice: Pe fundalul
acestor transformări se produce procesul de formare a sistemelor mondiale economice, politice și culturale, se
edifică economia mondială ca un singur organism structurat.
Populismul modern. Asistăm la un nou tip de populism. Un populism care se hrănește din provocările
globalizării, pentru că o interfață a globalizării o reprezintă comunicarea excesivă prin Internet și rețelele sale
sociale fiind denumită ca fiind cea de-a „cincea dimensiune a comunicării” după cea „1.verbală, 2.auditivă,
3.grafică/scriptică, 4.electronică”. În consecință, tarele comunicării cibernetice coroborate cu cea electronică au
relevat cum anumite forțe politice utilizează erorile și neajunsurile neremediate de legislație și prin „fake news”,
propagandă excesivă, zvonistică, mesaj emotiv acaparează segmente electorale și le subordonează politic și
electoral. Populismul a fost parte din zestrea istoriei mondiale și a proiectat ideologii și fenomene reprobabile- atât
de stânga extremistă cât și de dreapta. Comunismul și nazismul au fost componente ale populismului induse până
la culmile nebuniei discursive.
Concepția contemporană a naționalismului. Trebuie să reflectăm bine asupra teoriei naționalismului
politic, sociologic și cultural, asupra naționalismului civic și etnocultural și asupra motivelor naționalismului. Trebuie
să înțelegem prinicipiile democrației și ale naționalismului, dar și faptul dacă cele două sunt compatibile și
interferează una cu alta. Putem să enunțăm ipoteza de lucru că astăzi se cristalizează și se proiectează un
naționalism reformator și „modernizat”? Poate figura un naționalism liberal în cadrul proceselor democratice și ale
globalizării. Această temă reprezintă o problemă contemporană și de actualitate.
Manifestul democrației în condițiile globalizării. Democrația și statul național și evoluția conceptului de
„democrație”. Există o diversitate de forme practice și de interpretare a democrației (abordarea normativă,
abordarea emipirică-descriptivă, teoria liberală a democrației, teoria democrației directe, teoria democrației
pluraliste, teoria elitistă a democrației, democrația participativă, teoria democrației socialiste) și se cere o
caracterizare a democrației și efectuarea unei analize a democrației în condițiile globalizării. O temă chintesențială
în contextul actual este aceea dacă trebuie abordată problema apariției totalitarismului în cadrul tendințelor
contemporane.
Problemele inegalității etnice în perioada globalizării. Legalizarea și aprofundarea avuților sociali,
statutul social distinct în societate, modificarea sistemului de stratificare a popoarelor în condițiile tranzitului
democratic. Variante etnice de profesii prestigioase și privilegii, migrațiile etnice. Migranții din zonele conflictuale.
Probabilitățile de reglementare a subiectului migraționist.
Toleranța ca ideologie a lumii globale. Interpretările legate de conceptul de toleranță. Factorii de
formare a toleranței. Principalele cauze sociale, psihologice și ideologice care contribuie la o agendă a intoleranței
în societate în raport cu mediul cultural al altor etnii sau religii. Rolul statului în formarea unei agende a toleranței în
comunicare între grupurile sociale, etnice, naționale, religioase. Strategia și metodologia de descurajare a
prejudecăților, intoleranței și urii în societate.
Clivajele lumii globale. Polarizarea economică și politică a lumii. Problemele demografice: amenințările
schimbului de populație sau ale repopulării, migrațiile non-controloablie, subiectele rasiale. Tehnologiile
informaționale, tendințele de exercitare a controlului absolut a oamenilor. Problemele ecologice. Minimalizarea
rolului pe care îl au instituțiile politice tradiționale. Incapabilitatea de identificare a răului: organizațiile teroriste în
rețea și alte comunități sociale periculoase. Globalizarea este văzută ca un proces de demontare a valorilor
tradiționale și instituirea comodității în cadrul culturilor autentice locale. Oare este chiar așa?!
Acestea sunt teme care se impun a fi abordate atunci când dorim să înțelegem lumea în care trăim și ne
exprimăm, ne conectăm în rețele și interferăm global.
Globalizarea unei părți a planetei este denumită „nucleu funcțional” (Functioning Core). În componența
Nucleului au fost incluse America de Nord, o mare parte a Americii de Sud, Uniunea Europeană, Rusia, Japonia și
economia care se dezvoltă dinamic al Asiei(în mod special China și India), Australia și Noua Zelandă, dar și Africa
de Sud. În ultimul an a fost introdusă o parte din Orientul mijlociu și un teritoriu superior al Africii de Nord, grație
”revoluțiilor arabe”. Numărul total al populației Nucleului constituie estimativ 4-5 miliarde. Restul lumii, care nu a
fost cuprins de procesele globalizării, în corespondență cu abordarea propusă a fost conturat ca „breșă
neintegrată”(Non-Integrating Gap). Breșa este văzută de către teoreticieni ca o „gaură de ozon al globalizării”, prin
care în lumea civilizațională pătrunde răul și ura.
Fără să-și dea seama cei care atacă bolnăvicios „globalizarea” și îi distribuie alte roluri acționează din
perspectiva conflictului ideologic și a prejudecăților ideologice, a raționamentelor simpliste.
Ce este un conflict ideologic? Conflictul ideologic reprezintă un sistem de valori, opțiuni și viziuni în care
sunt legitimate interesele anumitor grupări care se revendică că reprezintă respectivul sistem axiologic și combat
alte sisteme axiologice. Conflictul ideologic posedă o natură reflexivă și se exprimă pe două niveluri: a violenței
empirice și a luptei cu idei. Conflictele ideologice se poate manifesta și între subsisteme din interiorul unei singure
structure a ordinii mondiale. Un exemplu relevant îl constituie „războiul rece”, pentru că „lumea liberă” și „lagărul
socialist/ comunist” reprezentau subsisteme a unei singure ordini mondiale.
Incontestabil, există un discurs ideologic în tipologia globalism, alterglobalism și antiglobalism în cadrul proceselor
de globalizare. Paradoxal dar antiglobalismul furnizează idei și proiecte alterglobalismului văzut ca un proiect
global, dar distinct de cel anglo-saxon. Globalismul și alterglobalismul au fost caracterizate ca orientări binar-
opoziționale ale contemporanietății, care reprezintă diversitatea modelelor de dezvoltare a societății. În contextul
în care globalismul este receptat ca o variantă inovatoare de stabilizare a societății contemporane, orientat spre o
modernizare în scopul menținerii sistemului politic contemporan, pe când alterglobalismul este văzut ca o
ideologie de criză orientată spre o modernizare și care are ca obiectiv modificarea sistemului poltic contemporan.
Ca urmare a apariției în media românească a unor articole, analize și studii de specialitate legate de victoria
lui Donald Trump în SUA și efectul ei asupra ordinii globale și a caracteristicilor tendințelor din sfera relațiilor
internaționale sunt binevenite următoarele precizări:
1. Lumea nu se modifică și globalizarea nu trebuie percepută ca o ideologie politică, ci ca un proces sau
fenomen natural, la care participă atât omul cât și statele.
2. Statele nu pot fi puse în antiteză cu globalizarea, pentru că este o construcție ilogică și periculoasă.
3. Statele sunt cele care au (re)lansat proiectul globalizării.
4. Globalizarea nu poate fi percepută ca o formă instituțională de tipul guvern mondial, parlament global, justiție
globală (pentru că acestea solicită o organizare ierarhică și rigidă/ totalitară, contrară spiritului civic și
democratic) atâta timp cât globalizarea se manifestă ca o formă care încurajează democrația și participarea
civică.
5. Globalizarea încurajează existența statelor, oferă modele și șanse de emancipare.
1.1. Geopolitica globală și noile modele de regândire ale geospațiului
La finele secolului XX, spațiul terestru a fost cuprins de numeroase rețele comunicaționale și astfel a
devenit nu doar un obiect, ci și un subiect al relațiilor politice și sociale. Omenirea a conștientizat întâia dată că
spațiu geopolitic. Încă din secolul XIX relațiile internaționale erau percepute în Europa ca un fel de spectacol
transparent [O Tuathail 1996], doar că aceasta se reflecta în special în afacerile europene și în politica maritimă a
puterilor europene. În secolul XX o atare percepție a devenit dominantă. În consecință a apărut geopolitica ca un
mod cognitiv pe care societatea îl percepea îngrijorător față de spațiul geografic. Fiind una dintre componentele
care anunțau explozia cognitivă și care însoțea dezvoltarea societății, aceasta s-a integrat natural în arealul istoric
și cultural al secolului. Numai că, în același timp, au apărut probleme ce vizau dezvoltarea conceptuală și
metodologică a acestei discipline. Problema principală consta în inevitabila descriere a spațiului, în care se produc
și se desfășoară anumite evenimente politice, care-s instrumentele spațiale, adică cele create în spațiu și de
spațiu. Aici, vorbim despre politica a însuși spațiului, pe care unii au clasificat-o ca fiind” geopolitica internă”.
1.2. Retrospectiva geopoliticii: mega-tendințele evoluției umane
Geopolitica ca disciplină științifică pănă de curând decurgea din considerațiile conform cărora spațiul într-o
anumită măsură exercită un impact asupra relațiilor internaționale și asupra politicii mondiale. Pe parcursul ultimilor
douăzeci de ani s-a conturat, ca și în alte științe sociale, o nouă orientare, postmodernită, care s-a delimitat de
rațiunile globale și s-a îndreptat înspre analiza care trebuia să răspundă la întrebarea legată de reprezentările
geopolitice. Reprezentanții acestei orientări presupuneau că geopolitica statului nu se formează sub exercițiul și
influența legilor naturale și a strucuturilor spațiului, ci prin intermediul imaginarului geografic și a miturilor spațiale.
Într-un cuvânt, concepțiile geopolitice ar fi cuprinse și experimentate de o lume ideală. Aceasta a reonfigurat să fie
aplicate noi metode de cercetare, în special analiza discursului, care până în prezent părea una irelevantă. Noua
orientare a fost denumită ca geopolitică critică. Geopolitica critică este revendicată ca o nouă abordare în studiile
geopolitic, în anul 1992, în urma articolului publicat de O'Tuathail & Agnew” Geopolitica și discursul: reflecții
practice geopolitice asupra politicii externe americane”. În articol este expusă raționamentul conform căruia toate
modelele politicii globale sunt influențate sau chiar se întemează din reprezentările geografice, ceea ce absolu nu a
luat în considerație geopolitica clasică. La sfârșitul anilor 1990 geopolitica critică s-a transformat într-un program de
cercetare interdisciplinar, în care pot fi evidențiate patru orientări principale: geopolitica formală, practică, populară,
structurală (a se vedea Tabelul-Dodds, 2001].
Geopolitica critică s-a distanțat în diseminarea și înțelegerea tradițională a conceptelor” politice” și”
geografice”. Ea a depășit cadrul în care există obiective de cercetare exclusiv care se axează pe frontierele fizice,
institutuțiile puterii statului și condițiile externe. În sfera intereselor geopoliticii critice au intrat științele sociale,
studiul globalizării și glocalizării, problemele identitare și suveranitate. Claus Dodds
[2] consideră că geopolitica
critică nu dispune de o suficientă abordare a problemelor globale și a modelelor reprezentative din lume. Ea
neglijează și nu acordă o importantă atenție reprezentărilor geopolitice non-europene și a formelor de guvernămât.
Spre exemplu, ideile geopolitice din Rusia dispun de un bagaj ideatico-conceptual extrem de larg, care nu a fost
cercetat și nu a existat în imaginarul din Occident. În geopolitica critică anglo-saxonă nu este atinsă problematica
postcolonială: experiența statelor postcolonială și gândirea crirică a teritoriilor. O altă dilemă a geopoliticii critice o
reprezintă faptul că nu abordează contextul pe care culturile naționale și extra-naționale îl exercită asupra formării
reprezentărilor geopolitice. Pe de altă parte, în contrast cu afirmațiile adepților geopoliticii critice, statele nu
cedează în fața globalizării și reacționează dur. Viziunile postmoderniste antipozitiviste și antistructurale, care
reclamă că la tuturor proceselor stă puterea și știința) nu sunt străine geopolitii critice. O'Tuathail consideră că la
baza formării noului mediu politic a exercitat mai multe procese, inclusiv globalizarea corporațiilor și a piețelor,
fuzionarea tehnologiilor informaționale și comunicaționale, deteritorializarea guvernelor naționale și dispariția
statului într-o percepție de adineaori (într-o formula anterioară-rigidă), procesul glocalizării.
Dacă ne referim la perspectiva ontologică, atunci putem observa că în accepțiunea moderniștilor realitatea
obiectivă este vizualizată din exterior, iar la postmoderniști aceasta nu există. Potrivit opiniei geopoliticianului Lesli
Hepple, texetele geopolitice nu sunt obiective, ele se bazează pe dilema putere/ștință și servesc interesele unor
grupări specifice, care facilitează să fie legitimate perspectivele schițate și interpretările
[3]
. Geopolitica critică nu
vede sensul pe care o posedă geopolitica clasică, întrucât ea examinează faptele care au fost supuse
subiectivismului în calitate de realitate obiectivă. Politica statului, în geopolitica clasică, este determinat de
așezarea geografică într-un mod, în care sunt tratați și alți factori subiectivi și obiectiv non-spațiali.
Dacă este să invocăm perspectiva epistemologică, atunci observă că pozițiile celor două orientări care se
referă la o probabilitate a explicării științifice obiective, semnificativ, se deosebesc una de alta. Geopolitica critică
consideră că observarea activităților pe care le desfășoară anumite personaje, inclusiv personalitățile statului, nu
poate fi considerată ca fiind una obiectivă, pentru că obiectul observațiilor și obserbatorul sunt indispensabil unul de
altul. O’ Tuathail afirmă că geopolitica occidentală descrie până astăzi lumea imaginară de pe pozițiile imperiale
[4]
.
În geopolitica clasică raportul dintre poziția geografică și politica internațională poate fi instituit apelându-se la
ajutorul teoriilor științifice, ce se întemeiază pe observații, intuiții și cercetările statistice. Obiectul observațiilor și
observatorul sunt separați. Abordarea tradițională este un instrument care se află la discreția funcționarului de stat,
pentru că aceasta se sprijină, în primul rând, pe așezarea geografică, nicidecum pe reprezentările sociale și poltice
ale” grupului din vârful” piramidei puterii.
Care este viziunea geopoliticii critice aupra conceptlui de „dominație a puterii”? Geopolitica critică tratează
geografia ca fiind știința despre putere, iar studiul geopoliticii presupune atribuirea de caracteristici dominante
pentru forțele geopolitice și statelor. În geopolitica clasică forța statului și dezvoltarea acestuai depind de factorii
geografici, spre exemplu, așezarea maritimă sau continentală, poziționată în centru sau la periferie, rezervele de
materii prime, etc. Forța statelor dominante este motivată de o mai bună poziționare și de avantajele geografice. În
ultimul caz funcția geopoliticii devine una consultativă: ea permite să fie consiliați reprezentanții puterii, cât de
inteligent trebuie aceștia să utilizeze avantajele obiective și pe cele materiale.
Care este obiectul cercetării al geopoliticii critice? Adepții abordării critice afirmă că geopolitica reprezintă
un discurs, care se îndreaptă înspre decriptarea relației putere/știință și a relațiilor scoiale/politice. Ei insistă pe
interpretare atunci când raționalizează politica mondială, prin urmare, scopul lor principal constă în aceea de a
conceptualiza fenomenele din interiorul teoriei politicii mondiale, nicidecum a acceptării reprezentărilor din cadrul
abordării tradiționale.
Geopolitica clasică studiază istoria și geografia, mai ales relațiile cu diplomația și strategia atunci când este
formulată teoria influenței factorilor geografici asupra politicii internaționale. Această teorie servește ca o resursă
teoretică și practică benefică atunci când se dorește a fi înțelese anumite sfere a relațiilor internaționale și
elaborarea unor adecvate decizii politice.
Pozițiile dinamice ale celor două abordări geopolitice se deosebesc, în mod cardinal, una de alta.
Geopolitica critică se bazează pe „cronopolitică”, pe o viteză accelerată și pe cyberspațiu. Ea este focalizată pe o
lume, în care există numeroase amenințări în actualitate și în care ”societatea riscului” reprezintă o consecință
negativă a industrializării, globalizarea financiară, speficitatea regiunilor sărace și ”informaterializarea” (vitezele
accelerate de transmitere a informațiilor și numărul informațiilor). Geopolitica critică insistă că aspectul geopolitic
este unul atemporal. Pe de altă parte, geopolitica clasică se concretizează pe „valorile temporale” și reafirmă
continuitatea factorilor geografici, care influențează asupra politicului, apelează la poziționarea geografică ca și o
orientare directoare pe care trebuie s-o însușească funcționarul politic.
Ne vom asuma și vom revendica în cadrul cercetării noastre geopolitica structurală și integrativă, care
încearcă să interrelaționeze aspectele geopoliticii clasice cu cele ale geopoliticii critice, să formeze o viziune
axiologică comună.
1.3.Inele geopolitice pentru mâine
Atunci când ne pronunțăm asupra termenului de globalizare ar fi bine să ne analizăm și să ne întrebăm,
aidoma lui Samuel Huntington când își pune întrebarea referitoare la identitatea națională sau umană: „cine
suntem”? O întrebare care revendică unitatea și diversitatea națională și globală: una complexă și sensibilă. Prin ce
se exprimă primordialismul ontologic al culturilor sau diversitatea culturală? Care sunt formele culturii? Ce misiune
poartă statul, națiunea sau naționalismul? Dar comunitățile religioase și cele lingvistice?
Bătălia pentru globalizare și alterglobalizare (revendicată de adepții instituirii multipolarității din Rusia și
China sau cei ai „războiaelor culturale” din Occident). Rolul antiglobalismului este unul ideologic și se încadrează în
acele detașamente de protest care sunt avansate în prima linie și care au misiunea să descurajeze dictatul
globalizării controlate.
În fapt, „problemele planetare reprezintă” piatra de încercare „pentru politica actuală”
[5]
.
Un lucru este cert: globalizarea îi unifică pe oameni într-o „umanitate” unică și nu elimină deosebirile dintre
oameni și nici dintre diferitele comunități umane. Este naiv să se considere că odată cu dezvoltarea tehnologiilor și
răspândirea noilor surse de comunicare în masă deosebirile dintre oameni pot să dispară. Dispariția deosebirilor ar
fi produs la o dispariție a însăși societății ca sistem de organizare complexă și a interacțiunii scopurilor, valorilor și
intereselor umane. Filosoful Greciei antice Aristotel a formulat un aforism înțelept că statul nu apare în cadrul unor
oameni identici. Aceasta semnifică că dacă toți oamenii sunt aceeași atunci dispare acel scop special, specific al
statului, care constă în aceea că toți oamenii trebuie să se adapteze la fel în cadrul unor cerințe, alteori să fie
limitați, altădată să fie reglementate scopurile și aspirațiile indivizilor umani, ca întregul sistem să acționeze pentru
acel bine comun. O viziune identică se doreșete a fi proiectată și asupra comunității globale. Fiecare stat și fiecare
cultură contribuie și-și aduce aportul său special în cadrul dezvoltării mondială. În consecință, comunitatea
mondială se dezvoltă, realizând o întreagă bogăție culturală și un potențial uman. Aceasta reprezintă o funcție
pozitivă de distribuire a culturilor și a societăților în diverse tipuri. Unificarea și lichidarea acestei diversități ar
însemna sărăcirea ființării umane, iar toate semnele multicolore de pe harta lumii s-ar rezuma la o singură culoare,
ar fi descurajate aspirațiile de cunoaștere și de valorificare ale omului și s-ar institui o „încremenire în proiectul
Terei”.
Termenul de globalizare a devenit foarte de popular astăzi și o mare parte dintre cercetători il atribuie
politologului american N.Fergusson (anul 1985). Unii cercetători consideră că în fapt proiectul „globalizării” a fost
proclamat în anul 1965 prin enunțarea „planificării globale”, care presupunea integrarea Europei și a Americii de
Nord în „parteneriatul Nord-Atlantic” și care urma să conecteze mai apoi și Europa Estică, inclusiv URSS-ul, și
America Latină
[6]
.
Unul dintre cei mai remarcabili teoriticieni ai globalizării, A.Toffler, a propus concepția filosofică a edificării
societății tehnocratice. Spre exemplu: - teoria convergenței (fondatori: John Kenneth Galbraith, W.W. Rostow), care
a fost sprijinită de Clubul de la Roma formează triada politică: capitalismul (teza) –socialismul (antiteza) –
postindustrialismul (sinteza). În Uniunea Sovietică această teorie a fost oficial crticată, dar, ca urmare a influenței
academicianului A.Saharov și a altor desidenți sovietici, care constituiau axa perestroicei, până la urmă a fost
acceaptată;
– Teoria modernizării (cu ale sale lecturi „inovaționale” din a doua jumătate a sec. XX) propune o triadă sociologică
atunci când este abordată evoluția societăților: tradițională (teza) - a tranziției (în cadrul revoluției tehnico-științifice
[antiteze]) – rațională (sinteza)
[7]
.
Adepții teoriei care revendică globalistica ca știință consideră că istoria ei este una multilaterală, ierarhică și
foarte mult legată de filosofie. Numai că această relație este evidentă mai mult în afara frontierelor SUA.
Organizația „Filosofii îngrijorați pentru pace” este privită ca fiind acea unitate științifică care a dezvoltat sfera
globalisticii, mai ales în cadrul acțiuniunilor științifice internaționale. Se consideră că globalistica a parcurs trei
etape. Prima etapă a fost în anul 1960 când comunitatea mondială a inaugurat, în mod serios, studiul consecințelor
pe care le poate provoca globalizarea. Cea de-a doua etapă a continuat din anii 1970 până în anii 1980, iar
globalistica s-a dezvoltat atât în Occident, cât și-n Uniunea Sovietică. A treia etapă cuprinde cei douăzeci de ani,
care s-a scurs după colapsul Uniunii Sovietice, când au apărut domenii mult mai complexe în cadrul globalisticii
[8]
.
Pe de altă parte, constată etnologii, dezvoltarea globalizării și a regionalizării se concretizează și datorită proceselor
de integrare și dezintegrare a factorilor interetnici
[9]
.
Importanța geoetnopoliticii în actualitate este arătată în analiza aspectelor geostrategice ale relațiilor
internaționale, pe care le-a formulat Z.Brzezinski. Anume în abordările sale geoetnopolitice ilustrul politolog
american explică apariția dominației globale a Statelor Unite ale Americii și de ce aceasta trebuie să posede și să
utilizeze studiile de geografie politică și de etnologie
[10]
.
Marxismul, o resursă a antiglobalismului
În anul 1848 Karl Marx și Fridirch Engels au publicat” Manifestul partidului comunist”. Autorii au supus
criticii întreaga istorie a omenirii, excluzând epoca de piatră, acuzând-o că a instituit o divizare între clasele sociale
și a inaugurat lupta de clasă. Capitalismul contemporan a fost desemnat de ei ca fiind ultima societate a claselor,
care va fi nimicită de groparul său, proletariatul. Omenirea va fi salvată de proletariat și se va dezbăiera de unele
fenomene depășite a societății antagonsite, cum sunt religia, statul, proprietatea privată, familia și va intra într-o
nouă stare, cea acomunismului, în care va exista o regulă:” De la fiecare să dispună după propriile capabilități, la
cea în care fiecare este asigurat conform necesităților sale”.
Majoritatea organizațiilor antiglobaliste, de extremă dreapta sau de extrmă stângă, se alimentează
ideologic și doctrinar din marxism. Spre exemplu, Alianța internațională revoluționară globală care se opune
globalizării, ca și alianța internațională eurasiatică, ambele îl au ca fondator și ideolog pe geopoliticianul rus
Alexandr Dughin se inspiră mult din marxism
[11]
.
Antiglobaliștii consideră că există un nucleu decizional global care își extinde forța dincolo de orice frontieră și în
orice stat, că lumea e constituită pe niște oligopoli dominanți care se află la discreția unei” forțe nevăzute” și care
exprimă interesele de dominație globală a familiei anglo-saxone. Rolul puterii autentice, conceptuale a devenit unul
discret în panorama comunității umane și ascuns sub o cortină secretă, împotriva căreia înainte de a deceda într-
un mod tragic s-a pronunțat J.Kennedi, iar predecesorul său D.Eizenhauer, atunci când părăsea funcția de
președinte, de asemenea avertiza că există o astfel de amenințare, pe care a formulat-o ca fiind cea a transferului
puterii, care intră în mânile complexului industrial-militar
[12]
. Considerând că astăzi lumea este coordonată de
oligarhia mondială, o seamă de istorici recurg la explicarea unor evenimente de factură națională și globală
insistând pe un paralelism și o analogie, care ar fi decis asupra umanității și procesului istoriei. Oligocrația globală
este reclamă de politologii și istoricii ruși ca fiind cea care a determinat însăși parcursul istoric al Rusiei comuniste.
Politologii Vladimir Pavlenko și Vladimir Ștoli consideră că ”răspândirea unui astfel de model (oligacarhic) în
întreaga lume a fost descurajată de revoluția din octombrie din anul 1917 din Rusia, în special atunci când oligarhia
globală a încercat să-l plaseze în fruntea acestui eveniment istoric pe L.D.Troțkii. După ce Iosif Stalin a ajuns la
putere în URSS, a fost acceptată concepția construcției socialismului într-o singură țară, astfel încât proiectul
oligarhiei globale s-a ciocnit de o serie de provocări și de probleme serioase. Principala din ele, conform viziunii
noastre, trebuie considerată renașterea Rusiei prin intermediul reclădirii în țara noastră a unei noi imperii” roșii”
[13]
,
a unui stat impunător, de sine stătător, care avea o” lungă” planificare pe orizontală și, în principal, poseda o viziune
alternativă asupra perspectivelor istorice”.
Immanuel Wallerstein și analiza sistemelui mondial
Immanuel Wallerstein invocă confuzia geopolitică care se va derula într-o perspectivă pe termen mediu: „O
situaţie similară va exercita o influenţă asupra vieţii statelor. Dintr-o parte, aceasta îl slăbeşte, pentru că tot mai
multe subiecte tind să se separe, dacă administraţiile acestora consideră că reprezintă o măsură economică
întemeiată. Pe de altă parte, importanţa puterii statale sporeşte tot mai mult, cum nu a mai fost vreodată, pentru că
populaţia începe să caute salvare în măsurile protecţioniste. Frontierele statele se modifică întotdeauna. Numai că
astăzi acest proces promite să fie mult mai intensiv, decât altădată. În acelaşi timp noile structuri regionale, care
asigură relaţiile dintre diferite state, cum este Uniunea Europeană sau nu demult creata Uniune a naţiunilor sud-
americane, îşi vor dezvolta şi vor juca un rol geopolitic esenţial”
[14]
.
Geocultura este un alt termen pe care l-a introdus Im.Wallerstein.Conceptul de geocultură este relativ nou în
știința geopolitică. Înțelesul de geocultură este examinat în contextul concepțiilor sistemului mondial și se leagă de
problemele geopolitice globale și de cele geoeconomice
[15]
.
Termenul de „geocultură” și orientarea pe care a dezvoltat-o în cercetările sociale au apărut în cadrul școlii
politice occidentale neomarxiste, de stânga. „Geocultura” ar fi sinonimul „imperialismului cultural”, a dominației
culturale exercitate de Nordul mondial industrial asupra țărilor din Sud.
Prin geocultură, I.Wallerstein înțelege o metodologie culturală a organizării spațiului mondial și evidențierea
societăților, în care intră nucleul bogat civilizațional al lumii existente, societățile rămase la periferie, cele
excomunicate, precum și societățile care au rolul de așa zise semi-periferii. El utilizează conceptul de geocultură în
calitate de sinonim a presiunii pe care o exercită Centrul industrial al sistemului mondial capitalist la adresa
periferiei agrare, care asigură o legitimare ordinii mondiale globale prin intermediul cerințelor de dezvoltare și
modernizare națională. Geocultura în înțelesul lui I. Wallerstein și adepților săi este interpretată ca fiind exercitarea
influenței pe care o desfășoară fostele metropole a sistemelor coloniale asupra ex-coloniilor lor. Geocultura,
conform lui Im.Wallerstein, reprezintă viziunea culturală a sistemului mondial dominant capitalist, care a fost și
rămâne liberalismul. De aceea geocultura, consideră repurtatul cercetător american, dispune de un caracter
planetar. El consideră că geocultura reprezintă o formă de proiectare geopolitică.
Francis Fukuyama:” sfârșitul istoriei” ca un triumf al liberalismului
Wallerstein a elaborat teoria în anii 70-80 a secolului XX. Politologul și sociologul american Francis
Fukuyama
[16] publica articolul „Sfârșitul istoriei?” în publicația „National Interest”, în anul 1989, în care prezenta o
perspectivă inedită pentru lumea contemporană. În articol se vorbește că prăbușirea comunismului a însemnat
victoria universală a democraţiei. După victoria asupra fascismului de la mijlocul secolului a sosit şi ceasul victoriei
asupra comunismului. În consecință, globalizarea, aşadar, nu ar fi fost posibilă fără căderea comunismului, care a
permis extinderea pieţelor către jumătatea cealaltă a lumii. La baza globalizării există o gândire economică de tip
neoliberal. În lucrarea sa „Statul puternic. Guvernanță și ordinea mondială în secolul XXI”
[17]
, pin care identifică
Statele Unite ca „noul imperiu” ce se regăsește în logica politicii americane de după 11 septembrie 2001, când își
asumă responsabilitate ca să le gestioneze pe statele slab dezvoltate, fie transmite această misiune în mânile
comunității internaționale. Teza lui F.Fukuyama- „sfârşitului istoriei şi a ultimului om” reprezintă paradigma armoniei
şi unităţii umane.
S. Hungtington: unificarea omenirii prin teoria” ciocnirea civilizațiilor”
După cinci ani de la apariția articolului care l-a consacrat pe F.Fukuyama, unul dintre cei mai redutabili
politologi contemporani și specialiști din politica internațională Samuel Huntington
[18]
/
[19] a publicat în revista
americană „Foreign Affairs” articolul „Clash of civilizations”
[20]
(Ciocnirea civilizațiilor). În anul 1993 articolul a
reprezentat o replică la adresa articolului extrem de sonor a lui F.Fukuyama. Mai târziu, reputatul politolog american
își lansează cartea” Ciocnirea civilizaţiilor şi refacerea ordinii mondiale” (1998), în care analizează descriptiv,
explicativ şi predictiv dinamica şi structura sistemului internaţional, prin prisma “paradigmei civilizaţionale”. Astfel
modelul lui Huntington reprezintă o alternativă viabilă la modelele anterioare, structurate pe: a) bipolarității; b) al
statelor; c) al unităţii şi armoniei ideologice (Francis Fukuyama) şi d) al haosului, al „statelor greşite” (Brzezinski,
Patrick).
Teza principală pe care o formulează S. Huntington reprezintă o alternativă la modelele tradiționale
consacrate sau ideologice. El avansează soluția culturală și civilizațională şi consideră că sistemul internaţional a
devenit multipolar şi multicivilizaţional, iar identitatea cultural-civilizaţională modelează tendinţele coezive şi
respectiv conflictuale de după Războiul Rece. Totodată, Huntington anticipează că viitoarele conflicte internaţionale
vor fi declanşate „mai degrabă de factori culturali decât de economie sau ideologie”
[21]
, de-a lungul unor “falii
intercivilizaţionale”. Statele care vor fi „sfâşiate” de respectivele falii li se anulează în mod decisiv orice efort de
menţinere a coeziunii şi unităţii. Pe de altă parte, se consideră ca fiind sortite eşecului încercările unor state de a se
îndepărta artificial de blocul civilizaţional, căruia îi aparţin în direcţia altora. Asumpţiile principale ale teoriei lui
Huntington care reclamă structura şi centrele de putere ale sistemului internaţional se bazează pe două idei
majore. Prima afirmă că, dacă în perioada „războiului rece” conflictele observabile, la nivel internaţional, au avut loc
într-un registru ideologic, după 1989 aceste conflicte au fost înlocuite de cel al civilizaţiilor. Huntigton consideră că
în locul stateleor au apărut civilizaţiile ca actori principali ai sistemului internaţional, care-s adevărate centre de
decizionale, ce dispun de capcitatea de a remodela structura întregului sistem internaţional. După prăbușirea
comunismului, civilizaţiile se afirmă tot mai pregnant pe arena internaţională, fapt care determină conflicte între ele,
iar acestea se exprimă de-a lungul unor „falii” care le separă. Din punct de vedere al reformulării dinamicii
sistemului internaţional, principalele conflicte se vor desfăşura între Occident şi civilizaţiile islamică şi confucianistă.
Modelul lui Huntington reprezintă o alternativă la alte modele:
a) bipolarității;
b) al statelor;
c) al unităţii şi armoniei ideologice (Francis Fukuyama);
d) al haosului, al „statelor greşite” (Brzezinski, Patrick).
Teza principală a lui S. Huntington s pliază pe o variantă alternativă la modelele tradiționale.
Huntington anticipează viitoarul conflictelor internaţionale și spune că vor fi declanşate „mai degrabă de
factori culturali decât de economie sau ideologie”
[22]
, de-a lungul unor “falii intercivilizaţionale”.
Migrația. Există o diversitate acceptabilă a migrației în lumea de astăzi:
a. externă (outmigration)=pune accentul pe spațiul unui stat marcat sau pe unitatea acestuia administrativă;
b. internațională (inter-national)= pune accentul pe un punct de plecare și pe un punct terminus. Aceasta
respectă normele internațională și este responsabilă față de instituții, presupune mișcarea între statele-
națiuni iar fenomenul este desemnat precis politic și juridic;
c. transnațională ;
d. transfrontalieră.
Marele teorii contemporane (F.Fukuyama, S.Huntington) abordate de A.P.Țâgankov
Problema pe care o dezbate Andrei Țăgankov se prezintă destul de nefirească pentru știința poltică rusă și
relațiile internaționale
[23]
, însăși abordarea analitică este una neobișnuită. În primul rând, cartea se arată a fi una
interesantă și prețioasă grație opiniilor exprimate și ipotezelor avansate de autor. Țâgankov se axează pe tradițiile
constructivismului,își propune să analizeze operele lui F.Fukuyama
[24]și S.Huntington
[25]
, care au supărat și
suprasăturat cititorul rus, stabilindu-și ca întrebare: cum ideile elaborate într-o anumită și singură cultură (SUA),
sunt percepute într-o alta (în Rusia). În esență, cartea nu-și propune să decripteze concepțiile celor doi autori.
A.Țâgankov îndrăznește să intre în natura relațiilor ruso-americane și să demonstreze că un anumit postulat,
enunțat într-o țară poate să fie interpretat direct proporțional într-o alta. În consecință o atare neînțelegere poate
produce un ”dialog al surzilor”. Și aceasta în virtutea faptului că „Rusia a fost relativ deschisă ideilor occidentale”
[26]
,
iar după ce „liderul sovietic M.S.Gorbaciov a proclamat o nouă epocă în relațiile cu Occidentul, această deschidere
a atins cel mai avansat punct al deshiderilor”
[27]
.
Articolele lui F.Fukuyama și S.Huntington au fost selectate nu întâmplător ca exemple. Aceste lucrări
sunt foarte bine cunoscute cititorului rus. În Rusia au fost traduse și publicate în câteva reviste, articolele au fost
dezbătute în cadrul mai multor discuții, conferințe, seminare. În fine, „Sfârșitul istoriei?” și „Ciocnirea civilizației”
sunt des citate și incluse în programele școlare de pregătire a politologilor, specialiștilor în domeniul relațiilor
internaționale. După cum scrie A.Țâgankov, Fukuyama și Huntington reprezintă două tipologii distincte,
contradictorii („ideale”, conform lui Weber) ce se referă la ordinea mondială
[28]
, elaborată de autorii occidentali
[29]
.
Doar că nici la sfârșitul anilor 1980, când a apărut articolul lui Fukuyama, nici după 15 ani ideile celor doi „vizionari”
din sfera politologiei nu au fost receptați corespunzător în spațiul public rusesc și nici în mediul academic al Rusiei.
De ce?
Cartea începe cu o analiză a situației care domină în Occident și care a influențat ambele articole, arătând că
proiectele legate de ordinea mondială, propuse de Fukuyama și Huntington, au apărut într-un context anume legat
de situația ce s-a configurat ca urmare a „războiului rece” și a percepțiilor contextuale ale Occidentului
[30]
.
Fukuyama a ilustrat foarte bine starea de optimism care se instalase în Europa și SUA, care însoțeau procesele de
restructurare ale URSS de la sfârșitul anilor 1980. Pe de altă parte, Huntington, a cărui lucrare apare la începutul
anilor 1990, a reacționat față de o altă realitate, cea legată de conflicte (inclusiv în Europa care mai devreme era
liniștită), accentuarea presiunilor demografice din partea țărilor africane și asiatice, războiul din Golful Persic. Toate
evenimentele indicate sunt oglindite în lucrările autorilor occidentali, iar „Sfârșitul istoriei” și „Ciocnirea civilizațiilor”
au reprezentat concentrația dominantă a stării reflexive și au fost modelele valabile după care s-a ghidat elita
intelectuală occidentală.
În schimb, articolele publicate de Huntington și Fukuyama, au coincis cu o altă stare în Rusia. Apărută în
apogeul procesului de restructurare a URSS-ului, lucrarea lui Fukuyama a fost privită de către cercetătorii ruși ca
fiind fără alternativă (B.Kapustin), alții (K.Gadjiev) au văzut o tentativă a Occidentului de-a inaugura și a dezvolta
jocuri geopolitice
[31]
. Atunci când lucrarea lui Huntington a apărut în limba rusă, deja intelectualii ruși se ciocnise de
o problemă: cum trebuie abordate conflictele care se aprind, inclusiv în spațiul postsovietic. Politologul american
„sugera”: trebuie ca să fie inițată cooperarea cu țările din Occident. În același timp, el considera că amenințarea
principală reiese din partea țărilor islamice și a Chinei. Ca rezultat scenariul „ciocnirea civilizațiilor” a fost declarat în
Rusia că provoacă războiul și dușmănia în Eurasia.
Politologul rus A.Țâgankov analizează în detaliu afirmațiile legate de concepțiile lui Fukuyama și
Hutnington, pe care au insistat reprezentanții anumitor grupuri din cadrul elitei intelectuale din Rusia și
demonstrează că ambele abordări americane nu sunt înțelese absolut deloc de cei care atacă subiectele, că, în
fapt, pe toți îi caracterizează subiectivismul și că sunt lipsiți de un spirit analitic mult mai complex. Războiul rece îi
putea conduce pe Mihail Gorbaciov și pe adepții săi înspre un „colaps al civilizației umane”. Ambele superputeri
purtau o responsabilitate pentru confruntare și pentru sfârșitul acesteia, conștientizând întregul pericolul al situației
și au făcut concesii una alteia
[32]
. Deaceea ei nu puteau să recunoască victoria Occidentului și vorbeau despre „
parteneriatul stratetgic”. Fukuyama tratează sfârșitul „războiului rece” ca pe o victorie a Occidentului. Iar aici poziția
liberală a cercetătorului american este similară abordărilor pe care o exprimă realiștii: victoria este unilaterală
[33]
.
După prăbușirea Uniunii Sovietice și concentrarea puterii politice în mânile politicienilor prooccidentali,
ideile lui Fukuyama ar fi trebuit să fie solicitate. În anul 1992 prin intermediul publicației „Nezavisimaya gazeta” el a
făcut un apel către cititorul rus: s-a pronunțat împotriva ideii „existenței de obiective a intereselor naționale”, care,
mai mult decât atât, acestea s-ar exprima geografic. În contrast Fukuyama sublinia rolul modernizării, făcând
referire, chiar dacă contextual era neavenit, la exemplul Turciei după prăbușirea Imperiuli Otoman, dar și la
experiența postbelică a Germaniei și Japoniei
[34]
. Era o perioadă foartă grea pentru Rusia, pentru că ea suporta
consecințele strategiei guvernamentale a „terapiei de șoc”, iar în proxima vecinătate au început să apară
conflictele. Abordarea lui Fukuyama nu s-a ”auzită”. Mai târziu, la putere s-au instalat”etatiștii”, care i-au schimbat
pe prooccidentali, iar aceștia au deschis o largă dezbatere legată de problema intereselor naționale, a factorilor
care motivează realizarea acestora, a apariției sistemului relațiilor internaționale, dar și au abordat strategia de
politică externă a Rusiei
[35]
. Punându-se în acord cu Fukuyama, dar și cu liberalii ruși, în ceea ce privește relativa
necesitate a economia de piață, etatiștii au subliniat în primul rând importanța edificării unui stat puternic. Ei
susțineau că succesul Turciei și al Germaniei este cauzat nu numai de paradigma modernizării a țării, la care au
apelat, ci și a atenției sporite pe care țările respective au acordat-o diasporelor și conaționalii din străinătate.
Dezvoltând această idee, etatiștii au indicat importanța spațiului postsovietic pentru Rusia. Ei mult mai energic au
deliberat asupra concepției lui Fukuyama pe care au privit-o ca una care atentează la adresa intereselor rusești
[36]
.
Un scenariu similar a fost observat și în ceea ce se referă la înțelegerea textului lui Huntington, cu toate că
acesta, în comparație de Fukuyama, vorbea despre unicitatea, nicidecum despre universalitatea culturii
occidentale. Conform lui Huntington civilizațiile ar urma să schimbe statele ca unități structurale de bază în sistemul
politic mondial
[37]
. Analizând cum a fost receptată concepția lui Huntington în Rusia, A.Țâgankov evidențiază două
grupuri în cadrul elitei intelectuale ruse. Prima, „globaliștii”, care este orientată către întreaga lume și constă din
politicienii prooccidentali, în mare parte liberali și social-democrați, iar cea de a doua este cea a „etatiștilor”,
orientată către Rusia.
„Globaliștii” l-au acuzat pe Huntington și Occidentul că tinde să identifice un nou dușman, în loc să recunoască o
diversitate civilizațională existentă
[38]
. Ei acceptă ideea că lumea este construită conform principiului legat de
unificarea oamenilor într-o mare comunitate, dar nu erau de acord cu divizarea lor în comunități „progresiste” și
comunități care ar urma să „devină civilizații”
[39]
. „Globaliștii” se arătau convinși cu ideea că Rusia trebuie să
demonstreze că civilizațiile pot fi deschise, să interrelaționeze fructuos între ele și să se modifice în cadrul unei
atare interrelații. Conform unei atare abordări, ei vedeau lumea nu numai legată într-o cooperare a civilizațiilor, ci și
implicată larg și activ într-un dialog constructiv
[40]
.
„Naționaliștii” (etatiștii) au receptat absolut toate principiile lui Huntington care se refereau la civilizații:
statutul, obiectivele, contextul, proximitatea, căile de interrelaționare
[41]
. Ei, cât n-ar părea de paradoxal, mai mult
sau mai puțin s-au arătat a fi de acord cu politologul american în ceea ce privește cum trebuie fie abordate noile
probleme din sfera de securitate, dar s-au delimitat de concluziile practice, care sugerau că se cere imperios ca
Rusia să coopereze cu Occidentul
[42]
. Această viziune, considerau „naționaliștii”, presupune dependența Rusiei de
Occident și în acest mod statul rus s-ar lipsi de propria voce.
Andrei Țâgankov consideră că scopul principal a lui S.Huntington se deduce în aceea că trebuie
contracarată civilizația occidentală de restul și nicidecum una care solicită să atenționeze asupre unor eventuale
ciocniri de civilizații
[43]
. ”Naționaliștii”, când au citit textul, au resetat accentele. Însăși ideea de civilizație ei au
aplicat-o relației externe pe care o are Rusia cu lumea. Pentru majoritatea din ei, Rusia nu reprezenta o „țară
problemă”, divizată între Occident și Orient, cum o ilustra Huntington, ci reprezenta o civilizație unicală, o punte ce
leagă Europa de Asia
[44]
. Finalmente, ei au văzut în articolul lui Huntington ca fiind indicată o slăbiciune a Rusiei.
Concluzia „naționaliștilor” a fost direct inversă: Rusia trebuie să se reîntoarcă către Asia, spre țările musulmane,
nicidecum către Occident
[45]
.
Sunt receptate denaturat lucrările cercetătorilor americani și acest fapt se manifestă exclusiv în Rusia? În
alte culturi aceste lucrări au fost adecvat receptate? A.Țâgankov compară cum au fost percepute ideile lui
Huntington și Fukuyama în China, unde, conform considerațiilor sale, în „sfârșitul istoriei” a fost văzut un proces
istoric liniar, iar „ciocnirea civilizațiilor” au fost înțeleasă ca ilustrează realpolitikul și predicțiile acestuia. O critică
analogică a fost observată și în lucrările autorilor iranieni care au subliniat o diversitate, care nu se încheagă în
abordarea ambilor cercetători americani. Prin urmare, nu putem vorbi că există o o percepție specifică rusească
asupra lucrărilor lui Fukuyama și Huntington. O parte din „culpă” se leagă de faptul că autorii cărților nu au fost
înțeleși de reprezentanții culturilor locale, care intenționat au denaturat esența ideilor occidentalilor, conform acelui
imaginar care favorizează un anumit beneficiu politic. Ori aceasta e puțin probabil că se referă la întreaga Rusie. Și
dacă comuniștii ruși au obținut un anumit beneficiu ca urmare a dezbaterilor articolelor lui Fukuyama și Huntington,
ceea ce nu putem afirma despre liberali și social-democrați. Când a apărut lucrarea lui Fukuyama, elita politică rusă
era orientată către avantajele pe care le oferea cooperarea cu Occidentul și nu dorea să fie discreditate ideile
occidentale. O altă observație, care constă în receptarea denaturată a autorilor americani, probabil, s-ar explica și
în faptul că nu interesele politice au influențat modul în care concepțiile ar fi trebuit să fie înțelese adecvat, ci
formatul altor culturi lingvistice, religia și caracteristicile etnice. Numai că, într-un astfel de caz, potrivit opiniei lui
A.Țâgankov, este de neînțeles, cum una și aceeași idee, în una și aceeași cultură, poate fi receptată distinct.
Abordarea lui Fukuyama a trezit o critică mult mai puternică a „naționaliștilor” după anul 1992 în comparație cu
perioada sovietică, când a apărut faimosul său articol
[46]
.
A.Țâgankov propune o treia explicație. „Imaginarul care se referă la ordinea mondială poate concentra o foarte
mare influență asupra felului cum culturile și civilizațiile se percep unele pe altele. Ca să fie încorporată cu succes
ideea trebuie să treacă prin filtrul oamenilor politici locali, a elitei politice, prin cele mai largi niveluri ale societății.
Întrucât ideile care au apărut într-o altă cultură și nu dispun de o neutralitate politică, atunci ele sunt receptate diferit
și deseori negativ într-un alt context social. Poate exista o perecepția negativă foarte puternică, dacă aceste idei, ca
și comunitatea locală, sunt concentrate într-un model etnocentrist, sau se văd ca fiind excluse în special de propria
cultură”
[47]
.
Cu toate că există o diferență semnificativă între cele două viziuni americane, totuși ambele dispun de o
motivație etnocentristă, pentru că îi alocă culturii occidentale un loc și un rol superior față de alte culturi. Aceasta
evidență e imposibil a fi ascunsă, ceea ce determină ca să există o reacție negativă din partea majorității cititorilor
din afara Occidentului, indiferent de diversitatea opțiunilor politice pe care le împărtășesc aceștia.
Cercetarea lui A.Țâgankov este una logică și argumentată. I se poate aduce critică care s-ar referi exclusiv
la aspectele periferice. Înainte de toate trebuie să luăm în considerație că în perioada sovietică s-a consolidat
tradiția, conform căreia abordările occidentale, ideile, concepțiile din domeniul științelor sociale erau examinate,
potrivit principiilor ideologice, exclusiv de pe poziții critice. Denumirea cărților și articolelor, în care erau analizate
lucrările occidentale, practic întotdeauna conțineau cuvintele: „critica (...) occidentale”. Fixația pe critică a
suplimentat percepția că e necesar să existe o „muniție a criticii”.
Mai multe de atât, ambele articole au fost larg criticate și neînțelese nu doar în afara SUA, dar chiar și-n
America. Aceasta arată că și-n cultura de care aparțin lucrările lui F.Fukuyama și S.Huntington, acestea, la fel, se
cereau a fi explicate
[48]
. Iar dacă este așa, atunci putem explica observațiile critice rusești prin prisma interacțiunării
culturilor?
În fine, nu este clar ce înseamnă ca statele cu tradiții „multicivilizațiovale” (Rusia, Franța) sunt sortite
etnocentrismului, ceea ce înseamnă și existența unei conflictualității etnice. Rămâne neînțeles faptul ce anume
determină formarea unui asemenea etnocentrsim și ce determină dispariția lui.
În baza cercetării sale A.Țâgankov ajunge la o concluzie legată de responsabilitatea intelectualilor pentru
ideile pe care le furnizează și pentru consecințele pe care le pot provoca dincolo de frontierele în care se exprima
propria lor cultura. Indubitabil, cercetătorii americani nu trebuie să răspundă pentru modul cum sunt percepute
abordările lor de către cititori. Numai că, scrie Țâgankov, cercetătorii care investighează ordinea mondială ar fi bine
să fie mult mai atenți și prudenți atunci când lansează anumite variante ce-o reglementează.
Lumea a doua: după Parag Khanna
În cartea politologului american Parag Khanna
[49] este avansată o nouă viziune geopolitică a secolului XXI,
care se bazează pe formarea unei tripolaritități globale, ca urmare a încetării „războiu rece”. O „nouă lume” se va
prefigura la orizont, care va consta din două tipuri de state: care vor face parte din lumea întâi și din lumea a doua.
În cercul „primei lumi” vor intra SUA, UE și China. Bazându-se pe acest raționament, P.Hannah avansează o nouă
paradigmă în care urmează să se comporte statele din eșalonul al doilea.
Pe de altă parte, Parag Khanna, în lucrarea ”The Second World” ne spune că ”zilele Rusiei ca
superputere au apus” și că „bogățiile nu se vor păstra pentru mulți ani”
[50]
. P.Khana consideră că competiția
geopolitică din jurul Rusii va crește simțitor, pentru că nicăieri în lume nu poți găsi un astfel de exemplu, în care o
țară a cărei populație e în pierzanie (Rusia) atât de provocator să se învecineze cu un stat suprapopulat (China)
[51]
.
China, în nici un caz, nu va lăsa în pace o astfel de bogată și slabă țară
[52]
. Pe de altă parte, Uniunea Europeană
încet își consolidează pozițiile în avanposturile sale din spațiul postsovietic, impunând-o pe Rusia să plece din
zonele sale de influență tradiționale. Rusia în actualitate, i se relevă politologului american, ca o zonă
competițională în care se va exprima China și Europa, nicidecum altceva. Parag consideră că ”doar UE poate s-o
ajute pe Rusia să se integreze în Occident și astfel s-o salveze de ea însăși”
[53]
.
P. Khanna denumește Rusia ca fiind „statul bazat pe dolarii petrolului” exact ca și renumitul sovietolog
Marshall Goldman
[54]
. Conform opiniei autorului, succesul avansării europene va fi determinat în primul rând chiar
de europeni, ori ei vor putea să dispună de suficient curaj ca să-și continuie propriul experiment și să opteze pentru
cel mai optim vector de expansiune. El sugerează Europei să nu acceadă spre orientarea estică-ucraineană și
rusă, ci spre cea din sud-est, înspre Turcia. El consideră că apartenența la principiile europene a Turciei se arată
mult mai puternică decât în Rusia, iar fundamentalismul primordialist este mult mai mic, mai ales că Turcia este
capabilă să deschidă Europei acea cale care ar putea înțelege mai bine Orientul Mijlociu și cu care europenii au
interacționat de-a lungul istoriei lor. Citându-l pe H.Kissinger că „forța poate supune întreaga lume, dar că nu e
capabilă să confere un statut legal”, P.Khanna transmite cititorilor ruși două mesaje. Unul bun și altul prost. Cel bun
e că Rusia aparține lumii a doua. Pe cel de-al doilea mesaj l-am expus mai sus- „timpul Rusiei a apus”...ca
superputere.
Situația Rusiei în următoarele decenii va fi extrem de dificilă, pentru că ea rămâne un obiect de exercitare a
presiunilor din partea SUA și a Uniunii Europene, dar și un obiect de expansiune demografică din partea lumii
islamice și din China
[55]
.
”Marea tablă de șah” a lui Z.Brzezinski
Noua perspectivă geopolitică a Eurasiei și poziționarea geopolitică a Rusiei este analizată și descrisă de
ilustrul geopolitician american Z.Brzezinski. Profesorul rus S.V.Krupnițkii îl citează pe Z.Brezinski, în manualul său
„Geopolitica”, atunci când explică jocul Federației Ruse și viitorul care i se prefigurează: „Cea mai favorabilă
variantă pentru Rusia și pentru lume constă în crearea unei noi Rusii fără un centru imperial, o confederație a mai
multor teritorii egale, aidoma statelor”
[56]
. Țările cheie din Noua Europa Estică pentru SUA și lumea occidentală sunt
Ucraina, Azerbaidjan și Uzbekistan (Republica Moldova și Georgia sunt percepute ca având un rol mai puțin
relevant geostrategic, dar importante ca set valoric). Ucraina este percepută ca un stat pivot, într-o anumită triadă
strategică Franța-Germania-Ucraina, care se poate regăsi în perspectivă ca jucătorul capabil să descurajeze
ambițiile imperiale ale Rusiei.
„Fără Ucraina, așa cum am observat deja, o restaurare a imperiului bazat fie pe CSI, fie pe eurasianism nu
era o opțiune valabilă. Un imperiu fără Ucraina ar însemna în cele din urmă o Rusie care ar deveni mai” asiatizată”
și mai îndepărată de Europa. Mai mult, eurasianismul nu atrăgea prea mult nici noile state independente din Asia
Centrală, dintre care puține erau dornice de o nouă uniune cu Moscova”
[57]
.
Zbigniew Brzezinski consideră că” cel mai important defect geopolitic al priorității ”străinătății apropiate” era
acela că Rusia nu era suficient de puternică politic pentru a-și impune voința și nici suficient de atrăgătoare
economic pentru a putea seduce noile state independente”
[58]
.
Ilustrul politolog american este de părere că Rusia poate să se realizeze numai în calitate de stat european,
iar dilema unicei alternative nu se prezintă doar ca o chestiune de opțiune geopolitică, ci răspunde unor imperative
de supravețuire: „Chestiunea cea mai importantă de care trebuie să ținem seamă este că Rusia nu poate fi în
Europa fără ca Ucraina să fie și ea în Europa, în vreme ce Ucraina poate să fie în Europa fără ca Rusia să fie în
Europa. Presupunând că Rusia decide să-și încerce soarta alături de Europa, decurge că, până la urmă, este în
interesul Rusiei ca Ucraina să fie inclusă în structurile europene în extindere. Într-adevăr, relația Ucrainei cu Europa
ar putea fi punctul de cotitură pentru Rusia însăși”
[59]
.
Concluzia lui Zbigniew Brzezinski, în cazul în care Moscova respinge opțiunea europeană pentru o
eventuală fantasmagorie geopolitică proprie, este una tăioasă și precisă:” Refuzul Rusiei ar fi echivalent cu
respingerea Europei în favoarea unei existențe și identități „eurasiatice” solitare”
[60]
.
La 2 mai 2012 la Institutul Brookings, Washington, a avut loc o dezbatere care a avut ca subiect
„Occidentul și Turcia: rolurile în formularea unei arhitecturi globală extinsă”. Principalul raportor al conferinței a fost
Zbigniew Brzezinski. La dezbatere au participat
[61] colaboratori ai institutului, inclusiv președintele instituției Strobe
Talbott, unul dintre cei mai apropiați camarazi ai fostului președinte american Bill Clinton și adjunct al secretarului
de stat al SUA în perioada anilor 1994-2001, care a gestionat relațiile cu Federația Rusă și statele din fostul spațiu
postsovietic. Strobe Talbott a contribuit foarte mult la formarea poziției SUA cu privire la chestiunea extinderii
Alianței Nord Atlantice.
Raportul lui Zbiegniew Brzezinski a prezentă câteva considerații care se regăsesc și-n ultima sa carte
„Viziune strategică: America şi criza puterii globale”, analizând rolul Eurasiei în noul context al ordinii mondiale.
„Toată Europa astăzi reprezintă o arenă a politicii globale... Acesta este un continent, un supercontinent, unde
conflictele regionale au o însemnătate globală... și un potențial de o semnificativă extindere”. Rezultatul conflictelor
se poate concretiza printr-o destabilizare a întregii Eurasii. În consecință, SUA trebuie să acorde o atenție mai
sporită continentului, asumându-și” rolul principal de stabilizare a interrelațiilor vizavi de noile realități globale
existente de pe continentul eurasiatic”
[62]
.
Este vorba despre o confruntare geopolitică tradițională și unica „inovație” care preconizează o construcție
a unui echilibru de putere în Eurasia ceea ce experții ruși consideră că propunerea lui Brzezinski îi oferă Rusiei un
rol pasiv și de subordonare
[63]
. Potrivit opiniei lui Brezinski, Occidentul - în imaginarul SUA și al Europei- poate să-i
propună Rusiei să aleagă în secolul XXI dintre două modele geopolitice în privința viitorului său. Fie renunță la
ambițiile geopolitice și devine o parte al Occidentului, sau își pierde în mod critic o parte din teritoriile sale cele mai
însemnate ale Siberiei și ale Orientului Îndepărtat, iar acestea trec sub controlul Chinei.
În abordările sale geopolitice Brzezinski este un vizionar consecvent și subliniază lipsa de alternativă
pentru viitorul Rusiei în cazul în care ar renunța la jocul global. Este incontestabil faptul că sferele de influența în
Eurasia se vor modifica și pe seama Rusiei, iar cine va deveni reprezentantul Occidentului în adâncurile
continentului eurasitic în cadrul formării imaginii geopolitice a lumii rămâne pentru mulți o enigmă, pentru alții un
algoritm. Conform opiniei lui Brzezinski și a unora dintre cele mai importante grupuri occidentale de reflecție, în
lupta pentru dreptul de-a fi un actor important pe arena internațională avansează Turcia. Rolul Turciei trebuie privit
ca pe unul mult mai important decât cel de până acum- „de membru stabil și loial al Alianței Nord Atlantice”. Rolul
Turciei devine unul mult mai important decât al oricărui membru NATO. Prin urmare, considerațiile strategice și
politice impun Turcia ca pe o parte indispensabilă a Occidentului. Și Brzezinski ne lămurește contextul din zona
pontică: „afirm că la nivel filosofic, a identității politice, Turcia este o parte a Occidentului, necătând la diferențele
religioase, care, totuși, nu sunt definitiv geometrice...” Turcia a devenit o țară de succes și trebuie să servească
drept model pentru alte state, care pretind la un rol de centru regional de putere, inclusiv pentru Rusia și Iran. În
competiția celor două proiecte moderniste ale secolului XX, al kemalismului și leninismului, a învins proiectul
turcesc. Experimentul social inițiat de Ataturk a constituit unul de succes, în comparație cu cel rusesc.”... Statele
Unite nu trebuie să se implice în vreun conflict asiatic sau din Orientul Îndepărtat”. Cum nu s-ar prezenta
potențialele rezultate ale conflictelor din Asia continentală, ele nu pot îndreptăți o implicare americană directă.”
Afirm că Statele Unite trebuie să copie strategia pe care a avut-o Marea Britanie în sec. XIX și la înc. Sec XX și să
devină echilibratorul, partea care inluențează asupra luărilor de decizii, dar nu participă la conflictele de pe
continent”
[64]
.
În noua arhitectură globală a lumii, Occidentul îi rezervă Turciei un rol mult mai important. Există o
îngrijorare întemeiată că amânarea aderării Turciei la UE va determina Ankara să formeze alianțe cu China sau
Rusia. Mai ales că Rusia, în mod special liderul rus Vladimir Putin, își manifesta interesul să folosească problemele
turco-europene în propriile scopuri și să „formeze un nucleu comun al defavorizaților, împotriva Europei”. Numai că
Zbigniew Brzezinski ne asigură că aici nu pot exista probleme serioase. Convingerea ilustrului geopolitician
american se bazează pe materialul factologic al istoriei. „Dacă luăm în considerație caracterul nefinalizat al
multiplelor conflicte care se leagă de cele două mari puteri, atunci putem vorbi despre rădăcinile și motivele
psihologice, care fac această alianță ca pe una nerealistă. A fi aproape, nu înseamnă că unul dintre aceștia este
predispus să se supună celuilalt”
[65]
. Trebuie remarcat că Zbigniew Brzezinski avertizează Turcia că în cazul în care
nu se va alinia la oportunitățile pe care i le oferă și conferă noua geopolitică occidentală și ar opta pentru o
eventuală varianta alternativă, rezultatul ar fi unul dezastruos. În primul rând, ar destabiliza caracterul statului turc și
totodată s-ar consemna o incapacitate a elitei de la Ankara în ceea ce privește formularea unui răspuns aferent
noilor provocări din sfera de securitate. Turcia ar urma obiectiv să-și evalueze potențialul și posibilitățile în mediul
de securitate al sec. XXI. Este Turcia „de sine stătător capabilă să se manifeste într-o extrem de instabilă regiune
Euarasia?(...) Dacă aș fi turc, mi-aș îndrepta atenția spre Iran, către indecisa și imprvezibila Rusia, spre
imprevizibila Asia Centrală, ca să nu mai vorbim de relațiile dintre Pachistan și India. La Orientul Mijlociu spre
Israel, Palestina, mediul Egiptului”. Într-o atare situație când este nevoie de garanții suplimentare de securitate
pentru Turcia este de dorit să aibă prieteni în Occident și mai ales în SUA... sunt optimist și un apărător al relații
reciproce mult mai cooperative între Turcia și Occident, care devin semnificative în sfera de securitate și în
quatificarea politică”
[66]
.
Proiectul Brzezinski este văzut a fi singurul care dispune de o viziune proactivă a spațului eurasiatic și
deocamdată nu are o concurență, nici măcar în zona viziunilor occidentale marginale. Într-un final, ne spune
Brzezinski, Rusia va deveni o parte a Occidentului,” mai ales atunci când cititorii vor începe să privească harta, nu
cu o nostalgie, și vor tinde să edifice un nu știu ce fel de Uniune Eurasiatică, despre care ne vorbește Putin și care
va însemna recrearea Uniunii Sovietice, dar în termenii viitorului și vor reflecta asupra folosirii unui teritoriu imens
dar pustiu al Rusiei, care se alătură de o Chină superaglomerată și într-o expansiune dinamică”.” Așadar, punctul
meu de vedere fundamental constă în aceea că dacă noi avem de gând să avem un secol al cooperării, care cu
succes face față noilor probleme globale, noi avem nevoie de un nou echilibru pe continentul eurasiatic, care
devine o arenă centrală pe care se va decide viitorul omenirii”
[67]
.
Varianta eurasianismului rusesc și ”teoria lumii multipolare”.
Am ales să prezentăm viziunea rusească a lui Alexandr Dughin prin a sa” teorie a lumii multipolare” care
vrea să constituie o ripostă adresată viziunilor occidentale de organizare a hărții globale, în care Rusia nu deține un
statut de actor plenipotențiar și participant cheie în jocul geopolitic
[68]
. Al.Dughin se consideră ca fiind ”filosoful
„ultimului imperiu”și proiectantul „Imperiului imperiilor”. Cercetătătorul Alan Ingram afirmă „studiind strategia
geopolitică rusă a lui Dughin, îi examinez interpretările textelor și graficele lui în baza abordării critice față de
geopolitică și a lucrărilor critice de cartografie. Eu compar recomandările lui Dughin cu politica contemporană rusă
și cu doctrinele strategice mainstream”
[69]
.
În tezele sale de la Conferința internațională” Geopolitica lumii multipolare” din 7 octombrie 2011.
Facultatea de sociologie a Universității de Stat din Moscova” Lomonosov”, geopoliticianul rus Alexandr Dughin a
propus o viziune proprie pentru un noul echilibru geopolitc în Eurasia. El a propus să fie instituită o nouuă ordine
mondială în care ar exista un anumit tip de super- sau meta-civilizații. Aceste meta-cilizații sunt chemate să
organizeze polii de putere, dar și să se regăsească într-o nouă teorie științifică, cea a multipolarității.
Teoria multipolatirății în contextul existenței teoriilor din Relațiile Internaționale:
[70]
1. Multipolaritatea ca teorie în relațiile internaționale contemporane absentează. În cadrul actualelor
abordări aceasta nu are un loc bine stabilit.
2. Teoriile de bază ale Relațiilor Internaționale sunt realism, liberalism (idealism), neomarxism, dar și critica
postmodernistă. Realismul nu corespunde sistemului valoric a teoriei multipolarității, pentru că operează cu o
categorie de bază a statelor naționale. Liberalismul nu corespunde, pentru că aplică în esență apropierea după
modelul societății civile din statele liberal-capitaliste vest-europene. Neomarxismul nu corespunde întrucât
examinează sistemul mondial (Wallerstein) ca pe un capital global (Occidentul bogat) și munca globală (Sudul
sărac), ignorând o importantă zonă pentru noi cum ar fi cea de semiperiferie. Postmodernismul critică realismul și
liberalismul în cadrul criticii generale ale Modernității și prin aceasta el este interesant. Dar un scenariu pozitiv nu
propune, afirmând că în locul „ordinii mondiale” (ultimul cuvânt al Modernității) cea de” dezordine mondială”
(societatea strigătului- Beck, Ulrich, sau Culegerea Leviathan). Teoria multipolarității în esență trebuie să devină o
nouă teorie în cadrul Relațiilor Internaționale, alături de cele existente. În centrul teoriei multipolarității se află
concepția Polului. Acest pol nu constituie, spre deosebire de alte teorii ale RI, statul, societatea civilă, categoriile
sociale (munca/capitalul), indivizii, ci sunt civilizațiile, care devin subiecții radicali a ordinii mondiale. Civilizațiile
sunt trans-statale. Numărul lor este calitativ mai infim decât numărul de state, dar sunt mai multe decât 2 și chiar 3.
Taxonomia civilizațiilor este orodnată pe două niveluri: global-spațial și local-spațial. Nivelul global-spațial poate fi
asemănat cu rasa. Iar nivelul local-spațial cu reprezentarea. Quadropolaritatea detaliază nivelul de reprezentare:
Quadropolarismul și spațiile imense:
1. În practica teoria multipolarității poate fi reprezentată prin proiectul quadrupolar.
2. Quadrupolaritatea (lumea formată din patru poli) exprimă construcția globului pământesc în 4 zone: Americană.
Euro-Africană, Eurasiatică și a Oceanului Pacific. Aceste 4 zone sunt menite să realizeze o integrare bazată pe
meridiane. Acestea îs cei 4 poli, care stabilesc echilibrul militar, strategic și economico-politic. Sunt 4 tipuri de
civilizații. Sunt 4 meta-geno-civiilizații.
3. Fiecare zonă se împarte în tipuri sau sub-zone. Ele corespund unei înțelegeri mai stricte a civilizaței sau a unei
civilizații concrete. Aceștia sunt actorii principali ai teoriei multipolare. Aranjarea unui echilibru dintre acestea trebuie
să se producă paralel cu aranjarea unui echilibru dintre zonele de baștină. Acestea sunt civilizații-viziuni, civilizații-
eidos. Acestora le corespund conceptul lui Karl Shmitt de” superspațiul”. În cazul dat” superspațiul” trebuie
examinat ca un „pre-concept” concret de bază a teoriei multipolarității.
4. În fiecare zonă (în polul quadropolarismului) putem distnge câteva civilizații-eidos (Cuvântul ideie are origine
greacă, anume eidos, însemnând formă, figură, aspect, dar sensul primar a evoluat mult în timp căpătând o
amplitudine semantică enormă, imposibil de curprins în câteva cuvinte-n.N.). În meta-geneza civilizației americane:
America de Nord (incluzând Australia) și America Latină, aici se subânțelege și America Centrală. În civilizația
eidos Afro-Europeană intră: Europa (deja integrată), lumea arabă (Arabistan) și Africa Transahariană. În Eurasia:
Rusia + statele din CSI (Uniunea Eurasiatică), statele islamului transcontinental (Turcia, Iran, Afganistan,
Pachistan), India. În regiunea Pacific: China, Japonia și zonele altor țări din Orientul îndepărtat și pacific, care într-
un fel sau altul sunt înrâurite de influența condominoului Chino-Japonez. Frontierele dintre meta-civilizații și
civilizații, nașterile (genotipul) și strămutările (eidosurile) lumii multipolare trebuie să devină flexibile și să nu admită
zone de multiplă inflență. De la conceptul frontierelor- linii trecem la frontiere- poluri (premodern/postmodern).
Geopoliticianul rus ne îndeamnă să privim cu multă atenție proiectul „eurasiatic”, elaborat de Moscova și să
fie determinată însemnătatea acestuia atât pentru arhitectura globală a lumii cât și pentru marile puteri regionale,
care au frontiere comune cu Rusia și cu statele din CSI. Deci, ce se subînțelege la Moscova prin Uniunea
Eurasiatică?
[71]
Proiectul Uniunea Eurasiatică, după Dughin
Geopoliticianul Alexandru Dughin
[72] consideră că ”Uniunea Eurasiatică reprezintă o provocare directă în
adresa strategiei globale a SUA și Occidentului, pentru că formarea acesteia este necesar să fie deranjată
organizarea unipolară și descurajarea proiectului de edificare a guvernului mondial. În articolul său program, care a
proclamat orientarea către Uniunea Eurasiatică, președintele Putin nu oferă toate răspunsurile la întrebările tăioase,
dar subliniază abordări comune. În primul rând, din articol se distinge că Uniunea Eurasiatică nu reprezintă
sinonimul Comunității Economice Eurasiatice (EvrAzEs), în cadrul căreia este vorba exclusiv despre un parteneriat
și edificarea Uniunii Vamale. EvrAzEs (Rusia, Kazahstan, Bielorusia, Tadjikistan, Kârâzstan) și Uniunea vamală
(Rusia, Kazahstan, Bielorusia) deja există și funcționează. Nu dublează, conform reflecțiilor autorului, nici
Organizația Tratatului de Securitate Colectivă (Rusia, Kazahstan, Bielorusia, Tadjikistan, Kârgâzstan, Armenia).
Este vorba doar despre o integrare economică într-un singur spațiu strategic și despre apariția unei noi organizare
politică supernațională în spațiul CSI, adică un fel de Confederație Eurasiatică ca un omolog direct al Uniunii
Europene). Uniunea Eurasiatică, ca valoare intrisecă, reprezintă o provocare directă adresată SUA și Occidentului
ab integrum și pentru strategia lor globală. Occidentului în lumea multipolară i se rezervă un rol însemnat, dar nu
decisiv”
[73]
. Despre un alt moment important din filosofia politică eurasiatică, conform geopoliticianului rus, îl
constituie reorganizarea în întregime a echilibrului puterii de pe continentul eurasiatic. Dughin consideră că Rusia
se află pe un loc central în spațiul geopolitic al continentului, iar” Dialogul eurasiatic” trebuie imaginat ca o colecție
de axe, care sunt legate de Moscova. Acestea ar arăta în felul următor: - axa sud-occidentală-Ankara-Moscova; -
axa sudică – Teheran-Moscova; - axa sud- estică (1) – Islamabad-Moscova; - axa sud-estică (2) – New Delhi-
Moscova; - axa orientală – Phenian-Moscova.
Hartă: Formula Dughin. Rusia în calitate de Imperiu Eurasitic.
Lumea multipolatră, Uniunea Eurasiatică și eurasianismul, într-un larg înțeles, sunt strâns legate, ne spune
Dughin. Iar din acest considerent eurasianismul și multipolaritatea sunt imperativele absolute ale viitorului
[74]
.” Ca să
fie contracarată dictatura sistemului atlantist, să fie apărată identitatea propriei culturi și să ne asigurăm securitatea
națională în sens larg, ca și condițiile de supravețuire a națiunii, Rusia nu va putea să se lupte de una singură. Ea
are nevoie să se determine în rivința potențialilor aliați și parteneri, pentru care trebuie să fie folosită eficient
analiza geopolitică”
[75]
.
Nicolae Edward Luttwak: Strategia geoconomică în logica păcii sau a războiului
N.Edward Lutwak
[76] este adeptul conceptului de „Grand strategy” în materie de geopolitică, geoeconomie
și artă militară. Lucrăririle de referină ale lui Luttwak sunt „Strategia: Logica războiului și a păcii” (The Strategy:
Logic of War and Peace), „Turbo-capitalism: Învingători și învinși în Economia Globală” (Turbo-Capitalism:
Winners and Losers in the Global Economy), „De la geopolitică la geoeconomie: logica conflictului, gramatica
comerțului” (From Geopolitics to Geo-economics: Logic of Conflict, Grammar of Commerce), „Strategia
Imperiului Roman” (The Grand Strategy of the Roman Empire), „Strategia Imperiului Bizanț” (The Grand
Strategy of the Byzantine Empire), „Marea Strategie a Uniunii Sovietice” (The Grand Strategy of the Soviet
Union), etc. Nicolae Edvar Luttwak consideră că în Rusia nu se observă mecanisme bine înțelese și bine elaborate
în ceea ve privește asigurarea unei trambuline pentru oamenii talentați și ambițioși care vor să ajungă în mediul
elitei puterii. Inclusiv această trambulină nu este orientată către persoanele, pe care ar putea să-i crească și să-i
educe statul și care ar deveni o birocrație geoeconomică activă. Ilustrul geopolitician american ilustrează sumbru
situația din statul rus și susține că dacă în țările occidentale cariera militară și diplomația tradițională nu mai
reprezintă o cale prin care se poate ajunge în cadrul elitelor naționale, în Rusia nu au apărut noi sfere în care să fie
realizate ambițiile într-un altfel de format. Deocamdată în Rusia nu s-au format condițiile care să invoce un model
practic predestinat sferei geoeconomice globale. Încă în Rusia nu au fost concepute noi itinerarii și „lifturi sociale”
care ar asigura accesul oamenilor, care dispun de profesionalism și noi viziuni, în structura elitară a puterii și în
funcțiile înalte din sistemul birocratic. În cazul în care elitele puterii ruse vor avea scopuri geoeconomice de
anvergură și vor dori să participe serios în cadrul jocului geopolitic, atunci ele vor avea grave probleme legate de
executanții proiectelor și strategiilor care vor fi lansate să exploreze geospațiul. Iată de ce Edward Luttwak nu
menționează Rusia ca pe o țară geoeconomică activă, precum sunt indicate țări ca Marea Britanie, Statele Unite,
Franța, China și Israelul.
Încă în anii 90 din secolul XX Luttwak sublinia ascensiunea Chinei și că reprezintă un real competitor al
Statelor Unite și, după destrămarea Uniunii Sovietice, identifica Rusia ca pe un partener și potențial aliat, nicidecum
ca pe un inamic. În calculele geopolitice, potrivit raționamentelor lui Luttwak, Rusia poate juca un rol important,
chiar dacă nu mai deține statutul de superputere și de țară geoeconomică activă. În cazul în care Rusia ar intra
într-o alianță cu China, Pakistanul și Iranul, menținând relații puternice cu India, atunci China ar obține un succes
provizoriu asupra SUA, iar în cazul în cae Rusia va sprijini SUA atunci va învinge alianța Americii și a Europei. În
Internet a fost plasată înregistrarea video a lecției lui N.Edward Luttwak de la Institutul de stat de relații
internaționale de la Moscova, din 22 februarie 2011, organizată de Fundația” Strategia-2020”
[77]
, care a produs o
reacție negativă din partea mass-mediei, politologilor și a geopoliticienilor ruși. Geopoliticianului american i s-a
imputat faptul că vrea să scindeze Rusia în șapte unități. Această reacție a confirmat una din tezele lui Luttwak:
rușii știu să fie fascinați de cineva sau ceva, fie să nutrească o ură inimaginabilă. Dar în politica reală nu există
dragoste și prietenie, ea se bazează exclusiv pe un parteneriat temporar: „În orice caz, dacă Rusia a intrat în zona
de acțiuni a Grand Strategy, atunci aceasta înseamnă că noi trebuie să-i studiem logica și gramatica, dar și logica
și strategiile comportamentului cotidian a altor participanți din jocurile geoeconomice”.
Geostrategul Nicolae Edward Luttwak
[78] este considerat specialistul principal al Pentagonului, apropiat de
Partidul Republican și este consilier superior al Centrului de Studii Strategice și Internaționale afirma în perioada
campaniei electorale că Donald Trump este cel mai informat în problematica estului Europei, inclusiv în subiectul
ruso-ucrainean. „Dacă va învinge Trump, atunci este puțin probabil, dar totuși posibil, așa cred că va încheia un
acord cu Putin. Cum spune Trump, dacă europenii nu sunt dispuși să trimită în Ucraina o armată de trei sute de mii
de militari atunci trebuie să ne înțelegem cu Rusia și anume aceasta el va realiza
[79]
. Pe de altă parte, președintele
american a acceptat, în cele din urmă, concluziile comunității de intelligence din SUA legate de atacurile cibernetice
în procesul electoral prezidențial din SUA și a solicitat să se adopte acțiuni de răspuns. În același timp, concluziile
comunității de intelligence relevă agresiuni cibernetice din partea Chinei
[80]
. În cazul în care planul enunțat de
președintele american de diminuare a dependenței țării în cazul livrărilor de petrol din cadrul statelor OPEC s-ar
materializa atunci ne putem aștepta la prăbușirea prețului la resursa dată, ca urmare a predominării ofertei în
detrimentul cererii. Un astfel de plan ar aplica o lovitură aproape letală Rusiei.
Henrry Kissinger: între ordinea mondială și fenomenul chinez
Henry Kissinger a coordonat politică externă a SUA în perioada anilor 1973 - 1977 în perioada mandatelor
președinților americani Richard Nixon și Geralde Ford, din anul 1969 până-n anul 1975 a deținut funcția de
consilier prezidențial pentru securitate națională. El este considerat patriarhul politicii externe americane, printre
meritele sale numărându-se politica de destindere în relațiile cu Uniunea Sovietică și ”deschiderea” Chinei pentru
America, ca simbolistică devenind vizita istorică a lui Nixon în China din anul 1972.
În ultimele trei decenii Kissinger conduce corporația de consultanță internațională, pe care el a înființat-o:
Kissinger Associates. În numărul clienților acesteia se află în principal corporațiile transnaționale, numele cărorare
este ținut în secret.
De-a lungul vieții sale Henry Kissinger a avut un rol de mediator și de persoană de încredere a mai multor
președinți americani, de nenumărate ori pronunțându-se în chestiuni delicate legate de securitatea internațională și
vizavi de politica anumitor actori internaționali, regionali și subregionali.
În anul 2014 ilustrul expert american lansează cartea „Ordinea globală”
[81] care reprezintă un ecou relevant
pentru experții și consumatorii de geopolitică și relații internaționale.
Monografia constituie de facto o zestre intelectuală pe care o lasă ca moștenire savantul, omul politic și
diplomatul american ajuns la o vârstă și în care tinde să cuprindă un nivel global al cercetării.
În monografie sunt reliefate modificările din cadrul concepțiilor ordinii mondiale începând cu sec. XVII ,
când Europa s-a format în baza sistemul Westphalian, examinează sistemele alternative ale sistemului din Orientul
Mijlociu și din Asia Sud-Estică.
În multitudinea aspectelor din monografie vom descoperi- ceea ce este firesc- modificările din cadrul
sistemului ordinii globale care s-a produs în sec. ХХ и XXI și rolul pe care l-a exrecitat în cadrul acestor procese
Statele Unite.
Henrry Kissinger nu a trecut cu vederea influența noilor tehnologii asupra politicii mondiale. Și opera
ilusrului politolog american corespunde provocărilor actuale find una de o importanță aparte, pentru că observăm o
ineficiență a Organizației Națiunilor Unite ca actor global central, rolul major pe care îl au actorii non-statali,
conflictualitate accentuată care se manifestă în Orientul Apropiat și Mijlociu sau Asia de Est, capabile să modifice
harta politică aidoma evenimentelor din Ucraina, unde Rusia a anexat peninsula Crimeea sau a declanșat acțiuni
de subminare a statalității și a format republici separatiste, dar și situațiile tensionante în fostele state postsovietice.
Aici, includem tendințele centrifuge din Europa prin așa zisul Brexi, Grexit sau tendințele secesioniste din Spania,
acolo unde există un focar separatist prin intermediul Cataloniei. Și nu în ultimul rând trebuie amintă ingerința
Federației Ruse în procesele electorale din Europa și din Statele Unite ale Americii. Prin urmare analiștii politici au
declarat că a demarat un nou război rece. În acest context, monografia lui Kissinger este una foarte actuală și
binevenită.
Principalele concluzii ale cărții constau în:
- a. Orientul Mijlociu se află într-o criză a gestionării statele în lumea arabă.
Iranul, care dispune de o istorie a statalității sale, de durată, reprezintă un exemplu, doar c regimul actual
întâmpină numeroase dificultăți, spune Kissinger, care îi atribuie Iranului un loc aparte pe fundalul tendințelor unor
grupuri de state care revendică ideologia caliphatului și apelează la toate metodele și instrumentele în scopul
instituirii, inclusiv prin terorism. Dacă nu va fi impusă o nouă ordine, în special prin SUA care ar avea un rol activ în
cadrul procesului, atunci consecințele vor fi unele extrem de negative luându-se în calcul nivelul avansat al
globalizării și aceste consecințe se pot extinde dincolo de frontierele regiunii;
– b. cele mai importante state din Sud-Estul Asiei, care dispun de o experiență milenară a statalității și-au format o
concepție proprie asupra ordinii globale, care se bazează pe o percepție proprie într-o configurație sau alta ca un
centru al lumii. Relaționările dintre aceste state cu țările din regiune cât și cu alte țări îndepărtate de pe glob s-au
constituit conform principiului integrării acestora în propria cultură. Ele și-au format un sistem a descurajărilor și
contrabalansărilor, care se bazează pe niște principii distincte de sistemul Westphalian. Acești factori au oferit
statelor din Sud-Estul Asiei nu doar să-și conserveze statalitatea, dar să aibă un rol însemnat în lumea globală
contemporană;
– c. în prezent atunci când se formează o nouă concepție a ordinii globale, potrivit lui Kissinger, principalul obiectiv
constă în faptul ca SUA să poarte un dialog activ cu statele din Sud-Estul Asiei, pe picior de egalitate, ca acestea
să se simtă participanți compleți ai procesului.
Alte două capitole, care cuprind o treime din carte, este dedicat formării concepției americane de ordine
globală și a stării sale contemporane. De la bun început Kissinger indică faptul că morala americană s-a format pe
o componentă mesianică- de la discursul lui John Wintrop care reclama statul ca un „oraș pe deal” și care ulterior a
fost preluat de Ronald Reigan prin formula „orașul luminos de pe deal”.
Statele Unite ale Americii s-au constituit de la bun început pe un model al unei societăți ideale, la baza
căreia au stat principiile libertății și democrației. Aceasta reprezintă un principiu moral-etic foarte important, pe care
orice cetățean american îl însușește în procesul de socializare în cadrul societății.
În mod firesc, SUA nu s-au impus de la începuturile sale ca un jucător activ pe arena mondială. Țara s-a
pregătit treptat pentru aceasta. La începutul secolului al XX-lea Statele Unite și-au elaborat și dezvoltat o proprie
concepție de politică externă la un nivel global. Principiul de bază a concepției de politică externă a constat în
morala globală. Țara a devenit cea mai solidă putere economică după două războaie mondiale. În această perioadă
elita politică americană și-a propus să-și asume rolul de apărator al valorilor democratice și să fie o forță central
care ar contracara alte sisteme care s-ar fundamenta pe principiile care neagă democrația, libertatea umană și
drepturile omului. Kissinger explică solidaroitatea americană și convingerea lor că principiile democrației și
libertatea sunt niște idealuri de bază care sunt transpuse în toate sferele vieții. Această solidaritate a americanilor
revendică un crez în democrație și libertate, și se proiectează aproape ca o forță religioasă în lume. Ilustrul
politolog examinează minuțios evoluția ideologiei americane. El subliniază că SUA nu trebuie să fie subiective
atunci când examinează alte concepții ale ordinii globale, pentru că o evaluare eronată sau superfecială poate
produce consecințe negative pentru statul american. Cel de-al noulea capitol este dedicat impactului pe care îl
exercită noile tehnologii asupra ordinii globale și este pentru prima dată când autorul se apleacă asupra acestui
subiect, își formulează o viziune proprie în cadrul cercetărilor sale. Kissinnger analizează în profunzime acest
aspect ceea ce îl recomandă ca pe un gânditor de primă mărime al contemporanietății. În prima parte a capitolului
politologul evidențiază caracterul armei nucleare și impactul ei asupra ordinii globale. Mai apoi autorul examinează
cyberspațiul în contextul configurării ordinii globale. Kissinger ne relevă faptul că aceste tehnologii au concretizat o
nouă armă care nu a mai existat în istoria mondială. El consideră că viitorul război se va desfășura prin intermediul
armei cibernetice (cyberarmei). Tehnologiile cibernetice deja au modificat contextul acțiunilor militare. În contrast cu
armele nucleare atacurile cibernetice sunt impredictibile și nu pot fi avertizate și descurajate instantaneu.
Consecințele lor țin de postfactum. Elementul esențial a noilor timpuri constă în aceea că un singur om care
dispune de calcualtor și cu acces la internet dintr-un oarecare punct al terei, cu competențe și abilitați în domeniu,
poate fi o real și puternică unitate militară. În aceste situație este foarte greu să ajungi la niște acorduri și reguli
comune, precum în cazul cu armele nucleare, și a principiului de descurajare sau de echilibru. Dar ceea ce se
petrece astăzi ne obligă să medităm foarte serios asupra noilor principii a oeganizării ordinii globale.
Și monoografia ”Despre China" merită o atenție sporită, mai ales a specialiștilor care sunt interesați de
istoria statului chinez, de relațiile internaționale ale Chinei cu alte țări sau de sistemul internațional global.
Ascensiunea Chinei în lume și reorganizarea viziunii asupra construcției păcii și a securității internaționale sunt
reprezentate ca subiecte prioritare în studiul marelui strateg american Henrry Kissinger. Noul mileniu este văzut ca
evoluție și o resetare a paradigmelor consacrate din managementul relațiilor internaționale, iar acesta este strâns
legat de provocarea chineză în sistemul internațional global. Abandonarea paradigmei maoiste și resuscitarea
paradigmei confucianiste ca identitate geospirituală și geoeconomică ne prezintă un altfel de profil geopolitic al
Chinei, la începutul mileniu III, considerabil distinct de cel pe care istoriografia ultimului secol al mileniul precedent îl
codifica și-l relata opiniei publice.
Titlul cărții, simplu şi laconic, cum este cel „Despre China” ne poate induce în eroare, mai ales pe indivizii
nefamiliarizați cu opera marelui strateg american cum este Henry Kissinger. „Despre China” conţine o analiză
spectrală cu tendinţe exhaustive a rolului jucat de China pe scena relaţiilor internaţionale în ultimele două secole. În
cele optsprezece capitole ale cărţii autorul analizează cu aplomb, sensibilitate şi subtilitate subiecte cum ar fi:
decăderea Chinei sub loviturile colonialismului european, american şi nipon; trecerea de la imperialism la republică
şi „noua epocă a statelor combatante” iniţiată de această trecere; câştigarea războiului civil de către Mao în
detrimentul naţionaliştilor refugiaţi în Taiwan; epoca lui Mao; conflictele Republicii Popoulare Chineze cu SUA,
India, URSS şi Vietnam; miracolul economic chinez etc.
Cartea „Despre China” este dedicată lui Annet și Oscar de la Renta. Această carte a început a fi scrisă în
casa lor din Punta-Cana și a fost finalizată tot aici. Ospitalitatea lor a arătat o limită a prieteniei, care a adus
bucurie și sentimente profunde în viața mea”. ( Henry Kissinger. New York, ianuarie, anul 2011).
Henry Kissinger utilizează în acest volum, pe lângă documente oficiale şi literatură de specialitate,
numeroase elemente de memorialistică. Autorul combină materialul academic cu emoția sufletească a unei
biografii ceea ce face ca studiul să fie citit lejer, ca o narațiune intimă și autobiografică.
Autorul încearcă să tempereze valul de fobii stârnit de ascensiunea Republicii Populare Chineze din punct
de vedere economic din ultimele trei decenii. În mod inevitabil, SUA şi RPC vor descoperi un modus vivendi. SUA,
probabil, va fi depăşită din punct de vedere economic, dar supremaţia militară americană este greu de surmontat
pe termen mediu şi lung. Ciuperca atomică face imposibilă o confruntare directă, iar un nou Război Rece este
extrem de contraproductiv pentru că după cum s-a văzut în cazul Americii, roadele victoriei nu sunt chiar atât de
dulci, iar costurile sunt foarte mari. Totuşi, nu putem nega posibilitatea alunecării umanităţii într-un nou gen de
Război Rece în care pilonii centrali să fie SUA şi China.
„Principala misiune a cărții mele constă în expunerea interacțiunii între conducerile chineze și americane în
perioada formării Republicii populare Chineze din anul 1949. Fiind în serviciul guvernamental și în afara lui,
întotdeauna am înregistrat convorbirile mele cu reprezentanții a patru generații de conducători chinezi. Ele ofereau
o evaluare a evenimentelor din lume, a politicii externe chineze, a relațiilor americano-chineze și a procesului de
reforme care se derulau în China. Când scriam cartea, apelam la înregistrările făcute și tot timpul le foloseam ca o
sursă de bază(...)Ca și mulți alți oameni care soseau în China pe parcursul tuturor secolelor, am îndrăgit poporul
chinez pentru curaj, rafinament, pentru sen timentul față de familie și pentru acea cultură pe care ei o reprezintă. În
același timp, toată viața mea am lucrat în beneficiul lumii, desigur, cea mai mare parte de pe pozițiile americane.
Mie ca unul dintre oficialii de vârf, ca sol al conducerii mele și ca simplu cetățean mi-a surâs norocul având
posibilitatea să combin dragostea față de China și activitatea mea oficiala (...) De la prima mea vizită în China, țara
aceasta a devenit o superputere economică și cel mai mare factor în modelarea ordinii politice mondiale. Statele
Unite ale Americii au ieșit victorioase din „Războiul rece". Relația dintre China și Statele Unite au devenit un
element central în menținerea păcii din lume și a prosperității comune” (HenryKissinger, New York, ianuarie, 2011).
Fără doar și poate, China nu poate fi considerată o țară comunistă fundamentalistă, precum era
determinată de istorie c ând statul controla economia, distribuia veniturile și sistemul vertical al vieții intelectuale era
excesiv de rigid. „Reformele lui Jiang Zemin de la începutul anilor 2000 au fost orientate spre extinderea bazelor
Partidului Comunist prin intermediul doctrinei despre ”Trei principii de semnificație specială”. Ori China se menține
ca țară comunistă numai în aspectul în care se arată că PPC menține în propriile mâni monopolul puterii politice”
(«Spiegel»: Henry Kissinger despre China (I)- (II)9-07-2011).
Monografia ”Despre China” a lui Kissinger este o carte captivantă, în care rolul de politician, istoric și de
specialist în probleme globale, pe care l-a avut sau îl are autorul, evidențiază o lume în continuă mișcare. Kissinger
a propus Chinei și Statelor Unite să coopereze în planul edificării unei noi ordini planetare.
Cartea ”Despre China” prezintă interes, mai ales că autorul ne induce într-o lume nouă și foarte relaționată.
Circa 40 de ani Kissinger și-a dedicat studierii istoriei chineze. El a participat nemijlocit la o mare parte dintre
negocierile americano-chineze, întâlnindu-se cu cei mai reprezentaitivi politicieni ai Chinei, printre care: Mao
Zedong, Zhou Enlai, Deng Xiaoping, Jiang Zemin. Unele conversații cu liderii chinezi sunt reflectate în paginile
cărții ”Despre China”. Un alt avantaj al cărții îl reprezintă numărul mare de surse, pe care diplomatul american le
redă în limba engleză, ceea ce face cartea o științifică, chiar dacă poate părea o proză memorialistică. Desigur, o
mare parte din ceea ce a cunoscut Kissinger, pe parcursul activității sale diplomatice și strategice, nu a fost iluminat
cititorului neofit, preferand un stil prudent printr-o narațiune în care au loc anumite evenimente. Aici, aș dori să
invoc enunțul Secretarului de stat american Madeleine Albright, pe care o citează Kissinger în paginile cărții sale:
"China este unică în felul său – foarte mare pentru a fi ignorată, foarte represivă pentru a te îmbrățișa cu ea, dificilă
în ideea că asupra ei poate fi exercită o anumită influență și foarte, foarte falnică. "
În cartea sa, autorul încearcă să arate cum istoria antică și modernă a Chinei influențează formarea politicii
externe chenză contemporană și atitudinile acesteia față de Occident. Potrivit autorului, nici o altă țară din lume se
poate lauda cu o asemenea legătură puternică între trecutul și prezentul comun ce se regăsesc în viziunile politice,
în care sunt interferate principiile vechi și clasice, ca în cazul China. Prin urmare, "orice încercare de a înțelege
viitorul rol al Chinei în lume, trebuie să înceapă cu o analiză extinsă ce provine din istoria chineză
Kissinger analizează episoadele cheie din politica externă chineză - de la epoca clasică până în prezent.
Cu toate acestea, el a pus un mare accent pe zeci de ani care au trecut de la venirea la putere a lui Mao Zedong,
inclusiv formarea și ruperea alianței cu Uniunea Sovietică, războiul din Coreea, călătoria lui Nixon la Beijing, și trei
crize în strâmtoarea Taiwan. El oferă culoare politică și militară conflictelor, reînviind în amintirile sale figurile
gigantice ale lui Mao Zedong, Zhou Enlai sau Deng Xiaoping.
Autorul consideră că relațiile întemeiate pe cooperare dintre SUA și China sunt ”necesare pentru pace și
stabilitate globală”. El spune: ”Miza constă în aceea ca pentru întâia dată în istorie să fie construit unei astfel de
ordini internaționale. Noi vorbim mult despre o nouă comunitate mondială, dar subiectul constă în aceea că
niciodată nu a existat o comunitate mondială”. Prin urmare, Henry Kissinger face apel la SUA și la guvernul
autoritar al Chinei să lucreze în comun, ca să poată fi edificat guvernul mondial.
Joseph S. Nye: între puterea flexibilă și proiectul european
„În anul 1973, după preocupările americane din Vietnam şi China, secretarul de stat al SUA Henry
Kissinger a anunţat începutul „anului Europa”. Recent, după ce barac Obama a declarat despre un „viraj” strategic,
sau o rebalansare, a SUA în direcţia Asia, mai mulţi europeni s-au arătat îngrijoraţi de faptul că America îi
neglijează. Astăzi, după ce s-a produs o criză a refugiaţilor, ocuparea Ucrainei de Est şi o anexare ilegitimă a
Crimeei de Rusia, dar şi existenţa unei ameninţări de ieşire a Britaniei din Uniunea Europeană, anul 2016 pentru
diplomaţia americană poate deveni, dacă va fi necesar, încă un „an al Europei”(...) Numai că un pericol pentru
diplomaţia americană a SUAnu o reprezintă o Europă, care devine foarte slabă, ci viceversa o Europă foarte slabă.
Pentru că Europa şi America sunt nişte ţări aliate, iar resursele lor sunt interdependente şi se completează reciproc.
Nu o puternică SUA şi nici o puternică Europă poate să reprezinte o ameninţare la adresa intereselor vitale sau ale
intereselor speciale ale uneia dintre părţi. Dar o Europă, care devine slabă în anul 2016 poate produce pagubă
ambelor părţi”
[82]
.
Teoreticienii, care avansează teoria complicată statal-centristă, nu au uitat să ne vorbească despre
interacțiunea transnațională și, evident, foarte bine înțelegeau că în afară de stat există și alți actori pe arena
mondială. Și totuși ei excludeau relațiile transnaționale din sistemul interstatal, considerând că însemnătatea
politică directă a acestora este insignifiantă, iar impactul indirect poate fi inclus, ca și în cazul categoriei factorilor
interni, în problematica națională de politică externă. Cu toate că această concluzie este întemeiată pe
determinarea politicii exclusiv din perspectiva termenilor comportamentali ai statelor, concluzia este una predictivă.
Statele au fost și se mențin ca fiind cei mai importanți actori ai politicii mondiale, care acționează nemijlocit prin
intermediul organizațiilor interguvernamentale, la care aderă doar statele. Statele sunt în fapt o forță organizată pe
criteriul de monopol, care deține o armă perfecționată și potențiale resurse de afaceri. Prin urmare, este ilogic să
ignorăm statele. Dacă să reieșim din perspectiva determinării politice ca fiind una statal-centristărea, instituțională
atunci se impune o evidență că fenomenul merită o abordare mai explicită, mai largă.
Modelul clasic determina politica mondială ca relevă acțiunile și interacțiunile statelor. Or, cercetătorii care
investighează sfera politicii interne nu mai acordă un rol exclusiv statului, ei concentrându-se asupra fenomenelor
care determină procesul decizional a actorilor politici. Anumite state într-un anumit fel „câștigă” din confruntarea cu
forțele transnaționale, doar că ipotezele referitoare la aceste forțe, care pot fi întreprinse de organizațiile
transnaționale, pot determina anticipativ respectivele state să-și modifice politica lor astfel încât să evite o
confruntare de lungă durată
[83]
.
Mihail Yuriev și rațiunea celui de-al Treilea Imperiu
Liberalul rus Mihail Yuriev
[84]
lansează tipologia unei noi ordini mondiale bazate pe câteva federații și imperii,
5 (alianțe civilizaționale, cu o metropolă):
„Lumea infinit de mult este departe de dreptate. Organizarea ei de astăzi a încetat să mai fie aprobată. Iranul
vrea să șteargă Israelul de pe fața pământului. America promite să facă același lucru față de Iran. Rusia se teme
de Iran, dar n-o iubește pe America și mai mult. Musulmanii dau foc suburbiilor Parisului. Toate țările îînăspresc
legislația imiganției. Japnezii consideră că ei sunt rasa asiatică superioară, nu suportă China. Dar China este în
mod obiectiv viitoarea superputere. Negrii se sfâșie unul pe altul în Africa... Așa ceva nu a fost nici în istoria
mondială din secolul XX, când toate țările și popoarele erau nemulțumite de poziția lor și una față de alta înaintea
Primului război mondial. Și al celui de-al Doilea”
[85]
.
În consecință/A treilea război mondial este inevitabil, cum este inevitabilă o nouă ordine a lumii după ce se
sfârșește acest război! Despre felul, cum va fi acest război și cum va fi lumea ordonată după ce se se va sfârși
acesta, într-un mod incitant, detaliat, foarte doveditor și convingător, dar și foarte curajos a descris Mihail Yuriev în
cartea sa „Al treilea imperiu”. Lumea va fi împărțită între cinci superputeri, afirmă M.Yuriev. Una din ele va fi Rusia.
”Se va produce o răcire, iar mai apoi va avea loc o înăsprire a relațiilor cu Occidentul, aceasta, propriu-zis,
deja a început: după ce ne-am autoumilit în fața lor până de curând, acestuia îi este greu să adopte o altă poziție.
Dar și în societatea noastră s-a produs o percepție că pe parcursul a sute de ani noi nu am văzut nimic pozitiv din
partea statelor occidentale (în comparație cu anumiți oameni occidentali). Vom ajunge să avem un război direct cu
Occidentului, eu nu știu, dar până la conturarea ultimului nivel, sunt convins, că se va ajunge, iar mai apoi va fi ce
va da Dumnezeu. Trecerea într-o nouă fază a acutizării relației, cu o sporită probabilitate, va fi facilitată de anumite
evenimente din spațiul postsovietic, cu toate că absolut nu este neapărat ca să existe un război civil în Ucraina. De
aceea este evident că în calitate de obiectiv național în proxima perioadă va fi reclamată reîntoarcerea, într-o formă
sau alta, a teritoriilor proprii pe care le-am pierdut în anul 1991. Acest fapt va fi acceptat de societate: toți astăzi au
înțeles, cu toate că am fost nevoiți să pierdem o jumătate de țară, că dominanta multiseculară a Rusiei de
majorare a teritoriului său la vest și la sud, nu reprezintă niște” poante” ale superputerilor, ci o necesitate vitală. Este
evident că nici Occidentul nu va accepta aceasta cu bunăvoință, dar nu putem ca întreaga strategie s-o construim
în favoarea Occidentului: astăzi nu mai e perioada lui Elțân, iar mâine va fi altfel și diferit”
[86]
.
Autorul consideră că o uniune a Rusiei cu Germani este inevtabilă, pentru că aceasta, în mod evident, este
benefică ambelor părți, ceea ce înțelegea încă Bismark, și anume de aceea, mai devreme sau mai târziu, o astfel
de alianță va fi formată. Civilizația anglo-americană a reușit să destructureze de două ori crearea alianței ruso-
germane, repsectiv înaintea primului și înaintea celui de-al doilea război mondial, iar a treia oară este puțin probabil
ca să le reușească aceasta: reprezintă o perioadă lungă și e imposibil ca pe un întreg popor să-l bați la cap.
Deasemenea nu există dubii că atunci când America va slăbi și influența ei asupra lumii întregi se va diminua (nu
„dacă”, ci anume „când”), atunci Europa, cu Uniunea Europeană sau fără, nu va putea să-și mențină propria
suveranitate. Ea va ajunge în sfera de influență a Rusiei (sau a alianței ruso-germane), după cum descrie autorul,
sau în sfera intereselor lumii islamice, iar considerațiile în ceea ce privește Uniunea europeană ca unul din jucătorii
mondiali referențiali nu ar fi decât niște anecdote, răspândite larg în lumea întreagă. În mod practic se prezintă ca
inevitabilă unificarea întregii lumi islamice într-o singură putere, mai ales sub lozinci religioase. Și de asemenea se
arată ca inevitabilă o unificare, într-o formă sau alta, a Asiei Estice și Asiei Sud-Estice și a Australiei sub hegemonia
sau, cel puțin, a dominației Chinei. Catalizator al acestor procese o va reprezenta brusca slăbire a Americii, dar și
dispariția Europei ca forță autonomă
[87]
.
Prognozele și scenariile viitorului ale Rand Corporation, până în anul 2025
[88]
.
Cartea iluștrilor experți Zalmay Khalilzad, David Shlapak with Ann Flanagan de la prestigioasei organizații
de cercetări strategice Rand Corporation - „Sursele conflictului în secolul 21. Viitorul regional și strategia SUA”- a
fost realizată pentru Forțele Militare Aeriene ale SUA. Organizația exercită o influență sporită asupra formării
politicii externe și interne a SUA, deci este o lucrare importantă care proiectează viziunea americană asupra
secolului XXI. ).
Autorii studiului avansează nouă ipoteze ce pot să se exprime în perioada anilor 2000-2025. Acestea constau în:
1. Statele Unite se mențin în calitate de acor global.
2. Distribuția globală a puterii (power) va suferi modificări.
3. Relațiile dintre marile puteri se vor modifica în permanență.
4. Distribuția regională își va pierde rapid însemnătate.
5. Teritoriul SUA va fi mult mai vulnerabil în cazul agresiunilor.
6. Intensificarea „adversității globale” nu este determinată.
7. Tehnologiile, inclusiv cele militare, se vor răspândi în mod avansat.
8. Răspânidrea armelor nucleare, chimice și biologice rămâne o problemă principală.
9. Potențialul militar al SUA va fi chemat să reacționeze nu numai în cadrul războaielor regionale principale, dar și
la crizele și vor avea un rol cheie în formarea viitoarei securități
[89]
.
Predicțiile experților de la Rand Corporation legate de ordinea mondială din anul 2025 poate fi examinate
în trei ipostaze:
1. Același, ca în prezent.
2. Favorabil (benign).
3. Nefavorabil, distrugător (malign).
Contextul geostrategic. Potrivit primului punct Statele Unite ale Americii se mențin ca o putere globală.
Autorii sunt convinşi că la începutul secolului 21 acest statut va fi menţinut, pentru că majoritatea factorilor –
economici, politici şi geopolitici, culturali şi militari- ne prezintă o Americă foarte puternică.
În prognozele și scenariile viitorului experților de la Rand Corporation, până în anul 2025
[90]
, legate de
ordinea mondială din anul 2025 poate fi examinate în trei ipostaze:
1. Același, ca în prezent.
2. Favorabil (benign).
3. Nefavorabil, distrugător (malign).
În Uniunea Europeană există wcenariul eșecului în procesele de integrare europeană, un vid al puterii și se
va releva o incapacitate în privința instituirii stabilității în Europa de Est și Balcani. Vidul de putere ca fi cumulat de
forța Germaniei și de confictele interstatale și pe bază etnică.
Șase scenarii alternative a lumii strategice pot apăra în viitor:
(1) O ordine modificată a războiului rece,
(2) Parteneriatul atlantic;
(3) Bipolaritatea europeană;
(4) O dominare europeană occidentală;
(5) Competiție și disoluție;
(6) Ordinea PANEUROPEANĂ.
Ordinea PANEUROPEANĂ reprezintă una dintre ctendinţele cele mai favorabile care s-ar proiecta într-o
perspectivă de lungă durată. Într-o mare măsură, dezbaterile polittice şi institutele noi şi tradiţionale cum sunt
OSCE, Actul fondator Rusia-NATO constituie părţi componente ale Ordinii PANEUROPENE.
Ordinea PANEUROPEANĂ. Acest scenariu este unul favorabil pentru Statele Unite ale Americii. Scenariul
eliberează Statele Unite de povara de-a interveni în conflictele interne europene, inclusiv în cazul descurajării
ameninţării nucleare ruse în anumite zone europene. Stabilitatea s-ar edifica în întreaga Europă şi altfel s-ar derula
negocierile între Uniunea Europeană şi Rusia.
Revista "Newsweek" și ideea de o Nouă Ordine Mondială
Revista „Newsweek" afirmă în anul 2011
[91] că a venit timpul sa renunțăm la multe dintre noțiunile pe care
le aveam despre felul în care se organizează umanitatea. „Peste tot în lume, o renaștere a legăturilor tribale
creează alianțe globale mult mai complexe. Acolo unde, în trecut, diplomația definea frontierele, astăzi istoria, rasa,
etnia, religia și cultura împart oamenii în grupări noi, dinamice".
Concepte mai generale - precum ideologia verde, socialistă sau capitalismul de piață - pot însufleți elitele
cosmopolite, însă, în general, ele nu îi motivează pe oameni. În schimb, „tribul este prețuit mult mai mult decât
orice ideologie universală", susține autorul, adăugând că "deși legăturile tribale sunt la fel de vechi ca și istoria,
schimbările politice și globalizarea amplifică impactul lor".
"Granițele acestei lumi noi vor rămâne variabile, putând să se schimbe de-a lungul timpului", iar "unele locuri nu se
încadrează cu ușurință în categorii mari", dar "ceea ce le unește pe toate sunt legăturile definite de asemănarile
dintre ele, nu de geografie"
[92]
.
Profesorul Kotkin afirmă că există următoarea Noua Ordine Mondială:
1. Noua Hansă: Danemarca, Finlanda, Germania, Olanda, Norvegia, Suedia
o alianță a statelor ce amintește de Liga Hanseatică.
Împărtășesc aceleași rădăcini germanice, în plus, ele și-au găsit nișa de piață vânzând produse de calitate
superioară țărilor dezvoltate, dar și piețelor burgheze din China, Rusia și India
sunt cunoscute pentru sistemele de ajutor social generoase, economii liberale, nivelul ridicat al educației și
al inovațiilor tehnologice
2. Zonele de frontieră: Belgia, Cehia, Estonia, Ungaria, Islanda, Irlanda, Letonia, Lituania, Polonia, România,
Slovacia, Marea Britanie
state care caută să-și determine poziția în noua lume tribală
multe dintre ele, incluzând aici România și Belgia, sunt un amalgam cultural
pot fi volatile
în trecut, aceste state erau deseori cucerite de armatele vecinilor puternici; în viitor, ele ar putea să lupte
pentru autonomie împotriva zonelor concurente de influență
3. Republicile "măslinilor": Bulgaria, Croația, Grecia, Italia, Kosovo, Macedonia, Muntenegru, Portugalia,
Slovenia, Spania
ţări cu rădăcini în antichitatea greacă şi romană.
aceste regiuni ale măslinului şi vinului se află în urma statelor nordice în majoritatea categoriilor: rata
sărăciei este aproape dublă, iar utilizarea forţei de muncă este mai scăzută cu 10-20% față de Noua
Hansă.
aproape toate statele au datorii guvernamentale uriaşe comparativ cu ţările din Noua Hansă
au printre cele mai scăzute rate ale natalităţii
4. Oraşele-state: Londra, Paris, Singapore, Tel Aviv
5. Alianţa Nord-americană: Canada, Statele Unite
ţări unite de legăturile lor economice, demografice şi culturale
cei care văd această regiune în declin se înşeală, cel puţin pentru moment
în America de Nord se află unele dintre cele mai importante oraşe din lume, cea mai dezvoltată industrie
high-tech, cea mai mare producţie agricolă.
6. Liberaliştii: Chile, Columbia, Costa Rica, Mexic, Peru
ţări care sunt portdrapele ale democraţiei şi capitalismului în America Latină
deşi suferă încă din cauza veniturilor mici pe cap de familie şi a ratelor mari ale sărăciei, aceste ţări
încearcă să se alăture economiilor în plină dezvoltare, precum China
legăturile lor cu SUA vor continua, în ciuda teoriei că unele dintre ele ar renunţa la aceasta
viitorul acestor economii este neclar: se vor orienta mai mult spre economia dominată de stat sau vor urma
calea liberalismului?
7. Republicile bolivariene: Argentina, Bolivia, Cuba, Ecuador, Nicaragua, Venezuela
8. Statele autonome: Brazilia, Franţa, India Mare, Japonia, Coreea de Sud, Elveţia
9. Imperiul Rus: Armenia, Belarus, Republica Moldova, Federaţia Rusă, Ucraina
Rusia, care deţine resurse naturale numeroase, capacităţi ştiinţifice şi tehnice importante şi o armată
puternică, încearcă în prezent să-şi impună autoritatea în Ucraina, Georgia şi Asia Centrală
noul Imperiu Rus se bazează pe legăturile puternice ale identităţii slave, un grup etnic care reprezintă patru
cincimi din populaţia de 140 de milioane.
10. Estul Sălbatic: Afghanistan, Azerbaidjan, Kazahstan, Kârgâzstan, Pakistan, Tadjikistan.
11. Iranistan: Bahrein, Fâşia Gaza, Iran, Irak, Liban şi Siria.
12. Regiunea Arabia cea Mare: Egipt, Iordania, Kuwait, teritoriile palestiniene, Arabia Saudită, Emiratele Arabe
Unite, Yemen.
13. Noile state otomane: Turcia, Turkmenistan, Uzbekistan.
14. Imperiul Sud-african: Botswana, Lesotho, Namibia, Africa de Sud, Swaziland, Zimbabwe.
15. Africa Sub-Sahariana: Angola, Camerun, Republica Centrafricana, Congo-Kinshasa, Etiopia, Ghana, Kenya,
Liberia, Malawi, Mali, Mozambic, Nigeria, Senegal, Sierra Leone, Sudan, Tanzania, Togo, Uganda, Zambia.
16. Centura magrebiană: Algeria, Libia, Mauritania, Maroc, Tunisia.
17. Regatul de Mijloc: China, Hong Kong, Taiwan,
China ar putea să nu reuşească să depăşeasca SUA la PIB în următoarele decenii, aşa cum a estimat
Fondul Monetar International, dar este fără îndoială o super-putere în plin avânt
solidaritatea etnică şi spiritul unei superiorităţi istorice rămân remarcabile,
nevoia de resurse a Chinei poate fi observată în expansiunea sa economică în Africa, Republicile
bolivariene şi Estul Sălbatic,
problemele sale continuă să rămână însă mari: un regim profund autoritar, o prăpastie tot mai mare între
bogaţi şi săraci, degradarea accentuată a mediului înconjurător, îmbătrânirea continuă a populaţiei.
18. Zona "de cauciuc": Cambodgia, Indonezia, Laos, Malaiezia, Filipine, Thailanda, Vietnam.
19. "Ţările norocoase": Australia, Noua Zeelandă:
veniturile pe cap de familie sunt similare cu cele din America de Nord,
economiile lor sint însă mai puțin diversificate,
imigraţia şi mostenirea comună anglo-saxonă le leaga, din punct de vedere cultural, de America de Nord şi
Marea Britanie,
China şi poate India ar putea deveni principalii lor parteneri comerciali.
Apropos, „Noua Ordine Mondială”, potrivit lui Andrew Marshall, cercetător în cadrul Centre for Research on
Globalization, este o expresie retorică, folosită adeseori pentru a comunica o idee de "guvernare globală " sau de
"guvern global". Ideea este că "Noua Ordine Mondială" ar reprezenta o transformare totala a sferelor socio-politico-
economice într-un sistem şi o structură de guvernare globală. În acest sens, suntem martorii unor apeluri pentru o
"Nouă Ordine Mondială", asociate cu încercări de a crea instituţii şi mecanisme globale noi. Ideea generală este că
perioada statelor-naţiune chipurile se apropie de sfârşit și că ele vor fi înlocuite de structuri continentale sau
supranaţonale, aşa cum este Uniunea Europeana şi, în final, cu un sistem de guvernare globală. În acest fel,
apelurile la o "Nouă Ordine Mondială" tind să fie apeluri pentru o guvernare globală mai extinsă. În ultimă instanţă,
scopul este puterea. Ce vor cei mai puternici oameni din lume? Mai multă putere. Când ai atâta putere şi atâta
bogăţie, există puţine lucruri după care tânjeţti, în afară de mai multa putere ai mai multă bogăţie. Aşa încât, o
"Nouă Ordine Mondială" este din ce în ce mai mult "Ordinea Lor Mondială”, afirmă cercetatorul.
Aborarea neoconservatoare a Fundației Heritage.
În viziunea strategică a lui Holms, SUA trebuie să se repoziționeze conform următoarei formule
[93]
.
Scopul politicii externe și de aoărare a SUA trebuie să reprezinte securitatea și prosperitatea Americii. În
realizarea acestui scop Statele Unite trebuie să fie capabile:
- să apăre populația de pe teritoriul SUA;
- să protejeze și să apăre libertățiile americanilor și Constituției SUA și
- să contribuie la prosperarea materială pe termen lung a poporului american.
În context, Holms formulează principiul celor „trei balene”, din care reiese politica externă a conservatorilor din
SUA, după perioada războiului rece. Acestea includ:
1. Puterea (strength), se are în vedere puterea militară.
2. Libertatea: o libertate față de tiranie și împotriva dominării externe; o libertate față de limitările excepționale, care
ating valorile americane, politica și economia, care reiese din cadul ONU; libertatea de-a comercializa și de-a se
ocupa cu comerțul; o libertate a popoarelor lumii atunci când formează institutele democratice, să se ghideze de
regulile legale și să contribuie la piața liberă.
3. Liderismul. Leadershippul american, specifică Holms, trebuie să se bazeze pe o convingere certă și pe apărarea
intereselor americanilor. Aceste interese niciodată nu trebuie să fie subordonate intereselor altor state, unele din ele
nu împărtășesc valorile occidentale și își camuflează sub apanajul multipolarității.
Trebuie să se acționeze în relație cu aliații, dacă este posibil; într-un mod unilateral, dacă este necesat.
Ariel Kohen: SUA nu trebuie să admită renașterea Imperiului Eurasiatic
În luna noiembrie- decembrie 2011 analiștii de geopolitică și geostrategie ai prestigioasei Fundații Stratfor
dar și experții Fundației Heritage atenționau opinia publică internațională că Rusia lui Putin cultivă o abordare
periculoasă cu privire la politica regională și internațională, insistând pe exploatarea formulelor neoimperiale. Unul
dintre vocile americane avizate cum este Ariel Cohen a chemat SUA nu trebuie să admită renașterea Imperiului
Euroasiatic. Astfel săptămânalul federal „Rossiiskiye vesti” (Noutățile rusești - t.a.) a publicat articolul „Criza politicii
lui Obama în spațiul post-sovietic”, semnat de unul dintre cei mai de referință experți ai Heritage Foundation în
problemele Rusiei, Eurasiei și în politica energetică internațională, în persoana lui Ariel Cohen, care afirma că:
„Pe parcursul mai multor ani, diplomații ruși au declarat deschis că fostele republici sovietice, constituite în
Comunitatea Statelor Independente (CSI), nu sunt în fapt niște state suverane. Asemenea decarații sunt continuu
auzite încă din deceniul precedent, când cooperarea antiteroristă ca urmare a atacului Al Qaida asupra SUA trebuia
să fie compensată prin recunoașterea sferelor de influență a Rusiei în „Vecinătatea apropiată”. Într-o asemenea
manieră se pronunțau emisarii trimiși de la un timp de către Washington în misiuni și consultări non-formale, la care
mi-a fost dat să iau parte și mie.
În perioada administrației George Bush, o atare poziție era inacceptabilă, doar că, potrivit opiniei mai
multor observatori, un argument indirect al faptului că Administrația lui Barack Obama de-facto a recunoscut CSI-ul
ca pe o sferă a dominației, dar nu exclusivă a Rusiei, ne servește politica „restartării”. Până la ora actuală această
politică a renunțat în mod practic la o avansare a intereselor americane în Eurasia. Inclusiv în chestiunea menținerii
echilibrului militar-politic, a renunțat la condițiile egale de accedere spre resursele naturale din spațiul post-sovietic,
dar și la dezvoltarea transparenței, democrației și a piețelor libere în baza legilor din aceste state.
Și se manifestă așa deoarece politica externă a Administrației este bazată pe calculul priorităților
funcționale (dezarmarea, retragerea trupelor din Afganistan) și a abordărilor instituționale (ONU, Curtea
Internațională de Justiție). Președintele și cei mai apropiați colaboratori ai săi nu posedă nici experiență, nici
cultura în geopolitica tradițională și în geoeconomie, ceea ce le îngreunează și le slăbește orientarea strategică în
politica externă.
Spațiul post-sovietic constituie un bun exemplu (similar Orientului Mijlociu). Odată cu restartarea,
președintele Obama a micșorat profilul întâlnirilor sale cu șefii de state din spațiul postsovietic, ceea ce constituie
un mesaj clar cu privire la minimalizarea implicației americane în această regiune. Spre exemplu, președinții Aliev,
Karimov, Saakașvili și Yanukovici la diferite etape și-au exprimat frustarea că le este greu să aibă o audiență scurtă
cu Obama.
Vicepreședintelui Joe Biden i s-a încredințat „portofoliul” CSI. Cu toate acestea, este evident că foloasele
de la politica restartării pentru SUA se limitează la sprijinul pe care Rusia îl oferă pentru Afganistan și la acordul de
control al înarmărilor START-3, ceea ce pentru Obama nu este puțin, întrucît START constituie esența politicii de
dezarmare, iar retragerea din Afganistan reprezintă componenta geopolitică de bază a politicii externe a SUA. Cu
toatre acestea, mulți din Washington cred că Rusia ar fi oferit sprijin pentru Afganistan și ar fi semnat acordul pentru
aramamentul strategic și fără concesiunile făcute de SUA în Eurasia.
Vechile elite istorice și cercurile pro-rusești din țările post-sovietice cu prudență se manifestă față de SUA.
O asemenea percepție, masificată de mass-media și campaniile de dezinformare, ajută Moscovei să obțină ceea
ce și-a dorit, pentru că politica restartării, în esență, a micșorat influența americană în Eurasia, dar și, într-o măsură
mai mică, în Europa Centrală și de Est.
Rusia astăzi își extinde și își consolidează bazele militare și obiectivele militar-industriale din Republica
Moldova, Ucraina, Abhazia, Tadjikistan și Kârgâzstan. Mai mult de atât, Moscova întreprinde eforturi de schimbare
a regimului din Georgia și utilizează presiunea economică pentru a lua sub control compania de gaze și
gazoductele Belorusiei ca pe un pas care ar oferi posibilitatea unificării acestei țări la Federația Rusă.
Politica Moscovei în continuare este constituită pe menținerea influenței rusești în politica și economia
vecinilor. Totodată, contrar declarațiilor oficiale care relevă contrariul, Moscova lucrează neobosit să preseze și să
elimine Statele Unite din Asia Centrală, cu toate că aceste țări din regiune sprijină SUA și NATO în acțiunile sale de
pe teritoriul Afganistanului, ceea ce corespunde intereselor Federației Ruse și ale aliaților săi din Asia Mijlocie, care
nu dețin resurse pentru un conflict prelungit cu mișcarea Taliban și cu alte organizații islamice radicale.
Cu toate că administrația NATO într-un mod laudativ a depus eforturi consderabile în vederea întăririi
capabilităților de apărare a țărilor Baltice, acțiunile sale sînt insuficiente în CSI. În condițiile în care lipsește o
politică consecventă a SUA în CSI în această largă regiune există probabilitatea ca ea să sufere o destabilizare.
Este limpede că, luând în calcul însemnătatea statelor postsovietice, Washingtonul are nevoie de o nouă
abordare în politica externă pentru Eurasia. Statele Unite trebuie să-și activizeze eforturile în spațiul post-sovietic,
urmărindu-și propriile sale interese naționale. Administrația trebuie să înțeleagă că elaborarea unei politici legate și
consecvente având ca scop consolidarea suveranității și securității țărilor din CSI ține de interesele SUA, iar acest
lucru trebuie să aibă loc fără ca să se intre într-o confruntare dură cu Moscova.
O reducere a bugetului din sfera militară și a diplomației SUA va provoca o reevaluare în politica externă a
SUA în general și în spațiul post-sovietic în particular. Statele Unite trebuie să-și extindă relațiile diplomatice și
economice cu țările suverane din Europa de Est și Caucaz, în special cu Ucraina, Azerbaidjan și Georgia, dar și cu
Kazahstanul, Turkmenistanul și Uzbekistanul.
Washingtonul trebuie să sprijine reformele complexe, orientate pe minimalizarea corupției, consolidarea
institutelor statului și a societății civile, crearea condițiilor de sporire a economiei și a investițiilor. Din aceasta vor
câștiga toți. Deasemenea se cere să fie sprijinită politic diversificarea energetică și să se facă integrările regiunii pe
piețele energetice mondiale, să aibă loc construcirea de gazoducte dinspre Orient spre Occident din regiunea
Caspică.
În interesul SUA este și apărarea suveranității și integrității teritoriale ale statelor în conformitate cu normele
dreptului internațional, concomitent trebuie să fie jucat un rol activ în medierea diferendelor din Transnistria și din
Caucazul de Sud.
Indubitabil, scopul geopolitic prioritar al SUA în continuare constă în prevenirea și neadmiterea restabilirii
imperiului eurasiatic, că este sub egida Rusiei sau a Chinei, și revizuirea ordinii internaționale în Eurasia, apărută
după războiul rece. Mai mult decât atât, dacă nu vor fi investite resursele necesare astăzi, atunci prin apariția unei
crize comune, costurile garantate pentru depășirea acesteia vor fi mult mai avansate, decât investițiile pe care
America poate să le facă în momentul de față. Întotdeauna profilaxia costă mai ieftin, decât tratamentul”.
Centrul Nixon: proiectul intereselor vitale
Ideologic centrul Nixon aparține familiei republicanilor. Acesta este văzut mult mai echilibrat în abordările
sale față de relațiile cu Rusia și China, decât Fundația Heritage. În acest sens, opiniile lui David Lampton și
Gregory May se focalizează pe faptul că suntem într-o luptă și accelerație legată de modernizare nicidecum de una
a înarmărilor
[94]
. Trebuie să evidențiem faptul că acesgt centru analizează potențialul celor mai mari state și
susține că Republica Populatră China dispune de un potențial militar considerabil, care calitativ este depășit de
armamentul nipon și american.
În secțiunea recomandările autorii propun implicarea Chinei în negocierile bilaterale și multilaterale în ceea
ce revendică un control a armamentului la nivel global și acestea ar urma să aibă loc în formatul SUA-China- Rusia
și la nivel regional SUA-China- Japonia.
Într-un alt studiu se precizează că Rusia a devenit „dăunătoare” (a spoiler), iar Statele Unite ale Americii
trebuie să evite acțiuni care ar provoca și conducela apropierea relațiilor de Rusia și cu China, dar și cu alte state
(India, Iran, Coreea de Nord și Irak
[95]
), care tind să limiteze forța nucleară a SUA
[96]
.
În regiunea bazinului caspic trebuie să fie înfăptuită o politică de fouă niveluri. Pe de o parte, trebie să fie
recunoscute interesele legitime ale Rusiei, limitându-i comportamentul expansiv, iar, pe de altă parte, se cere
instituirea unor relații de prietenie cu țările din spațiul exsovietic, și nu se impune să le promitem sprijin pe care nu
poate să fie oferit de SUA. Regiunea este una importantă dar nu intră în sfera „intereselor vitale”.
Condoleezza Rice - proiecția geostrategiei
Fostul consilier de securitate națională Condoleezza Rice este colaborator științific al Universității Hoover
și profesor de științe politice a Universității Stanford a formulat cea mai optimală variantă de politică externă a
Washingtonului, care corespunde intereselor SUA. Viziunea sa a fost expusă în publicația Foreign Affairs și
reclamă „promovarea intereselor naționale”
[97]
. Abordarea a fost făcută până ca Condoleezza Rice să fie ulterior
desemnată în funcția de consilier pentru securitate națională.
În „lista de interese” a Statelor Unite enunțată de Rice nu găsim „pachetul umanitar”, care se referă la
democrație și drepturile omului. În schimb, este consolidată componenta militară atunci când trebuie să fie realizate
interesele naționale. În principal se pune accentul pe interacțiunea cu marile puteri (big powers) de tipul Rusia și
China, nicidecum cu întreaga „comunitate mondială”. O atare abordare se inspiră din diversele concepții ale puterii
și se bazează pe realitățile situației geostrategice din lume, nici într-un caz pe delimitările ideologice dintre state.
Condoleezza Rice consideră în mod corect și pe bună dreptate că înainte de toate trebuie să fie apărate și
promovate interesele SUA și după aceea „interesele umanitare” sau interesele „comunității internaționale. Pe de
altă parte, ea afirmă că „pachetul umanitar” nu trebuie exclus și abandonat atunci când sunt revendicate interesele
americane în context global. Rice subliniază faptul că „interesele umanitare” se realizează în cadrul proceselor de
realizare a intereselor naționale atunci când există o abordare geostrategică (a forței). În acest context Rice
propune ca exemplu cazul Rusiei. Pentru că această democrație, pentru care făcea gălăgie J.Carter, a fost
realizată în raport cu Uniunea Sovietică grație presiunii geopolitice pe care a exercitat-o Reigan asupra Uniunii
Sovietice. Sovietele au fost înfrânte într-o bătălie a forței și dupăa aceea a apărut democrația și restul de libertăți.
Acest rezultat a fost posibil ca urmare a unui joc dur pe un câmp geostrategic.
În alt context, Condoleezza Rice consideră că „China nu reprezintă o putere „status-quo”, ci una care tinde
să modifice echilibrul de putere în Asia în favoarea sa. Aceasta deja îl poziționează ca adversar strategic,
nicidecum ca pe un „partener strategic”. Ea consideră că „Politica Statelor Unite în raport cu China solicită nuanțări
și echilibru. Important este să contribuim în cadrul procesului de modificare internă a Chinei prin interacționare
economică, concomitent descurajând forța chineză și ambițiile din sfera securității. Este necesară o cooperare, dar
nouă niciodată nu trebuie să ne fie teamă să marșăm pe confruntare cu Beijingul, atunci când aceasta corespunde
intereselor noastre"
[98]
.
Condoleezza Rice este considerată specialistă pentru Rusia, rusolog. O mare parte din timp Rice și-a
dedicat studiului politicii militare a URSS/Rusiei. Ea este critică în accente și consideră economia Rusiei ca fiind a
unui „mutant” cu „rămășițe în evul mediu”.
Rice consideră că Rusia „încă dispune de multe atribute ale unei mari puteri: o populație mare, un teritoriu
extins și un potențial militar”
[99]
.
Rice leagă interesele naționale ale SUA de politica securității. Politica reprezintă bani, și aceștia trebuie să
fie cheltuiți pentru interese reale și nu pentru realizarea unor „interese” amorțite. Și dacă este făcută o ofertă legată
de realizarea unor interese reale atunci se cere să se meargă până la capăt, dacă se cere atunci și prin intermediul
resurselor militare, și nu să se limiteze la o goală vorbăraie - „pace în toate lumea”.
Concepția reciprocității a lui Hugh De Santis
Hugh De Santis este un fost important funcționar din cadrul Departamentului de Stat, profesor de politică a
securității internaționale, reprezentantul Colegiului național militar, care intră în cadrul Universității de apărare
națională, afiliată Pentagonului, enunță în studiul „Mutualismul: Strategia pentru Secolul Următor”
[100] strategia de
securitate chiar dacă aplică o critică școlilor de politologie americană. De Santis evidențiază câteva școli
politologice, care potrivit opiniei sale, reflectă inadecvat realitățile existente. Printre acestea el evidențiază școala
neowilsoniană, care se bazează pe faptul că lumea rațională și educată include valorile democrației liberale. Școala
realistă impune forța indiscutabilă (power) a SUA și care trebuie recunoscut lidershippul american în lume, care stă
la paza intereselor Americii în lume. Grupul națoionaliștilor americani formează școala neoreiganiștilor. Viziunea lor
constă în faptul că America dispune de o misiune specială de formarea a ordinii morale internaționale și a
menținerii păcii. Pe de altă parte, neoizolaționiștii, unii din ei fiind adepții ideii „America mai presus de orice", iar
alții sunt pacifiștii care se pronunță împotriva costurilor politice și economice legate de întrținerea superputerii
americane
[101]
.
Lee Hamilton și concepția „implicării raționale”
„Democratul” Lee Hamilton, care a reprezentat Comisia pentru afaceri internaționale în Camera
Reprezentanților consideră că calitatea de lider a SUA în lume este inevitabilă
[102] și se bazează pe două cauze:
1. SUA este o țară măreață, ea este extrem de reprezentată ca să nu fie implicată în afacerile globale;
2. iar neexercitarea rolului internațional, pe care îl are SUA ca superputere, va determina o lume mai instabilă
și mai periculoasă.
Hamilton subliniază că în perioada războiului rece interesele naționale ale SUA se limitau la o descurajare a
comunismului, iar în perioada de astăzi acestea sunt proiectate pe o extindere și pe o consolidare a comunității
mondiale, care se bazează pe democrația de piață. Necătând la faptul că SUA reprezintă singura superputere,
această problemă nu poate fi realizată în singurătate, ci în cooperare cu aliații. Politica externă trebuie să reiasă din
perspective pe termen lung, nu să constituie o reacție la problemele curente și la crize. Hamilton a fost unul dintre
politicienii americani care s-au opus abordării izolaționiste și a sprijinit politica „implicării”.
Michael McFaul: strategia „implicării” Rusiei după principiului bastoane și morcovi a lui
Unul din specialiștii cu autoritate care decriptează și proiectează relațiile SUA cu Rusia este Michael
McFaul, care a s-a aflat o perioadă îndelungat la Moscova, atât până la „perestroikă” cât și atunci când au demarat
reformele capitaliste. În consecință, McFaul dispune de o vast expertiză în domeniu și analizele sale sunt reperate
cu mare interes de opinia publică.
Spre deosebire de majoritatea rusologilor americani, care dezbăteau fenomenul „reformei economice” și al
„treilea val” al democratizării după implozia URSS, Michael McFaul spune că în Rusia s-a produs o revoluție
similară cu Revoluția Franceză (din anul 1789) sau cu revoluția bolșevică
[103]
. Reieșind din operaționalizările
revoluțiilor clasice el arată într-un mod convingător că în regimul lui Elțân a fost destrucuturată vechea structură a
puterii și organizarea economică a societății, cae au fost înlocuite cu un sistem capitalist. Deosebirea ei față de
revoluțiile anterioare, potrivit opiniei lui, constă în aeea că aceasta a fost realizată prin resurse pașnice. Un alt
aspect distinctiv pe care McFaul îl consideră fundamental constă în aceea că revoluțiile menționate lansau
provocări la adresa sistemelor internaționale în proces de stagnare. Ideologia și scopurile revoluției ruse
postcomuniste nu au fost adresate împotriva status quo-ului sistemului internațional contemporan. Din contra,
ideologia promovată de Elțân și adepții săi a corespuns cu nucleu politicii și economiei. Mai mult de atât,
„revoluționarii ruși” aspirau să adere în cadrul nuclerului și nu observau că în cadrul sistemului internațional există
și alte ideologii, spre exemplu, ideologia socialistă a Chinei.
McFaul amintește că în cercurile politico-academice americane există mai multe abordări legate de rolul
SUA după cel de-al doilea război mondial. Printre acestea se numără izolaționismul și neoizolaționismul,
neodescurajarea și implicarea/ extinderea. Potrivit lui McFaul, cea mai bună variantă politică pe care trebuie s-o
aibă Washingtonul în relație cu Rusia o reprezintă strategia implicării. În accepțiunea lui McFaul o atare
politicătrebuie să fie edificată în baza unor principii consacrate.
În primul rând, SUA reprezintă un exemplu a democrației și a economiei de piață și încă un argument că
democrația și capitalismul sunt soluțiile unei societăți libere și prospere.
În al doilea rând, implicarea și extinderea presupune o fidelitate consolidată principiilor pieței libere și a
democrației.
În al treilea rând, politica implicării trebuie să reiasă din niște perspective pe termen lung cu posibile
pierderi în perioade pe termen scurt.
În ultima perioadă, din 2014-2018, McFaul a devenit un adept consecvent a teriei „bastoanelor” la adresa
Federației Ruse ca urmare a provocărilor globale pe care le-a proiectatKremlinul, implicit a promovării unor acțiuni
distructive din partea statului rus adresa SUA, Europei și a ingerințelor în fostul spațiu postsovietic.
Institutul național de studii strategice:
Rusia reprezintă un gettou geostrategic
Ne vom apleca asupra Institului de Național de Studii Strategice a Universității Naționale de Apărare
(Institute for National Strategic Studies/ National Defense University), care din anul 1995, anual, pubică antologia
de „Evalări strategice”. Redactorul antologiilor este Hans Binnendijk iar autorii care publică studii și analize sunt
colaboratorii Institutului. În același timp vom descoperi cercetători renumiți de la alte universități și institute
academice. Uneori participă politicieni și experți activi care semnează capitole sau enunță opinii și poziții în
anumite sfere strategice, în special din Departamentul de stat sau de la Ministerul apărării. Este arhicunoscut faptul
că subiectele și studiile expuse în „Evaluări strategice” ale INSS exercită un impact considerabil asupra formulăriii
doctrinelor oficiale ale SUA. Nu este întâmplător pentru că autorii sunt colaboratori a instituțiilor de stat care în fișa
postului au un „profil strategic”, din Pentagon, Departamentul de stat, din structurile președintelui american.
În anuarul din anul 1997 abordarea pe care o realizează autorii asupra sistemului mondiale după cel de-al
doilea război mondial se concretizează în felul următor
[104]
. În primul rând, sistemul mondial se află sub impactul a
trei noi fenomene calitative, pe care autorii le desemnează ca fiind „revoluții”.
Prima revoluție este una geostrategică. Pentru aceasta este caracteristică o „multipolaritate globală
asimetrică”, în cadrul unei singure superputeri – SUA, care este considerată ca fiind cea mai puternică. Celelalte
puteri mondiale dispun de o influență de anvergură regională. Autoriii precizează c „lumea nu a devenit una
unipolară, așa cum s-a presupus de la începuturile finalizării războiului rece”. Un alt aspect a geostrategiei globale
constă în „triumfarea ideii democrației de piață”. Și din acest considerent lumea se împarte în trei categorii:
a) statele care au implementat cu succes rețeta democrației de piață;
b) statele care se află într-o perioadă de tranziție de la sistemul autoritar la democrația de piață, dar care
riscă să-și congeleze aceste proces prin intermediul unei economii politizate și care dispune de un relativ sistem a
libertăților politice;
c) state îngrijorătoare (troubled states), care rămân în urmă față de restul lumii și în numeroase cazruri se
confruntă cu extremismul etnic și religios
Cea dea doua revoluție este una informațională care include noi indicatori care determină capabilitatea
națională.
Cea de-a treia revoluție constă în modificarea rolului guvernului, care reclamă o „retragere” în fața puterilor
regionale –SUA, UE, China, Rusia, dar și în fața marelui mediu de afaceri internațional. Înainte de-a evalua locul
Rusiei în lume, autorii abordează conceptul de „mare putere”. Ei consideră că terenul include „pe acele țări care
dispun de o pondere cinsiderabilă capabile să fie mari jucători în diferite aspecte ale afacerilor globale”. Din punct
de vedere a resursei conceptuale, exclusiv SUA este un mare jucător care se manifestă concomitent în politică,
economie și în sferele militare. "Rusia nu intră în cadrul celor zece economii mondiale, numai că ea se califică ca
mare putere datorită puterii sale mondiale și a imaginii, pe care a moștenit-o încă din perioada superputerii sovietice
"
[105]
.
În următorul anuar ”Evaluări strategice” din anul 1998
[106] au fost aduse modificări și precizări la viziunea
sitației internaționale din lume. Principala resursă conceptuală a puterii a fost percepută ca fiind ideologia și nu
puterea (power) în cazul cum este organizată structural lumea. În conformitate cu această abordare lumea a fost
împătțită în patru grupuri de state.
Primul grup constă într-o relație nucleu-parteneri, care exprimă democrațiile înfloritoare, ce pot adera la
Statele Unite și pot contribui la sfera de securizare a nucleului și a extinderii lui. Acest grup constituie o cincime din
populația mondială, dar dispune de patru cinci forțe economice mondiale.
Cel de-al doilea grup de stat se află într-o perioadă de tranziției și aici autorii se referă, în primul rând, la
China, India, Rusia. În funcție de soarta acestui grup depinde cum sporește nucleul și, în acest mod, se poate face
o evaluare corectă asupra faptului dacă viitorul va fi unul securizat sau va fi unul plin de amenințări și pericole. În
acest grup intră cea mai mare parte a lumii.
Cel de-al treilea grup este format din actorii repudiați/ adversari, care resping resursele, oportunitățile și
idealurile recunoscute universal. Acești actori statali și non-statali pot afecta interesele SUA și a partenerilor săi din
cadrul nucleului. Statele adversari tind să obțină arme de dustrigere în masă și alte tehnologii periculoase. Sunt
considerați actori repudiați state precum ar fi Coreea de Nord, Iran, Irak, Siria și Libia, dar și diverse organizații
teroriste
Cel de-al patrulea grup de țări sunt considerate statele falimentare (failing states) sau statele turbulente
(troubled states), care adeseori sunt supuse loviturilor de stat și războaielor. Spre exemplu, Bosnia, Sudan, Angola,
Ruanda, Somali, Afganistan.
În ultimii ani Institutul Național de Studii Strategice a Universității naționale de apărare, care include
Centrul de Cercetări Strategice (Center for Strategic Researc), Centrul pentru Tehnologii și Politici Naționale de
Securitate (Center for Technology and National Security Policy), Centrul pentru Operațiuni Complexe (Center for
Complex Operations) și Centrul pentru Conferințe Strategice (Center for Strategic Conferencing) s-a focusat pe
rolul Rusiei în lumea globală. Analizele și cercetările performante din sfera militară și civilă a echipei de la INSS
care au luat în dezbate noile tendințe și interferențe ale Rusiei în lumea globală îl au ca autor pe John W.Parker, ce
sunt publicate în ”Perspective Strategice”, nr.3 și nr.25. Pentru că John W.Parker publică o amplă cercetare în
”Perspective Strategice”, nr. 3, care poartă denumirea „Revirementul Rusiei: Ambiții, Limite și Oportunități pentru
Statele Unite”
[107]
. Autorul consideră că abordarea indepenței Rusiei se cere a fi evaluată abia într-un al treilea
deceniu post-Sovietic. După un haos economic, de un deceniu, când lider a fost Boris Yelțân și după
reconfigurarea și stabilizarea din deceniul lui Vladimir Putin, liderii ruși și-au dorit să imprime mari ambiții și să
restabilească de statutul de mare putere în următorii ani. Aceste aspirații au fost temperate de realitățile sociale,
economice și de amenințările sau vulnerabiltățile militare, coroborate de testul stresant a crizei economice globale.
Imaginea creată de Rusia este una prin care tinde să-și proiecteze o identitate în Orientul Extrem atunci când
asigură un rol Chinei sau în Orientul Mijlociu când mizează pe Iran care aspiră la o hegemonie regională”
[108]
.
În februarie 2008, președintele Vladimir Putin propunea o nouă viziune a Rusiei prin enunțarea strategiei
de dezvoltare pentru anul 2020, care se întitula “Russia 2020”. În discursul lui Putin și a Ministrului dezvoltării
economice și comerțului din Federația Rusă era formulat un plan ambițios de avansare economică a Rusiei care își
prpune să se regăsească printre cele mai puternice economii ale lumii, după Statele Unite, China, India și Japonia.
În fapt, Rusia a rămas o putere mediocră.
Noul președinte Dmitrii Medvedev a continuată să afirme despre rolul pe care trebuie să-l aibă Rusia în
lume. În discursul său în fața ambasadorilor ruși din 12 iulie 2010 și a deputaților el a explicat rațiunea războiului
ruso-georgian din anul 2008 și situația din sfera social-economică în cazul crizei financiare globale și aspirațiile de-
a imprima un nou curs de „modernizare” și o „paradigmă specifică în cadrul relațiilor internaționale”. Conform lui
Medvedev, urma să aibă loc o modernizare în cazul aliaților și partenerilor internaționali. O prioritate strategică era
văzută proiectarea de punți consolidate cu Germania, Franța, Italia, cu Uniunea Europeană și mai ales cu Statele
Unite ale Americii
[109]
.
Marile reforme au întâmpinat dificultăți pentru că economia Rusiei este una coruptă
[110]
. Autorii studiului
consideră că există o maladie militară în cazul statului rus, pentru că, după implozia URSS-ului, sectorul militar a
ajuns într-o situație degradantă și, pe de altă parte, establishmentul rus își dorea să revigoreze statul ca mare
putere. După perioada sovietică, inovațiile și rețetele științifice ale Rusiei s-au focusat in special în sectorul militar-
industrial
[111]
. Autorii nu uită să vorbească despre resetarea relațiilor ruso-americane din perioada lui Barac Obama
și Dmitrii Medvedev.
În schimb, publicația Strategic Perspectives, Nr. 25, poartă titlul „Gambitul lui Putin în Siria”(Putin's Syrian
Gambit
[112]
) descrie faptul că grație intervenției militare a Rusiei, președintele sirian Bashar al-Asad’s a reușit să-și
consolideze pozițiile grav afectate(...)Rusia alături de Hizballahul Libanez, Iran și organizațiile milițiilor șiite iraniene
pentru Irak, Afganistan, Pakistan i-au asigura un succes grupării Assad. Pentru că președintele Vladimir Putin
acordând sprijin guvernului sirian a afectat grav interesele de politică și securitate națională a Statelor Unite în
regiune. Președintele american Donald Trump a considerat că Rusia a alimentat cu luptători și expertiză militară
Statul Islamic din Irac și al-Sham (ISIS) și a descurajat procesul de pace din Siria și că a modificat fundamental
raționamentul de identificare a unei soluții pașnice atunci când Putin a operat militar și unidirecționat în teritoriu.
Înainte de toate, Rusia i-a asigura un aranjament poltic lui Asad și a agreat exclusiv opțiunea guvernării actuale
siriene în conflict. În consecință a jucat pe cartea Rusiei și împreună cu Iranul și Hezbollahul Libanez extinzând la
un alt nivel confruntările și a mizat pe contribuția Rusiei lui Putin.
Consiliul de Relații Externe:
Federația Rusă a fost invitată să fie o parte a Occidentului
Unul din actorii care participă activ la formarea politicii externe a SUA și ocupă un loc important în peisajul
think-tankurile americane este Consiliul de relații internaționale (COUNCIL ON FOREIGN RELATIONS), în
proiectele căruia participă specialiști din diverse instituții academice. Unul din proiectele importante de la sfârșitul
secolului al XX-lea constă în studiul "Noua politică externă a Rusiei”, de la începutul anului 1998, la care au
participat mai mulți autori și a fost coordonată de Michael Mandelbaum[113]
.
De la bun început Michael Mandelbaum tranșează: "Politica extern rusească este greu să fie descifrată. Ea
este greu identificabilă. Care sunt scopurile internaționale ale statului rus? Unde și în ce mod ei tind să le obțină?”
La aceste întrebări încearcă autorii să răspundă în cadrul studiului lor. Paradoxal dar Mandelbaum consideră că
problemele conceptuale ale Rusiei și politica ei externă trebuie abordată și interpretată din perspectiva moștenirii
imperiului sovietic, care sa concretizat și s-a prăbișit calitativ distinct de imperiile anterioare ale Marii Britanii,
Franței, Habsburgic și Otoman. Pentru că prăbușirea imperiului sovietic nu s-a produs în cadrul și ca rezultat a
războaielor mondiale, ci în urma restructurării lui Mihail Gorbaciov și a noii gândiri politice sovietice. De aceea
implozia imperiului a reprezentat o surpriză pentru chiar liderii URSS, în special atunci când s-au ciocnit de explozia
tendințelor naționaliste din Asia Centrală și Caucaz, ulterior manifestându-se în războiul din Cecenia. Conducătorii
ruși mizau pe sprijinul Occidentului, în special a SUA, și au fost extrem de dezamăgiți de extinderea NATO la Est în
cazul țărilor din Europa Centrală și au fost victime ale propriei viziuni politice care evalua situația social-politică din
spațiul lor post-imperial. Populația a perceput acțiunile NATO ca reprezentând o campanie de excludere, de
izolare și de umilire a noii Rusii. În consecință politica externă a Rusiei a fost debusolată, a fost dezorientată și
penetrabilă. Totodată, ca reacție la acțiunile de avansare a intereselor euroatlantice în fostul spațiu post-imperial
sovietic, considerate ca fiind perverse în accepțiunea rușilor din Moscova, potrivt opiniei lui Leon Aron, s-a
concretizat o convingere că Rusia trebuie să devină o superputere regională, o mare putere internațională și o
superputere nucleară.
În luna noiembrie din anul 2017 Centrul de Acțiuni Preventive din cadrul Consiliului de Relații
Internaționale publică un amplu studiu dedicat tensiunilor și riscurilor care pot să se extindă grav în Balcani și de ce
Statele Unite trebuie să intervină și să prezerve pacea și stabilitatea în regiune
[114]
.
Studiul se apleacă pe situația radicalizării musulmanilor din Balcani, a turbulențelor create în zona
frontierelor NATO, inclusiv în Albania, Croația, Muntenegru și pe criza refugiaților care îi afectează pe aliații
europeni. „Avem în față un deceniu în care Statele Unite își focalizează atenția pe Balcani în comparație cu
Uniunea Europeană, încurajând proximitatea ei să aplice reforme economice și politice. Ori Bruxeles-ul este distrat,
dezunit și ezitant. Recesiunea de durată după criza financiară din anul 2008, criza fiscală greacă și fluidizarea
migranților din Orientul Mijlociu în Europa prin intermediul Balcanilor, dar și Brexitul trebuie să determine UE să
dispună de o poziție și o anume responsabilitate. Credibilitatea UE s-a diminuat în mod dramatic încât noua
garnitură de politicieni din Balcani nu au continuat rformele recomandate de Uniunea Europeană, nu au respectat
foile de parcurs în cazul aderării la UE. Indicatorii ne relevă tensiuni și evidente tulburări în regiune, discrepanțe
economice notabile ale liderilor naționaliști, inclusiv discursuri provocatoare în media, transformarea milițiilor
armate în grupuri extremiste în Albania, Macedonia și Serbia, dar și o denunțare și o violare a drepturilor omului,
discriminarea avocaților din sfera drepturilor omului și a persoanelor antinaționalite.
O predictibilitate coerentă a secvențelor și evenimentelor și a cauzelor fierbințo care pot provoca turbulențe
este imposibilă de realizat, afirmă autorii studiului, pentru că nu pot fi estimate într-o singură țară și se pot răsfrânge
pe un areal extins al vecinătății frontaliere. Există câteva puncte nevralgice care pot crea turbulențe plauzibile:
- Referendumul de independență în Republica Srpska. O majoritate etnică sârbă în Bosnia și Herțegovina, în cazul
în care Serbia nu se aliniază la regulile Uniunii Europene și a Statelor Unite , iar Rusia poate să repete promovarea
de regimuri secesioniste de succes ca în cazul Georgiei, Moldovei și Ucrainei. Un astfel de referendum poate
provoca secesiune în comunitatea croată și să afecteze frontiera croației și să provoace NATO în conflict.
- Sârbii și Albanezii pot provoca mișcări care să afecteze prezența populației sârbilor în Kosovo. Abanezii nu vor să
aibă o prezență consolidată a sârbilor în Kosvo, aidoma lunii martie din 2004, pot precipita pe militarii sârbi să
intervină acțional ca să protejeze majoritatea sârbă din municipiile majoritare sârbe la nord și să creeze concurență
trupelor NATO. Naționaliștii sârbi pot provoca blocarea accesului pentru albanezi în zonele locuite majoritar de
sârbi și ostentativ să opereze prin simbolurile naționaliste care ar deranja pe albanezi. Există un risc ca
contingentele NATP să includă o prezență în viitor.
- Reluarea luptelor între albanezi și macedonieni. În Macedonia, trupele paramilitare pot repeta scenariile din anul
2001, când au existat conflicte între albanezi și macedonieni.
- Atacuri teroriste și asasinate politice. Aceste atacuri pot fi proclamate în rațiunea Statului Islamic sau al-Qaeda
care să fie orientate împotriva creștinilor din Bosnia și Herzegovina, Macedonia, Muntenegru, Serbia și să exprime
modificarea frontierelor în spiritul comunității musulmane și să fie extrapolate și în alte state. Asasinarea liderilor
politice poate determina o intervenenția în vecinătatea statelor.
- Rusia poate să destabilizeze Muntenegru și Macedonia. Moscova îi poate determina pe etnicii sârbi concentrați în
nordul Muntenegrului și loiali viziunii sârbe a lui Slobodan Miloșevici să reziste independent în Muntenegru și să
formeze o opoziție față de aderarea statului la NATO. Moscova îi poate curta pe musulmanii bosniaci din
Muntenegru, să încurajeze contactele cu elita cecenă și să formeze o alianță pe termen lung în Muntenegru. În
Macedonia, Rusia poate să-i reorienteze pe naționaliști să se asocieze și să insiste pe un prim ministru Nikola
Gruevski care să revină la o politică a forței și să provoace o reacție albaneză.
Atacurile Statului Islamic pot fi utilizate de musulmani și să repună confruntările de frontieră. Violența poate
erupe și se pot creea seisme și cataclisme în regiune.
Opțiunea strategică a Statelor Unite este să prevină violențele și să existe un acord de pace de durată, să
continue politica de asistență și expertizare alături de Uniunea Europeană, în contrast cu Rusia care dispune de o
rețetă a inaugurării unor noi frontiere în regiune, care inițiază acțiuni diplomatice de remediere a problemelor
balcanice care rămân nereglementate.
SUA își propune să continue să asigure sprijin activ liderilor UE. Aceasta este singura variantă care există în
politica SUA. Mizând pe mai multă responsabilitate în acest deceniu, SUA asistă bilateral și încurajează Uniunea
Europeană, în special Germania, inclusiv prin serviciile sale din Balcani. Uniunea Europeană a lansat în Bosnia și
Herzegovina inițiative de reformare, a inițiat dialogul dintre Serbia și Kosovo, și a depus eforturi de restabilire a
viziunilor democratice în Macedonia, implementarea acestora. Statele Unite va închide ușile diplomatice, incluzând
sancționaarea politicienilor recalcitranți, în care nu se vor asocia și nu vor continua cei din regiune să asigure un
progres în cazul inițiativelor UE.
Rusia tinde să implementeze noi aranjamente teritoriale. O opțiune secundară ar exista în cazul în care Statele
Unire ar accepta scenariul Rusiei de implementare a noilor aranjamente care ar determina frontierele etnice. O
astfel de viziune este în contradicțue cu politica SUA pe termen lung. Concluzionând că statele deja s-au format și
există deja frontiere pare imposibil ca Washingtonul și Bruxelles-ul să inaugureze negocieri de pace în cazul unor
noi distribuții etno-teritoriale, din care să rezulte state ce își vor drepturi în vecintăte. Moscova e binevenită în cazul
cooperării sau a ideiilor și inițiativelor.
Statele Unite își reconfirmă poziția și consideră că trebuie să fie depuse eforturi de construcție a unor state
democratice viabile.
Accelerarea calității de membru NATO și UE pentru statele din regiune. În ultimii ani statele din Balcani au
fost încurajate să acceseze statutul de membru UE și NATO.
Dezvoltarea și aplicarea unor politici a bastoanelor și morcovilor. Uniunea Europeană a exstins inițiativele
comercial economice, dar nu și Statele Unite. Sunt luate în considerație acordurile bilaterale realizate cu statele
balcanice care promovează aderarea la NATO și UE. Washingtonul încurajează formele comerciale cu statele
balcanice și care negociază economic accesul în Statele Unite. Departamentul financiar al SUA a sancționat
individual în Balcani, a vlocat accesul la sistemul financiar și a prevenit vizitele în Statele Unite a celora care
obstrucționează pacea, democrația și pacea. Pentru că acest sancțiuni rerezintă o practică consecventă care
simbolic afectează politicul și individualitățile. O schemă similară de sancționare a adoptat Uniunea Europeană
pentru unele națiuni, în cazul în care acțiunile liderilor politici recalcitranți devin cronice. A fost blocat accesul la
sistemul bancar european în particular.
Focusarea pe respectarea legii. Corupția, traficul de droguri și de persoane, dar și alte activități ilicite
reprezintă surse grave în Balcani. Aceasta determină guvernele legitime să marșeze dificil atunci când vor să se
califice în NATO și UE, să aibă un viitor imprevizibil. Extremiștii profită din urma activităților ilicite și exploatează
această temă atunci când critică autoritățile guvernamentale sau își recruteaz cadrele. Programele de asistență ale
Europei și Americii se concretizează și sunt reorientate pe focusarea primordial a respectării legii.
Angajarea diplomatică a SUA în cazul rezolvării problemelor specifice. În majoritatea statelor balcanice
eforturile diplomației americane se axează pe o gamă largă de probleme și care sunt distincte, de la o țară la alta.
Recomandările Consiliului de Relații Internaționale. Experții CFR fac apel la administrația Trump și
solicită să acționeze urgent în cazul prezervării păcii și strabilității, să prevină încălcarea acordului de pace din
regiune, să fie completat procesul de pace prin eforturile diplomatice care urmează să rezolve problemele
neelucidate sau rămase. O atare abordare este absolut necesară, pentru că spun experții, se percepe o involuție în
problemele balcanice din partea diplomației americane și că statele existente se pot orienta către alternative de risc
major în viitor precum radicalizarea musulamnilor, inclusiv în fluxul de refugiați sau să opteze pentru opțiunile
turbulente ale Rusiei care au ca scop vulneralizarea aliaților europeni care sunt prioritari pentru SUA.
Recomandările CFR care solicită președintelui american să fie implementate se referă la protejarea păcii și
stabilității, protejarea intereselor SUA și limitarea mișcărilor turbulente ale Rusiei în Balcani. Pentru că viziunea
procesului de pace poate determina ca regiunea să fie securizată, prosperă și să consolideze parteneriatul strategic
și de prietenie între SUA și UE.
Consiliul Atlantic // Atlantic Council
Consiliul Atlantic este una dintre organizațiile care exercită o influență considerabilă în zona deciziilor
strategice ale SUA. Este una din organizațiile dinamice, merecu conectată la impulsurile de pe arena
internațională. Instituția de reflecție geostrategică și geoeconomică invită lideri de state, experți de primă mărime,
politicieni la dezbaterile pe care le organizează și, în același timp, produce analize și expertize în politica
internațională, de la nivel global la nivel regional. Studiile și rapoartele Consiliului Atlantic descriu ordinea globală și
enunță strategii ale Statelor Unite pentru o nouă ordine economică globală
[115]
.
Decodificând paginile globale ale securității internaționale, experții atrag atenție asupra importanței
economice care conduce la o proiectare a afacerile globale care stabilizează ordinea globală. Or progresul pe care
mizează economia globalizată introduce și proiectează ca putere clasa mijlocie. Actorii statali și non-statali atunci
când își proiectează bunăstrarea mizează pe o seamă de elemente inclusiv din sfera politicilor externe și
improvizează constant în cadrul condiției umane atunci când exploatează marile oportunități de emancipare și de
capital. Jocul care s-a manifestat în cadrul alegerilor prezidențiale americane au constat la un nivel mondial și
presupunea refuzul oportunităților globalizării la nivel mondial în care era angajată Statele Unite. Mai multe țări
prospere continuă să fie dependente de globalizare, iar o viziune care ar reclama ca politică externă să sisteze
fenomenul ar presupune provocarea unei crize avansate de sistem. Pentru că America are un rol important în lume
și care nu poate fi sistat, mai ales că dospune de ostrategie globală puternică.
Statele Unite rămân vitale în economia mondială și pentru scenariile viitorului. Politica externă și economia
robustă se focusează pe sprijinul acordat relațiilor dintre state și facilitează stabilitatea. Sectorul privat are un rol
crucial în jocul economic și reclamă o atenție din partea guvernului și a extensiilor sale. Este impotant rolul de lider
economic pe care l-a obținut America ca putere globală în secolul XXI-lea. America are o economie puternică care
este sprijinită de o echilibrată eficiență militară și o strategie diplomatică reușită. Statele Unite dispun de un
important rol în jocul de pe scena mondială când ne referim la instrumentele economice și de încurajare benefice
pe care le aplică în diverse regiuni ale lumii. Anterior, câțiva ani în urmă, mulți observatori au prezis o perioadă de
reconfigurare a economiei mondiale. China a devenit puternică inclusiv în Asia. Africa a beneficiat ca placă turnantă
pentru investiții. Europa este una liberă, prosperă și pașnică și o bună confidentă atunci când se dezbate viitorul.
Există un apel care se leagă de „Consensul de la Wașington”( “Washington Consensus”) care este considerat că
dispune de o rețetă de aur în cazul statelor care acceptă reformele economice de bază. Numeroși experți au
anticipat tendințelor comerciale de liberalizare din viitor și noua rundă a negocierilor globale- Reuniunea de la Doha
și au aderat la grup, iar relațiile comerciale tradiționale au fost orientate înspre o ordine economică globală. Rusia a
fost expulzată din Grupul celor Opt (G8) și a apărut un nou Grup Șapte (G7). Grupul celor 20 (G20) a performat
după ce s-a încheiat criza financiară, pentru că fiecare parte a conștientizat momentul coeziunii.
În aceeași notă a ordonării noii ordini economice globale se prezintă raportul anual din 2015 al Consiliului
Atlantic care constată că: „Izolarea economică este istorie, interdependența este o realitate credibilă. Organizarea
economiei globale reprezintă un proces complex, Statele Unite și Uniunea Europeană, sunt două societăți luminate
care proiectează mult, angajează economiile emergente revitalizându-le și adaptându-le la fundamentele sistemului
internațional comercial, pentru că riscurile sunt noi ce pot forma o insecuritate firească
[116]
.
Prosperitatea și securitatea, inovațiile reprezintă rațiunea unei stabilități globale pentru a evita stagnarea în
viitor.
Pe de altă parte, Centrul Eurasia din cadrul Consiliului Atlantic Consiliul Atlantic a publicat mai multe cărți
dedicate impactului agresiunilor Federației Ruse în lume și care poartă titlu de „Calul troian al Kremlinului 2.0”(„THE
KREMLIN’S TROJAN HORSES 2.0”). În ideea de a înțelege corent și adecvat mesajul volumelor dedicate „calului
troian al Kremlinului” ne-am aplecat asupra celeia dedicate influenței Rusiei în Grecia, Italia și Spania
[117]
.
„Interferența Rusiei în alegerile prezidențiale din SUA din anul 2016 a tras un semnal de alarmă în Occident:
societățile democratice pot deveni vulnerabile atunci când sunt exercitate influențe externe. În ultimul deceniu,
Kremlinul a testat și a desfășurat operațiuni de influențare în noile democrații ale Estului Europei. Atacurile
cibernetice ale Rusiei, campaniile de dezinformare și acordarea de sprijin aliaților săi nu reprezintă o noutate în
Ucraina sau Georgia, pentru că laboratoarele de la Moscova au testat și practicat astfel de politici în din anul 2000.
Politicieni din SUA și Europa au atras atenție asupra jocului toxic pe care îl desfășoară în mai multe state, dar
centre din Occident au considerat că există un răspuns în cazul Rusiei(...) În luna ianuarie 2017, comunitatea de
intelligence din SUA a publicat un studiu care se referă la operațiunile de influențare a opiniilor publice în electorala
din SUA și în care se concluzionează că ”la ordinului lui Putin a fost predată o lecție educativă de către Moscova
campaniei electorale prezidențiale din SUA și a influențat proiectele și viziunea de viitor, inclusiv în cazul proceselor
electorale ale aliaților SUA. Experții Consiliului Atlantic atrag atenție că în majoritatea electoralelor din Europa
Occidentală s-a văzut mâna Kremlinului: în Franța a fost sprijinită în mod direct –financiar, media- candidatul
Frontului Național la funcția de președinte Manrine Le Pen; în Germania a fost sprijinită formațiunea de extremă
dreaptă - Alternativa pentru Germania (AfD), în care a existat o campanie agresivă media și care a promovat și s-a
concentrat pe discursul Rusiei; în Olanda a existat o manipulare a votului(...)
În context, Consiliul Atlantic, prin publicarea volumelor „Calul Troian al Kremlunului” a determinat pe
membrii Congresului din SUA și pe parlamentarii Uniunii Europene să adopte acțiuni conform concliziilor enunțate
experților săi. Totodată, expertiza Consiliului Atlantic s-a focalizat pe interesul Rusiei ca referendumul Brexit, prin
care o parte din elita politică din Marea Britanie și-a propus să abandoneze Uniunea Europeană. În urma
recomandărilor Consiliului Atlantic statele membre ale UE și elita politică europeană a enunțat o campanie de
contracarare a influențelor, monitorizarea și evaluarea activitităților Rusiei. Statele membre din UE, inclusiv UU și
NATO, au proiectat și reinvestit în forțele strategice a StratCom-ului, în centrele de evaluare a agresiunilor hybride
în cybercentrele care au funcții de diminuare a amenințărilor din sfera digitală.
George Friedman: între sistemul geopolitic din secolul XXI-lea și provocările României
Fostul șef al companiei de intelligence americane Stratfor George Friedman considera în anul 2016 că
viitoarele războiae se vor purta în Europa de Est, în Orientul Mijlociu și pe teritoriul Oceanului Pacific
[118]
.
În Europa poare avea loc un nou război odată cu sporirea ponderii a Poloniei și din cauza contradicțiilor din
cadrul sistemului relațiilor internaționale actual în care există probabilitatea apariției unui conflict militar între SUA și
Japonia. George Friedman consideră că în afară de conflictul militar dintre SUA și Japonia vor mai exista două
războaie în care va fi implicată Federația Rusă.
Potrivit lui Friedman, între statele europene nu s-a concretizat de mult timp războaie, care nu poate
reprezenta o garanție că conflictele militare nu pot să ia foc din nou.
"Din anul 1815 până în anul 1871 în Europa au avut războaie interstatale de diferite tipuri, după care s-a
produs Primul Război mondial. Mare”, menționa strategul american evitând să nominalizeze câteva conflicte din
anii 50-60 din secolul menționat. Ceea ce ne spune Friedman ar reprezenta o transformare și redistribuire a
rolurilor în relațiile internaționale, ceea ce poate provoca u amplu conflict militar.
"În istoria omenirii nici un secol nu a existat fără războaie de anvergură care au perturbat sistemul de
relații. Sunteți dispuși să pariați că un astfel de război nu poate avea loc în secolul nostru? Sunt de acord să accept
pariul", a afirmat Friedman.
Analistul declara, acum câțiva ani, că cel mai probabil războaie pot apărea în Europa de Est, în Orientul
Mijlociu și pe teritoriul Oceanului Pacific. Friedman consideră că războaiele din Europa și din Orientul Mijlociu pot
apărea ca urmare a pozițiilor și rolului regional pe care îl au Polonia și Turcia și apariția unor conflicte a acestor
state cu Federația Rusă. În Oceanul Pacific poate izbucni un război maritim între SUA și Japonia, pentru că pozițiile
celor două state din aquatoriu dat pot să se ciocnească din ce în ce mai mult, să intre în coliziune, și să formeze o
instabilitate sporită. În cele din urmă, George Friedman concluzionează: „În consecință presupunem o mutație
sistemică. Să vă pregătiți de război”.
George Friedman: România este vulnerabilă în fața Moscovei.
Prestigioasa agenție de analize geopolitice și prognoze Stratfor, care a fost condusă de George Friedman,
dedicase în anul 2014 o amplă analiză care evalua recția României la criza ucraineană. Stratfor scria că România
își face griji că evenimentele din Ucraina ar putea ajunge până în Republica Moldova și că Rusia își intensifică
prezența în Marea Neagră[119]. România va încerca să păstreze Republica Moldova în sfera sa de influență și va
căuta consolidarea legăturilor militare cu SUA și Polonia.
„Reacția României la evenimentele din Ucraina va lua trei forme. Prima, Bucureștiul va încerca să păstreze
Moldova în sfera sa de influență. Puțin peste jumătate din comerțul Moldovei se realizează cu UE, dar o treime din
exporturile Moldovei merg în Rusia. Rusia este o forță politică și culturală foarte importantă în Moldova, o parte
semnificantă a populației susținând legături mai puternice cu Moscova, nu cu Bruxelles. Asta explică de ce
România și UE și-au accelerat recent eforturile de a aduce Moldova mai aproape de UE(...)
În al doilea rând, România va căuta legături militare mai puternice cu SUA și cu jucători regionali cheie. În
plan intern, asta înseamnă mai multe promisiuni de creștere a bugetului alocat armatei. La nivel internațional,
România va încerca să-și exploateze poziția strategică de la Marea Neagră pentru a atrage interesul SUA.
România deja oferă asistență Casei Albe privind tranzitul trupelor care vin din Afganistan. Anul viitor, sistemul de
apărare anti-rachetă va ajunge în România. Bucureștiul se va folosi de aceste acorduri pentru a căuta o mai
pregnantă prezență americană în țară sau măcar semnale mai puternice de angajament față de securitate
României (cum ar fi delegarea unui ambasador SUA la București).
România va căuta legături politice și militare mai puternice cu Polonia. Bucureștiul și Varșovia au viziuni
strategice similare. Ambele crede că o prezență americană în Europa Centrală și de Est le consolidează
securitatea națională. Ambele sunt interesate de extinderea influenței Uniunii Europene spre est și contribuirea la
stablitatea politică din sfera de influență tradițională a Rusiei, în particular în Ucraina și Moldova. În lunile
următoare, Varșovia și Bucureștiul vor împinge UE să ofere ajutor financiar și politic adițional acestor țări. Mai mult,
dintr-o perspectivă strategică, legături mai puternice între România și Polonia ar crea o alianță formată din cele
două cele mai mari state din regiune, care s-ar întinde de la Marea Baltică la Marea Neagră.
România și Bulgaria au fost incluse în unele dintre summit-urile Grupului de la Vișegrad (care include
Polonia, Cehia, Slovacia și Ungaria). Asta deschide ușile pentru o potențială cooperare regională pe proiecte de
infrastructură pentru a integra mai profund piața energetică și alte interese comune ale celor două țări, precum
prezervarea unei puternice Politici Agricole Comune în UE.
Turcia ar putea eventual deveni un element important al politicii externe române, legăturile bilaterale mai
puternice putând să contrabalanseze prezența Rusiei în Marea Neagră. Oricum, Bucureștiul și Ankara au arătat
interes limitat într-o asemenea relație; în ultimul deceniu, România și-a orientat politica externă către vest (UE și
NATO) în timp ce Turcia s-a concentrat pe Orientul Mijlociu și Mediterana. Îngrijorări comune cu privire la o mai
mare instabilitate în Marea Neagră ar putea aduce laolaltă aceste două țări.
România și Turcia au semnat diferite înțelegeri de parteneriat între 2011 și 2013, iar Turcia este principalul
partener comercial al României din exteriorul UE. În orice caz, schimburile bilaterale au rămas relativ stabile în
ultimii ani și înțelegerile comune privind cercetarea și explorarea gazului natural și petrolului din Marea Neagră nu
s-au tradus încă într-o acțiune concretă. România și Turcia au participat de asemenea la dezvoltarea sistemului
anti-rachetă al SUA, dar ambele au părut mai interesate să dezvolte legături bilaterale cu Washingtonul decât una
cu cealaltă. Probabil că va fi nevoie de presiune mai mare din partea SUA pentru ca România și Turcia să-și
întărească legăturile.
A treia mișcare a României va fi să încerce să-și accelereze eforturile privind diversificarea surselor de
energie, dar progresul în această zonă va fi foarte lent. România, care produce trei pătrimi din gazul natural pe care
îl consumă, nu este atât de dependentă de gazul rus precum vecinii săi. Totuși, România a eșuat în a-și diversifica
importurile, din moment ce aproape tot gazul importat vine dinspre Rusia. Asta înseamnă că o întrerupere a
livrărilor de gaze ruse ar avea un impact semnificativ asupra României.
Prezența Rusiei în Crimeea îngrijorează Bucureștiul. Asta nu înseamnă că România este dispusă să
abandoneze proiectul acesta - dimpotrivă. Unul dintre motivele principale ale îngrijorărilor României cu privire la
prezența Rusiei în Crimeea și Odesa este acela că Bucureștiul se teme că Moscova ar putea interveni în planurile
sale energetice din Marea Neagră.
Nevoile energetice vulnerabilizează România în fața Moscovei. România a fost înconjurată în mod
tradițional de puteri mari, care în momente diferite ale istorie au inclus Turcia, Austro-Ungaria și Rusia. Asta a
modelat viziunea României despre lume. Unul dintre principalele obiective ale politicii externe române a fost să se
conecteze la o putere externă pentru a-și reduce vulnerabilitatea. Asta explică de ce Bucureștiul va căuta să
rămâne aliniat îndeaproape de SUA pentru a o ajuta să se descurce într-un climat regional nesigur. Dar România
vrea să dezvolte, totodată, garanții de securitate la niveluri bilaterale și regionale, ceea ce explică de ce Bucureștiul
este interesat să mențină legături apropiate cu Polonia și potențial cu Turcia.
România are un grad de separare din cauza evenimentelor din vecinătatea sa, dar nevoile energetice o fac
vulnerabilă în fața Rusiei în viitorul apropiat și își face griji cu privire la instabilitatea din apropierea granițelor sale.
Asta îi va influența acțiunile în anii următori. Bucureștiul ca continua să insiste pentru o mai pronunțată prezență
SUA în regiune, în timp ce va încerca să apropie Moldova de UE. Va continua totodată eforturile sale de
diversificare a energiei, rămânând însă conștientă că aceste eforturi nu vor reduce substanțial dependența de
Rusia în perioada următoare. Asta înseamnă că Bucureștiul va păstra legături relativ reci cu Rusia, dar va avea
grijă să nu genereze o deteriorare substanțială a legăturilor bilaterale care ar putea amenința grijile sale cu privire
la securitatea din Moldova și Marea Neagră"
[120]
.
În ultimii ani analizele lui George Friedman sunt publicate pe pagina de analize și predicții geopolitice –
Geopolitical Futures- în care ilustrul strateg american diseminează harta lumii și regională, evaluează statele și
provocările geopolitice și geoeconomice. În anul 2017 George Friedman indica c anul 2018 promite o multitudine de
conflicte și crize discete
[121]
. Provocările Europei în viitor se leagă de procesul de integrare și dezintegrare, dar
dezintegrarea pare una probabilistică. China va dispune de varii oportunități pe arena internațională. Orientul
Mijlociu rămâne un teren vizualizabil și complex care reclamă o sporită atenție din parte mediului internațional.
Atenția se va focaliza pe Iran care tinde să-și exploateze oportunitățile inclusiv până la Marea Mediterană.
În Estul Asiei, ca exista o competiție încrâncenată între China și Japonia și regiunea devine una „aspră”,
mai ales ca urmare a crizei din Peninsula Coreeană.
În Europa se va resimți o divizare între partida vestului și estului, ilustrată din competiția dintre Germania și
Polonia.
Institutul Brokings
Institutul Broking (Brookings Institution) este o organizație independentă de studii și soluții politice. În
cadrul instituției activează specialiști redutabili, diplomați consacrați, profesori universitari și experți din zona
intelligence. Nume respectabile ale instituției sunt:
Steven Pifer, cercetător în cadrul Centrului pentru Statele Unite și Europa și a Inițiativei de Non-proliferare
și a controlului de armament. Pifer s-a focusat pe controlul armelor nucleare din Rusia și Ucraina și este autorul
monografiei The Eagle and the Trident: U.S.-Ukraine Relations in Turbulent Times (Brookings Institution Press,
2017). Steven Pifer a activat în decurs de 25 de ani în Departamentul de stat și a fost asistentul secretarului de stat
cu responsabilități pentru Rusia și Ucraina și ambasador în Ucraina, inclusiv în perioada revoluției simbolice și a
fost consilier al președintelui și director al Consiliului Național de Securitate pentru Rusia, Ucraina și Eurasia.
Angela Stent este director al Centrului pentru studii eurasiatice, rusești și est europene și profesor de
studiere a seriviciilor externe și guvernamentale de la Universitatea Georgetown. Este cercetător superior în cadrul
Institutului Brookings și copreședinte al Forumului Hewett pentru afaceri sovietice. În perioada anilor 2015-16 a
activaz în zona cercetărilor academice din cadrul Academiei Transatlantice și a Fundației Marshall din Germania.
În perioada anilor 2004 – 2006 a fost ofițer a seriviciului de informații naționale americane pentru Rusia și Eurasia
din cadrul Consiliului Național de Intelligence. Din anul 1999 până în 2001 a activat în cadrul oficiului de planificare
politică a Departamentului de Stat al SUA. Anterior, a fost membru în serviciului de monitorizare a NATO în
comandantamentul alianței din Europa și în subordinea admiralului James Satvridis și a generalului Philip
Breedlove. Stent’s a lansat cartea Limits of Partnership: US-Russian Relations in the Twenty-First Century, pe care
Academia Diplomatică American și a fost premiată (Douglas Dillon Prize) fiind considerată o carte care relevă
practicile diplomației americane.
Strobe Talbott este un cercetător distins din cadrul programului de Politică Externă a Institutului Brookings.
Anterior, Talbott a fost președinte al Institutului Brookings Institution din luna iulie 2002 până în luna octombrie
2017. Talbott dispune de o strălucită carieră în jurnalism, în guvernanță și în zona academică. Până a avea un
angajament la Institutul Brookings, Talbott a fost director fondator la Centrul Yale pentru Studiul Globalizării. Până
atunci el a activat în cadrul Departamentului de Stat, în perioada anilor 1993 - 2001, a fost ambasador și consilier
special al secretarului de stat pentru noile state independente din fosta Uniune Sovietică și secretar de stat. Potrivit
Time magazine, Talbott a servit guvernul pe o perioadă de 21 de ani. El a fost reporter și cercetător specializat pe
Europa de Est, implicit atunci când a activat în Departamentul de Stat, la Casa Albă, a fost șef de birou la
Washington, editor sau comentator/ columnist de politică externă. A obținut de câteva ori onorat cu Premiul
Edward Weintal/ Edward Weintal Prize pentru reportaje distinctivedin spfera diplomatică.
Pavel Baev este cercetător în cadrul Centrului Statele Unite ale Americii și Europa din cadrul Institutului
Brookings și profesor la Institutul de Cercetare a Păcii din Oslo and (PRIO). Baev este specializat în domeniul
reformei militare a Rusiei, a managmentului de conflict a Rusiei în Caucaz și Asa Centrală, a intereselor energetice
ale Rusiei în sfera de securitate și de politică externă, a relațiilor Rusiei cu Europa și NATO. Pavel Baev a studiat la
Universitatea de Stat din Moscova unde a absolvit un masterat în geografie politică, ulterior a activat în cadrul unui
institut de cercetare a Ministerului apărării din URSS. Mai apoi a făcut studii de doctorat în relații internaționale la
Institutul SUA și Canada de la Moscova, în anul 1988, a lucrat la Institutul European de la Moscova în anul 1992
până a ajunge la PRIO. Din anul 1995 până în anul 2001 este coeditor la Dialogul pentru Securitate (Security
Dialogue). A oferit asistență și expertiză pentru instituțiile democratice NATO în perioada anilor 1994 până în 1996.
Michael O’Hanlon este cercetător și analist de Politică Externă în cadrul Institutului Brookings, s-a
specializat în strategia de apărare a SUA și a forțelor militare dar și a politicilor de securitate națională a Americii.
O’Hanlon este director de programe de Politică Externă a Programelor Institutului Brookings. Este profesor la
univeristățile Columbia, Princeton, Syracuse și Denver și este membru al Institutului Internațional de Studii
Strategice. O’Hanlon a fost membru extern în consiliul de monitorizare a Agenției Centrale de Intelligence (CIA) în
perioada anilor 2011 - 2012.
În unul din volumele Institutului Brookings dedicate restaurării echilibrului global și a contracarării și
indiguirii agresiunilor Rusiei de pe mapond se afirmă că probele sunt evidente și indubitabile. Datele indică elocvent
că Președintele Rusiei Vladimir Putin a avansat politic în Europa și a avansat milita în Orientul Mijlociu, că a
încurajat un proiect larg de ingerință în afacerile globale. În luna ianuarie 2018 directorul Programului de Politică
Externă a Institutului Brookings a convenit cu experții institutului Sergey Aleksashenko, Pavel Baev, Michael
O’Hanlon, Steven Pifer, Alina Polyakova, Angela Stent, Strobe Talbott și Thomas Wright să dezbată dacă este
eficientă strategia SUA de contracarare a agresiunilor Rusiei și să fie detrminată o ofensivă în perspectivă.
Materialul a fost editat după ce a fost transcris în culegerea „Restabilirea echilibrului: opțiunile politice ale SUA
de contracare și angajare a Rusiei”
[122]
, în care grupul de reflecție a judecat politica externă rusă, strategiile SUA
și NATO referitoare la Rusia, la economia rusă și politica acesteea în viitor, a emis recomandări care s-au aplecat
asupra războiului din Ucraina și a interferețelor electorale din SUA și Europa. Directoratul institutului și-a concretizat
o viziune referitoare la tipologia și probabilitatea apariției unor agresiuni în viitor. În cazul în care va fi inaugurat un
alt gambit militar și partitură ce tipuri de măsuri trebuie adoptate, inclusiv doplomatice și de angajament, care ar
limita și ar descuraja intenția de agresiune. Deasemenea experții s-a concentrat asupra soluțiilor politice care ar
minimaliza riscurile în cazul unei escaladări a conflictului într-o perioadă turbulentă și a restabibilirii echilibrului în
relațiile SUA-Rusia.
Concluziile cheie emise de experții Institutului:
- Strategia președintele Rusiei Vladimir Putin se motivează pe o viziune asupra ordinii globale cu suma
zero consideând că ordinea internațională liberală este în declin și va accepta în mod inerent regimul politic de la
Kremlin. Ca rezultat se va realiza o înțelegere mutuală, un aranjament convenabil Rusiei dar și Vestului care ar
evidenția și ar impune o cooperare pe problemele fundamentale de securitate, inclusiv a viitorului NATO și ar fi
acceptat Putin la Kremlin, astfel devenind un actor egal în cadrul establishmentului global.
- Strategia Statelor Unite este una de restaurare a echilibrului în cazul tearelor de război politic și hibrid. Aceasta
reclamă contramăsuri și intensificarea sancțiunilor economice care va expune și va arăta că Kremlinul este implicat
în corupție. Determinarea Rusiei să abandoneze viziunea revizionistă care ar oferi un semnal direct și credibil că
există o capacitate să-și asume riscurile escaladărilor și că acestea impun costuri.
- Concomitent, Statele Unite și Europa trebuie să combine măsurile de presiune și să deschidă o cooperare disctă
asupra problemelor și intereselor comune. Aceasta include un alt nivel care se referă la dialogul de stabilitate
strategică dinre Statele Unite și Rusia. Minimum, se impune ca Statele Unite să inaugureze un canal de
comunicare care ar reduce posibilitatea unei escaladări inadecvate, în particular cele două state să opereze militar
și să sisteze participările în proximitate. Statele Unite trebuie să ofere un signal edificator, că timpul s-a sfârșit în
reconstituirea relațiilor cu Rusia până Moscova nu-și reconsideră poziția revanșardă. Nu este un consensus al
experților Institutului Brookings ci o chestiune care ținte de Georgia și Ucraina și pozițiile pe care le au NATO și UE.
Aceasta reprezintă o reconceptualizare aplicabilă status quo actual instabil și care conceptualizează un alt modus
operandis de dezangajare a Rusiei, preferabil să existe niște termene de detensionare a instabilității la care să se
angajeze Moscova.
• Ucraina rămâne o piesă centrală care provoacă tensiuni între Vest și Rusia. Sunt depuse eforturi de implementare
a soluților negociate asupra cruze și care ar reclama progresul în relațiile Ucrainei și Rusia conform Acordurilor de
la Minsk, dar rămâne neclar faptul dacă asupra lui Putin s-au făcut pașii necesari sau se impun măsuri adiționale
de presiune.
- Factorul economic rus se menține ca fiind unul slugarnic, în particular absent și dependent de prețul la petrol și
gaze și presiunile Vestului de sancționare a Rusiei indică că țara rămâne comodă exporturilor și alianțelor.
Incontestabil, prospectele de reformare exonomixă și de modernizare rămân limitate pe când elitele din Rusia
percep reformele economice și din societate ca pe o supravețuire politică și ca pe recurs la viața personală.
- Declinul gradual economic a impus o discrepanță publică, în special pentru tinerii ruși, care se confruntă cu
dificultăți și asistă la procesul de instabilitate economică. Politicienii sunt modești și nu oferă o cale de dezvotare
internă de durată și coerentă, abandonând vechile abordări directe și unele integrative în sistemul global.
- Există o barieră internă malițioasă, pentru că Putin a realizat o politică externă agresivp care a fost compensată
printr-o vulnerabilitate economică, iar Rusia nu este China, care se orientează pe termen lung și este focusatî pe
strategia națională a SUA.
Factorul multipolar în sec.XXI
Abordarea geostrategică uzează de conceptele „bipolaritate”, „multipolaritate”, „centrele de putere”, „securitate
națională”, „interese naționale”, etc., la bază cărora se află resursa de putere. Deocamdată, încă nu există nici o
explicație legată de „resursa de putere” în ce parametri trebuie să fie evaluată, de „forсe, power, might sau
strength”. În schimb abordarea geoeconomică explorează conceptele de „integrare”, „globalizare”,
„internaționalizare” etc. Pe de altă parte, analiza de clasă și cea ideologică posedă un alt tip de instrumentariu-
democrație, dictatură, autoritarism. Un propriu aparat terminologic îl are geopolitica, dar și abordările civilizaționale,
sistemice, culturologice, etc.
E nevoie să precizăm că lumea este încă dependentă de conceptul de unipolaritate sau sistem uni-multipolar
(S.Huntington). Este interesant să amintim cum s-a născut conceptul de „unipolaritate”. În anul 1992 la Pentagon a
fost elaborat un document, care accidental a văzut lumina zilei și din care reieșea o directivă în care se dorea ca
„să fie descurajat orice potențial adversar global”. Documentul se adresa atât adversarilor tradiționali dar și
eventualilor parteneri (aliați) sau competitori strategici. Documentul era formulat în termeni și expresii dure și
sublinia rolul pe care trebuie să-l joace forța militară în viitor, care trebuia să fie extrem de puternică astfel încât
adversarii din Europa și Asia să nu-și permită să gândească că pot să joace un „rol regional puternic sau global”. În
afară de adepții „unipolarității” care descriu sistemul internațional contemporan există și partizanii „uni-multipolari”
(unipolari-multipolari// superpower multipolarity), care se pronunță pentru hegemonia unipolară americană și în
același timp li se permite altor state aidoma Germaniei, Japoniei, Franței, etc., să formeze fundalul multipolar. Ei se
pronunță pentru o „multipolaritate complexă” (complex multipolarity) și menținerea ei, refuză să-i atribuie un statut
de hegemonie SUA și invocă mai multe cauze. Una din cauze constă în faptul că focalizarea strategiei naționale a
SUA s-a orientat la un nivel regional de la unul global. Ei consideră că la nivel global nu se regăsește încă o putere
globală, ceea ce arată că nu există o confruntare/ luptă globală. În plan regional nu există o unică semnificație
structurală. Într-un alt context, ei consideră că „multipolaritatea” se leagă de existența unor puteri regionale care pot
de sine stătător să-și asigure supravețuirea și independența lor fără a apela la aliați. În plan regional nu există o
putere agresivă și dușmănoasă care să pună în pericol „supravețuirea și independența” altor puteri regionale, spre
exemplu Rusia versus Germania, Rusia versus Marea Britanie, Rusia versus Japonia.
Profesorul de științe politice Robert Ross de la Colegiu din Boston prognoza în anul 2004 că secolul XXI se
va fi manifesta sub o hegemonie mondială americană
[123]
. Politologul Ross considera că nici la nivel regional, în
Asia de Est, China nu va reuși să echilibreze puterea Statelor Unite, pentru că ar trebui să reducă din diferența pe
care o are în raport cu forțele maritime americane din regiune. Autorul consideră că îi este imposibil Chinei să
ajungă la o paritate militară maritimă cu cea americană. Și în sfera economică îi va fi greu Chinei să concureze cu
SUA, ne spune Ross, chiar dacă economia chineză ar avea o creștere economică de 6 % în an, iar SUA de numai
3 %. China nu va putea să ajungă SUA cel puțin până în anul 2043. Principala slăbiciune a Chinei, pe care o
remarcă expertul american, constă în geografia ei. El ne atrage atenție că statul chinez împarte frontiera sa cu 13
state. Inclusiv cu Rusia, relațiile cărora sunt destul de contriversate. Chiar dacă Rusia este slăbită în mai multe
sfere- economică, politică și în relațiile militare, scrie Ross, ea încă „păstrează resurse, concludente, care să
exprime cândva o amenințare semnificativă la adresa Chinei. În special în Asia Centrală, într-un teatru, din
proximitatea heartlandului rusesc, dar departe de industriașii și centrele oamenilor...”
[124]
. În contrast cu alți adepți
ai acestei concepții Ross nu explică cele două niveluri ale sistemului: geopolitic și geoeconomic. El enunță o
„bipolaritate” în geoeconomie –China în Asia de Est, Rusia în Europa), o superputere în geopolitică – SUA. El
elimină SUA din geoeconomie ceea ce pune semne de întrebare asupra scenariului, chiar dacă îi atribuie SUA
calitatea de superputere în arta militară. Întrebarea care se cere aici dacă această viziune nu este îmbrățișată de
noul președinte american Donald Trump care se retrage din vechile proiecte geoeconomice și insistă pe
capabilitățile militare americane. Indiscutabil, Robert Ross enunță scenariul care a determinat o reviziure recentă a
viziunilor geopolitice și geostrategice a SUA și anume existența unei alianțe ruso-chineze conjuncturală
concretizată în scopul de lipsire a statutului de superputere și de hegemonie a SUA, doar că această alianță este
fragilă din cauza animozităților și incompatibilităților ruso-chineze.
Cercetătorul american de origine chineză, Zhu Zhiqun, profesor de economie politică și diplomație la
Universitatea Bridjport, aborda relațiile americano-chineze, acum un deceniu în urmă, într-o manieră predictibilă.
Principala idee a cărții constă în faptul că „ascensiunea Chinei se va produce pașnic în secolul XXI”
[125]
. Autorul
deapănă viziunile unor cercetători, care nu exclud un război între SUA și China. Zhiqun nu exclude această ipoteză,
dar afirmă că „un potențial război între China și Statele Unite poate fi inițiat de Taiwain sau de chiar Statele Uniute,
nici într-un caz de China, după cum consideră alarmiștii amenințării chineze”
[126]
.
Renumitul geostrateg Zbigniew Brzezinski consideră că astăzi atât SUA cât și China sunt cele mai
importante puteri mondiale, care trebuie să se completeze și să acționeze în comun. „În lumea contemporană nici
China și nici SUA nu pot fi lideri unici. Pe de altă parte, Brzezinskii avertizează că dacă chinezii vor intra într-o
confruntare cu America, atunci vor pierde”
[127]
.
Pe de altă parte, Consiliul de stat al Republicii Populare Chineze au stabilit ca fiind cele mai prioritare
relațiile cu SUA, fiind puse pe primul loc. În plan secundar sunt plasate relațiile ruso-chineze iar Rusiei i s-a
rezervat locul doi în ratingul priorităților chineze. Documentul adoptat de Consiliul de stat al Republicii Populare
Chineze se întitulează „Politica Chinei în raport cu cooperarea strategică din Regiunea Asia Pacific”(RAP)
[128]
.
Anterior, președintele rus Vladimir Putin a declarat că China reprezintă pentru Federația Rusă prinicipalul partener.
În documentul Consiliul de stat al Chinei sunt expuse principiile coexistenței pașnice. China propune partenerilor
săi- SUA, Rusia, India, Japonia- să renunțe la mentalitatea „războiului rece”, să respecte interesele legitime și
îngrijorările pe care le poartă unii față de alții. Experții ruși consideră că statul chinez, prin documentul pe care l-a
adoptat, în fapt, a enunțat „propriile reguli ale jocului din sfera securității regionale”.
În volumul de studii „American Power in the Twenty-First Century ”
[129] sunt incluse predicțiile experților
americani din sfera relațiilor internaționale, din diverse școli politologice și adepții mai multo curente ideologice.
Aceștia, în funcție la ce școală sau curent geopolitic se raportează, își emit viziunile și predicțiile pentru secolul XXI
și care se împart în patru tipuri de scenarii în ceea ce privește evoluția viitorului lumii. Inițial aceștia își fixează ca
punct de plecare structura relațiilor internaționale în care Statele Unite ale Americii se exprimă ca hegemonie.
Sistemul mondial, în accepțiunea sa teoretice, poate evolua și se transforma în patru orientări, care, în cele din
urmă, vor forma patru stări în cadrul relațiilor internaționale: hegemonie unipolară/ imperiu; echilibrul de putere;
democrația globală și securitatea colectivă.
Un sistem de putere multipolară echilibrată?
Ne-am aplecat asupra scenariului de sistem de putere multipolară echilibrată, care este însușit și pe care-l
evocă „realiștii politici” (școala H.Morgentau) sau „neorealiștii” (liderii cărora este Henrry Kissinger). Rațiunea
acestei școli constă în aceea că în fața hegemonului inevitabil se pronunță statele mai slabe, care se organizează
în alianțe și coaliții. În cele din urmă hegemonul divine tot mai slab și se formează lumea multipolară. Ei scriu că
„acest moment unipolar” va fi inevitabil substituit de un sistem internațional multipolar, în care un număr limitat de
stat va coopera și va intra într-o competiție într-un asemenea mod în care nici unul din ele să nu dispună de un
ultim cuvânt. Alianța ruso-chineză și noile provocări globale au impus școala neorealistă americană să revizuiască
tipologia noii ordini globale. Ascensiunea Indiei și Chinei în economia mondială, conflictul americano-chinez în zona
Asia-Pacific și agresiunile militare ale Rusiei în Ucraina și spațiului postsovietic, angajarea militară în Siria,
anexarea Crimeei și implicațiile cibernetice ale factorului rusesc în electorala americană impun noi abordări legate
de tipologia noii ordini mondiale. Mai apoi, Henrry Kissinger, unul dintre cei mai proeminenți experți de politică
externă americană, i-a promis președintelui rus Vladimir Putin o lume multipolară. Scenariul edificării lumii
multipolare intră în sistemul de coordonate în care avem parte de impredictibilitate și sistemul relațiilor
internaționale este unul instabil.
Concluzii
Cum vor fi jocurile viitoare cu care se confruntă globalitatea. Înțelegem, pe documenele serviciilor
secrete rusești că este ultima răsuflare a deveni un actor important în lumea globală și regională în secolul
al XXI-lea. Momentan, jocul global este deschis dar peste zece ani va fi închis. Din acest considerent jocul
se va extinde pentru câțiva ani. Federația Rusă poate pierde nu doar exteriorul ci și interiorul său, cu
mișcări centrifugice, cu un război sumilitor și sfășietor pentru sine. Deja putem presupune că a pierdut
spațiul post sovietic, cu ideologia sa eurasiatică.
Când vorbim despre etapizarea unor impacturi a Federației Ruse față de România consemnăm că
suntem pilonii balcanici alături de Croația ca punți de contact și rețele împotriva Rusiei exact ca în cazul
țărilor baltice și nordice care și-au oferit sprijin Republicii Moldova sub cupola României și UE. România
rămâne un jucător esențial în spațiul la sudul Mării Negre.
[1] Brink Lindsey, „Against the dead hand, The uncertain struggle for global capitalism”, ed. John Wiley &Sons, Inc., 2002.
[2] Dodds K. Political geography III: Critical geopolitics after 10 years // Progress in human geography. 2001. Vol. 25. No. 3, pp. 469-484.
[3] Hepple L. Metaphor, geopolitical discourse and the military in South America // Writing worlds: Discourse, text and metaphor in the
representations of language / Ed. by T. Barnes, S. Duncan. L.–N.Y.: Routledge, 1992, p. 139.
[4] Ó Tuathail G. Critical Geopolitics: The Politics of Writing Global Space. Minneapolis, 1996, pp. 23-24; Rethinking Geopolitics / Ed. by S. Dalby
and G. Ó Tuathail. New York, 1998.
[5] Vasile Boari, Criza politicii actuale, Studii politice, vol.II(ed: Vasile Boari, Sergiu Gherghina, Cosmin Marian, Natalia Vlas),
Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca, 2007, p.36.
[6] Владимир Павленко&Владимир Штоль, Проект «глобализация»:роль и место во всемирно-историческом процессе,
Обозреватель-Observer, 4/2013, p.10.
[7] Ibidem.
[8] А. Н. Чумаков, О предмете и границах глобалистики, Век глобализации 1/2008, pp.7–16.
[9] А. Н. Асаул, М. А. Джаман, П. В. Шуканов;, Этногеографические факторы глобализации и регионализации мира под
ред. д-ра экон. наук, профессора А. Н. Асаула. – СПб.:АНО «ИПЭВ», 2010, p.120.
[10] Ibidem.
[11] Глобальный Революционный Альянс (Alianța revoluționară globală): http://granews.info/content/globalnyy-revolyucionnyy-
alyans și www.evrazia.org.
[12] Владимир Павленко&Владимир Штоль, Проект «Глобализация»:роль и место во всемирно-историческом процессе,
Обозреватель-Observer, 5/2013, pp. 25-26.
[13] Ibidem, p.26.
[14] Immanuel Wallersten, Global Turmoil in the Middle Run, Agence Global, Jan. 1, 2013, http://www.iwallerstein.com/global-
turmoil-middle-run/.
[15]
I.Wallerstein, Geopolitics and Geoculture: Essays on the Changing World-System. Cambridge: Cambridge University Press,
1991 & Wallerstein I. After Liberalism. New York: New Press, 1995 in Octavian Sergentu, Matricea Rusă, Ecou Transilvan, Cluj-
Napoca, 2017, pp.103-104.
[16] F.Fukuyama este consultant la RAND Corporation de la Washington (circumscripția Columbia), fost adjunct al directorului
statului major de planificare politică de pe lângă Departamentul de stat al SUA. Principalele lucrări: „Prioritatea culturii”,
”Confucianismul”, ”Viitorul federalismului”, „Sfârşitul istoriei şi ultimul om”, ”America la rascruce - Democratia, puterea și
mostenirea neoconservatoare”, etc.
[17] Francis Fukuyarna, State Building:Governance and World Order in the Twenty-First Century, p.161.
[18] Huntington, Samuel H., Ciocnirea civilizaţiilor şi refacerea ordinii mondiale, Antet, Bucureşti, 1998
[19] S.Huntington este director al Institutului de cercetări strategice a Universității Harvard din SUA, autor al cărților Cicnirea
civilizațiilor și refacerea ordinii mondiale”(1996). S.Huntington exercită o influență sporită asupra strategiei politice a SUA. În
decursul anilor 1977-1978 a activat în administrația prezidențială a SUA având calitatea de consilier al Consiliului de securitate
națională al SUA. Cărțile reprezentative: ”Conservatismul ca ideologie”, ”Puterea politică SUA/URSS. O analiză comparativă” (în
comun cu Z.Brzezinski), ”Dileme globale„, etc.
[20] Huntington, Samuel H., “The Clash of Civilizations?”, în Foreign Affairs 72(3), 1993, pp. 22-49.
[21] Huntington, Samuel H., Op.cit., p. 136
[22]Huntington, Samuel H., Op.cit., p. 136.
[23] Marina Lebedeva, doctor în științe politice, Ideile americane văzute prin ochii rușilor//Американские идеи глазами россиян,
http://www.intertrends.ru/seventh/017.htm.
[24] Fukuyama F. The End of the History? // The National Interest. 1989. No 16, pp. 3-18.
[25] Huntington S.P. The Clash of Civilization // Foreign Affairs. 1993 (Summer), pp. 22-49.
[26] Andrei P. Tsygankov. Whose World Order? Russia’s Perception of American Ideas after the Cold War. Notre Dame (Indiana):
University of Notre Dame, 2004, p. 41.
[27] Ibidem, p.44.
[28]Conceptul de ”ordine mondială” (world order) este unul central în cartea lui A.Țâgankov. În Rusia viziunile lui F.Fukuyama și
cele ale lui S.Huntington nu sunt examinate ca reprezentări ale ”ordinii mondiale”, ci ca pe niște abordări americane care
revendică poziționarea unilaterală și care ar avea ca scop reglementarea problemelor globale
[29] Andrei P. Tsygankov. Whose World Order? Russia’s Perception of American Ideas after the Cold War. Notre Dame (Indiana):
University of Notre Dame, 2004, p.14.
[30] Ibidem, p.3.
[31] Ibidem, p.6.
[32] Ibidem, p. 56.
[33] Ibidem, p.66.
[34] Ibidem, p.76.
[35] Ibidem, p.78.
[36] Ibidem, pp.82-83.
[37] Ibidem, p.89.
[38] Ibidem, p.92.
[39] Ibidem, p.93.
[40] Ibidem, p.101.
[41] Ibidem, p.103.
[42] Ibidem, p.97.
[43] Ibidem, p.98.
[44] Ibidem, p.99.
[45] Ibidem, p.106.
[46] Ibidem, p. 13-14.
[47] Ibidem, p. 113.
[48] Huntington S.P. The West Unique, Not Universal // Foreign Affairs. 1996. Vol. 75. No 6. pp. 28-46.
[49] Parag Khanna, politolog și istoric american, colaborator al New America Foundation. Revista Wired l-a inclus ăn „lista celor
mai inteligenți”, revista Esquire l-a menționat ca fiind unul din cei 75 de oameni capabili să influențieze secolul XXI, iar Forumul
Economic Mondial din anul 2009 l-a desemnat ca fiind cel mai tânăr lider de factură mondială. În anul 2008 a participat în cadrul
campaniei preelectorale a lui Barac Obama.
[50] Parag Khanna, The Second World, New America Foundation, 2008, p.43 // Ханна П. Второй мир / Центр исследований
постиндустриального общества; Вступ. статья В.Л. Иноземцева. – М.: Издательство «Европа», 2010, p. 43.
[51] Ibidem, p.109.
[52] Ibidem, p.110.
[53] Ibidem, p.43.
[54] Goldman, Marshall. Petrostate. Putin, Power,and the New Russia, Oxford, New York: OxfordUniv. Press, 2008.
[55] В. И. Пантин, Первая половина XXI века:«Эпоха турбулентности» в мировом развитии”, p.7.
[56] Крупницкий С.В., Геополитика. Учебное пособие,Таганрог: Изд-во ТИУиЭ, 2004., p.136.
[57] Zbigniew Brzezinski, Marea tablă de șah, Univers enciclopedic, București, 2000, p.129.
[58] Ibidem, p.130.
[59] Ibidem, p. 138.
[60] Idem.
[61] BROOKIMGS, The West and Turkey: Their Role in Shaping a Wider Global Architecture,
http://www.brookings.edu/events/2012/05/02-turkey-west#ref-id=20120502_Brzezinski1.
[62]
Ibidem.
[63] http://csef.ru/studies/politics/projects/russia_future/articles/3192/.
[64] BROOKIMGS, The West and Turkey: Their Role in Shaping a Wider Global Architecture, http://www.brookings.edu/events/2012/05/02-turkey-west#ref-
id=20120502_Brzezinski1.
[65]
Ibidem
[66]
Ibidem.
[67]
Ibidem.
[68] Alexandr Dughin, Теория многополярного мира и теоретическое обоснование Евразийского Союза, 26 апреля 2012,
http://evrazia.org/article/1967.
[69] Алан Ингрэм, Антизападные идеологические течения в постсоветской России и их истоки (6), Форум новейшей
восточноевропейской истории и культуры, Русское издание No 2, 2011.
[70] Дугин А.Г К Теории Многополярного Мира, Department of Sociology of International Relations Faculty of Sociology Lomonosov Moscow
State University, http://www.socir.ru/content/dugin-ag-k-teorii-mnogopolyarnogo-mira.
[71] Alexandr Dughin, Eurasia și multipolaritatea reprezintă imperativele absolute ale viitorului( Евразийство и многополярность - абсолютные
императивы будущего), http://evrazia.org/article/1969.
[72] Al. Dughin exercită o anumită influență intelectuală asupra centrelor de al putere din Rusia și este unul dintre ideologii și emitenții de proiecte
neimperialiste rusești (panslaviste, pan-asiatice, antiamericane și antiglobaliste, ideologia sa reprezintă un melanj neonazist rus, comunism și
ortodoxie). Este fiul unor militari, inițial a activat ca traducător și este unul din oligarhii ”ortodoxiei”.
[73] Alexandr Dughin, Евразийство и многополярность - абсолютные императивы будущего (Eurasia și multipolaritatea reprezintă
imperativele absolute ale viitorului), http://evrazia.org/article/1969.
[74] Alexandr Dughin, Eurasianismul și multipolaritatea, niște imperative absolte ale viitorului (Евразийство и многополярность - абсолютные
императивы будущего, Iran.ru, 26.04.12, sau Evrzaia.org, http://evrazia.org/article/1969.
[75] Mareev P.L., Regiunea gesotrategică a Eurasiei și centrele geopolitice de la înc. sec. XXI. Punctele geopolitice și interacțiunea Rusiei, Chinei,
Iranului și a Indiei, Raport analitic al Centrului evaluărilor și previziunilor strategice. CSEF.ru, p.10.
[76] Termenul științific de strategie (franceză-strategie, în italiană-strategia, etc), este un cuvânt grec, pe care nu l-a utilizat nici un grec; el
contextual se revendică de la cuvântul bizantin strategos (șef militar), care nu include și conotațiile contemporane ale termenului(...)-
”Стратегия: Логика войны и мира” // The Strategy: Logic of War and Peace”, Russkiy Fond Sodeystvia Obrazovaniy i Nauki, Moskva, 2012,
p.333.
[77]http://www.mgimo.ru/news/international_contacts/document182811.phtml?ac=show&page=0&gallery=182810#gallery18281.
[78] Nicolae Edward Luttwak s-a născut în or. Arad, România.
[79] За чертой стратегического противостояния. Интервью с Эдвардом Люттваком, 07.11.2016,
http://rethinkingrussia.ru/2016/11/beyond-the-confrontation/.
[80] Trump acknowledges Russia role in U.S. election hacking: aide, By Toni Clarke and Dustin Volz, Jan 9, 2017,
http://www.reuters.com/article/us-usa-russia-cyber-idUSKBN14S0O6?utm.
[81] Kissinger H., World Order, Penguin Press. New York, 2014. 420 p.
[82] Joseph S. Nye, The danger of a weak Europe (Pericolul Europei slabe, jan 6, 2016, http://www.project-
syndicate.org/commentary/danger-of-a-week-europe-by-joseph-s--nye-2016-01/russian.
[83] Keohane R.O., Nye J.S. (J.).: p. IX–XXIX.
[84] Mihail Yuriev, om știință și important om de afaceri rus, fost politician al formațiunii ”Yabloko”(de opoziție), trăiește și-și
desfășoară activitatea în Statele Unite, refuză să investească în Rusia și consideră că menținerea investițiilor sale exclusiv în
SUA îi asigură stabilitate și siguranță.
[85] Юрьев М., «Третья Империя. Россия, которая должна быть»:, Лимбус Пресс, ООО «Издательство К. Тублина»; СПб.; 2007.
[86]
Idem, p.258.
[87] Ibidem, p.259.
[88] Ed by Zalmay Khalilzad, Ian O. Lesser, Sources of Conflict in the 21st Century. Regional Futures and U.S. Strategy, Rand,
1998.
[89] Chapter two. Zalmay Khalilzad, David Shlapak with Ann Flanagan, Overview of the Future Securuty Environment, In:
Sources of Conflict in the 21st Century.
[90] Ed by Zalmay Khalilzad, Ian O. Lesser, Sources of Conflict in the 21st Century. Regional Futures and U.S. Strategy, Rand,
1998.
[91] Octavian SERGENTU, Chestiunea RUSĂ, Argonaut&Dokia, Cluj Napoca, 2013.
[92] Newsweek.com.
[93] Issues '98: The Candidate's Briefing Book. Edited by Stuart M. Butler and Kim R. Holmes. Heritage
Foundation, 1998, р. 364.
[94] Lampton, David M., May, Gregory C., A Big Power Agenda for East Asia: America, China, and Japan,The Nixon Center,
2000.
[95] Chestiunea Irakului a ieșit din atenție.
[96] What Is to Be Undone? A Russia Policy Agenda FOR THE New Administration. The Nixon Center, February 2001, р. 3, 7.
[97] Rice, Condoleezza. Compaign 2000: Promoting the National Interests. — Foreign Affairs. January/February 2001.
[98] Ibidem.
[99] Ibidem.
[100] Hugh De Santis, Mutualism: An American Strategy for the Next Century, Strategic Forum, No162, May 1999.
[101] Ibidem.
[102] Lee Hamilton, Changes in American Foreign Policy Over the Past 30 Years, Institute for the Study of Diplomacy, November
18, 1998.
[103] R. Craig Nation and Michael McFaul, THE UNITED STATES AND RUSSIA INTO THE 21ST CENTURY.Strategic Studies
Institute. October 1, 1997, р. 49.
[104] Strategic Assessment 1997. Flashpoints and Force Structure. Wash., NDU, 1997.
[105] Chapter 1.Context, Strategic Assessment 1997. Flashpoints and Force Structure. Wash., NDU, 1997.
[106] Strategic Assessment 1998. Engaging Power for Peace. Wash., NDU, March 1998.
[107] John W. Parker, Russia’s Revival: Ambitions, Limitations, and Opportunities for the United States, Institute for National
Strategic Studies, Strategic Perspectives, No. 3, Series Editor: Phillip C. Saunders, National Defense University Press,
Washington, D.C., January 2011.
[108] Ibidem.
[109] Ibidem, p.9. -“Medvedev Speech to Envoys Notes ‘Paradigm Shift in International Relations,’” Russian Federation President
Web site, July 12, 2010, CEP20100713009001.
[110] Ibidem, p.13.
[111] Ibidem, p.14
[112] John W. Parker, Putin’s Syrian Gambit: Sharper Elbows, Bigger Footprint, Stickier Wicket, Strategic Perspectives, No. 25,
Institute for National Strategic Studies,Series Editor: Denise Natali, National Defense University Press, Washington, D.C., July
2017.
[113] Edited by Michael Mandelbaum. The New Russian Foreign Policy. COUNCIL ON FOREIGN RELATIONS, NY, 1998.
[114] Council on Foreign Relations, The Unraveling of the Balkans Peace Agreements-Contingency Planning Memorandum No.
32, November 08, 2017, https://www.cfr.org/report/unraveling-balkans-peace-agreements.
.
[115] „Shape, Steer, and Sustain: A US Strategy for the New Global Economic Order”, Executive Editors: Mr. Frederick Kempe, Dr.
Alexander V. Mirtchev; Editor-in-Chief: Mr. Barry Pavel; Managing Editor-Dr. Daniel Chiu, June 2016.
[116] Editorial Director: Drew Dickson, 2015 ANNUAL REPORT, Atlantic Council, p.13.
[117] Alina Polyakova, Markos Kounalakis, Antonis Klapsis, Luigi Sergio Germani, Jacopo Iacoboni, Francisco de Borja Lasheras,
and Nicolás de Pedro „THE KREMLIN’S TROJAN HORSES 2.0”: Russian Influence in Greece,Italy, and Spain, November 2017,
Atlantic Council, EURASIA CENTER.
[118] STRATFOR founder George Friedman: 'Be ready for war', Armin Rosen:http://www.businessinsider.com/stratfor-founder-
george-friedman-be-ready-for-war-2016-3.
[119]
Iordachescu Ionut, Analiză Stratfor: România este vulnerabilă în fața Moscovei. Prezența Rusiei în Marea Neagră
îngrijorează Bucureștiul, 10 mai, 2014, http://www.dcnews.ro/analiza-stratfor-romania-este-vulnerabila-in-fa-a-moscovei-prezen-
a-rusiei-in-marea-neagra-ingrijoreaza-bucure-tiul_443019.html apud http://www.stratfor.com/ sample/analysis.romania-reacts-
ucrainian-crisis.
[120] Ibidem.
[121] George Friedman, 2018: A Year of Tenuous Stability, 2017 Geopolitical Futures, www.geopoliticalfutures.com.
[122] EDITED BY TORREY TAUSSIG, ”Restoring equilibrium: U.S. policy options for countering and engaging Russia: Brookings
Interview”, - Sergey Aleksashenko,Pavel Baev,Michael O’Hanlon, Steven Pifer, Alina Polyakova, Angela Stent, Strobe Talbott,
Thomas Wright, interview by BRUCE JONES, Washington, Brookings.edu.
[123] Ed. By T. V. Paul, James J. Wirtz and Michail Fortmann, Balance of Power. Theory and Practice in the 21st Century,
Stanford: Stanford University Press, 2004.
[124] Op. cit., p. 293.
[125] Zhiqun Z, US-China relations in the 21st Century. Power transition and Peace. – London and New York: Routledge, 2006.
[126] Ibidem.
[127] Збигнев Бжезинский, «Если китайцы выступят против Америки, они проиграют», 5 января 2017,
https://lenta.ru/articles/2017/01/04/good_old_zbigniew/.
[128] Китай считает своим главным партнёром США, Россия ― Китай, 12-01-2017, http://www.epochtimes.ru/kitaj-
schitaet-svoim-glavnym-partnyorom-ssha-rossiya-kitaj-99034795/?utm.
[129] Ed. by David Held and Mathias Koenig-Archibugi, American Power in the Twenty-First Century, Polity Press, USA, 2004.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu