Napocanews.ro/ IONUȚ ȚENE: Octavian Sergentu – ÎnGerul nostru

Pe poetul basarabean şi expertul în geopolitică Octavian Sergentu l-am cunoscut la mijlocul anilor 90, când a descălecat la Cluj să studieze Ştiinţele Politice la UBB, după o licenţă în Litere în Chişinău. Spirit comunicativ, inteligenţă ascuţită şi cu un nobil patriotism, cu doruri româneşti răsăritene, poetul Octavian Sergentu s-a impus în mediile literare şi boemei clujene. Aşa că nu mare mi-a fost mirarea când mi-a dăruit noul său volum de versuri: “ÎnGerul nostru”, Casa de Editură Dokia. Placheta se deschide cu o prefaţă a prozatorului Constantin Zărnescu, în care se auto-interoghează: “Milenarist, în sensul terorii şi presiunii cronologiei evenimentelor, tânărul Octavian Sergentu structurează o crudă, ironică şi aspră viziune nu autoreferenţială, cât transmodernă, paradoxală şi…europocentrică”. Pe prozatorul clujean îl completează în postfaţa de pe coperta patru poetul Ion Cristofor: “Cu surpriză, descoperim că este un sensibil autor de poezie. Cerebral, sentimental cu măsură, tânărul poet priveşte lumea cu un ochi proaspăt, netocit de convenţii”. Mi-a făcut plăcere lectura aspră a versurilor lui Octavian Sergentu în care se creionează metafora unei lumi încremenite “înGerul” istoriei. Fosta ocupaţie a URSS şi-a pus amprenta pe spiritul basarabean, cu frisoane de reci siberii, ce îngheaţa dorinţa de libertate. Lumea se transformă sub ochii poetici ai lui Sergentu într-o imensă lacrimă picurată din ochii suferinzi ai Fecioarei Maria prăbuşită la picioarele Crucii Golgotei. Poetul este influenţat de simboliştii români, dar reuşeşte cu discreţie să abordeze aventuri lingvistice post-moderne şi puseuri avangardiste ale generaţiei poetice milenariste de la Cluj. E o discretă spovedanie pentru invinşii unei istorii de gheaţă a românilor perioadei comuniste. Citim la poet un dor pietros de eliberare în trecutul imemorial, liber de constrângeri ideologice şi adumbrit de credinţă şi libertate: “Să revii în viaţa de altădată!…/Şi îngerii plâng pentru tine, tată,/ Ţi-au dat aripile, să vrei în paradis,/Când lacrima lor cădea pe faţă”. Poetul e înfrigurat de singurătate aşteptând o femeie şi o idilă ce parcă nu mai soseşte: “stau singur şi citesc din femeia expresivă/îmi ţin în palme faţa ca să nu sărute/pagina-acolo unde nu se mai termină”. Lui Octavian Sergentu timpul poetic pare fără ieşire, tocmai în asta constă dramatismul versurilor şi originalitatea lor: “a venit o noapte/şi s-a aşezat drept pe lacrimi/pentru că era prea târziu/pentru compasiune/s-a înecat în ele (înec)” Pe poetul Octavian Sergentu îl putem include în generaţia poeţilor milenarişti străfulgeraţi de aşteptarea tensionată a Judecăţii de Apoi ce-l face să lăcrimeze cu versuri de un real talent şlefuit, care amintesc elegiile unor poeţi ca Marius Ţion sau Adrian Mihai Bumb. Ionuţ Ţene Napocanews.ro 16 November 2011

Europe, the International System and a Generational Shift Read more: Europe, the International System and a Generational Shift

O analiză excepțională cu privire la sistemul internațional realizată de conducătorul celei mai prestigioase instituții americane de expertiză geopolitică și geostrategie -Fundația STRATFOR, By George Friedman Change in the international system comes in large and small doses, but fundamental patterns generally stay consistent. From 1500 to 1991, for example, European global hegemony constituted the world’s operating principle. Within this overarching framework, however, the international system regularly reshuffles the deck in demoting and promoting powers, fragmenting some and empowering others, and so on. Sometimes this happens because of war, and sometimes because of economic and political forces. While the basic structure of the world stays intact, the precise way it works changes. The fundamental patterns of European domination held for 500 years. That epoch of history ended in 1991, when the Soviet Union — the last of the great European empires — collapsed with global consequences. In China, Tiananmen Square defined China for a generation. China would continue its process of economic development, but the Chinese Communist Party would remain the dominant force. Japan experienced an economic crisis that ended its period of rapid growth and made the world’s second-largest economy far less dynamic than before. And in 1993, the Maastricht Treaty came into force, creating the contemporary European Union and holding open the possibility of a so-called United States of Europe that could counterbalance the United States of America. The Post-European Age All these developments happened in the unstable period after the European Age and before … well, something else. What specifically, we’re not quite sure. For the past 20 years, the world has been reshaping itself. Since 1991, then, the countries of the world have been feeling out the edges of the new system. The past two decades have been an interregnum of sorts, a period of evolution from the rule of the old to the rule of the new. Four things had to happen before the new era could truly begin. First, the Americans had to learn the difference between extreme power (which they had and still have) and omnipotence (which they do not have). The wars in the Islamic world have more than amply driven this distinction home. Second, Russian power needed to rebound from its post-Soviet low to something more representative of Russia’s strength. That occurred in August 2008 with the Russo-Georgian war, which re-established Moscow as the core of the broader region. Third, China — which has linked its economic, political and military future to a global system it does not control — had to face a readjustment. This has yet to happen, but likely will be triggered by the fourth event: Europe’s institutions — which were created to function under the rules of the previous epoch — must be rationalized with a world in which the Americans no longer are suppressing European nationalism. With the benefit of hindsight, we know that the 2008 financial crisis initiated the last two events. The first result of the financial crisis was the deep penetration of the state into those financial markets not already under state influence or control. The bailouts, particularly in the United States, created a situation in which decisions by political leaders and central banks had markedly more significance to the financial status of the country than the operation of the market. This was not unprecedented in the United States; the municipal bond crisis of the 1970s, the Third World debt crisis and the savings and loan crisis had similar consequences. The financial crisis, and the resultant economic crisis, hurt the United States, but its regime remained intact even while uneasiness about the elite grew. But the financial crisis had its greatest impact in Europe, where it is triggering a generational shift. Since 1991, the idea of an integrated Europe has been a driving force of the global economy. As mentioned, it also has been presented as an implicit alternative to the United States as the global center of gravity. Collectively, Europe’s economy was slightly larger than the U.S. economy. If mobilized, that inherent power made Europe a match for the United States. In the foreign policy arena, the Europeans prided themselves on a different approach to international affairs than the Americans used. This was based on a concept known as “soft power” — which relied on political and economic, as opposed to military, tools — an analog to the manner in which it saw itself managing the European Union. And Europe was a major consumer of goods, particularly Chinese goods. (It imported more of the latter than the United States did.) Taken together, Europe’s strengths and successes would allow it to redefine the international system — and the assumption for the past generation was that it was successful. In the context of the ongoing European financial crisis, the issue is not simply whether the euro survives or whether Brussels regulators oversee aspects of the Italian economy. The fundamental issue is whether the core concepts of the European Union remain intact. It is obvious that the European Union that existed in 2007 is not the one that exists today. Its formal structure appears the same, but it does not function the same. The issues confronting it are radically different. Moreover, relations among the EU nations have a completely different dynamic. The question of what the European Union might become has been replaced by the question of whether it can survive. Some think of this as a temporary aberration. We see it as a permanent change in Europe, one with global consequences. The European Union emerged with the goal of creating a system of interdependency in which war in Europe was impossible. Given European history, this was an extraordinarily ambitious project, as war and Europe have gone hand in hand. The idea was that with Germany intimately linked to France, the possibility of significant European conflict could be managed. Underpinning this idea was the concept that the problem of Europe was the problem of nationalism. Unless Europe’s nationalisms were tamed, war would break out. The Yugoslav wars after the collapse of Communism comprised the sum of Europe’s fears. But there could be no question of simply abolishing nationalism in Europe. National identity was as deeply embedded in Europe as elsewhere, and historical differences were compounded by historical resentments, particularly those aimed toward Germany. The real solution to European wars was the creation of a European nation, but that was simply impossible. The European Union tried to solve the problem by retaining both national identity and national regimes. Simultaneously, a broader European identity was conceived based on a set of principles, and above all, on the idea of a single European economy binding together disparate nations. The reasoning was that if the European Union provided the foundation for European prosperity, then the continued existence of nations in Europe would not challenge the European Union. Perhaps, over time, this would see a decline of particular nationalisms in favor of a European identity. This assumed that prosperity would cause national identity and tensions to subside. If that were true, then it would work. But there is more to Europe politically speaking than an enhanced trading area, and the economics of Europe are hardly homogeneous. Germany and the Periphery The German economy was designed to be export-based. Its industrial plant outstrips domestic consumption; it must therefore export to prosper. A free trade zone built around the world’s second-largest exporter by definition will create tremendous pressures on emerging economies seeking to grow through their own exports. The European free trade zone thus systematically undermined the ability of the European periphery to develop because of the presence of an export-dependent economy that both penetrated linked economies and prevented their development. Between 1991 and 2008, all of this was buried under extraordinary prosperity. The first crisis revealed the underlying fault line, however. The U.S. subprime crisis happened to trigger it, but any financial crisis would have revealed the fault line. It was not a crisis about the euro, nor was it even a crisis about economics. It was actually a crisis about nationalism. Europe’s elites had crafted and committed themselves to the idea of a European Union. The elite of Europe, deeply tied to a European financial system as a principle, were Europeanists in their soul. When the crisis came, their core belief was that the crisis was a technical matter that the elite could handle within the EU framework. Deals were made, structures were imagined and tranches were measured. Yet the crisis did not go away. The German-Greek interplay was not the essence of the problem but the poster child. For the Germans, the Greeks were irresponsible profligates. For the Greeks, the Germans had used the EU free trade and monetary system to tilt the European economy in their favor, garnering huge gains in the previous generation and doing everything possible to hold on to them in a time of trouble. For the Germans, the Greeks created a sovereign debt crisis. For the Greeks, the sovereign debt crisis was the result of German-dictated trade and monetary rules. The Germans were bitter that they would have to bail out the Greeks. The Greeks were bitter that they would have to suffer austerity. From the German point of view, the Greeks lied when they borrowed money. From the Greek point of view, if they lied it was with the conscious collaboration of German and other bankers who made money from making loans regardless of whether they were repaid. The endless litany is not the point. The point is that these are two sovereign nations with fundamentally different interests. The elites in both nations are trying to create a solution within the confines of the current system. Both nations’ publics are dubious about bearing the burden. The Germans have little patience for paying Greek debts. The Greeks have little interest in shouldering austerity to satisfy German voters. On one level, there is collaboration under way — problem solving. On another level, there is distrust of the elites’ attempts to solve problems and suspicion that it will be the elites’ problems and not their own that will be addressed. But the problem is bigger than Greco-German disputes. This system was created in a world in which European politics had been declared in abeyance. Germany was occupied. The Americans provided security and inter-European fighting was not allowed. Now, the Americans are gone, the Germans are back and European international politics are bubbling up to the surface. In short, the European project is failing at precisely the point that it had been attempting to solve — nationalism. The ability of leaders to make deals depends on authority that is slipping away. The public has not yet clearly defined the alternatives, but that process is under way. It is similar to what is happening in the United States with one definitive exception: In the United States, the tension between mass and elite does not threaten to disintegrate the republic. In Europe, it does. Europe will spend the next generation sorting through this. Whether it can do so remains to be seen — though I doubt it. We know the tensions between nations and between elites and the public will redefine how Europe works. Even if things do not get any worse, the situation already has been transformed beyond what anyone would have imagined in 2007. Far from emerging as a unified force, the question will be how divided Europe will become. STRATFOR(http://www.stratfor.com/weekly/20111107-europe-international-system-and-generational-shift?utm_source=freelist-f&utm_medium=email&utm_campaign=20111108&utm_term=gweekly&utm_content=readmore&elq=6547e87d828b45e482911c3f7ed44b81)

Pompiliu Manea și calea cifrată de cunoaștere a lumii

O constantă a modului de gândire românesc actual este comparaţia. Încercând să evaluăm etapele istorice, proximitatea relațională și tipajul etno-comportamental ne diferim sentinței divine ca formatorii unor noi perspective civilizaționale. Există persoane care iubesc viața comunității împărtășindu-ne valorile și tradițiile naționale închegate în efigiile umanismului, dar, care ne educă să tindem spre o cunoaștere personală a ”imaginarului” civilizațional și deductibil. Clujeanul care a traversat ”capătul lumii” și a radiografiat harta etnografică și diversitatea culturală a mapamondului este profesorul clujean Pompiliu Manea. Fiecare zi a călătoriei a reprezentat un nou început, o altă poveste, un alt decor, încât sensurile cunoașterii proprii se împletesc cu sensurile tărâmurilor în care a poposit ”conchistadorul” clujean. Înainte să plece în marea aventură, domnul profesor mi-a mărturisit că are să exploreze lumea,- nu mi-a venit să cred și, totuși, m-ai apoi am început să lecturez răvașele sale scrise pentru ziarul ”Făclia”. M-au emoționat. Când a revenit înapoi în Cluj mi-a relatat cum arată lumea, extremitățile mapamondului și cele mai frumoase clădiri din acest mileniu. Era entuziasmat și bucuros, pentru că în 138 de zile a realizat peste 7000 de fotografii şi 56 ore de film. Săptămâna precedentă profesorul Pompiliu Manea și-a lansat cartea ”Peregrin pe cinci continente”, o carte scrisă cu mult suflet, din inimă, în care respiră un dor față țară, întrucât are ”la bază însemnări zilnice şi o minuţioasă documentare”, dacă este să-l cităm pe prefațatorul cărții Ioan Barbu. Cartea reprezintă un almanah de călătorie, din care rezultă: reportajul și fila de jurnal, acestea fiind combinate cu însemnările geografice. Cartea ”Peregrin pe cinci continente” este încărcată cu un număr mare de fotografii- 700- ce sunt cuprinse în paginile sale. Scriitorul vâlcean Ioan Barbu. scrie că structural opera profesorului Pompiliu Manea reprezintă un ghid de informaţii şi conduită pentru oricare călător care se încumetă să plece ca să străbată lumea. ”Peregrin pe cinci continente” reprezintă o carte care exprimă cultura istorică a celor cinci continente, unde descoperi cele mai exponențiale muzee și comunități ale lumii. ”Peregrin pe cinci continente este o carte-ghid facilă oricărui român curajos și curios să devină un explorator al planetei Pământ. Prin asimilarea etapizată a cărții poți iniția un dialog imaginar cu acele locuri îndepărtate, în care putem să staționăm și să fim alături de miracolele naturale din alte civilizaţii, să le trăim alături și aidoma autorului-călător.

”PEREGRIN PE CINCI CONTINENTE”, o carte de Pompiliu MANEA

La 28 octombrie 2011, la ora 13, în Sala „I. Muşlea”, Biblioteca Centrală Universitară „Lucian Blaga” a găzduit un eveniment de excepție și anume lansarea cărții ”Pelegrin pe cinci continente “, semnată de profesorul universitar clujean Pompiliu Manea, apărută la editura MediaMira, Cluj-Napoca, 2011. Holul bibliotecii a găzduit o expoziție de fotografii care a adus în prim plan cele mai memorabile clipe din călătoria ”din jurul pământului” efectuată de profesorul Pompiliu Manea. La eveniment și-au dat întrevedere cele mai de seamă personalități clujene reprezentând Academia, Universitatea, Biserica, instituțiile administrației locale, patronat, societate civilă, care s-au arătat interesați să afle mai multe despre expediția profesorului clujean care a traversat ”capătul lumii”. Moderatorul evenimentului a fost scriitorul Cornel Udrea care a sintetizat itinerariul lucrării, compuse din 700 de pagini, cu o inestimabilă zestre relevată în arta fotografică și conținutul incitant al călătorii în jurul lumii, pe care l-a realizat autorul. În context, redactorul șef adjunct al ziarului ”Făclia” Michaela Bocu și-a exprimat satisfacția pentru parteneriatul dintre autor și ziar, inclusiv pe parcursul călătoriei, și că în perioada celor de cinci luni de călătorie a autorului redacţia ziarului a fost singura din Cluj care a avut asentimentul să publice reportajele, paginile de jurnal şi fotografiile trimise de pe vas din diferite colţuri ale lumi. Directorul primului cotidian liber “Curierul de Vâlcea“, care a apărut începând din 22 decembrie 1989, Ioan Barbu a calificat lucrarea autorului ca pe un semn de generozitate faţă de noi. În cadrul manifestării au fost proectate a două filme realizate de Pompiliu Manea în timpul călătoriei sale, iar mezzosoprana Lavinia Bocu a prezentat și susținut un recital din repertoriul muzicii culte, care a fost primit cu multă căldură. Profesorul Pompiliu Manea nu este doar primul român care a făcut înconjurul lumii, ci și profesorul care ne oferă un model de înțelepciune.

Există o guvernare mondială? ”Supercorporația”!

Există oare o guvernare mondială? Cât de dependentă este economia mondială de corporațiile transnaționale și cum se exprimă capitalismul global în actualitate- sunt întrebări care îi determină pe cercetători să investigheze ”noua ordine globală” ca o realitate desprinsă din conspirologia psiho-socială. Prin urmare, ca să modeleze tipajul sistemului corporativ, specialiștii Universității din Zurich au prelucrat un imens depozit de date, care reflectă relația de proprietate între cele mai mari corporații, scrie New Scientist. Elvețienii au efectuat o analiză matematică a relațiilor pe care le au 43 de mii de corporații transnaționale și au ajuns la o concluzie alarmantă: lumea este cârmuită de o gigantică ”supercorporație”. Anume aceasta ”ține funiile” economiei mondiale. Cercetările precedente au reliefat că estimativ un mic grup de companii și bănci dețin cea mai mare parte din ”turta economică” mondială, din care celorlalți le rămân doar fărâmiturile. Numai că respectivele cercetări au scăpat din vedere legăturile indirecte ale Corporațiilor Transnaționale cu companiile fiică și cu companiile afiliate acestora. "Realitatea este atât de complicată, în contextul în care noi am fost obligați să evităm dogmele, fie că acestea erau teoria conspirației say teoria pieței libere, - a explicat caracterul obiectiv al cercetării autorul acesteia Dr. James B. Glattfelder, - Analiza noastră se bazează pe date reale”. Selectând 37 milioane de companii și investitori din lumea întreagă, prezentate în baza de date Orbis С din anul 2007, echipa de cercetători de la Zurich a filtrat și prelucrat datele a 43 060 de companii ce aparțin corporațiilor transnaționale și a reușit să determine activele comune ale acestora. Analiștii au identificat un nucleu din 1 318 de companii, legăturile dintre acestea pot fi calificate ca bazate pe o interdependență sangvinică. În fiecare din cele 1 318 de companii au fost identificate realții strânse legate unele de altele, prin două sau mai multe companii. Veniturile oficiale ale acestor corprații depășesc puțin de 20% din profitul operațional mondial, dar prin firmele lor satelit acestea în fapt dețin majoritatea companiilor mondiale, care activează în sectorul economiei ”reale”. Așa dar, prin acest mod, în foarfecele monștrilor corporativi este concentrat 60% din veniturile mondiale. Mai mult de atât, cercetătorii au determinat că majoritatea lănțișoarelor financiare se îndreaptă spre o ”superenclavă” constituită din 147 de companii. Activele acestora se întrepătrund între ele, în fapt constituie o proprietate comun, ceea ce asigură acestui conglomerat economic un control asupra 40% din bogăția corporativă globală. Majoritatea din acești ”titani” sunt institute financiare. În topul primilor zece lideri au intrat: 1. Barclays plc 2. Capital Group Companies Inc 3. FMR Corporation 4. AXA 5. State Street Corporation 6. JP Morgan Chase & Co 7. Legal & General Group plc 8. Vanguard Group Inc 9. UBS AG 10. Merrill Lynch & Co Inc Cercetătorii menționează că protestele împotriva capitalismului global care se desfășoară sub lozinca ”Să ocupăm Wall Street-ul” constituie o replică la adresa ascenciunii Corporațiilor TransNaționale. Deci nu este un mit, desprins dintr-o carte sau film fantastic, "Supercorporația” există!

Era o vreme când saşii din Siebenburgen, cum i se mai spune Transilvaniei (adică regiunea celor şapte cetăţi: Braşov , Bistriţa, Sebeş, Sibiu , Sighişoara, Mediaş şi Cluj), treceau Carpaţii pentru schimburi comerciale şi ajungeau şi în zona Drăgăşanilor, de unde cumpărau vin. Ofereau la schimb articole de meşteşugărie, pe care saşii le produceau de o calitate recunoscută în toată Europa. Oltenii din Drăgăşani au găsit repede o modalitate să-i păcălească pe negustorii saşi. Cu ospitalitatea caracteristică, ei îi invitau în case, le dădeau să mănânce, apoi le serveau vinul cel mai tare pe care-l aveau. Cum saşii nu erau obişnuiţi cu băutura (ei erau obişnuiţi cu munca), se “ameţeau” repede, iar când începeau negocierile pentru preţul produselor, erau aproape beţi şi nu mai reuşeau să vândă la preţ bun. Pe când cumpărau vinul, oltenii le dădeau să guste şi din ăla şi din ăla şi din ăla… şi imediat negustorii saşi se “pileau” la loc. Când încărcau vinul târguit, pe lângă faptul că era cumpărat la un preţ mult peste cel normal, vinul bun era înlocuit cu cel mai rău zaibăr şi tulburel. Când au ajuns în “cele 7 cetăţi”, adică în Transilvania, Burgermeisterul (adică primarul) şi-a dat seama că negustorii saşi au fost păcăliţi: au vândut ieftin produse de calitate şi au cumpărat scump vin prost. I-a întrebat cum au decurs negocierile şi şi-a dat seama de strategia oltenilor: îi îmbătau pe saşi apoi negociau cum vroiau ei. În anul următor au pornit din nou negustorii saşi spre podgoria Drăgăşani pentru a face schimb de produse şi pentru a aduce vin în Transilvania. Şi, la fel ca şi anul precedent, negustorii au fost ospătaţi şi au băut cot la cot cu oltenii, din vinul cel mai tare. Apoi, când abia se mai ţineau pe picioare, au început să negocieze şi să facă afaceri. Oltenii îşi frecau mâinile că iară i-au păcălit pe saşi. Pe când saşii îşi arătau produsele şi oltenii vinul, dintre negustorii transilvăneni s-a ridicat unul, căruia toţi îi făceau loc: “Das ist der Schmecker”, au spus ei, adică “cel care gustă”. Toţi îl respectau şi nici unul nu-i ieşea din vorbă. Dintre toţi el era singurul care nu a pus strop de băutură în gură. El a fixat preţul de vânzare a produselor meşteşugăreşti, el a gustat vinul şi a fixat preţul de cumpărare şi a vegheat ca vinul de calitate să fie încărcat în căruţe. Astfel saşii, numai după ce au adus cu ei un Der Schmecker, au putu face un comerţ cinstit cu oltenii. Aceasta este originea adevărată a cuvântului “şmecher”, chiar dacă acum înseamnă altceva. AUTOR: De la Lume Adunate

MIHAI EMINESCU: Rusia pretinde retrocedarea Basarabiei

În sfârşit vedem limpede. Generaul Ignatieff a propus guvernului nostru retrocedarea Basarabiei în schimbul a nu ştiu căror petice de pământ de preste Dunăre. România este singurul stat care azi e în primejdie de a fi desmembrată de chiar aliatul ei, după ce au încheiat o convenţie, prin care i se garantează integritatea teritoriului. România vede zburând ca leava în vânt asigurările unei convenţii, a cărei iscălituri sunt încă umede şi e care a încheiat-o c-o împărăţie mare pe a cărei cuvânt se credea în drept să se întemeieze. Şi ce zice Austria la aceasta? Austria, pentru care gurile Dunarii sunt o condiţie de existenţă mai mut decât pentru noi? După cât auzim, ea nu are nimic de zis, dacă i se asigurează neutralitatea întregei Dunări de jos. Dar cum să se asigure acestă neutralitate ? Printr-un tratat? ridicol! Tratările se scriu astăzi, pentru ca sa fie calcate a doua zi. Dar cu ce drept pretinde Rusia bucata noastră de Basarabie, pe care am căpătat-o înapoi, drept din dreptul nostru şi pământ din pământul nostru? Pe cuvantul cum că onoarea Rusiei cere ca să se ia o bucată din Româia. Va să zică, onoarea Rusiei cere ca sa se ia o bucată din România, şi aceiaşi onoare ne cere respectarea convenţiei iscălită de ieri. Ciudată onoare într-adevăr! Şi pe ce se-ntemeiază acest "point d'honneur"? Fost-au Basarabia cucerită cu sabia?Nu. prin tratatul de bucureşti de la 1812 s-a făcut această cestiune, nu ca preţ al păcii, căci Turcia n-avea nevoie de pace, ci tocmai Rusia. Napoleon era asupra intrarii în Rusia şi trupele ruseşti se-ntorceau în marş forţat, în ruptul capului, luând faţa pământului românesc pe talpile or. Cine i-a văzut întorcându-se, căzând pe drumurile ţârii de osteneală, nu putea zice că aceasta era o armie învingătoare, nici nu utea crede că peste curând succesele acelei armii aveau a-i câştiga o provincie Se ştie că diplomaţia engleză împreună cu vânzarea beiului grec Moruzi a fost cauza cesiunii Bsarabiei. Anglia e pedepsită abia astăzi. Şi când Moldova au căpătat îndărăt o parte din pământul, ce pe nedrept i se luase, atunci s-a stins onoarea Rusiei şi acea onoare cere ca să se ia îndărăt de la noi, ceea ce pe nedrept ni se luase? Căci prin ce păcătuise ţările româneşti Rusiei ? Nu le-au hranit într-atâtea rânduri oştile, nu erau ţările noastre adăpostul lor, doveditu-ne-am vreodată duşmani ai ei? Într-adevăr nu găsim cuvinte pentru a califica această pretenţiune, necum împlinirea ei. Oare puterea cea mai mare a Rusiei i-ar da dreptul de a-si bate joc de lume de noi, de ea însăşi? Pe câtă vreme presa ruseasca comitea necuviinţa - căci altfel n-o putem numi - de a vorbi despre reluarea Basarabiei, pe atata vreme am ignorat glasul unei prese, care stiam prea bine că n-are nici o insemnatate si este libera a se ocupa in mod platonic de toate cestiunile, pe cari le permite politia a fi discutate, fara de a-i creşte cuiva prin aceasta peri albi. Dar astăzi nu mai este presa ruseasca care vorbeste, ci guvernul, care acolo este tot. Astfel dar am pierdut 15000 de oameni şi cateva zeci de milioane cheltuiti de rasboi, am ajutat pe "mandatarul Europei" în îndeplinirea sacrei sale misiuni, şi la urmă tot noi să fim în pagubă, tot noi să plătim răsboiul Rusiei cu pierderea unei provincii? Până acum noi am refuzat orice schimb, ne astupăm urechile la orice propunere de schimb în această privinţă. Drepturile noastre asupra întregii Basarabii sunt prea vechi şi prea bine întemeiate, oentru a ni se vorbi cu umbră de cuvânt de onoarea Rusiei angajată prin tratatul de Paris. Basarabia întreagă a fost a noastră, pe când Rusia nici nu se megieşa cu noi, Basarabia întreagă ni se cuvine, căci e pământ drept al nostru şi cucerit cu plugul, apărat cu arma a fost de la începutul veacului al patrusprezecelea încă şi până în veacul al nouăsrezecelea. Mandatarul Europei vine să mântuie opoarele creştine de sub jugul turcesc şi incepe prin a-şi anexa o parte a unui pământ, stăpânit de creştini, în care nu+i vorba de jug turcesc? Ciudată mântuire întradevar. Cuvântul nostru este : De buna voie niciodată, cu sila şi mai puţin. Într-unul din numerii trecuţi am înregistrat sgomotul că în Bsarabia s-ar fi luat deja măsuri administrative din partea Rusiei, care trec dincolo de marginile convenţiei încheiate. Cerem lămurire guvernului. Conventia nu trebuie să rămâie literă moartă şi orice trecere peste ea trebuie respinsa in orice moment. Nu e permis nimanui a fi stăpân în casa noastră, decât în marginile în care noi îi dăm ospeţie. Dacă naţia românească ar fi silită să piardă o luptă, va pierde-o , dar nimeni, fie acela oricine, să n-aibă dreptul a zice c-am suferit cu supunere orice masura i-a trecut prin minte sa ne impună. Dar toate acestea sunt consideraţiuni făcute faţă cu o eventualitate asupra căreia staruim a fi îndoială. Oricât de muţi oameni răi s-ar gasi în această ţară, nu se găseeşte nici unul, care ar cuteza să pue numele său sub o învoială, prin care am fi lipsiţi de o parte din vatra stramoşilor noştri. Guvernul rusesc a putut să facă o încercare ; a trebuit însă sa se încredinţeze că în zadar a făcut-o . Mai departe nu va merge! Noi nu pretindem, chiar nu cerem nimic de la puternicul nostru aliatş atât insă şi numai atât. Voim să păstrăm bune relaţiuni cu vecinii. Ei bine! Rusia nu se va face niciodată de o faptă, care ar fi pentru dânsa o vecinică pată în ochii lumiiş ea nu va lua ce noi nu voim sa dam. Chestiunea retrocedarii Basarabiei cu încetul ajunge a fi o chestiune de existenţă pentru poporul român. Puternicul împărat Alexandru II staruieşte să câştige cu orice preţ stăpânirea asupra acestei părţi din cea mai preţioasă parte a vetrei noastre strămoşeşti. Înţelegem pe deplin această staruinţă, deoarece, la urma urmelor, pentru interesele sale morale şi materiale, orice stat face tot ce-i sta prin putinţă : Rusia este o împărăţie mare şi puternică, iar noi suntem o ţară mică şi slabă: daca dar ţarul Alexandru II este hotarât a lua Basarabia în stapânirea sa, pentru noi Basarabia este perdută. Dar dacă ne dăm bine seamă, nici nu e vorba să perdem sau să păstrăm Basarabia : vorba e cum o vom pierde ori cum o vom păstra. Nenorocirea cea mare ce ni se poate întâmpla, nu este că vom perde şi rămăşiţa unei preţioase provincii perdute; putem chiar mai mult decâ atâta, încrederea în trăinicia poporului român. În viaţa sa îndelungată, niciodată poporul român nu a fost la înălţimea la care se află astăzi când cinci milioane de români sunt uniţi într-un singur stat. Mihai Viteazul a isbutit să împreune sub stăpânirea sa trei tări şi să pregătească întemeierea unui stat român mai puternic; a fost însă destul ca Mihai Viteazul să moară pentru ca planul urzit de dânsul să se prăbuşească. Statul român de astăzi a trecut însă prin mai multe sguduituri şi rămâne statornic, fiindcă are două temelii : conştiinţa românilor şi încrederea marilor naţiuni europene. Dacă vom câştiga de trei ori atât pământ pe cât avem şi vom perde aceste temelii, statul român, fie el oricât de întins, va devenii o creaţiune trecătoare; iar dacă ne vom păstra temeliile de existenţă socială, Rusia ne poate lua ce-i place si perderile ne vor fi trecătoare. Astăzi e dar timpul ca să întărim atât în români, cât si în popoarele mari ale apusului, credinţa în trăinicia poporului român. Rusia voieşte ca să ia Basarabia cu orice preţ; noi nu primim nici un preţ. Primind un preţ, am vinde; şi noi nu vindem nimic! Guvernul rusesc însuşi a pus cestiunea astfel, încât românii sunt datori a rămânea până la sfârşit consecvenţi moţiunior votate de către corpurile legiuitoare : nu dăm nimic şi nu primim nimic.