Atunci când ne pronunțăm asupra termenului de globalizare ar fi bine să ne analizăm și să ne întrebăm, aidoma lui Samuel Huntington când își pune întrebarea referitoare la identitatea națională sau umană: „cine suntem”? O întrebare care revendică unitatea și diversitatea națională și globală: una complexă și sensibilă. Prin ce se exprimă primordialismul ontologic al culturilor sau diversitatea culturală? Care sunt formele culturii? Ce misiune poartă statul, națiunea sau naționalismul? Dar comunitățile religioase și cele lingvistice?
Bătălia pentru globalizare și alterglobalizare (revendicată de adepții instituirii multipolarității din Rusia și China sau cei a „războiaelor culturale” din Occident). Rolul antiglobalismului este unul ideologic și se încadrează în acele detașamente de protest care sunt avansate în prima linie și care au misiunea să descurajeze dictatul globalizării controlate.
În fapt, „problemele planetare reprezintă” piatra de încercare „pentru politica actuală” .
Un lucru este cert: globalizarea îi unifică pe oameni într-o „umanitate” unică și nu elimină deosebirile dintre oameni și nici dintre diferitele comunități umane. Este naiv să se considere că odată cu dezvoltarea tehnologiilor și răspândirea noilor surse de comunicare în masă deosebirile dintre oameni pot să dispară. Dispariția deosebirilor ar fi produs la o dispariție a însăși societății ca sistem de organizare complexă și a interacțiunii scopurilor, valorilor și intereselor umane. Filosoful Greciei antice Aristotel a formulat un aforism înțelept că statul nu apare în cadrul unor oameni identici. Aceasta semnifică că dacă toți oamenii sunt aceeași atunci dispare acel scop special, specific al statului, care constă în aceea că toți oamenii trebuie să se adapteze la fel în cadrul unor cerințe, alteori să fie limitați, altădată să fie reglementate scopurile și aspirațiile indivizilor umani, ca întregul sistem să acționeze pentru acel bine comun. O viziune identică se doreșete a fi proiectată și asupra comunității globale. Fiecare stat și fiecare cultură contribuie și-și aduce aportul său special în cadrul dezvoltării mondială. În consecință, comunitatea mondială se dezvoltă, realizând o întreagă bogăție culturală și un potențial uman. Aceasta reprezintă o funcție pozitivă de distribuire a culturilor și a societăților în diverse tipuri. Unificarea și lichidarea acestei diversități ar însemna sărăcirea ființării umane, iar toate semnele multicolore de pe harta lumii s-ar rezuma la o singură culoare, ar fi descurajate aspirațiile de cunoaștere și de valorificare ale omului și s-ar institui o „încremenire în proiectul Terreii”.
Termenul de globalizare a devenit exterm de popular în zilele noastre, iar o mare parte dintre cercetători il atribuie politologului american N.Fergusson (anul 1985). Unii cercetători consideră că în fapt proiectul „globalizării” a fost proclamat în anul 1965 prin enunțarea „planificării globale”, care presupunea integrarea Europei și a Americii de Nord în „parteneriatul Nord-Atlantic” și care urma să conecteze mai apoi și Europa Estică, inclusiv URSS-ul, și America Latină .
Unul dintre cei mai remarcabili teoriticieni ai globalizării, A.Toffler, a propus concepția filosofică a edificării societății tehnocratice. Spre exemplu: - teoria convergenței (fondatori: John Kenneth Galbraith, W.W. Rostow), care a fost sprijinită de Clubul de la Roma formează triada politică: capitalismul (teza) –socialismul (antiteza) – postindustrialismul (sinteza). În Uniunea Sovietică această teorie a fost oficial crticată, dar, ca urmare a influenței academicianului A.Saharov și a altor desidenți sovietici, care constituiau axa perestroicei, până la urmă a fost acceaptată;
– Teoria modernizării (cu ale sale lecturi „inovaționale” din a doua jumătate a sec. XX) propune o triadă sociologică atunci când este abordată evoluția societăților: tradițională (teza) - a tranziției (în cadrul revoluției tehnico-științifice [antiteze]) – rațională (sinteza) .
Adepții teoriei care revendică globalistica ca știință consideră că istoria ei este una multilaterală, ierarhică și foarte mult legată de filosofie. Numai că această relație este evidentă mai mult în afara frontierelor SUA. Organizația „Filosofii îngrijorați pentru pace” este privită ca fiind acea unitate științifică care a dezvoltat sfera globalisticii, mai ales în cadrul acțiuniunilor științifice internaționale. Se consideră că globalistica a parcurs trei etape. Prima etapă a fost în anul 1960 când comunitatea mondială a inaugurat, în mod serios, studiul consecințelor pe care le poate provoca globalizarea. Cea de-a doua etapă a continuat din anii 1970 până în anii 1980, iar globalistica s-a dezvoltat atât în Occident, cât și-n Uniunea Sovietică. A treia etapă cuprinde cei douăzeci de ani, care s-a scurs după colapsul Uniunii Sovietice, când au apărut domenii mult mai complexe în cadrul globalisticii . Pe de altă parte, constată etnologii, dezvoltarea globalizării și a regionalizării se concretizează și datorită proceselor de integrare și dezintegrare a factorilor interetnici .
Importanța geoetnopoliticii în actualitate este arătată în analiza aspectelor geostrategice ale relațiilor internaționale, pe care le-a formulat Z.Brzezinski. Anume în abordările sale geoetnopolitice ilustrul politolog american explică apariția dominației globale a Statelor Unite ale Americii și de ce aceasta trebuie să posede și să utilizeze studiile de geografie politică și de etnologie .
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu