3. Tipologia eurasianismului în Asia

În condițiile în care lumea se globalizează și domină procesele de regionalizare, se cere, în actualitate, să fie efectuată o analiză a dezvoltării globale/regionale și să fie emise predicții cu privire la spațiul geopolitic eurasiatic. Indubitabil, una din problemele din domeniul analizei și predicției geopoltice, care trezește neclaritate și suspiciune, o reprezintă caracterul identitar al diverselor civilizații, specificul fiecărei regiuni care aparține continentului Eurasia. Spațiul geopolitic eurasiatic formează nouă din cele 12 civilizații: occidental-europeană, est-europeană, eurasiană, chineză, indiană, japoneză, islamică/musulmană, oceanică, budistă și nord-americană, ultima în calitate de actor global. În centrul formării spațiului geopolitic al Eurasiei se află civilizația eurasiatică și două civilizații partenere: chineză și hindusă. Majoritatea cerceătorilor ruși/eurasiști consideră că, actualmente, în calitate de bază instituțională și instrument al dezvoltării civilizației eurasiatice se exprimă Comunitatea Statelor Independente. Ei susțin că atât China, Kazahstan, Kârgâzstan, Turkmenistan și Uzbekistan participă în cadrul Organizației de Cooperare de la Șanghay (alături de China), iar India are statutul de observator. Prin urmare, Organizația de la Șanghay unifică sub cupola sa trei civilizații din spațiul eurasiatic, care au au niște indicatori geoeconomici extrem de impunători. În prezent, datorită acestei percepții sunt evaluate capabilitățile Organizația de la Șanghay și rolul unui nucleu pe care ar urma să-l exercite în viitoarea construcție al spațiului Eurasiatic. În acest context, sunt examinate formele organizaționale: de la cele externe, care întrunesc acordurile economice și militare, organizațiile internaționale, până la cele interne, instrumentul care trebuie să asigure dezvoltarea spațiului eurasiatic. Dum cum afirmă eurasianiștii, dezvoltarea trebuie să se producă în mod firesc și să aibă un caracter natural, iar poziția fiecărui actor, implicat în procesul de formare a construcției geopolitice eurasiatice, în care se află o civilizație concretă, trebuie să fie determinantă pe parcursul fiecărei etape de dezvoltare. Analiza retrospectivă a dezvoltării civilizațiilor din perioada anilor 1970–2000 ne redă calitatea proceselor comulative și referențiale, problemele care au influențat formarea spațiului geopolitic din Eurasia în secolul XXI . Variana Federației Ruse și a Kazastanului. Eurasianiștii consideră că țările din CSI (dar și Serbia, Mongolia, etc.) trebuie să se integreze conform terminologiei lui Nursultan Nazarbaev în” Uniunea Eurasiatică” (într-un” stat-continent”, în Statul Eurasiatic) care ar avea o economie comună, artere de transport comune, cu un sistem colectiv de securitate și un sistem comun a organelor de reprezentare. Există trei viziuni eurasianice: 1. Eurasianismul Moderat (Moderate)-” extinderea frontiereleor ruse ărin includerea în componența Rusiei-Eurasiei numai a Ucrainei și Bielorusiei, adică aici remarcă un” eurasianism Slav (Slavic); 2. Eurasianismul Extrem (Extreme)- extinderea frontierelor rusești până la frontierele fostei URSS, ceea ce se poate numi ca fiind” eurasianismul Sovietic (Soviet) . 3. Eurasianismul Utopic (Utopie)- este un proiect fantasmogoric al geopoliticianului Alexandr Dughin , care avansa scenariul formării unei uniuni statale a Rusiei Eurasiatice, care începând din anul 2006 până-n anul 2014 urma să cuprindă nu doar statele din CSI, ci și Albania, Macedonia, Mongolia, Serbia, Muntenegru, dar în baza unor angajamente speciale trebuia să includă ca membri asociați și Bulgaria, Ungaria, Grecia, Israelul, Libanul, Republica Popular Democratică a Coreiei, Polonia, Siria, Slovacia, țările Baltice, România, Turcia, Croația, Cehia și Coreea de Sud . În alt context, eurasianismul fiind critică față de ortodoxia liberal-capitalistă, iar inițial liderii eurasiști au receptat cu anumită prudență viziunea lui Anatol Ciubais legată de” Imperiul liberal” , unul din liderul curentului geopolitic al geoeconimiei rusești, potrivit căreia Rusia prin intermediul expansiunii economice poate și trebuie să-și restabilească influența în spațiul postsovietic, mai târziu au salutat și îmbrățișat această opțiune și au desemnat proiectul de reclădire a imperiului rus ca fiind unul din patrimoniul” liberal-eurasiatic” . Nemulțumirile Kazahstanului față de viziunea eurasianianismului rusesc Dar care sunt pretențiile și nemulțumirile a unuia din fondatorii Uniunii Eurasiatice? Nemulțumirile și pretențiile legate de Uniunea Eurasiatică și Uniunea vamală, expuse de președintele Kazahstanului Nursultan Nazarbaev sunt: - Inițiativele politicienilor ruși pot să pună Kazahstanul nu numai într-o dependență economică, dar și în una politică; - Din partea Rusiei decurge o activitate concretă de restabilire a Uniunii Sovietice; suveranitatea Kazahstanului poate să devină extrem de amenințată; – Kazahstanul de multe ori își reglementează mai multe legi din cadrul Uniunii vamale după ce se pune în acord cu Rusia; dacă nu va fi format o nouă, mult mai strânsă uniune, atunci, indubitabil, aceasta va culmina cu pierderea independenței de către stat; - Rusia desfășoară o poltică planificată și quantificată de edificare a unei uniuni analogice URSS-ului. Dacă o astfel de uniune va fi creată, atunci idependența noastră economică va fi pusă sub semnul întrebării; - O integrare profundă cu Rusia provoacă probleme economice serioase; - Inițiativa dată conduce către o fuzionare cu Rusia; - ”integrarea economică” ne conduce către neocolonialism; - Independența economică și politică sunt strâns legate una de alta: o dependență economică se transformă în mod automat într-o dependență politică, și aceste relații se construiesc între niște țări care dispun de mprimi diferite și de alți parametri: - Integrarea cu Rusia va culmina prin înghițirea Kazahstanului; - Aderarea la Uniunea Eurasiatică trebuie să decurgă în mod natural, și dacă Rusia va renunța la nostalgia după supremația sovietică și va fi dispusă să coopereze în mod egal, acesta va deveni atractiv și pentru noile state; - Aderarea Republicii Kazahstan la Uniunea Vamală ca rezultat - prețurile pentru consumatorul de rând din Kazahstan au urcat continuu în sus; - Integrarea cu Rusia a produs un rezultatul nul; - Cele mai importante fragmente ale biznessului din Kazahstan vor fi cumpărate de marele biznes din Rusia; - Proiectele pentru bizness, propuse de Moscova, în detaliu amintesc de o reîntoarcere la URSS și la economia planificată; - Ucraina în cadrul CSI va fi împotriva oricărui tip de integrare cu Rusia; - Formarea Uniunii Eurasiatice va pune într-o situație dificilă Kazahstanul în plan internațional și în relațiile cu Occidentul: SUA, Europa și Turcia, dar și cu China; - Formarea Uniunii Eurasiatice, în care Rusia va juca rolul principal, reprezintă singura cale de supravețuire a Rusiei și a elitei contemporane pe contul suveranității Kazahstanului; - Kazahstanul va pierde controlul asupra frontierelor sale externe, care vor deveni frontierele Uniunii vamale și a Uniunii Eurasiatice; - Ca rezultat a formării Uniunii vamale suferă producătorii din Kazahstan, transportatorii și multe alte sfere economice; - Formarea Uniunii Eurasiatice poate să însemne în fapt eliminarea de pe agenda zilei a aderării Kazahstanului la Organizația Mondială a Comerțului. Organizațiile integraționiste din cadrul proiectului Uniunea Eurasiatică Prezenta politică de resuscitare a comunității postsovietice se exprimă prin trei niveluri integraționiste: - Comunitatea Statelor Independente (CSI) la care participă 11 state din spațiul postsovietic, 5 state care aparțin de EvrAzEs și 3 țări integrate în Uniunea vamală). În prezent opt state postsovietice s-au înțeles asupra Zonei liberului comerț, iar Kârgâzstanul și-a propus aderarea definitivă la Uniunea vamală. Președintele Federației Ruse Vladimir Putin, acum trei ani, în perioada când avea calitatea de premier, enunța proiectul de edificare a unei uniuni alternative Uniunii Europene, preluând din concepția, experiența și tehnicile comunității europene. Un fel de coppy-paste” eurasiatic”. De la instalarea în funcția de președinte și, ulterior, ca șef de guvern Vladimir Putin a mizat să readune sub orbita Rusiei fostele periferii, republicile postsovietice. Acordul care preconizează edificarea unei Zone a liberului comerț prevede ajustarea și coordonarea spațiului postsovietic, a fost semnat la ședința CSI de la Sankt Petersburg din 8 decembrie 2011. Deocamdată Moscova nu a reușit să ajungă la un acord cu majoritatea actorilor din comunitate (Azerbaidjan, Uzbekistan și Turkmenistanul și-au luat o pauză reflexivă mai îndelungată) și nici asupra aspectelor din acord (ori conform documentului se prevede confiscarea, nu la toate mărfurile, care ar putea să circule liber și să deplaseze în interiorul zonei și să nu fie taxate).” Aceasta se referă la acele grupe de mărfuri care formează bugetele țărilor. - A explicat Putin- Pentru Rusia aceasta este reprezentată prin sursele energetice și metale, dar și prin altele” . În ultima perioada Kârgâzstanul a manifestat doleanța de-a adera la Uniunea vamală. Inițial Kârgâzstanul a lansat ideea că vrea să adere în primăvara anului 2011. Numai că pentru a adera la Uniunea vamală, Bișkek-ul trebuie să-și rezolve problemele legate de asigurarea a zecilor de mii de cetățeni kârgâzi care nu au un loc stabil de muncă, obligați să îndeletnicească cu specula, pentru că aceștia achiziționează mărfuri din China și le vând în alte țări, inclusiv în țările din Uniunea vamală (în Rusia și Kazahstan, iar în Uniunea vamală acest tip de activitate/re-exportre este interzisă), ceea ce deranjează strategia economică a Moscovei. Un alt actor din siajul geopolitic postsovietic care a manifestat intenția să adere la Uniunea vamală este Tadjikistanul. Numai că Tadjikistanul nu are frontiere comune cu Bielorusia, cu Kazahstanul și nici cu Rusia, iar subiectul aderării la organizație va deveni actual doar în contextul aderării la Uniunea vamală a Kârgâzstanului. Uniunea Vamală (UV) este constituită să avanseze o integrare după parametrii economici, iar OTSC este concepută ca o organizație ce conferă o integrare în sfera de securitate. Conform statutului OTSC, statele participante la Tratatul de securitate colectivă din 15 mai 1992 activează în strictă conformitate cu angamentale asumate de statutul ONU, de hotărârile Consiliului de Securitate al ONU și care se conduc de princiipiile recunoscute de dreptul internațional. Statele care au aderat la OTSC sunt Rusia, Armenia, Kârgâzstan, Belorusia, Kazahstan, Tadjikistan. OTSC a semnat un acord în 2010 un acord cu ONU care îi conferă rolul de participant la procesul de stabilitate și securitate regională și internațională, inclusiv calitatea de pacificator internațional. Principalul obiectiv al organizației constă în asigurarea stabilității și securității în regiunea Eurasiatică, în mod special spațiul postsovietic. În Memorandumul de sporire a eficientizării acordului de securitate colectivă din 15 mai 1992 și adaptarea acestuia la situația geopolitică contemporană se stipulează acest scop strategic. În document se spune că” statele-participante la Tratatul de securitate colectivă din 15 mai 1992, semnatare a Memorandumului, ghidându-se de scopurile și principiile statului ONU și a angajamentelor adoptate în cadrul OSCE, reconfirmă aderența sa pentru scopurile și principiile Tratatului, considerându-l un instument important de asigurare a stabilității și securității în regiune Eurasiatică (...)” EvrAzEs Comunitatea economică eurasiatică (EvrAzEs) este o organizație economică internațională, creată de Părți în scopul avansării eficiente a procesului de formre a Uniunii vamale și a Spațiului economic Unic, dar și în scopul realizării unor obiective suplimentare ce se leagă de aprofundarea integrarii în sfera economică și în cea umanitară. Acordul de instituire a EvrAzEs-ului a fost semnat la 10 octombrie la 2000 și a intrat în vigoare la 30 mai 2001 după ce a fost ratificat de toate statele-memebre. Membrii fondatori ai Comunității economice eurasiatice sunt cinci state: Belorusia, Kazahstan, Kârgâzstan, Rusia și Tadjikistan. La 25 ianuarie 2006 a fost semnat procesul verbal de aderare a Uzbekistanului la organizație, ca în octombrie 2008 Uzbekistanul să-și sisteze activitatea din organele EvrAzES. Din luna mai 2002 statutul de observatori de pe lângă EvrAzES îl dețin Ucraina și Republica Moldova, iar din ianuarie 2003 și Armenia. De același statut se bucură Comitetul interstatal al aviației (MAK), Banka Eurasiatică de Dezvoltare. În concordanță cu scopurile statutare și obiectivele Comunității și ghidându-se de principiile integrării cu mai multe viteze, Belorusia, Kazahstanul și Rusia, în anii 2007-2010, au creat Uniunea Vamală și printr-o planificare strategică adecvată vor să formeze următoarea etapă de integrare – Spațiul economic Unic al EvrAzES, la care vor adera, atunci când vor fi pregătite, mai multe state din Comunitate, se stipulează în documentele statutare ale EvrAzES. Spațiul economic unic are ca prioritate strategică adoptarea unor măsuri comune care ar asigura din perspectiva sectorului energetic luându-se în calcul securitatea energetică a statelor din EvrAzES, formarea unei piețe comune a gazelor și petrolului pentru statele din EvrAzES. Moscova consideră că acest proiect ar facilita atragerea Ucrainei într-un proces de integrare mult mai plenar și ar determina statul ucrainean să renunțe la opțiunea de aderare la UE. Conform acordului dintre Comunitatea economică eurasiatică și Guvernul Federației Ruse din 3 iulie 2002, care se referă la condițiile de ședere pe teritoriul Federației Ruse a Comitetului de Integrare a Comunității Economice Eurasiatice. Spațiul economic unic (SEU) În decembrie 2009 la summitul non-formal de la Almata președinții Belorusiei, Kazahstanului și Federației Ruse au aprobat Planul de acțiuni pentru anii 2010-2011 cu privire la formarea Spațiului economic unic al celor trei state. Acesta prevedea elaborarea și semnarea în decurs de 2 ani, până la 1 ianuarie 2012, a 20 de acorduri internaționale, care să asigure crearea SEU și să dinamizeze raporturile interstatale între statele postsovietice . Zona liberului comerț Țările din CSI au ajuns la un acord cu privire la liberul comerț. Liderii a 8 din 11 state din CSI au ajuns la un acord nou care se referă la zona liberului comerț, dezbaterile au durat estimativ 17 ani. În prima perioadă a proiectului, din lista produselor care se bucură de facilități au fost excluse metalele și sursele energetice, acestea constituind baza exportului Rusiei . Istoria zonei liberului comerț În privința creării zonei liberului comerț în cadrul CSI șefii statelor postsovietice nu au reușit să se înțeleagă încă din anul 1994. În anul 1994 a fost semnată primul acord cu privire la zona liberului comerț din statele CSI, doar că nici în Rusia, dar nici într-o serie de alte țări acordul nu a fost ratificat. Acordul a fost semnat în scopul minimalizării taxelor la exportul și importul mărfurilor, dar și în scopul reducerii costurilor la transportarea mărfurilor. În cadrul acordului existau mai multe excepții. Astfel, în majoritatea cazurilor, participanților la acord nu li se interzice introducerea” măsurile consacrate din practica internațională ce vizează reglementările statului”. În anul 1995 Republica Moldova, Armenia, Kârgâzstan și Georgia au aderat la Organziația Mondială a Comerțului, care se luptă pentru desființarea barierelor comerciale în toată lumea, nu numai în cadrul CSI. La începutul anilor 2000 discuțiile cu privire la integrarea teritoriilor spațiului postsovietic s-au stins. Rusia, Belorusia și alte state din CSI se întruneau ca să discute subiecte cu privire la cooperare, numai că viziunile de politică externă nu se mai exprimau spre o convergență, iar diversitatea a impus suspendarea proiectului zonei liberului comerț. În anul 2010 a fost elaborat un nou proiect cu privire la crearea zonei liberului comerț. Anul 2011 a produs la summitul de la Sankt-Petersburg instituirea zonei liberului comerț. Textul a fost semnat de opt state. Printre semnatarii documentului se numără Rusia, Ucraina, Belorusia, Kazahstan, Armenia, Kârgâzstan, Republica Moldova și Tadjikistan. S-au abținut Azerbaidjan, Uzbekistan, Tukmenistan. Premierul rus Vladimir Putin consideră că, mai devreme sau mai târziu, majoritatea statelor vor adera la proiect, pentru că acesta aduce beneficii economice. Conform datelor Vămii ruse, volumul comercial dintre Rusia și din alte state din CSI în luna ianuarie-august 2011 a constituit circa 79 miliarde dolari americani. În același timp, volumul de export a atins cifra de 332 miliarde de dolari americani, din care estimativ 50 miliarde de dolari au constituit livrările către CSI. Mai mult de 4 miliarde dolari a provenit din vânzările către statele din CSI a produselor petroliere şi de ţiţei, iar aproximativ 1.3 miliarde dolari din exporturile de metale feroase. Aceste industrii oferă mai mult de 10% din exporturile ruseşti în ţările CSI, după cum rezultă din statisticile ale Vămii ruse. Zona liberului comerț dintre statele din CSI are ca miză recuperarea relațiilor economice, care s-au destrămat ca urmare a URSS-ului, dar și o sporire a competitivității, inaugurarea unor noi zone de debușeu. Pe de altă parte, Turcia are un prooriu proiect geopolitic „eurasiatic” care se referă la statele turcice din Caucaz, din Caucazul rusesc și din Asia Centrală. Proiectul Uniunea Eurasiatică după Al.Dughin Geopoliticianul rus Alexandru Dughin consideră că ”Uniunea Eurasiatică reprezintă o provocare directă în adresa strategiei globale a SUA și Occidentului, pentru că formarea acesteia este necesar să fie deranjată organizarea unipolară și descurajarea proiectului de edificare a guvernului mondial. În articolul său program, care a proclamat orientarea către Uniunea Eurasiatică, președintele Putin nu oferă toate răspunsurile la întrebările tăioase, dar subliniază abordări comune. În primul rând, din articol se distinge că Uniunea Eurasiatică nu reprezintă sinonimul Comunității Economice Eurasiatice(EvrAzEs), în cadrul căreia este vorba exclusiv despre un parteneriat și edificarea Uniunii Vamale. EvrAzEs( Rusia, Kazahstan, Bielorusia, Tadjikistan, Kîrîzstan) și Uniunea vamală( Rusia, Kazahstan, Bielorusia) deja există și funcționează. Nu dublează, conform reflecțiilor autorului, nici Organizația Tratatului de Securitate Colectivă( Rusia, Kazahstan, Bielorusia, Tadjikistan, Kîrgîzstan, Armenia). Este vorba doar despre o integrare economică într-un singur spațiu strategic și despre apariția unei noi organizare politică supernațională în spațiul CSI, adică un fel de Confederație Eurasiatică ca un omolog direct al Uniunii Europene). Uniunea Eurasiatică, ca valoare intrisecă, reprezintă o provocare directă adresată SUA și Occidentului ab integrum și pentru strategia lor globală. Occidentului în lumea multipolară i se rezervă un rol însemnat, dar nu decisiv”. Despre un alt moment important din filosofia politică eurasiatică, conform geopoliticianului rus, îl constituie reorganizarea în întregime a echilibrului puterii de pe continentul eurasiatic. Dughin consideră că Rusia se află pe un loc central în spațiul geopolitic al continentului, iar ”Dialogul eurasiatic” trebuie imaginat ca o colecție de axe, care sunt legate de Moscova. Acestea ar arăta în felul următor: - axa sud-occidentală-Ankara-Moscova; - axa sudică – Teheran-Moscova; - axa sud- estică (1) – Islamabad-Moscova; - axa sud-estică (2) – New Delhi-Moscova; - axa orientală – Phenian-Moscova. Lumea multipolatră, Uniunea eurasiatică și eurasismul într-un larg înțeles sunt strâns legate, ne spune Dughin. Iar din acest considerent eurasismul și multipolaritatea sunt imperativele absolute ale viitorului . ”Ca să fie contracarată dictatura sistemului atlantist, să fie apărată identitatea propriei culturi și să ne asigurăm securitatea națională în sens larg, ca și condițiile de supravețuire a națiunii, Rusia nu va putea să se lupte de una singură. Ea are nevoie să se determine în privința potențialilor aliați și parteneri, pentru care trebuie să fie folosită eficient analiza geopolitică” . Colapsul „socialismului real” și problemele grave care s-au relevat, contradicțiile, trecerea la relațiile de piață și democrația pluralistă, implozia URSS-ului și multiplele consecințe, sfârșitul războiului rece între Est și Vest, toate procesele care s-au relevat în lumea contemporană au stabilit o nouă agendă internațională și a inclus niște modificări esențiale în condițiile în care actorii politici își propuneau să-și realizeze interesele pe politica nternațională. Actualmente statele și regiunile au fost transparentizate –de la frontiere, la sporirea fluxului de idei, capital, mărfuri, tehnologii și oameni. Tradițional, tipologia relațiiilor –bi sau multilaterale- dintre state sunt completate de altele noi, care activează în diverse domenii: transport, economie și finanțe, informație și cultură, știință și educație, etc. Prăbușirea URSS-ului a eliberat pe piața internațională alte state asiatice și a umbrit contextul geopolitic care se releva în Orient, inclusiv în Regiunea Asia Pacific. În ultimele etape ale războiului rece ele se aflau în zona de „testare a forțelor” între principalii actori politici. În anii 1960 – 1970‑în acest mod se prezenta Orientul Mijlociu și IndoChina, iar în anii 198o „brâul instabilității” s-a configurat pe porțiunea Yemen până în Afganistan. Pe măsură ce una din părțile confruntării globale slăbea sporea rolul geopolitic a altor centre de putere regională, în general care aparțineau arealului Asia și Nordului Africii. S-au alăturat lângă unul din geojucătorii independenți precum este China state ca India, Iran, Irak și Arabia Saudită. În lumea islamică de la mijlocul anilor 1980 s-au cristalizat o conturare de asupra (meta) mișcării radicale statale, tipologic care amintește de internaționala revoluționar-comunistă. Apariția în Orient a câtorva centre de putere au constituit un factor care a indus slăbirea semnificației geopolitice a regiunii Marelui Orient în calitate de mega-regiune omogenizată și unitară. Un alt factor l-a constituit rolul internațional diminuat al Rusiei, care având o poziționare centrală pe continentul euraisatic, trebuia să confere sens construcțiilor de state, care sunt amplasate pe perimetrul sudic a frontierelor sale. Din contra, Rusia a mizat pe dezvoltarea și exploatarea de conflicte artificiale în fostul spațiu sovietic, ceea ce au prezentat-o ca fiind o amenințare și nicidecum o creatoare de civilizație. Cel de-al treilea factor constă în opoziția care s-a constituit între Occident și Orient și în aplicarea dihotomiei Nord-Sud, care se leagă de diferențele care există la nivelul economic și de dezvoltare socială între regiuni. În felul acesta, ca rezultat al evoluției Orientului în noul mileniu putem constata că s-a deteriorat rolul geopolitic specific, că s-a destrămat în mai multe arealuri cu țări lider, care au propriile scopuri și programe acționale. Republicii Asiei de Mijloc de altădată, actualmente Asiei Centrale nu manifestau tendințe de separare din componența Uniunii Sovietice, nici la sfârșitul anilor 1980, când pentru independență se luptau state ca Lituania, Letonia, Estonia, Georgia, Moldova, nici când Ucraina și-a votat în cadrul unui plebiscit independența. Statele asiatice și-au obținut independența fără să aspire la un asemenea ideal, atunci când s-a prăbușit ordinea sovietică. La începuturi părea neclar pe ce bază va fi construită statalitatea în această regiune și dacă elitele locale (sovietice) vor reuși să-și mențină/ conserveze puterea sau vor fi schimbate de noi forțe politice. Nu exista o claritate dacă regimurile de aici vor rămâne laice și cum se vor orienta în politica externă. După două decenii și ceva nu există nici o îndoială că țările din Asia Centrală au remediat cu succes problema creării unei noi identități statele. Toate cele cinci state din Asia Centrală contabilizează independența statală pe care au obținut-o în anul 1991 și toți au stabilit Ziua Independenței ca fiind principala sărbătoare națională. În fiecare țară din regiune au apărut eroi naționali și unarativ istoric propriu. Fostele republici sovietice și-au proclamat limbile naționale ca limbi de stat. Astăzi limba rusă nu mai este prioritară și obligatorie în statele din Asia Centrală. Statele asiatice consideră că apartenența la imperiul sovietic sau a celuia rusesc a constituit o perioadă în care au existat ca niște colonii și în anul 1991 s-au eliberat de sub chingile aspre imperiale. Obținând statutul de state independente, statele din Asia Centrală, excluzând aici Kârgâzstanul, au votat în permanență aceleași persoane. Numai în Kârgâzstan a existat un transfer de putere de la un președinte la altul, chiar dacă adeseori nu într-un mod pașnic. În prezent majoritatea regimurilor sunt secularizate, chiar dacă amenințarea islamismului radical este una foarte serioasă, în special pentru Uzbekistan și Tadjikistan. În Kazahstan și Kârgâzstan islamul radical nu este de actualitate, ori aceste popoare au fost în trecut popoare sedentare. Pentru toate statele din Asia Centrală, mai ales a statelor care au o frontieră comună cu Afganistanul, perspectiva unei eventuale evacuări militare a SUA din statul afgan se arată ca una alarmantă, pentru că regiunea ar putea să fie destabilizată și că această destabilizare și amenințarea islamului radical extremist, dar și amenințarea teroristă ar putea plana și asupra respectivelor state. Prima organizație care a încercat să pună bazele unei cooperări post-imperiale sovietice a fost Comunitatea Statelor Independente. CSI, o organizație post-imperială? Comunitatea Statelor Independente (CSI, în rusă: Содружество Независимых Государств, СНГ - Sodrujestvo Nezavisimîh Gosudarstv) este o alianță formată din 11 din cele 15 foste republici ale Uniunii Sovietice, excepțiile fiind cele trei țări baltice: Estonia, Letonia și Lituania, precum și Georgia. Crearea CSI a declanșat procesul de destrămare a Uniunii Sovietice. Comunitatea Statelor Independente (CSI) a fost înființată la 8 decembrie 1991, de către liderii Republicii Belarus, Federației Ruse și Ucrainei, care au semnat Acordul privind înființarea acesteia. Două săptămâni mai târziu, pe 21 decembrie, 1991 la Alma-Ata, liderii a unsprezece state suverane (cu excepția statelor baltice și a Georgiei, care a devenit membru al CSI în 1993) au semnat Protocolul la Acord în care au subliniat că Republica Azerbaidjan, Republica Armenia, Republica Belarus, Republica Kazahstan, Republica Kârgâzstan, Republica Moldova, Federația Rusă, Tadjikistan, Turkmenistan, Uzbekistan și Ucraina pe bază de drepturi egale înființeaza Comunitatea Statelor Independente. Cei 11 membri fondatori ai CSI sunt: Armenia, Azerbaidjan, Belarus, Kazahstan, Kârgâzstan, Republica Moldova, Rusia, Tadjikistan, Turkmenistan, Ucraina și Uzbekistan. În decembrie 1993 s-a alăturat și Georgia, în circumstanțe controversate, în urma unui război civil în care trupele rusești au intervenit de partea guvernului lui Șevardnadze. În urma evenimentelor din august 2008, când trupele rusești au intervenit din nou în Georgia, pentru susținerea regimurilor separatiste sud-osetine și abhaze, parlamentul georgian a votat la unanimitate retragerea Georgiei din CSI, pe data de 14 august 2008. Georgia, Ucraina, Azerbaidjan și Republica Moldova au fondat GUAM în 1997, ca o organizație care încearcă să împiedice influența rusească în fostele republici sovietice. În 1999, Uzbekistanul a aderat la organizație, însă pe 5 mai 2005, a anunțat președinția în exercițiu (la acel moment moldoveană) că se retrage din organizație. CSI împreună cu China și SUA dețin 80% din rezervele de cărbuni ale planetei. CSI se înscrie între cele mai mari producătoare de cărbuni din lume, deținând totodată, între 1/3 și 2/3 din rezervele mondiale certe și probabile, din care 90% sunt localizate în partea asiatică. Producția a crescut de la 66 milioane de tone în 1940 la 260 de milioane tone în 1950, pentru ca în anul 1991 să atingă 700 de milioane de tone (70% cărbune superior), urmând apoi o ușoară scădere (650 de milioane tone în 1992, circa 500 de milioane de tone în 1996 și circa 443 de milioane de tone în 2000), dar menținându-se ca al treilea producător mondial. La 18 august 2008, Comitetul Executiv al CSI a primit o notă de la Ministerul de Externe al Georgiei prin care se anunță că aceasta se retrage din Comunitatea Statelor Independente. La 18 august 2009 Georgia oficial a încetat să mai fie membru al organizației. Pe 22 ianuarie 1993, la Minsk, la Summit-ul CSI a fost adoptat Statutul Comunității. Acesta nu a fost semnat de către Ucraina și Turkmenistan, care, astfel, de jure, nu sunt state - membre ale CSI, dar pot fi considerate numai ca state- fondatoare și state - participante ale Comunității. Turkmenistan la summit-ul CSI din Kazan (26 august 2005) a anunțat că va participa la Comunitate ca membru asociat ‘. În conformitate cu Statutul CSI obiectivele Comunității sunt următoarele: cooperarea în domeniile politic, economic, ecologic, umanitar, cultural și de altă natură; dezvoltarea globală și echilibrată în domeniul economic și social a statelor membre în cadrul unui spațiu economic comun, cooperarea între state și integrare; asigurarea drepturilor și a libertăților fundamentale, în conformitate cu principiile general recunoscute și normele dreptului internațional și a documentelor OSCE; cooperarea între statele membre pentru menținerea păcii și securității internaționale, punerea în aplicare a unor măsuri eficiente de reducere a înnarmărilor și a cheltuielilor în domeniul militar, de eliminare a armelor nucleare și a altor arme de distrugere în masă, realizarea dezarmării generale și complete; asistența pentru cetățenii statelor membre în comunicarea liberă, stabilirea contactelor și circulația în cadrul Comunității; asistența juridică reciprocă și cooperarea în alte domenii ale relațiilor juridice; soluționarea pașnică a diferendelor și conflictelor între națiunile Comunității. În prezent CSI reprezintă o formă de cooperare între statele independente egale în drepturi, considerată de către comunitatea internațională ca o organizație regională interstatală. Caracteristicile sale distinctive sunt organizarea de interacțiune în aproape toate sferele de comunicare interstatală, asigurarea flexibilității mecanismelor și formatelor de cooperare colectivă. Flexibilitatea mecanismului organizației interstatale și interguvernamentale permite să se ia în considerare diferite grade de pregătire a țărilor pentru integrare și permite fiecăruia să participe la procesele de integrare în măsura și în direcțiile care corespund intereselor lor naționale. Adunarea Interparlamentara (AIP), desfășoară consultări interparlamentare, discută problemele de cooperare în cadrul Comunității, dezvoltă propuneri comune în sfera activității parlamentelor naționale. AIP a CSI a fost fondată și funcționează pe baza Acordului privind Adunarea Interparlamentară a CSI din 27.03.1992, și pe baza Convenției privind Adunarea Interparlamentară CSI din 26.05.1995. În activitatea AIP CSI participă parlamentele din Armenia, Azerbaidjan, Bielorusia, Kazahstan, Kârghâstan, Moldova, Federația Rusă, Tadjikistan și Ucraina. Noile state independente s-au menținut ca actori internaționali consolidându-și anumite componente instituționale și forma de organizare statală. Noile generații care schimbă actul politic, social și economic nu au o experiență de viață sovietică. Fostele relații economice, politice, militare, umane, culturale s-au deteriorat, iar acestea au fost modificate cu altele noi, ilustrate de realitățile postimperiale. Astăzi, în locul fostei Uniuni Sovietice s-au format trei noi regiuni: 1. Noua Europă Estică : Ucraina, Bielorusia și Republica Moldova. 2. Caucazul de Sud: Armenia, Azerbaidjan, Georgia. 3. Asia Centrală: Cazahstan, Tadjikistan, Uzbekistan, Turkmenistan, Kârgâzstan. Imperiul nu mai există și nici nu poate fi (re)creat într-o nouă formulă. Configurația geopolitică actuală cât și destructurarea bipolarității, dar și lipsirea pârghiilor de influență în Europa de Est și în țările baltice trebuie să fie examinate încă din perioada întâlnirii de la Malta, din luna decembrie din anul 1989, când liderul sovietic Mihail Gorbaciov a acceptat abordarea liderului american George Busch, care a insistat ca noua agenda internațională să includă trei direcții prioritare, conform lui S.Talbot: ”1. Gorbaciov să-și restructureze propria societate; 2. să le ofere sateliților să-și aibă propria cale; 3. să evacueze armatele sovietice de pretutindeni” . Rezultatele întâlnirii de la Malta l-au determinat pe fostul viceministru al afacerilor externe din URSS A.Besmertnâh să concluzioneze: ”Dacă nu era Malta, atunci Uniunea Sovietică nu ar fi cedat atât de lejer controlul său asupra Europei de Est și din țările baltice” . Ca urmare a cedării pozițiilor geostrategice din Europa Centrală și din Est, dar mai ales în spațiul postsovietic, când apar noi state independente, Rusia își revizuiește strategiile sale. Rusia aștepta ca Malta (1989) să fie o altă Yaltă (1945) când au fost împărțite sferele de putere și reclamă de nenumărate ori că este nevoie de o nouă redistribuire a sferelor de putere. Uneori provoacă probleme pe care încearcă să le dezbată în contextul noilor realități geopolitice. Occidentul evită subiectul legat de o nouă împărțire geopolitice a lumii . Ulterior, Kremlinul aplică strategia compensațiilor – ”Unde e deliverables?”- atunci când este chemat să se pronunțe în probleme globale. O strategie pe termen scurt și mediu. Prin urmare vorbim de o abordare geopolitică care reclamă comercializării relațiilor internaționale. Moscova aștepta din partea Occidentului ca să adopte la rândul său pași care s-ar fi încadrat în logica retragerilor sau a cedărilor, dacă acestea cedări și retrageri, ori compromis ar fi indicat exclusiv Rusiei. Occidentul era văzut ca un datornic care nu și-a achitat plata pentru pentru retragerea bazelor rusești din Cuba și Vietnam, pentru bazele americane din Asia Centrală, pentru dialogul Rusiei cu NATO, pentru toate cazurile de cooperare, pe care Kremlinul le examina ca fiind niște cedări în cadrul relațiilor lumea occidentală. Kremlinul și-a formulat o proprie filosofie comercială în cadrul relațiilor Rusiei cu Occidentul, pe care a exprimat-o de nenumărate ori președintele rus Vladimir Putin: ”Noi am lichidat bazele din Cuba și Vietnam. Și ce am obținut?” Logica comercializării relațiilor Rusiei cu Occidentul a devenit dominantă și în rândul politicienilor și experților ruși. ”Cooperarea (cu Occidentul - L.Ș.) trebuie să fie nu necondiționată și să se întemeieze...pe niște înțelegeri clare, bazate pe concesionări reciproce.Spre exemplu, Rusia poate să înăsprească poziția în problema iraniană, să activeze niște eforturi comune în Afganistan, să nu livreze felurite tipuri de arme în anumite țări, dar trebuie să obținem un răspuns în această chestiune, ce obținem în schimb? Dacă nu vor să se înțeleagă cu Moscova...este necesar să adoptăm niște aspre măsuri de preîntâmpinare. Numai așa putem restabili reputația de partener dem și consecvent”, - propunea Alexandr Lukin . Politologul rus Lilia Șevțova se întreabă: ”de ce Occidentul trebuie să plătească Rusiei ceea ce îi trebuie Rusiei? O conceptualizare interesantă pentru afacerea comercială!” .

2. 2. Geopolitica regiunii Asia

Regiunea geografică Marele Orient (care include Asia Pacific) dispune de o evidentă mixtură la sud, pentru că anume în raioanele de sud ale continentului euriatic și teritoriilor adiacente acestuia peninsulare și insulare - de la sud-vest, sud și sud est- în care sunt concentrate o mare parte din populație, se află leagănele civilizației orientale și se află cel mai mare număr de stat, inclusiv state foarte mari ca Indonezia, India, Egipt (în Orientul Mijlociu), etc. La estul regiunii se află China, Japonia și statele coreene și constituie un centru de presiune demografică și de influență politică și economică care cu o zonă naturală-climaterică moderată. Clima maritimă impune niște condiții climaterice foarte aspre doar într-un spațiu infim în care locuiesc oamenii din aceste state. „Brâul nordic” al Orientului cuprinde Mongolia, Kazahstanul, parțial Kârgâzstanul și apoi se „mută” mai larg înspre sud, pe un areal muntos și de pustiu-către alte state din Asia Centrală, Afganistan, parțial Pakistan, Iran, statele din Caucaz, Turcia. Dacă ne raportăm la regiunea extină „Marele Orient”, care include nu doar Orientul Mijlociu, ci toată Asia până la Orientul Extrem atunci trebuie să constatăm că anume aici s-au dezvoltat și s-au răspândit cel mai mult cele trei religii mondiale – creștinismul, islamul și buddismul. Acestea în corespondență cu sistemele religios-filosofice formează arealurile islamice, hindo-buddist și buddisto-confucianist, care se împart în câteva complexe cultural-civilizaționale – arab, ianian, turcic, hindo-musulman, hindusm tibetan-buddist, theravado-buddist, sino-confucianist, japonez, indonezian, malazian, etc. Orientul se distinde de Occident, aici bisericile creștine au un rol periferic, excluzând Filippinele și Coreea. Regiunea Asia Pacific se împarte în câteva subregiuni: Prima subregiune este Asia Vestică care include Turcia, Iranul și Afganistanul. Aceste țări cupind un pol extins care se leagă de strâmtorile din Marea Neagră ce separă Europa de Asia (o parte din Turcia se află în Europa) până la insulele Hindush și partea orientală a muntoasă a Iranului, care servește ca frontieră pentru „India istorică”. Asia Vestică se carcaterizează printr-un amestec de frontiere și o diversitate pe segmentele țărilor din regiune. Turcia, Iran și Afganistan dispun de caracteristici istorico-geografice și etnoculturale foarte complicate. Într-un anumit fel, pe aceste state le unește contextul geografic și o asemănare natural-ecologică, împletiturile istorice a căilor de dezvoltare, dar și apartenența la lumea islamică. Subregiunea este foarte populată. Turcia și Iranul conform indicatorilor economici sunt apropiate una de alta. Afganistanul este o țară săracă, conform indicatorilor mondiali (se numărăr printre statele cele mai sărace), rămasă în urmă, măcinată de războaie. O altă subregiune care include opt state postsovietice este Caucazul și Asia Centrală. Geografic, subregiunea aparține mijlocului ca extensie a arealului continental, iar în raport cu alte subregiuni ea se află în partea de nord a Eurasiei. Trei republici din Caucaz –Georgia, Armenia și Azerbaidjan –se autoidentifică (aidoma Turciei și Israelului) ca făcând parte din Europa și participă în activitățile organizațiile europene. Geopoliticianul Vladmir Papva insistă pe conceptul „Eurasia Centrală”, ghidându-se de opiniile geopoliticianului rus Lev Gumilev, regiune care ar include europa de Sud-Est, Caucazul și Asia centrală . În clasificările internaționale statele din nu doar din caucaz, ci din Asia Centrală figurează în cadrul Europei. Cu toate acestea, caracteristicile le indică ca făcând parte din Asia și Orient. Subregiunea care include Caucazul și Asia Centrală este cea mai puțin populată și datorită Kazahstanului care are un teritoriu mare această subregiune poate fi comparată cu altele. Subregiunea posedă de un indicator slab în privința densității populației, de trei ori mai mic ca cel mondial. Kazahstanul are 49 oameni pe metru pătrat. Țările din Asia de Sud formează o altă subregiune, care reprezintă un sistem compact și omegen. Aceasta se datoraeză în special faptului că cele trei state –Pakistanul, India și Bangladeshul- constituiau, până acum jumătate de secol, o structură politică unitară și existau în India colonială. Unitatea fizico-geografică, natural-climaterică și unitatea culturală este destructurată de contradicțiile religioase. În cadrul subregiunii se desfășoară cea mai importantă linie civilizațională, dintr-o perspectivă geopolitică, cea lumii hindo-buddiste și a lumii islamice. India reprezintă centrul subregiunii, care are frontieră cu restul de organizări statale, în afară de cele enunțate anterior, și care sunt două state insulare Sri Lanca și Maldive și două state montane –Nepal și Bhutan. Asia de Sud reprezintă una dintre cele mai populate subregiuni a Orientului, în care locuiesc o cincime din populația mondială. Subregiunea reprezintă un areal cu densitate mare, estimativ 300 mln deoameni pe km pătrat, care depășește de șase ori indicatorul mondial, dar și cu cel mai mic venit per suflet- 450 dolari. În contrast, subregiunea Asia Estică este mult mai diversificată în plan natural și geografic. Numai, ca și în cazul Asiei de Sud, aici se observă o asemănare cultural-civilizațională cu un centru dominant – China. În plan global, subregiunea se află pe locul trei ca teritoriu și pe locul întâi ca fenomen demografic. Subregiunea depășește pe celelalte subregiuni la capitolul demografie - 11,8 mln km pătrați în comparație cu 3,1 mln Asia Vestică, 3,7 mln în Asia de Sud Vest, 4,2 mln în Caucaz și Asia Centrală, 4,5 mln în Asia de Sud, tot atâta în Asia de Sud Est. Pe lângă China (în parametrii săi statistica internațională include Taiwanul) în subregiune intră Mongolia, două state coreene și Japonia. Dacă centrul teritorial al arealului examinat este „mutat” către nprd, atunci el demografic este atras de sud, de țărmurile din Oceanul Pacific ale continentului eurasiatic, prin brâul său peninsular și insular. Demografic, subregiunea este un lider incontestabil în lume. Aici este concentrată a patra parte din locuitorii planetei- 122 persoane pe kilometru pătrat. Pe cel mai important arhipelag al Asiei este amplasată Japonia, una dintre statele cele mai bogate și mai dezvoltate din lume. La răspântia sec. XX-XX-lea, grație Japoniei venitul nominal per persoană din subregiune era de două ori mare decât cel mediu mondial, iar ponderea subregiunii în acdrul producției globale era de 20%. Ultima subregiune este Asia de Sud Est și include nouă state, care sunt plasate pe peninsula Indo-China, include și Myanmar și insulele și arhipelagurile care ies din relieful tabloului geografic. Asia de Sud Est include 12 state amplasate în peninsula Arabică (în zona peninsulară sud-vestică a Eurasiei), dar și la nord și la est de aceasta. În contrast cu cele două subregiuni, despre care am vorbit anterior, Asia de Sud Est nu are fixat un centru recunoscut. Cel mai important stat conform parametrilor teritoriali și a celui demografic este Indonezia. Niște indicatori impunători exprimă Myanmarul (Birma), Tailanda, Vietnamul și Filippinele. Restul statelor nu sunt mari conform criteriului teritorial și a celuia demografic, în special Singapore și Brunei. *** Politicienii chinezi au avansat neoficial la sfârșitul anilor 1990 o strategemă care se exprima astfel: ”Ne sprijinim pe Nord, stabilizăm Vestul și marșăm spre Sud”. În schimb Rusia are astăzi ca o viziune comportamentală pentru următorul deceniu acest algoritm:” ne sprijinim pe Occident, stabilizăm Sudul și avansăm în Orient”. Occidentul este perceput ca fiind o resursă a tehnologiilor avansate și a investițiilor calitative; Sudul reprezintă o sursă a amenințărilor pentru securitatea țării, iar Orientul este caracterizat ca fiind o zonă de debușeu pentru resurselel energetice, materii prime, tehnologii, noi vectori în dezvoltarea cooperării bilaterale și internaționale. Mega-tendințele din ultimele două decenii au constat în modificarea centrului de dezvoltare mondială care s-a poziționat în Regiunea Asia Pacific (RAP). RAP din ce în ce mai mult devine motorul civilizației mondiale, rolul căruia în decursul ultimelor cinci secole le-a exercitat Europa. Aceasta se leagă de avansarea economică a regiunii, dar se leagă și de criza accentuată a ideii euroatlantice a globalizării. Țările asiatice, se revendică pe tradiționalism și valorile etnice, în fapt realizează concepția unei ordini mondiale multipolare. Anume în Regiunea Asia Pacific, luându-se în calcul America de Nord, se produce cea mai mare parte a produsului mondial. În regiune sunt plasate cele mai impunătoare economii, inclusiv cele mai mari: americană, chineză și japoneză. În perspectivă vor exista cinci economii mondiale, la cele enunțate mai sus alăturându-se India și Federația Rusă. Aproximativ jumătate din țările ”Grupul -20” sunt din regiunea Asia Pacific: Australia, Canada, India, China, Indonezia, Japonia, Rusia, Coreea de Sud, SUA, Mexic. În regiunea Asia Pacific sunt poziționate cele mai importante centre geopolitice, mai întâi de toate, Statele Unite ale Americii, care se mențin ca putere dominantă în regiune încă din perioada celui de-al doilea război mondial și au relații comercial-economice, ce depășesc multiplu relațiile lor transatlantice. Indubitabil, China cu a sa populația imensă este examinată ca fiind competitorul de bază care aspiră să dețină rolul de cea de-a doua superputere a planetei. În toate procesele din regiunea Asia Pacific activ participă India, care devine din ce în ce mai mult însemnată și globală, și un jucător regional. În regiunea Asia Pacific este poziționată cea mai mare din lume țară islamică cum este Indonezia. În regiunea Asia Pacific aparțin state cu cel mai dezvoltat indice de dezvoltare din lume cum sunt Australia și Noua Zelandă. Globalizarea consolidează interdependența economică, interpătrunderea reciprocă a intereselor, ceea ce la rândul său întărește factorul de stabilitate regională. În același timp regiunea nu se prezintă ca fiind omogenă și este disipată. Partea asiatică a regiunii Asia Pacific reprezintă un poligon mondial important pentru elaborarea modelelor de modernizare politică, care nu este percepută aici ca o occidentalizare/westernizare, ci ca o cale specială bazată pe sinergia formelor de guvernare democratică și al unei politici culturale autohtone. Și în baza acestei căi se observă o impresionantă creștere economică. Pentru acest model este caracteristică crearea inițial a unei baze economice și introducerea în legislație a liberalismului economic, iar treptat și concomitent inserarea dreptului constituțional, ulterior va avea loc o democrație dozată în dependență de capabilitățile societății de-a suporta modificările politice. În toate țările din Asia Orientală, care au obținut o renaștere economică, formele și ritmul de înfăptuire a acestui model au fost diferite, dar parametrii de bază s-au menținut neschimbați. Democrația non-occidentală de tip asiatic estre reprezentată de democrația națională constituțional-liberală: Japonia, Taiwanul, Singapore, India, Sri-Lanca, Coreea de Sud. Sau există o transformare evolutivă în democrația non-occidentală a democrațiilor liberale (republicile autoritariste,” democrațiile administrative” sau monarhiile constaționale) și democrațiile participative: Tailanda, Malaezia, Indonezia. Adică, aceste țări, care au sintetizat câteva principiile democratice ce au fost coraborate cu specificul culturii lor politice, inclusiv cu specificul organizării confesionale a societății și statului. În India există modelul parlamentar și un sistem al castelor, în Șri-Lanka o statalitate budistă și democrația. În Malaezia există un rol special al islamului, limitat, o ideologie sincretică politică care asigură un pluralism confesional dominat totuși de islam. În Singapore există o limitare a unor libertăți și un lider harismatic dominant (mentor-îndrumător). În China s-a instituit un marxism chitaizant, o democrație limitată în interiorul partidului, alegeri directe la nivelul de jos și o etică confucianistă, în Vietnam s-a inserat modelul chinezo-confucianist și sistemul politic sovietic . *** Regiunea investigată este una plină de evenimente dinamice și de fenomene care trezesc îngrijorare și trebuie receptate, studiate și analizate contextual și proiectiv. Spre exemplu, să luăm câteva luni din anul 2013 și să ne stabilim atenția asupra regiunii : - în luna august s-a declanșat un scandal diplomatic între Japonia și China din cauza insulelor Senkaku din Marea Chinei de Est; - O dispută teritorială a cauzat o acutizare a relațiilor diplomatice dintre Japonia și Coreea de Sud; - În China la 6–7 iunie a avut summitul ordinar al Organizației de la Shanghay care a dezbătut subiecte de securitate globală și regională; - 16 iunie Beijingul a declarat oficial că a lansat pe orbită corabia cosmică Sheanychjou -9; - Republica Populară Democratică Coreeană a reluat construcția noului reactor nuclear; - În iulie la sudul Filippinelor au izbucnit ciocniri între armată și grupările islamiste Abu Sayaf; - La 18 iulie în sudul Tailandei extremiștii au comis un atac militar asupra localității Narathivat, există victime; - În vestul Myanmarului au avut loc ciocniri între musulmani și buddiști, - La începutul lunii iunie în Kazahstan, la frontiera cu China, postul de frontieră Arkankerghen au fost împușcați și arși de vii 13 grăniceri kazahstanezi. Se elucidează cauzele care au provocat incidentul. - La 28 iunie Uzbekistanul a declarat că intenționează să-și sisteze activitatea din OTSC; - În luna august Uzbekistanul a adoptat concepția pentru politică externă. Unul dintre punctele documentele constă în interzicerea amplasării de baze militare străine pe teritoriul țării; - În luna iulie în Tadjikistan în regiunea autonomă din Gorno-Basahshansk a fost desfășurată o operațiune specială de lichidare a formațiunilor militare ilegale, care au fost acuzate că l-au asasinat pe generalul serviciilor speciale Abdullo Nazarov. După ciocnirile dure care au dus la victime, de ambele părți, autoritățile republicii și reprezentanții formațiunilor banditești au anunțat că sistează lupta și s-au pus la masa negocierilor; - În luna ianuarie în regiunea disputată Kashmir au avut loc schimburi de foc între militarii pakistanezi și indieni, există victime.; - În luna martie în Bangladesh a avut loc o demonstrație a opoziției împotriva deciziei tribunalului militar care a decis condamnarea la moarte a duhovnicului Delvar Hussein Sayedi și care s-au extins în ciocniri cu poliția, există victime; - Ciocnirile interconfesionale din Myanmar au cauzat moartea a 40 de oameni, în orașul Meythila a fost introdusă starea excepțională; - În China în mod oficial a fost încheiată procedura de transfer a puterii; Președinte al RPC a fost desemnat Xi Jimping; - În luna aprilie Japonia din depozitele Stației Atomo-Electrice Fukusima -1 s-au scurs 47 de tone de apă radioactivă; - În Iran s-a produs un puternic cutremur, au decedat circa 20 de oameni; - În Bangladesh, ca rezultat a prăbușirii clădirii fabricii de încălțăminte, au decedat circa 1000 de oameni; - Acte teroriste de impact major s-au produs în Pakistan, Irak, Afganistan.

„Geopolitica Asiei Centrale și de sud Est”

1. Identitatea geopolitică și cultură asiatică. De la Genghiz Han la noua configuratie geopolitica. Identitățile civilizaționale se leagă de cartografia imaginară a raportării la lumea contemporană pe care o exprimă sau se raportează civilizațiile locale. Fiecare civilizație locală aspiră la universalitate – „Moscova –a Treia Romă”, „Turcia-patria lui Cingiz han sau Atila”, „China-statul median”, „India-civilizația primordială a Asiei”, etc. – reflectă ordinea mondială din perspectiva paradigmei polurilor politice și geopolitice. Unele din civilizațiile locale se contrapun altora și insistă pe o poziționare centrală în lume, ceea ce pune la îndoială unitatea identitară a regiunii și îi aplică mai multe repere identitare. Pe harta civilizațională a acestui spațiu imens, în care se configurează mai multe frontiere a mai multe lumi, mai răzbate o lume a sedentarilor vechi din Asia Interioară. Această lume a culturii sedentare, o lume a fondatorilor Marelui Imperiu Mongol, lumea buddismului mongol-tibetan, a șamanilor, etc. Explorarea spațiului este una de tip global și în care sunt precizate frontierele sale din cadrul ramurii buddismului nordic (budismului tibetan), a cultului lui Cinghizhan. Includerea acestui inel cu un centru care exprimă un singur stat suveran în regiune – Mongolia- pe harta civilizațiilor mondiale ne oferă șansa să operăm asupra întregii hărți a lumii și să observăm mai bine care snt mutațiile din lumea politică mondială. Enunțarea civilizațiilor mondiale în sec. XX avea loc în felul său și printr-o proprie metodă originală. Așa zisele civilizații mondiale se reliefau în Occident (Europa și SUA) și Rusia care, într-o relație dihotomică/ bipolară, se extindeau pe țări și continente. Ambele tipologii civilizaționale explorau lumea și inaugurau noi orizonturi geografice, desfășurau o expansiune militară, economică, religioasă, culturală. Rusia, încă din perioada lui Petru I, s-a prezentat ca un competitor care tindea să recupereze distanța și să influența mondială. Mai apoi a avut loc revoluția din 1917 care a stabilit Rusia ca fiind avangarda revoluției proletare mondiale. În context, Occidentul a reacționat în calitate de lider și a contracarat ideologia comunistă/ socialistă. Într-o lume bipolară au apărut trei comunități civilizaționale (nu civilizații), în zone în care influența Rusiei și a Occidentului nu se evidenția. Vorbim de India, ca stat cheie, care și-a regăsit o nișă a statului din „lumea a treia” și interesele statelor care nu s-au aliat la nici un pol global. Un alt actor care a reclamat expresia Extremului Orient și care s-a numit China. Or statul chinez și-a asumat o cale specială, pentru că China a ieșit din alianța politico-militară pe care o avea cu URSS și a inițiat o politică independentă față de SUA și URSS. În același timp s-a activizat și a început să aibă un propriu cuvânt lumea islamică. Fenomenul Asia Interioară-civilizația mongolă- s-a poziționat izolată, încleștată și sub presiunea URSS-ului și a Chinei. Ideea politică a Vechiului Orient Civilizația Orientului Vechi (Egiptului antic, Babilonului, Indiei și Chinei) a conservat fragmentar reflecțiile legate de organizarea statului și despre arta guvernării. Reprezentările de atunci reclamau o ordine socială și care reieșea din viziunea că există un caracter divin al puterii și că statul reprezintă o parte componentă a ordinii mondiale cosmice . Sistemul de irigație în agricultură încuraja dominarea formelor de guvernămât despotice, care erau în măsură să asigure o producție eficientă agrară, ceea ce solicita ca masele/ oamenii să fie goniți și care trebuiau să asigure săpatul canalelor, să asigure lucrările agrare. În acest sens reflecțiile despre organizarea societății aveau un caracter de dogme care se refereau la viața cotidiană, care accentua ce obligații au servitorii statului. Statul Chinei vechi reprezenta o tipologie diversă a despotismului oriental. Șeful statului, monarhul moștenitor, concomitent era primul conducător și singurul agricultor. El se sprijinea pe aristocrația agrară, care constituia aparatul de stat. Marea parte a populțaiei o constituiau oamenii simpli, fără drepturi, comunitarii iobagi. Relațiile dintre stratrile sociale erau destul de încordate și în țară izbucneau revolte ale comunitarilor, iar aristocrația organiza comploturi și lovituri de stat. Pe un astfel de fundal social s-a dezvoltat gândirea politică, care era prgamatică și tindea să reacționeze la nevoile practice. Una dintre cele mai importante și influente viziuni politice o reprezintă confucianismul din vechea Chină. Confucius (Con Fu-tzy, 551—479 î.e.n) a fost cel care a născut gândirea filosofică și politică a Chinei. Învățătura sa politică reiese din aceea că o guvernare ideală a statului trebuie să se bazeze pe morală, în primul rând pe conceptele etice: respect, mijlocul de aur, iubirea de oameni. Confucius considera că aceste concepte formează „calea corectă” (dao), pe care trebuie să le urmeze fiecare care dorește să trăiască în armonie cu el însuși și cu alți oameni. „Bărbații filantropi” trebuie să manifeste o grijă specifică față de supușii lor, să-i educe prin puterea morală a propriului exemplu. Confucius le considera filantrope pe persoanele care urmau îndrumările: „fii exigent cu tine însuți”,„trăiește în armonie cu alții”, „în afaceri urmează-ți datoria și legea”, etc. Statul, conform lui Confucius, era reprezentat ca fiind o mare familie, unde guvernatorul presupunea a fi tatăl, iar servitorii erau văzuți ca fiind feciorii lui. Reprezentanții unei alte școli filosofice a Chinei vechi au propus un sistem de organizare a statului contrar confucianismului și care a fominat mijlocul sec. IV î.e.n.. Este vorba de școala legiștilor (juriștilor). Pe guvernatorul înțelept, tatăl propiului popor, pe care îl elogiau confucianiștii, a fost substituit de către legiști cu despotul. Acestea guvernează sprijinindu-se de un sistem de sancțiuni dure, prin păcate și vicii, prin denunuri reciproce/ delațiuni. Numai într-un asemenea mod, considerau ei, poate fi educată o filantropie autentică. Necesitatea adoptării unor astfel de metode de guvernare, Chan Yan, unul dintre cei care a fundamentat această școală, a motivat că oamenii și societatea se schimbă continuu. Potrivit opiniei sale, „în trecut oamenii erau simpli și de aceea erau cinsitiți; în schimb oamenii actuali sunt inteligenți și în consecință sunt nesinceri”. Dacă anterior oamenii puteau fi administrați reieșind din bunătate și filantropie, atunci în prezent se cere ca în stat să existe mai multe sancțiuni și mai puține recompense; se cer aplicate sancțiuni aspre pentru cele mai mici crime și atunci acestea nu vor mai apărea; ca să-i schimbi pe oameni se cere instituit denunțul reciproc, suspiciunea și filajul. Oamenii sunt imperfecți, egoiști și nu își fac datoria în mod conștient (dharma). În alt context, se cere să subliniem că în sec.IV-II î.e.n în India este introdusă proprietatea privată, iar hinduismul și budismul se extinde. Știința și cultura se dezvoltă în mănăstiri și pe lângă curțile guvernatorilor. Principalele orientări fiind filosofia, alchimia (chimia), medicina, matematica, faracologia. O influență asupra științei și culturii o au cultura greacă, persană și chineză. În perioada Gupților sunt formate trupe militare tradiționale și speciale, în care sunt antrenate animalele. Politica externă se bazează pe expansiune, pe securitatea frontierelor și extinderea relațiilor comerciale cu vecinii. Mai târziu, după ce în sec.VI dinastia Gupților dispare, ca urmare a războiului intern, apare Sultanatul de la Deli, care a funcționat în sec.XIII-XIV care reușește să respingă agresiunea mongolilor. Mai târziu, este cucerită de Marele Imperiu Mongol care îi învinge pe cuceritorii afgani. Anume acest stat reușește să unifice sub puterea sa India de Nord cu India Centrală. Imperiul Mongolilor se destramă în mai multe voivodate în perioada apusului Drumului Mătăsii, sec.XVIII. O caracteristică specifică a acestei perioade constă în expansiunea islamului în nordul Indiei. Expansiunea europeană (britanică) a determinat în anul 1947 apariția a două state pe scheletul vechiului teritoriu indian: Pakistan și India. Trebuie să subliniem că în perioada dominației britanice a Indiei mișcările de eliberare națională îmbracă un caracter național-burghez, dar și religios-sectar (vahabbiții, sanyasii, namdhari). În condițiile în care lumea se globalizează și domină procesele de regionalizare, se cere, în actualitate, să fie efectuată o analiză a dezvoltării globale/regionale și să fie emise predicții cu privire la spațiul geopolitic eurasiatic. Indubitabil, una din problemele din domeniul analizei și predicției geopoltice, care trezește neclaritate și suspiciune, o reprezintă caracterul identitar al diverselor civilizații, specificul fiecărei regiuni care aparține continentului Eurasia. Spațiul geopolitic eurasiatic formează nouă din cele 12 civilizații: occidental-europeană, est-europeană, eurasiană, chineză, indiană, japoneză, islamică/musulmană, oceanică, budistă și nord-americană, ultima în calitate de actor global. În centrul formării spațiului geopolitic al Eurasiei se află civilizația eurasiatică și două civilizații partenere: chineză și hindusă. Majoritatea cerceătorilor ruși/eurasianiști consideră că, actualmente, în calitate de bază instituțională și instrument al dezvoltării civilizației eurasiatice se exprimă Comunitatea Statelor Independente. Ei susțin că atât China, Kazahstan, Kârgâzstan, Turkmenistan și Uzbekistan participă în cadrul Organizației de Cooperare de la Șanghay (alături de China), iar India are statutul de observator. Prin urmare, Organizația de la Șanghay unifică sub cupola sa trei civilizații din spațiul eurasiatic, care au au niște indicatori geoeconomici extrem de impunători. În prezent, datorită acestei percepții sunt evaluate capabilitățile Organizația de la Șanghay și rolul unui nucleu pe care ar urma să-l exercite în viitoarea construcție al spațiului Eurasiatic. În acest context, sunt examinate formele organizaționale: de la cele externe, care întrunesc acordurile economice și militare, organizațiile internaționale, până la cele interne, instrumentul care trebuie să asigure dezvoltarea spațiului eurasiatic. Dum cum afirmă eurasianiștii, dezvoltarea trebuie să se producă în mod firesc și să aibă un caracter natural, iar poziția fiecărui actor, implicat în procesul de formare a construcției geopolitice eurasiatice, în care se află o civilizație concretă, trebuie să fie determinantă pe parcursul fiecărei etape de dezvoltare. Analiza retrospectivă a dezvoltării civilizațiilor din perioada anilor 1970–2000 ne redă calitatea proceselor comulative și referențiale, problemele care au influențat formarea spațiului geopolitic din Eurasia în secolul XXI . În perioada sovietică regiunea se numea „Asia Centrală și Kazahstan”. Actualment, sub titulatura de „Asia centrală” se înțelege spațiul din centrul Eurasiei, care include cinci state –Kazahstan, Kârgâzstan, Tadjikistan, Turkmenistan și Uzbekistan, care au obținut independența națională în anul 1991. Republicile din Asia Centrala: Uzbekistan, Kirghistan, Tadjikistan si Turkmenistan au devenit parte a imperiului mult mai târziu, iar colonizarea ruseasca a avut o influenta redusa. O pozitie speciala ocupa Kazahstanul, unde rusii detin o pondere de peste 40% din populatie. Cum vor evolua aceste state în raport cu Rusia? Exista un scenariu ca fiecare sa aiba propria moneda si sa evolueze cu totul independent de Rusia; ipoteza opusa este ca toate sa formeze un spatiu economic comun, un spatiu al rublei. Realist este un scenariu intermediar, în care unele dintre aceste tari vor forma o uniune economica împreuna cu Rusia, altele nu. De pilda, Bielorusia deja a alcatuit o uniune cu Rusia. Este foarte probabil sa se alature acestei uniuni si Kazahstanul, tara mare în care populatia ruseasca detine o pondere importanta. Ar fi, fara îndoiala, riscant sa se faca judecati sigure în privinta evolutiei fiecarui stat. În 1991 la Alma Ata s-a semnat un acord care vroia sa întemeieze un gen de Uniune Europeana a Estului, ceea ce numim Comunitatea Statelor Independente (CSI), dar aceasta Uniune a functionat modest. Cauzele sunt multiple. Fiecare dintre aceste tari are si o strategie proprie de evolutie si nu vede în mod pozitiv, din punct de vedere politic, un tip de subordonare fata de Moscova. În acelasi timp, legaturile economice si sursa de materii prime pe care o reprezinta Rusia constituie un îndemn spre integrare. Exista, deci, doua tendinte contrare în atitudinea acestor tari si numai timpul va hotarî care va fi învingatoare. În tot cazul, analistii spun ca un tratat de genul celui de la Alma Ata ar putea fi semnat între Rusia, Bielorusia, Kazahstan si Republicile din Asia Centrala, eventual cele transcaucaziene, cu exceptia Azerbaijanului. Republicile Transcaucaziene: Georgia, Armenia si Azerbaijan. În ciuda diferentelor de religie, adauga autorul, populatiile acestea sunt strâns conectate - istoric si cultural - cu Turcia, Iranul si Orientul Mijlociu .

BINOMUL DEZINFORMARE-SECURITATE

Abstract: In the present study we have proposed to decode the disinformation phenomenon as a security and insecurity resource owned by a state and which can use it against another state, another geographic and virtual community or space. We analyzed the types of misinformation and its forms of expression. Key words: disinformation, information, security, geopolitics, intelligence, special services, war, confrontation, projects and applications. Cuvânt introductiv Ce este dezinformarea? Argumenta adversaria?Un argument al adversarului? Δαιμόνιον? Un demon, o zeitate, pe care Socrate își identifica „propria voce”, care îl preîntâmpina să nu comită fapte reprobabile, incorecte. Fallacia, adică o eroare? În zona specialiștilor de manipulare și dezinformare există proverbe caracteristice:1. «The healthy animal is up and doing» («Un animal activ mai și acționează»). 2. „Oamenii sunt ca și animalele, ori ei se îngrașă sau că ei pier”. Dezinformarea trebuie încadrată în sfera maniplărilor. În schimb pentru a înțelege tipologia manipulării se impune să fie evaluat spațiul informațional; factorii tehnici; actorii din sfera umanitară(creativă); virușii media; actorilor astrotefing, cât și laboratoarele de specialitate. Manipulatorii pot fi calificați în 4 categorii: activi, pasivi, competitivi și indiferenți. Manipulatorii, în comparație cu propagandiștii, pot desfășura diverse tipuri de operațiuni, distincte de propagandă/ contrapropagandă, și care se exprimă în emiterea de simboluri fără sens, debusolarea sau zăpăcirea prin inepții a auditoriului/ a opiniei publice. Tehnologia influențării psihologice constă în crearea artificială a unui model conflictual, altul decât cel exprimat de extremele politice cât și gestionarea acestuia. În schimb, propaganda este orientată să exercite o influență sporită asupra emoțiilor și dispune de o minimă influență asupra rațiunii. Propaganda este utilă în cadrul războaielor informaționale, iar războaiele informaționale trebuie clarificate conform scopurilor pe care le au acestea: - metode de propagandă; - metode de contrapropagandă, conform scopurilor și caracterului acţional - a) metode vizibile, b) metode discreționare/ascunse. Cea mai eficientă strategie de influențare a războiului psihologic constă pe ideea de exercitare a influenței asupra inamicului astfel încât să-l determini să facă ceea ce pentru el este improbabil și imposibil să facă, într-un asemenea mod încât să adopte decizii administrative/ din sfera puterii conform agendei manipulatorului. Există 4 feluri de a Manipulatorul activ este cel care mereu câștigă și savurează victoria, mereu câștigă atunci când constată că deține controlul asupra altor persoane. Tehnica lui constă constă în responsabilități și așteptări. Manipulatorul pasiv reprezintă viceversa manipulatorului activ. El învinge atunci când suferă eșec. Pe de altă parte, el îi oferă șansă manipulatorului activ să gândească și să lucreze pentru el. În mod evident manipulatorul pasiv îl învinge categoric pe cel activ. Cei mai buni amici ai manipulatorului pasiv sunt lenoarea și pasivitatea. Manipulatorul competitiv poate fi considerat cel al căruia viață reprezintă o luptă continuă și oamenii sunt adversarii lui. Manipulatorul indiferent este detașat de evenimentele cotidiene, iar luptele sale sunt atât pasive cât și active. A. Dezinformarea ca instrument de securitate și insecuritate Dezinformarea produce INSECURITATE dar și SECURITATE pentru un anume actor social. O dezinformarea acceptată la scară planetară, indusă încă din copilărie, este cea legată de existența lui Moșc Crăciun. O dezinformare grobiană și inadecvată este cea pe care o propagă adepții antiglobalizării insistnd pe faptul că globalizarea presupune uniformizarea totală a lumii și eliminarea codului identitar. Ilustrul cercetător Brink Lindsey ne dezvălui istoria globalizării . Pe de altă parte dezinformarea se referă la infomație și la spațiul informațional. Informația se manifestă într-un anume spațiu și timp. Informația este privită ca o resursă de securitate. Ea poate să funcționeze într-un societate deschisă și democratică, fie într-o societate ermetizată, totalitară. Ea poate să fie furnizată lejer și deschis sau să fie depozitată și arhivată. Unul dintre cei mai influenți cercetători în sfera informațională James Gleick, în monografia ”Informația. Istoria. Teoria. Fluxul”, descrie rolul informației și modifică accentele aplicate de numeroși experți conform cărora ”cine deține informația deține puterea” și consideră că ”acorul/ actorii care dețin puterea în fapt dispun de informație”. Gleick afirmă că importanța posesorilor de informație nu este una definitorie, pentru că ei pot furniza informațiile unor centre decizionale, care la rândul lor le pot arhiva pentru decenii și îi pot marginaliza pe posesorii primordiali. În consecință sporește rolul ”arhivarilor” informației care dispun de aceasta dar nu o furnizează opiniei publice, nu o valorifică corespunzător și în anumite cazuri chiar o pot ”comercializa” în detrimentul rațiunii statului sau a comunității. Dezinformarea este proiectată de către => resursa umană și către=> resursa umană. Dezinformarea este o resursa vitală. Aceasta se adresează și se manifestă în: 1. Geopolitică/ politică 2. Geoeconomie/economie 3. Geocultură/ cultură 4. Geostrategie/ militară 5. Geoconfesională/confesională 6. Socială 7. Ecologică 8. Tehnologică/ cibernetică Legendă: A. Echilibru și decizii inteligente. B. O relativă controlabilitate psiho-emotivă.Reacții aleatorii față de mesajele și agresiunile spațiului intim. C. Dezinformările îl afectează pe subiect/ subiecți. Vulnerabilizare, sensibilizitate, emotivitate. Reacție non-controlabilă. Dezinformarea (aparține spațiului informațional): - o informație trunchiată, denaturată - o informație greșită, tendențioasă impusă spațiului public (FAKE NEWS) Interese: - provocarea fisurilor în sistem, - provocarea de derapaje, decepții, devianțe în societate, - să intoxice și să polarizeze mediul informațional - să discrediteze sau să facă incapabile instituțiile cheie ale unui stat, a elitei politice, a grupurilor de influență sau a persoanelor autorizate într-o anumită sferă socială, economică, culturală, politică - să inducă o stare de incertitudine în zonele puterii, în estableshmentului politic, a cetățenilor unui anume stat să dezarmeze adversarul. SPAȚIUL INFORMAȚIONAL este format din: a. actorii tehnici, b.actorii din sfera umanitară (creatorii), c. virușii media, d. actorii astrotfering, e. laboratorul specialiștilor virtuali. Dezinformatorul a. tinde să cultive un imaginar subiectiv al puterii; b. tinde să cultive un cult al credibilității informațiilor pe care le expune și distribuie; c. tinde să inducă în eroare publicul și expertiza adversarului sau potențialului obiectiv; d. tinde să exercite o influență asupra emoțiilor și a raționamentelor adversarului, să-i determine acțiunile sau să-l facă incapabil să adopte deciziile aferete și urgente. Cazuri de dezinformare în masă: - Scrierea Testamentului lui Petru cel Mare sau Protocoalele Sionului ale Ohranei țariste a provocat o adevărată isterie în decursul secolelor. - Doctrina Dulles, Directiva CIA din 1945, a Consiliului de securitate a SUA 20/1 din 18.08.1948, prin care Rusia trebuia să fie diminuată capabilitatea statului rus și în baza căreia își construiesc astăzi propagandiștii de extremă dreapta și extremă stânga din Federația Rusă. Operațiuni de dezinformare specifice serviciilor de intelligence: Proiectul „Fluturele Monrah”. Legendă: Există o legendă veche potrivit căreia fiecare dorinţă trebuie şoptită unui fluture, pentru ca dorinţa să rămână o mare taină pentru majoritatea fiinţelor de pe tera. Fluturele trebuie lăsat să zboare în drumul său. Fluturele va zbura spre ceruri, cum nu poate vorbi, acesta va duce dorinţa pe aripi direct cerului şi dorinţa se va îndeplini. Legenda veche a fost adaptată la timpurile noi globale de "cercurile Global Area Network" şi s-a concretizat în programul de supraveghere internautică "Monarch Butterfly". Războiul reprezintă o gestionare a inamicului (continuarea politicii) În anii 1981-1990 a existat (Project Truth) „proiectul Adevărul”(ESENȚA) care prevedea „modificarea nucleului cultural”- scopul consta în ”plasarea omului într-o mizerie spirituală”. Proiectul MC-ultura (1950-2010). Scopul acestui proiect constă în modificarea conștiinței oamenilor sub influența surselor psihotronice. În anii 1950-1963 în cadrul proectului au participat 44 de universități și colegii. Programul a fost calificat ca o operațiune care ”încalcă morala”(overt). Acesta s-a efectuat de în compun cu centrul războiului biologic și genetic din Fort Ditrix (statul Washington). B. Cum acționa Comitetul Securității Statului a Uniunii Sovietice (KGB-ul-n.n.) Motto: A realibus ad realiora. Stanislav Levcenko, fostului colonelul din serviciile secrete sovietice, ne explică cum : „Începând cu anii 1920 , spionajul sovietic i-a folosit la o scară largă pe jurnaliști din urmtoarele două motive. Calitatea de corespondent a unei publicații sovietice era favorabilă pentru munca de acoperire a ofițerilor CSS (KGB-n.n.) în străinătate. În anii 1970–80, fără să supraestimăm, 50% din jurnaliștii sovietici din străinătate activau în realitate pentru spionajul sovietic. Spre exemplu, în anii 1970 din cei 12 corespondenți ai publicației ”Novogo vremeni” 10 erau ofițeri ai CSS (KGB-ului –n.n.), iar unul din doi îi era cunoscut lui Ion Andronov, care a fost trimis în SUA la indicațiile lui Yurii Andropov. O mare parte dintre corespondenții publicațiilor ”Komsomolskaya pravda”, ”Izvestia”, ”Pravda” în diferite perioade au servit cauza Comitetului Securității Statului (KGB-ului) sau spionajului militar, Direcția de spionaj principal (GRU-glavnaya razvedovatelynaya upravlenie) . Invoc un exemplu, cu care personal m-am confruntat în Japonia în anii 1975–79. Acolo eu mă număram ca fiind corespondent al publicației ”Novogo vremeni” în Tokio, chiar dacă în adevăr eram ofițer al spionajului politic. Corespondentul publicației ”Komsomolskaya pravda” din Tokio era din CSS (KGB). Trei dintre șase colaboratori ai biroului TASS și trei din șase colaboratori ai punctului de corespondență APN de la Tokio erau ceiști (spioni), care își desfășurau activitatea întâlnindu-se cu agenții lor sau se aflau în clădirea rezidenturii CSS (KGB) la Tokio. Dragostea manifestată de CSS (KGB) față de acoperirea jurnalistică a fost legată, mai întâi de toate, da faptul că persoanele care se întitulau jurnaliști sovietici aveau un acces mai larg și mai direct la personalitățile politice din țările gazdă, aveau un acces întemeiat la membrii guvernului, acces la conducătorii cercurilor de afaceri și la liderii organizațiilor non-guvernamentale, politice, sindicate, decât ceiștii/ spionii care se acopereau cu funcția sau imunitatea diplomatică. În afară de aceasta acoperirea diplomatică din anumite țări îi făcea pe ceiști să fie mai puțin dinamici pentru că orice deplasare a diplomaților în afara orașului trebuie să fie coordonată și să aibă acceptul din partea Ministerului afacerilor externe din țara în care se află aceștia. În decursul mai multor decenii, redacorii șefi a publicațiilor sovietice se aflau în contact direct cu șeful secției de resurse umane a Primei Direcții princiale a CSS (KGB). Fără excepții, toți redactorii publicațiilor sovietice se aflau în contact cu „acvariul”. În anumite cazuri subiectul resurselor umane erau remediate personal de șeful Primei Direcții princiale Kryuchkov. Consider că este important să menționez faptul că o cantitate semnificativă de agenți străini – conform unor date până la 50 procente din întreaga rețea de agenți recrutată de spionajul CSS (KGB-n.n.), de asemenea era formată din jurnaliști. Această afecțiune față de jurnaliștii străini este una explicabilă: CSS (KGB-n.n.) în mod cinic se folose de libertatea presei, de libertatea cuvântului în majoritatea statelor occidentale. Ori, liderii sovietici nu aveau nici una dintre aceste libertăți în propria țară, dar în schimb le foloseau ca să submineze securitatea țărilor democratice. Ceiștii se foloseau de faptul că jurnaliștii străini dispuneau de relații mari în cercurile politice, economice și militare din țările lor. Jurnaliștii dispun de propriile „surse”, în baza cărora aceștia desfășoară investigații și publică diferite articole demascatoare. Jurnaliștilor pot mai rapid și lejer, decât alți agenți, să adune material compromițător la adresa unei persoane care a intrat în disgrația Kremlinului. Și în cele din urmă cu jurnaliștii este mai lejer să desfășori întâlniri secrete a agenților. O altă orientare a utilizării jurnaliștilot sovietice se referă la sfera manifestărilor active. Dați-mi voie să clarific acest termen celora care încă nu-l cunosc. Ce înseamn manifestări active și la ce se referă? Ele se referă la un cerc extins de acțiuni secrete și non-secrete, orientate să promoveze în strinătate principalele scopuri ale politicii sovietice. Tematica manifestărilor active era elaborată de secția internațională a Comitetului Central al Partidului Comunist din Uniunea Sovietică, planificările manifestărilor erau aprobate de Biroul politic și mai apoi erau lansate către diferitele organizații sovietice care urmau să le transpună în viață. Un număr impresionant de directive din sfera manifestărilor active erau adresate serviciului "А" – "Manifestare activă" – a Primei Direcții princiale a CSS (KGB-n.n.), care le proiectau și le inserau în străinătate prin intermediul ofițerilor de spionaj, mulți din care aveau acoperire jurnalistică. Având scopul să obțină anumite poziții de prestigiu și operațiuni de succes în străinătate, care erau legate de manifestările active, CSS (KGB-ul) adeseori prin intermediul jurnaliștilor pătrundea în cercurile politice din țările gazdă, în mass-media, în organizațiile non-guvernamentale, etc. Din cauza vulnerabilității instituțiilor de presă occidentală, care se leagă de esența democratică, spionajului sovietic nu i-a fost greu să promoveze prin intermediul recrutaților agenți-jurnaliști idei favorabile conducerii sovietice. În perioada aflării mele în Japonia din perioada anului 1975 până în anul 1979 eu știam că CSS (KGB-ul –n.n.) dispunea de propria agentură în principalele cinci publicații ale Japoniei care aveau un tiraj general de 40 mln. de exemplare. În fiecare dintre aceste publicații prin intermediul agenturii plătite din Tokio rezidentura CSS (KGB-ul –n.n.) își promova articolele, istoriile, materialele compromițătoare, favorabil URSS-ului” . Pe de altă parte, generalul CSS (KGB), Oleg Kalughin , stabilit în Marea Britanie, atunci când descrie bătălia CSS (KGB-n.n.) cu emigrarea, cu „vocile” (posturile radio și elita din exterior) și organizarea falsurilor și dezinformărilor în străinătate, afirmă: ”În esență și dintotdeauna scopul organelor CSS (KGB-n.n.) a fost: să creeze mituri despre adversari. Dacă nu ar fi existat miturile această organizație s-ar fi lipsit de esență, în contextul volumului imens de muncă al său și a aparatului pe care-l întreținea. Indiscutabil, în mare măsură, cei care contribuiau la apariția și promovarea miturilor erau jurnaliștii. Unul dintre cei mai proeminenți jurnaliști care și-a adus un aport considerabil asupra emigrării și a pericolului său a fost publicistul american Albert Cann, care la sfârșitul anilor 30–40 din sec.XX-lea edita buletinul ”Ora”. Buletinul oferea CSS oportunitatea să desfășoare o propaandă sistemică asupra emigrării. O altă publicație în SUA a fost ”Russkiy golos” (Vocea Rusiei), care a fost editată pe banii organizației (a KGB-ului) încă în anii 30. În fruntea organizației se aflau aristocrații, ofițerii albgardiști ruși, care activau în favoarea CSS(KGB), recrutau agenți și promovau o politică impusă de Comitetul Central al Partidului Comunist Rus. Pe de alt parte, publicația „Vocea Rusiei” a jucat un rol de activizarea a opiniei publice în SUA atunci când Germania a atacat URSS-ul și a colectat resurse financiare pentru armata sovietică, pentru cetățenii sovietici, a persoanelor evacuate (...) În alt context, Oleg Calughin dezvăluie capacitatea seriviciului sovietic în domeniul dezinformării: „Nu uitați că spionajul nostru a fost și există astăzi – chiar dacă parametrii și orientarea s-a modificat într-un anume fel- așa zisa direcțiune „A”, serviciul de dezinformare, care era preocupat de sursele și promotorii liniei a Comitetului Central al Partidului Comunist al Uniunii Sovietice (KGB-ul ca instrument trebuia să-i identifice pe executanți). Și acest serviciu ”A” putea să inventeze orice. În aceasta, apropos, a constat virtutea persoanelor din KGB care acționau în sfera mass-media. Inventivitatea lor, abilitatea lor de-a naște ceva din nimic, să creeze un elefant din muscă, nu reprezintă o muncă facilă. Eu vorbesc despre aceasta pentru că foarte multe persoane talentate au lucrat în această sferă, în această organizație” . C. INTELLECTUS AGENS Motto: Nu încerca să strigi din răsputeri în fața unor uși zăvorâte pentru că s-ar putea să descoperi în spatele lor Marile Dezamăgiri. Dezinformarea a stat la baza războiului cognitiv. Cele 5 componente ale războiului congnitiv: - Minciuna(deception), - Operațiuni psihologice, - Izolarea informațională (operations security), - Eliminarea liderilor cheie (key leaders), a comunicatorilor cheie (key communicators), distrugerea culturilor locale și a civilizaților locale/ regionale și impunerea unor legi dar și practici de guvernare care sunt improprii țărilor, manipularea cu statistică (physical destruction); - Războiul electronic (electronic warfare). O dezinformare eficientă se produce prin: - rețea, - în cadrul grupurile sociale în care a pătruns sau cu care a interacționat subiectul(instituțională), - în cadrul familiei - în cadrul familiilor asociative (triburi, organizații politice, civice, esoterice sau confesionale, - prin izolare. Analiza auditoriului țintă se realizează în conformitate cu standartele americane și trebuie să se ghideze de următoarele cerințe tipologice: - identificarea obiectivelor, - condițiile de influențare a auditoriului țintă. - identificarea nivelului de impact în cazul în care este afectat auditoriul, - analiza vulnerabilității, - evaluarea aspectului senzorial/ emotiv, - evaluarea eficienței, - identificarea temelor și simbolurilor, - precizarea și evaluarea indicatorilor care au exercitat un impact asupra auditoriului. Trebuie să recunoaștem că auditoriul nu tinde să obțină o altă/ nouă informație în cazul în care comportamentul se modifică în cadrul campaniei informaționale . Mai jos vom nuanța în ce constă monitorizarea «PMESII»- political, military, economic, social, informational, infrastructural (platforma). Aceasta reprezintă o evaluare a viabilității statului potrivit analizelor Central Intelligency Agency: 1) spiritual, 2) civilizațional (identitate națională și voință), 3) financiar (infrastructură), 4) informațional, 5) economică, 6) social. Obiectivul real a unui serviciu de informații, inclusiv din SUA îl constituie sistemul de prejudecăți și starea morală (sfera informațional-psihologică) a persoanelor din statul adevrsar, pentru că obiectivul principal de exercitare a impactului într-un război informațional îl constituie subminarea: 1) bagajul ideatic omului, 2) potențialul psihologic, 3) tonalitatea spirituală a omului. Războiul în coordonatele actuale Tipuri agresiuni neconvențiale asupra unui stat: - răzoiul genetic (moarte din cauza cancerului sau din cauza produselor modificate genetic); - războiul psihotropic (morți din cauza bolilor sau a fumatului); - război narcologic (din cauza decesului alcoolului); - războiul de opiu; - războiul demografic (consecințele lipsei locuinței sau a banilor, avoturile). Agresiuni indirecte Acțiuni indirecte îndreptate împotriva unui stat (tipologie): 1) operațiuni cu resurse non-militare (military operations other then war), 2) operațiuni non-militare (nonmilitary operations). 4) «acțiuni indirecte» (Indirect Actions), 5) «operațiuni sistemice» (systems operations), 6) «forța flexibilă» (Soft Power), 7) operțaiuni cu scop non-letal (nonlethal intent), 8) diplomația publică care posedă obiective de subminare («forța fenomenală» Smart Power); 9) «operațiuni psihologice», (PsO), 10) «operațiuni cibernetice» (Cyber Operations), 11) «operațiuni informaționale» (Information Operations), 12) războiul din sfera informațională în guvernarea unui stat (С2W); 13) războiul cognitiv focusat pe dominarea informațională; 14) operațiuni de rețea (Net Centric Operations). Tipologia operațiunilor militare: Prima generație A doua generație A treia generație 1945-1971 1972-2000 2001-2011 Pure military-centric System-centric Culture-centric (strict militare) (centrare pe sistem) (centrate pe cultură) 5 componente ale războiului congnitiv: 1) minciuna(deception), 2) Operațiuni psihologice, 3) Izolarea informațională (operations security), 4) Eliminarea liderilor cheie (key leaders), a comunicatorilor cheie (key communicators), distrugerea culturilor locale și civilizaților locale-regionale și impunerea unor legi și practici de guvernare improprii anumitor țări, manipularea cu statistică (physical destruction); 5) Războiul electronic (electronic warfare). Planificarea operațiunilor secrete împotriva unui stat Tipul de război Război sistemic Modelul inamicului Inamicul constituie sistemul Subiectele războiului Comandamentul operațiunilor cibernetice, Compania «...» (legume modificate genetic,semințe modificate genetic) Obiectul principal Creierul omului Obiectivele operațiunilor Morala (legile nescrise ale guvernării), guvernarea statului Scopul Modificarea scopurilor, valorilor și morala inamicului Teme Inducerea psihologiei sclavului, în grup, o gândire dependentă defectuoasă Mijloace de modelare Multivarietatea și quantificarea excesivă, modelele matematice Principalele Informative, psihologice, cibernetice, instrumente ale războiului operațiunile financiare, cele cognitive. Postulatele ale teoriei războiului după care trebuie să se ghideze un stat Subiectul războiului Toate ministerele, agențiile, companiile țării. Identificarea războiului «Bătălia reprezintă tatăl tuturor lucrurilor, tatăl tuturor» (Democrit). Limitele războiului Nu dispune de limită, nici morală Sferele războiului Toate sferele și potențialul țării inamicului (minimum 25 de sfere) Tipurile de război, inclusiv: Demografic Cognitiv (război de subminare guvernării) Genetic Cibernetic religios (inclusiv uzând de radicali islamiști) război îndreptat împotriva identității naționale Scopul războiului Prăbușirea sau demontarea țării, subminarea potențialului demografic; înăbușirea voinței naționale și rezistența națională, identitatea națională, parazitarea, etc). Durata planului de război 160 de ani (planificarea: anul1990 până-n anul 2150). Modelul swarming (cyber war) Modelul swarming (cyber war) „Warfare”/ Confruntarea Cuvântul „Warfare” (confruntare), de regulă, se raportează la metodele de lichidare fizică. Cuvântul „War” (război) și sinonimele sale în lexicul din documentele americane constituiau operațiuni de subminare la nivelul statului și la nivelul agențiilor. Aceasta descria modul de instrumentare și de gestionare a războiului fără ca să fie aplicate resurse de luptă armată, pe care le exercitau departamentele, agențiile, coorporațiile și organizațiile non-guvernamentale ale SUA. În comparație cu conceptul de „confruntare militară” (warfare) cel de „război” (war) dispune de o semnficație mult mai largă. Conceptul de „war” este sinonim cu „operațiune” (la americani), iar conceptul de „warfare” nu este sinonim cu cel de „operațiune”. De regulă, cuvântul „war” poate fi înțeles ca o formă de luptă non-letală și nu culminează prin decesul inamicului, iar paguba a fost provocată fără o intensitate sporită, adică a fost una minimală. Sferele critice cele mai importante ale războiului sistemic Biden Reagan Warren NATO (1/2) Administrație Administrație Administrație Administrație Religie Finanțe Finanțe Rațiune/Religie Morala Ideologie Nașterea Teoria militară/ Conștientizarea situației Istoria Partidul Ideologia Conștiința națională/ de guvernământ Informația științifică Finanțe Cursa de înărmare Spiritul de luptă Legile naționale/ al oamenilor informația mass- media. Cele mai vitale sfere ale războiului (rings) J. Woorden: 1) guvernare, 2) informațională, 3) mentaăl, 4) morală (mental and moral spheres of conflict), 5) fizică (physical sphere of conflict). Principiile războiului constă într-o continuă destructurare a raporturilor informaționale între gruprurile de executanți din cele cinci sfere de activitate (сontinual differentiation of these rings). Ca să fie subminată securitatea unui stat trebuie să fie afectate principalele componente ale acestuia: 1. Demografică 2. Genetică 3. Guvernare/ administrativă 4. Financiară 5. Alimentară 6. Locativă 7.Informațională 8. Științifică 9. Morală 10. Ontologică (esența vieții) 11. Ideologică 12. Educativă 13. Economică 14. Tehnologică 15. Militar-tehnologică 16. Militară 17. Juridică 18 Identitatea națională 19. Psihologică 20. Religioasă/confesională. Scopul războiului în sfera guvernării constă în faptul de-a modifica scopurile inamicului Цель (command targeting) a) Decapitarea sistemului pe care îl posedă inamicul (decapitation) b) Obținerea paralizării psihice a inamicului (physical paralysis) c) Scopul războiului în principala sferă constă în denaturarea percepției de către conducerea inamicului și obținerea unei reorganizării și unei viziuni liniare de bou (leadership bullseye), care va fi doborât de lovitura toreadorului. d) Denaturarea percepției de către inamic a situației prin intermediul suspendării informaționale de care dispune conducerea în relație cu experții săi. În consecință conducerii inamicului i se impune artificial o hartă politică incoernetă (folding an opponent back inside himself by operating inside his observation-orientation-decision-action /OODA/ loop. This severs the adversary's external bonds with his environment and thereby forces an inward orientation upon him. This inward focus necessarily creates mismatches between the real world and his perceptions of that world.). Principalul scop pe care îl urmărește un actor atunci când își propune să instituie paralizarea pshică a unui stat prin intermediul metodelor militare în sfera guvernării/ guvernanței constă în furnizarea informațională a unui grup de executanți la un același nivel pentru a institui dezacordul instituțional și în munca lor, să creeze mai multe centre gravitațoonale care să se combată reciproc. Anume în acest mod se procedează, pe când canalele informaționale nu se impun a fi suspendate de sus în jos (control warfare… based on creating "non-cooperative centers of gravity" by targeting horizontal information channels instead of vertical command channels). e) Potențialul sistemului inamicului urmează să fie diminuat/ să intre în inacapacitate. (incapacitate the enemy system) f) Distrigerea voinței psiologice pentru rezistență a inamicului (psychological incapacitation). j) Obiectul războiului constă în rețeaua de executare a obiectivelor propuse (organization networks) (Un război bazat pe principiile de aplicare a loviturilor asupra decidenților de rețea care execută directivele se întitulează război centrat pe rețea. Tipurile de război contemporane: „hiperrăzboiul secolului XXI” (the "hyperwars" of the twenty-first century), războiul în sfera guvernării (control warfare), războiul financiar (economic warfare), acțiuni strategice de preîntimpinare care au ca scop preluarea sferei aeriene-cosmice, emiterea în spectrul undelor de pe diapazonul mediu și a diapazonului electromagnetic (preemptive strategic strikes through control of the aerospace, medium and electromagnetic spectrum). Concluzii Indubitabil instrumentele puterii sunt reprezentate de umbra bastonului și iluzia morcovului. Uneori politicienii ne invită să revenim în trecut chiar dacă acolo nu mai este nimeni. Controlul asupra gândirii umane a reprezentat o aspiraţie ancestrală pentru majoritatea adepţilor totalitarismului, de la naţional-socialism la comunism. Idealul acestora a fost enunţat în numeroase lozinci, care au exprimat esenţa ideologiei dominante totalitariste a statului şi a fost descrisă în lucrarea antiutopistă a lui George Orwell „1984”: “Necunoscutul înseamnă putere. Războiul înseamnă pacea. Minciunea este adevărul” şi “Liberatatea este reprezentată prin sclavie”. Acum câteva decenii în urmă publicaţia „Comunsitul” publicatie a CC PCUS scria „comunistii consideră că dreptul natiunilor la autodeterminate trebuie asigurat în funcţie de oportunitatea aplicării acestui drept”. Să nu uităm faptul că CC al PCUS a dat o directivă prin care se anunța că Dumnezeu nu există și o marsele au urmat încrezători și postulatele partidului. Am adus în discuție mass-media care dispune de diverse instrumente, strategii și aplicații care au lansat „gloanţe magice” în societate. Ori teoria „glonţului magic” porneşte de la analiza marilor campanii propagandistice care au avut ca efect generarea unor mişcări de masă care au avur baze psihologice profund iraţionale. S-a avansat ideea condiţionării mulţimilor prin cunoscutul mecanism pavlovian stimul-reacţie. Stimulul „glonţului magic” se prezintă sub forma unui puternic şoc psihic care se adresează celor mai profunde zone emoţionale şi inconştiente, ceea ce permite dizolvarea totală a subiecţilor umani în mulţime, devenind astfel adevărăţi „sclavi psihici”. La rândul ei, mulţimea este manipulată prin intermediul unor simboluri în raport cu care au fost elaborate schemele de reflexe condiţionate (spre exemplu, ameninţările repetate şi sloganul Al-Qaeda). Aşadar, mass-media poate acţiona în acest caz ca adevărat „modelator magic” de sensibilitizare şi de evocare a emoţiilor negative, având, astfel, posibilitatea de a declanşa comportamente sociale programate. Adeseori manuscrisele nu ard atunci când sunt arși editorii. Pentru că atunci când se scumpește pâinea, drepturile omului devin mai ieftine. În consecință, înțelegem că nu putem să mâncăm aceeași găină, pe când poate fi mâncat același om. Una din funcțiile serviciilor speciale constă în crearea unui spațiu imaginar transparent, care este propriu poligonului psihotronic ce exercită influență asupra școlii, artei, științei, familiei și prin care sunt transpuse legendele, miturile, modele de viață. În cazul în care în societate se instaurează o perioadă a liniștii când se proiectează un inamic concret, sup egida căruia sunt formate ehipele unor „bravi securiști/ vajnici ceiști”, se planifică bugetul, sunt formate noi structuri și sunt elaborate scenarii și provocări, se conturează un serviciu de desinformare multistratificat. În cazul în care represiunile – precum în perioada comunistă sau în altă formă- se diminua atunci se identifica un nou țap ispășitor și demarează campania de „reevaluări” și de reabilitări și sistemul se consolidează, pe când aparatul represiv va spori de mai multe ori. Adeseori, în perioada sovietică se opera prin simple substituiri ale conținutului și era exercitată o influență psihologică complexă asupra elitei din societate, în așa fel încât animalul unimolecular era transformat în erou național, infractorul agramat era promovat ca un savant cu renume mondial, pe când omul cu renume mondial ajungea să aibă calitatea de infractor ordinar. Scopul manipulării era acela de a impune o nouă specie umană – „homo sovieticus”- omul funcțional, supus influențelor și ale cărui criterii ale adevărului constau în aceea că așa ceva a fost publicat în publicațiile matinale și transmise de televiziune, și, în consecință este corect. Indiscutabil că realitatea orweleiană a afectat și a pătruns în genofondul popoarelor și națiunilor, a educației și culturii lor. Inclusiv asupra genofondului românesc. Monstrul iluziei comuniste s-a deteriorat fiind epuizat de resursa psihologică a decepției și a minciunii sale primordiale. Nostalgia pentru bastoanele de cauciuc, lagăre de concentrare, pentru represiuni este prezentă în conștiința maselor și a reprezentanților din elita conducătoare. Boala puterii corupe și elitele sunt cele care pot invita „mutantul dezinformării” să intre în stat, să-l alimenteze și să-l cultive în scopuri perverse și egocentriste. Un proverb albanez spune că ” focul, apa și guvernele nu cunosc mila”. O elită conducătoare poate fi călăul propriului popor, să dezinformeze ca în perioada nazismului sau a comunismului. Omul mereu nu ia în calcul cantitatea de idioți, care îl înconjoară, mai ales a celora care aspiră și acced în vârfurile puterii. Tragedia din viața noastră constă în aceea că omul contemporan fiind manipulat continuu a pierdut orice speranță potrivit căreia se poate exprima sincer, deschis și creativ și este adeseori asociat cu o mașină care consumă și ca urmare își dorește să stopeze trecutul și să-și asigure viitorul. Da, omul adeseori vorbește despre sentimente dar foarte de puține ori el le trăiește. Indiscutabil, singura ființă care nu a cu a fost dezinformată sau manipulată este una care nu a cunoscut, nu s-a născut sau s-a născut cu handicap. Ori, valorificarea informației trebuie să fie realizată în scopuri nobile nicidecum în scopuri nocive și războinice. În vechime un Democrit sau Epicur ne vorbeau despre ”Ἀταραξία”, ceea ce în greacă înseamnă intangibilitate, o stare a liniștii spirituale pe care o obține un înțelept. O stare care poate să ne atenționeze: ”Fii pregătit pentru orișice, inclusiv că vei fi umilit în următoarea clipă sau pentru tot restul vieții”. Bibliografie selectivă 1. Kaihan Krippendroff, The Art of the advantage (cele 36 de strategii), Thomson Learning, 2004. 2. Sun Tzu, Arta războiului, Editura: Nicol. Anul aparitiei: 2012. 3. Ion Mihai Pacepa, Ronald J. Rychlak, Dezinformarea, Humanitas, 2013. 4. Vladimir Volkoff, Tratat de dezinformare, Editura ANTET, 2015. 5. A. И.Воеводин, Стратагемы — Стратегии Войны, Манипуляции, Обманa, Общество "Кларетианум", 1998 – 2000. 6. Вирилио П., Информационная бомба. Стратегия обмана( P.Virilio, Bomba informațională. Strategia minciunii). 7. G.N.Smirnov, E.L.Petrenko, V.G.Sirotkin, A.V.Bursov, Politologia: uchebnik, Izd-vo Prospect, Diplomaticheskaya akademeya MID RF, 2008, p.270- 271. 8. N.E.Luttwak, Strategia Imperiului Bizanț 9. Revista Dezinformation, EU. 10. Windahl S., Signitzer B., Using communication theory. An introduction to planned communication, London etc., 1992. 11. С. Кара-Мурза, Манипуляция сознанием, www.koob.ru 12. Дион Форчун, Современная психическая защита. 13. James Gleick,”The Information: A History, a Theory, a Flood”, Ed: Pantheon Books (US), 2011. 14. Walter Laquer, Le terrifiant secret: La solution finale et l'information etouffee, Gallimard, 1983. 15. Kenn Harper, Minik l'esquimau deracini, Plon, coll. "TerreHumaine",1997. 16. Paul Virilio, Essai sui l'insecurite du territoire, Stock, 1976. 17. The Manipulative Tehniques of Russia^s information campaign: “Euro-Atlantic Values and Russia’s Strategic Communication in the Euro-Atlantic space”, NATO StratCom COE to the Center for International Studies (Latvia), 2015. 18. George Orwell, Animal Farm, 1945. 19. Кузнецов В.Н., Социология безопасности: Учебное пособие, М., 2007. 20. Зеркалов Д. В., Информационные войны, Монография, К. : Рукопись, 2012. 21. Impact Strategic, Nr. 1/2006. 22. Тарас Анатолий Ефимович, "Воины-тени: ниндзя и ниндзюцу", Royallib.ru. 23. Расторгуев С.П., Математические модели в информационном противоборстве (экзистенциальная математика), М.: «Центр стратегических оценок и прогнозов», 2014. 24. Елена Пономарева, Секреты «цветных революций»: Современные технологии смены политических режимов, «Свободная Мысль». 2012. № 5/6, p.46 Războaiele și revoluțiile simbolice în contextul jocurilor geopolitice de astăzi, GeoPolitica, Revistă de Geografie Politică, Geopolitică şi Geostrategie, Anul XIII, nr. 64-65 (2/2016), pp.173-194. 25. Brink Lindsey, Against the dead hand, The uncrtain struggle for global capitalism, Ed.John Wiley & Song, Inc.2002. 26. С. Левченко, КГБ, журналисты и органы печати, III-a Международная Конференция - КГБ:Вчера, Сегодня, Завтра, Общественный фонд «Гласность»//Фонд «Культурная инициатива», Москва, 1994, pp.6-7. 27. Калугин Олег, Борьба КГБ с эмиграцией, "голосами" и организация фальшивок из-за рубежа, III-a Международная Конференция - КГБ:Вчера, Сегодня, Завтра, Общественный фонд «Гласность»//Фонд «Культурная инициатива», Москва, 1994, pp.35-36. 28. «Political Calculations». — www.politicalcalculations.blogspot.com/2005/04/brains-r-us.html.

11. Geopolitica teorismului: esență, istorie, ideologie, practică politică.

Cuvinte cheie: ONU și problematica terorismului. Transmutația terorismului ca formă a războiului asimetric. Amenințarea terorismul nuclear și convențional la adresa lumii. Islamismul radical ca ideologie a exremiștilor politico-religios și a terorismului. Terorismul contemporan. Resursa informativă ca contracarare a terorismului. * Fără îndoială, teroare a existat și există în conștiința omului/ opiniei publice de foarte multe secole, încă din perioada formării arhetipului „noi-ei”, „al nostru-străinul”. Exită date care ne spun că acum circa trei sute de ani înaintea erei noastre tatăl lui Alexandru Macedon a fost ucis în urma unui atentat terorist . În actualitate insurgența teroristă musulmană în Europa s-a concretizat pe 3 tipuri de stat care a) țări cu religie musulmană: Algeria, Bangladeș, Egipt, Iordania, Malaezia, Maroc, Arabia Saudită, Indonezia, Irak, Pakistan, Afghanistan și Yemen. Din aceste țări au fost transportate metode după anumite metode. b) țări multiconfesionale cu o majoritate musulamană: (Singapoure, Thailanda, Philippine…). c) țările occidentale: grupuri care nu s-au integrat în familia occidentală, grupuri marginale și vulnerabili la propaganda islamică extremistă. * În anul 2011 patru premieri europeni –Olanda, Danemarca, Norvegia și Marea Britanie au lansat o „Strategie de combatere a terorismului” în care s-a pus accentul pe prevenție și pe ideea de descurajare a influenței extremiste și pe promovarea toleranței și a principiilor democratice . Teroarea și terorismul reprezintă una dintre cataclismele umanității, o problemă globală în ultimele decenii ale sec.XX –înc. secXXI, care afectează securitatea internațională și cea națională a statelor, care formează comunitatea mondială. La 3 septembrie în lume a fost inaugurată Ziua de combatere a terorismului. Mass-media furnizează zilnic știri și informații legate de terorismul sângeros. Terorismul împotriva oamenilor de stat și publici s-a extins ca o epidemie în sec. XX. În anii 60 ai sec.XX am asistam la asasinarea președintelui american John Kennedi, în anii 70 ai sec.XX a fost asasinat președintele Egiptului Anvar Sadata. Suedia l-a plâns pe premierul guvernului Olaf Palyme. În Italia a fost sechestrat și asainat omul de stat Aldo Moro. În India a fost ucisă de către separatiști președintele Radjiva Gandi. În Israel a fost ucis cu sânge rece premierul israelitean Itshak. Prim ministrul din pakistan Benazir Bhutto, arhicunoscută la nivel mondial ca una dintre cele mai remarcabile femei politice (introdusă în Cartea recordurilor Guiness ca primă femei premier într-un stat islamic), a fost asasinată în anul 2007, când un kamikadze s-a apropiat de automobilul ei și a împușcat de două ori iar apoi s-a detonat, conform datelor poliției „Al Qaida”. 1. Definirea teroarei și terorismului Fenomenul teroarei și terorismului este unul complicat încât nici până astăzi nu există o definiție general acceptabilă. Există un dublu standt legat de omucidere în anumite culturi –omorârea Străinului este acceptabilă și este inacceptabil să-l ucizi pe al Tău. În consecință, cel care ucide –teroristul- poate fi considerat erou în cadrul grupului din care discinge și criminal pentru alții. În prezent există circa 30 de acte confidențiale emise de ONU care se referă la terorismul național, religios și internațional. Teroare (lat. terror – teamă, groază) reprezintă o politică de înspăimântare și de descurajare/ eliminare a inamicilor politici și care se realizează apelând la violență. Terorizare= 1) să-l urmărești continuu, amenințând cu răfuiala, cu violența; 2) înspăimântare, a-l ține într-o stare de frică. Numele exotic-geografic pe care-l oferea „Dicționarul enciclopedic sovietic”: „Teroare— (Terror) — un vulgan stins în Antarctida, pe peninsula Rossa...a fost denumit în memoria vasului expedițional ” . Termenul pe care-l oferă Departamentul de stat al SUA: „Terorism – o violență anterior pregătită și motivată politic la adresa unor scopuri neincluse în acțiuni de luptă, care sunt realizate de agenți secreți sau de reprezentanții unor naționalități și care sunt orientate să exercite o influență și să obțină audiență” . Terorismul reprezintă un război al nervilor și oferă succes în cazul în care sunt aplicate tehnici de impredictibilitate, de acțiuni promptă, operarând într-un loc care nu a fost evaluat, impredictibilitatea timpului și contextului. Terorismul câtigă în mobilitate, timp și spațiu, chiar dacă pierde în mărimea forței. În cazul în care terorismul este înăbușit ca urmare a aplicării forței nu se cere a celebra victoria. Adeseori intact rămâne mediul și anume: o agendă diversificată, incompativilitatea viziunii asupra lumii, pozițiile sociale și ierarhia socială, rpstul în viață, afirmarea impunerii unei echități sociale sau națională pentru anumite categorii marginalizate și umilite de societate. Teroriștii arabi, latino-americani, „brigăzile roșii” italiene și germane, alte tipuri de revoluționari atunci când inițiau o luptă pentru o echitate socială și națională mai târziu se transformau în criminali profesioniști și pușcăriași. La începutul anilor 90 din sec.XX a apărut o necesitate de extindere interpretativă a termenului „terorism”. În cadrul lui au fost incluse concepte ca „terorismul drogurilor”/ „narcoterorism” (drug-terrorism) și fenomenul „zonelor gri” (gray-zone phe-nomenon). Pakistan și rezistența afgană îi implicau în afacerile cu droguri pe militarii sovietici din războiul (anii 1979-1989). Afacerile cu droguri au fost utilizate de generalul Noryegi în Panama și de regimul lui Fidel Castro din Cuba în America de Nord și de Sud . Termenul de „zonă gri” înseamnă, în afară de amenințarea nucleară, acțiuni mult mai nocive care pot să afecteze stabilitatea statelor suverane și care decurg din partea actorilor non-statali, inclusiv externi. . Tipologia terorismului În decursul anilor teroarea avansează și cumulează un nou conținut, iar structura devine tot mai complexă și mai complicată, apar noi tipuri de instrumente. Tipologia terorii include și se exprimă, în prezent, ca: politică, economică, tehnologică, etnoreligoasă, informațională (media-terorismul), genomă, internațională, psihologică, etc. Principalele tipuri de terorism: - Terorismul politic - Terorismul tehnologic (nuclear) - Terorismul etnoreligios - Terorismul informațional (Terorismul media) - Una dintre cele mai importante probleme ale lumii contemporane este reprezentată de terorismul internațional. Trebuie să precizăm că nu există o definiție certă care să fie acordată terorismului din punct de vedere academic –în sfera criminalisticii sau a dreptului internațional. Încă în perioada antebelică Liga Națiunilor a încercat să elaboreze o convenție de descurajarea, prevenire și combatere a terorismului și nu a avut succes, pentru că statele din cadrul organizației nu s-au pus în acord unul cu altul. Din aceeași cauză, chiar dacă au existat numeroase dezbateri, care au decurs timp de 60 de ani, Organizația Națiunilor Unite nu a reușit să ofere o definiție și o conceptualizare a terorismului. Din această cauză Tribunalul Internațional Penal, creat în anul 1998, a fost nevoit să elimine din practica sa terorismul internațional. Psihologia teroarei și terorismului în trecut și în prezent cunoaște o dinamică istorică care s-a dezvoltat potrivit următoarei rețete (lanț a slăbiciunilor): de la terorismul individual – la terorismul dual - la terorismul de grup – la terorismul local – la teroarea maselor . Întrebări problemă: 1. Ce este teroarea? 2.Ce este terorismul? 3.Care este evoluția terorismul? 4. Câte tipuri de terorism cunoaștem? 5. Cum a fost definit terorismul de Liga Națiunilor? 6. Cum a fost definit terorismul de Organizația Națiunilor Unite? 7. Cum reperăm dinamică istorică a terorismului?....Lanțul slăbiciunilor...

10. Războaiele simetrice și asimetrice din Orientul Mijlociu. Cadru analitic a războaielor simetrice. Studiu asupra conflictelor asimetrice.

Edward N.Luttwak ” enunță o axiomă dedicată strategiei păcii și a războiului: ca să ne apărăm trebuie să fim pregătiți să atacăm în orice moment. Sfera strategiei este străpunsă de o logică paradoxală, distinctă de logica unilaterală, de care ne conducem în majoritatea aspectelor vieții. Ea reprezintă o competiție în care se interrelaționează producția și consumul, comerțul și culturile, relațiile sociale sau familiale, politica internă a statului în care este ales guvernul, adică este o luptă și o competiție care rareori este menținută prin legi și obiceiuri stabilite. Războiul reprezintă reversul vieții pașnice. Într-un război trebuie să gândești mult mai rapid decât inamicul, să fii iscusit în planificarea acțiunilor, ”să te așezi pe coadă inamicului” asemeni avioanelor de vânătoare și să menții coezinea, spiritul de luptă treaz și să depășești obstacolele din cale. Trebuie să gândești că inamicul este înzestrat cu puteri proprii, că dispune de o armă letală, că are voință și o inteligență militantă. Misiunea este să-l faci pe inamic să fie incapabil să reacționeze la acțiunile pe care le coordonezi, să-l pui pe picior greșit, să te joci cu el și să-l determini să-și minimalizeze capabilitățile și forța de reacție. Este preferabil să-ți asumi decizii paradoxale, conform unei teze larg împărtășite de experții militari care se referă la viziunea războiului astfel încât acțiunile militare să se poarte pe liniile de război mai puțin așteptate. O decizie paradoxală, neașteptată îl poate pune pe inamic în situația în care își poate pierde forțele și resursele. Sunt câteva dintre recomandările marelui geostrateg militar american, de origine română, a lui Nicolae Edward Luttwak. Viziunea dominantă a războiului în secolele 17 și 18, mai ales în Occident a constituit-o războiul interstatl, care îmbrăca forma campaniilor militare și era desfășurată de forțele miliatre. Numai că și în acele vremuri erau utilizate și alte forme ale războiului, cum ar fi capcanele și „micile războaie” (small wars) împotriva partizanilor și răsculaților. Istoria militară ne vorbește foarte convingător că aproape toate statele și în toate secolele atunci când s-a desfășurat un război concret au fost combinate diverse forme de contracare militară și acestea sunt o normă în arta militară, fie că ele au avut loc în alte perioade ale istoriei sau că acestea au loc astăzi. F. Hoffman a lansat și utilizează conceptul „războiul hibrid” pentru secolul XXI. Fiecărei epoci îi sunt caracteristice formele războiului său, care solicită elaboarea unui dicționar corespunzător pentru a fi descris, și în care conjuncțiile speculative trebuie să aibă scopul prin care trebuie să cuprindă realitatea schimbătoare și să aibă șansa predicției viitorului. Hoffman consideră că epoaca contemporană este caracterizată prin procesul de hibridizare, în cadrul căruia se amestecă formele tradiționale ale războiului, crima organizată, conflictele iregulare și terorismul. Ca să fie caracterizată noua realitate militară e necesar ca să fie introdus conceptul de ”război hibrid”, un termen care permite să ilustreze cel mai bine modificările importante ale caracterului războiului. În calitate de rezumat Hoffman a formulat câteva teze, care, potrivit opiniei lui, sunt necesare ca să intre în dezbaterile și discursurile războiului din secolul XXI: - elementul cheie îl reprezintă identificarea războiului; - războiul nu reprezintă acțiunile militare, desfășurarea unor ciocniri armate, distrugerea obiectivelor, etc; - viiziunea americană a războiuliui și a acțiunilor militare se rezumă la înțelegerea și identifcarea bătăliei, iar războiul trebuie să fie depozitat în memorie. Trebuie să priviți cu multă atenție și luați în considerație factorii socio-culturali, tehno-economici și geo-quantificatori ai războiului; - războiul reprezintă o realitate în desfășurare, percepția, setul de concepte și lexicul trebuie să se dezvolte, ca să fim în stare să cuprindem o astfel de evoluție; - noile condiții ale descrierii și expunerii ca și deciziile solicită un nou tip de armament pentru a eficientiza la maximum reacția și noile metode creative și concepții. În schimb, prof. Antulio Ecevarria consideră că în cercurile academice se depun eforturi ca să fie identificat un înțeles și o conceptualizare a războiului epocii post-Clausewitzene, să fie identificat sau igienizat conceptul de război conform timpurilor actuale. Ca exemplu el face referire la teoria ”noului război” (new war), care a apărut în anii 90 și a fost aplicată în afara contextului european, prin care natura războiului se poate modifica sub impactul noilor tehnologii și forme pe care le îmbracă războiul. Secretarul general NATO Jens Stoltenberg a declarat în data de 25 martie 2015: „Indiscutabil, războiul hibrid nu dispune de nimic nou. El este la fel de vechi ca și calul troian. Ceea ce-l distinge pe el constă în aceea că parametrii săi sunt mai mari, viteza și intensitatea este una foarte avansată și însăși faptul că el se manifestă la frontierele noastre”. Agresiuni indirecte Acțiuni indirecte îndreptate împotriva unui stat (tipologie): 1) operațiuni cu resurse non-militare (military operations other then war), 2) operațiuni non-militare (nonmilitary operations). 4) «acțiuni indirecte» (Indirect Actions), 5) «operațiuni sistemice» (systems operations), 6) «forța moale» (Soft Power), 7) operțaiuni cu scop non-letal (nonlethal intent), 8) diplomația publică ce dispune de obiective de subminare («forța fenomenală» Smart Power); 9) «operațiuni psihologice», (PsO), 10) «operțaiuni cibernetice» (Cyber Operations), 11) «operațiuni informaționale» (Information Operations), 12) războiul din sfera informativă a guvernării statului (С2W); 13) războiul cognitiv de obținere a dominării informaționale; 14) operațiuni de rețea (Net Centric Operations). Războiul reprezintă o gestionare a inamicului (continuarea politicii) Războiul cybernetic (modelul american) La nivel statal al SUA războiul în sfera informațional-cibernetică consta în aplicarea următoarelor măsuri: Interzicerea comercializării programelor și tehnologiilor (sanctions on C41 tech transfers), limitarea accesului pentru anumite state la diverse baze de date, la programe și tehnologii informaționale ale aliaților SUA (protect friendly C41 assets), manipularea informațională servită mass/mediei (maintain open dialog with press), sensibilizarea publicului din Occident (maintain public awareness). Războiul na nivel statal, la nivelul agențiilor și războiul comandamentului cibernetic al SUA în rețelele Internetului s-a purtat în perioada pașnică în cadrul operațiunilor centrate pe aspectul informaționale și pe cele centrate pe cultură. Războiul nu dispunea de linii marcate ale frontului și nu aplica deschis resurse de luptă militară. Tipologia operațiunilor militare: Prima generație A doua generație A treia generație 1945-1971 1972-2000 2001-2011 Pure military-centric System-centric Culture-centric (pur militare) (centrare pe sistem) (centrate pe cultură) „Warfare” Cuvântul „Warfare” (lupta armată), de regulă, se raportează la metodele de lichidare fizică. Cuvântul „War” (război) și sinonimele sale în lexicul din documentele americane constituiau operațiuni de subminare la nivelul statului și la nivelul agențiilor. Aceasta descria modul de instrumentare și de gestionare a războiului fără ca să fie aplicate resurse de luptă armată, pe care le exercitau departamentele, agențiile, coorporațiile și organizațiile non-guvernamentale ale SUA. În comparație cu conceptul de „lupta armată” (warfare) cel de „război” (war) dispunea de o semnficație mult mai largă. Conceptul de „war” este sinonim cu „operațiunile” (la americani), ir conceptul de „warfare” nu este sinonim cu cel de „operațiuni”. De regulă, cuvântul „war” poate fi înțeles ca o formă neletală de luptă care nu s-ar solda cu moartea inamicului, când paguba era provocată fără să existe o intensitate sporită, adică era una minimală. Întrebări cheie: 1. Ce înțelegem prin cuvântul război? 2. Cum identifică războiul și pacea? 3. Care sunt regulile unui război simetric? 4. Care sunt regulile unui război asimetric?

9. LUMEA ISLAMICĂ. ORGANIZAȚIILE REGIONALE ISLAMICE.

- Instituțiile politice internaționale ale lumii islamice ca o resursă a proiecției geopolitice și geoculturale a lumii islamice. *** Lumea islamică tinde să formeze un propriu univers, alternativă organizațiilor internaționale de pe glob. Prin urmare, ea a întemeiat numeroase organizații internaționale a lumii islamice. a. Cea mai reprezentativă și mai influentă este Organizația Cooperării Islamice (OCI). Alte organizații internaționale islamice: b. Comisia internațională islamică a Semilunii Roșii (organizație similară Organizației internaționale Crucea Roșie); c. Banca de dezvoltare islamică (BDI)- este o analogie a Băncii internaționale de dezvoltare; d. Organizația islamică pentru educație, știință și cultură (OIESC), analogică UNESCO; e. Federația islamică a solidarității sportive, similară Comitetului Mondial Olimpic, etc. a. O importanță sporită dispune Organizația Cooperării Islamice ( alt nume: Organizația Conferinței Islamice) care este compusă de 52 de state, adică o pătrime din statele lumii. În activitatea diverselor organizații islamice sunt conturate două orientări: 1. o tendință evidentă de creare de uniuni alternative lumii occidentale și lumii internaționale, formarea unei „pieți islamice comune”, o singură unitate monetarp islamică, o organizație similară Alianței Nord Atlantice, cu caracter musulman, un tip de organizație similară ONU, care să aibă o platformă islamică. 2. s-a reliefat o solidaritate islamică în cadrul tuturor organizațiilor islamice. OCI a fost solidar în cadrul ONU atunci când s-a produs implozia fostei Iugoslavii și a sprijinit apariția statelor musulmane. OCI a luat atidtudine și a expus îngrijorarea în cazul musulmanilor din Rusia, au pledat pentru Cecenia-Ychkeria, considerând că trebuie văzut un caz internațional, nicidecum o treabă internă a Rusiei. OCI s-a înființat în septembrie 1969 la conferința liderilor statelor și guvernelor mdin statele musulmane la Rabat (Maroco), la care au participat delegații din 22 de țări, dar și observatori ai Organizației Eliberarea Palestinei. În realitate OCI și-a început activitatea în anul 1971, când a fost formată instituția sa de conducere- Secretariatul general al OCI. Membru al OCI poate deveni orice stat care își revendică apartenența la lumea islamică (nu în toate statele membre islamul are un statut constituțional de religie de stat, o pondere relativă a musulmanilor din numărul total al populației există în Arabia Saudită și de câteva procente în alte state africane). Organizația dispune de statutul de observator pe care îl acordă organizațiilor internaționale –Liga statelor arabe, o serie de organizații a musulmanilor, unor state, unor entități statale nerecunoscute de comunitatea internațională (Republica turcă Ciprul de Nord), unor mișcări și organizații eliberatoare (spre exemplu, Organizația de eliberare a Palestinei, Frontul de eliberare Moro din Filipine). În OCI există 56 de state. Acopurile OCI au fost formulate la conferința liderilor din statele musulmane de la Rabat (1969) și de la Meca (1981), unde a fost adoptată Declarația de la Meca. Conform documentelor, scoprile principale ale OCI sunt: - consolidarea solidarității islamice; - dezvoltarea relațiilor multilaterale între statele islamice; - contribuirea la lichidarea discriminării și colonialismului; - sprijnirea păcii și a securității internaționale; - oferirea de sprijin poporului Palestinei în lupta pe care o poartă pentru restabilirea drepturile sale, inclusiv eliberarea teritoriilor ocupate; - sprijinirea luptei pe care o poartă popoarele islamice pentru independență și drepturile naționale; - crearea unor condiții de cooperare a statelor membre OCI cu alte state. - G-8 al Lumii Islamice (compusă din Turcia, Iran, Pakistan, Egipt, Bangladesh, Malaezia, Indonezia și Nigeria). Am menționat mai sus că organizațiile internaționale islamice dispun de o tendință de dublare a sistemului organizațional global și își propună să fie forme alternative ale sistemului global. Chiar și pentru „G-7” –statele cele mai dezvoltate industrial de pe Glob- s-a găsit o formă alternativă. În anul 1996 fostul premier al Turciei Nedjemettin Erbakan a elaborat o strategie a „ordinii echității islamice” și care s-a concretizat în ”G-8-ul Islamic”. Există și documente alternative (de dublare): spre exemplu, în locul Declarației Universale a Drepturilor Omului există Declarația Islamică a Drepturilor Omului. Trebuie să subliniem faptul că există o serie complementare actelor din sfera dreptui internațional în lumea islamică(în cadrul OCI), orientate în combaterea terorismului internațional și care sunt în conformitate cu șariatul – acordul de combatere a terorismului internațional (primul stat care a semnat acordul este Arabia Saudită). O caracteristică extrem de importantă a lumii islamice constă în consolidarea subiectului din cadrul relațiilor internaționale care își propune formarea în perspectivă a unui sistem de interese orientat și stabil, a unor priorități și scopuri, care sunt determinate de solidaritatea islamică, adică de apartenența la o singură religie ( la islam). Să luăm ca exemplu Pakistanul care a încercat să consolideze lumea islamică în cazul bombei atomice islamice și a rachetelor islamice. Pakistanul care dispune și de una și de celelalte declară (aprilie, 1998) că se impune realizarea în practică a concepției „unei singure lumi islamice” pentru ca resursele să fie utilizate în comun de statele islamice și că aceasta ar urma să îmbrace o formă de apărare colectivă a intereselor majorității statelor islamice. În acest fel președintele Tarar a dat de înțeles că noua armă nucleară sau armele ultra-moderne dezvoltate de Pakistan sunt chemate să asigure potențialul de apărare a tuturor statelor islmice, care la rândul lor trebuie să se pună în slujba statului pakistanez și să furnizeze sprijin economic, științific și oricare altul care ar asigura sprijin proiectelor pakistaneze de proiectare a unor arme ultramoderne. În vara anului 1998 Pakistanul a beneficiat de o solidaritate a lumii islamice, după ce SUA a aplicat sancțiuni la adresa sa, ca urmare a testelor legate de arma atomică. Sanciunțile americane constau în înghețarea circa unui miliard jumătate de dolari pe care SUA le oferise Pakistanului în formă de credit. În scopul compensării costurilor financiare din luna iunie 1998 liderii Arabiei Saudite și a Emiratelor Arabe Unite l-au asigurat pe premierul pakistanez că vor acorda statului pakistanez un ajutor financiar în valoare de 3 mlrd. de dolari. În luna septembrie 1998 Banca islamică de dezvoltare (BID) și consorțiul băncilor islamice a luat decizia de instituire a unui fond în valoare de 1,5 mlrd. de dolari care să- fie acordați Islamabadului. Diferitele niveluri de dezvoltare social-economică, diferitele interese geostrategice, a conflictelor moștenite și noi apărte, competiția personală a liderilor din regiune, lipsa unei viziuni unice asupra islamului, care se relevă doar în anumite țări sau guvernări regionale, forma și nivelul diferit al islamizării vieții sociale (în anumite cazuri avansata secularizare) conduce la apariția și cumularea de proiecte alternative în cazul formării lumii islamice. În consecință, aceste proiecte alternative presupun organizații care sunt la discreția anumitor state care aspiră să dispună de un statut important în plan regional sau global. Un exemplu concludent în acest sens îl reprezintă CONFERINȚA POPULARĂ ISLAMICĂ (o altă denumire, spre exemplu, în Rusia- Congresul Popular Islamic). În luna aprilie 1991 la Hartume a avut loc 1-ul congres al Conferinței populare islamo-arabice (CPIA). La lucrările congresului au participat estimativ 50 de delegații care au reprezentat organizațiile islamice și islamiste. În secretariatul general provizoriu au intrat 15 persoane, cărora Sudanul le-a acordat pașapoarte diplomatice. În cadrul CPIA a fost creată Agenția internațională de știri islamice, care a dublat prin numele și funcțiile sale agenția OIC. Secretar general al CPIA a fost ales arhicunoscutul islamist Hasan at-Turabsh. Scopurile organizației care au fost formulate în cadrul proiectului global sunt cele de contracarea a „Occidentului”, eliberarea Ierusalimului, inclusiv partea sa vestică, și a teritoriiilor considerate ca fiind ocupate Israel, sprijinirea mișcărilor eliberatoare islamice în statele lumii. Ultimul obiectiv al CPIA, din cadrul programului său acțional, constă în sprijinirea „luptei de eliberare a musulmanilor” din Bosnia, Kosovo, Kashimir și Cecenia. Congresul popular islamic a fost patronat de Iran și de Sudan, în care se află majoritatea liderilor și strategilor Al-Qaeda, apropiați de fostul lider Osama Ben Laden, inclusiv veteranii din războiul afganez. În luna februarie din anul 2000 guvernul Sudanului a derulat o operațiune de profilaxie și de contracare a organizațiilor radicale islamiste și a declarat că denunță acordurile de acordare a dreptului de ședere a statului major a CPI pe teritoriul său. Încă un proiect al lumii islamice îl reprezenta activitatea organizației Conducerea populară mondială islamică (fondată în Libia în septembrie din anul 1989). Primul lider al acesteia a fost Mummar Kaddafi (liderul revoluției islamice 1 septembrie, mort -în urma primăverii arabe). Scopurile și obiectivele organizației constau în realizarea unității musulmanilor la nivel internațional, contracararea „cruciadelor”( se subnțelegea Occidentul) și a sionismului în plan global, sprijinirea mișcărilor islamice și minorităților musulmane în lume, etc. În realitate, organizația reprezenta un instrument de realizare a politicii prolibiene în diverse state musulmane sau unde exista o minoritate musulmană. Un exemplu în acest sens poate fi văzut în faptul că Mummuar Kadafi i-a acordat liderului organizației „Națiunea islamică” din SUA, Luis Far, suma de un milion de dolari pentru ca acesta să desfășoare o propagandă islamică în SUA. *** Liga Islamică (alte nume: Liga lumii islamice/ Liga Mondială Islamică/Rabita-sty-apyam aly-isla-mi) este o organizație creată de Regatul saudit și reprezintă un instrument de politică externă și de proiecție geopolitică. Liga Islamică a fost fondată în anul 1962 și este calificată ca fiind o organizație „populară, internațională, islamică și non-guvernamentală, în care există reprezentanți ai lumii islamice din întreaga lume”. Scopurile Ligii Islamice (potrivit site-ului de pe Internet): a) Propaganda islamică și iluminarea islamică; b) Apărarea dosarului islamic; c) Realizarea intereselor și a aspirațiilor pe care le împărtășesc musulmanii; d) Combaterea acuzațiilor la adresa islamului; e) Combaterea acțunilor ale dușmanilor islamului, care tind să distrugă unitatea musulmanilor și să răspândească îndoiala/incertitudinile în cadrul frăției islamice. Activitatea practică a Ligii Islamice se realizează prin intermediul consiliilor de coordonare –din Europa, Asia, Africa, America de Nord și de Sud. Liga Islamică dispunde de reprezentănți în circa treizeci de state, unde musulmanii constituie majoritatea populației, în care sunt reprezentate organizațiile islamice din mai mult de o sută de țări ale lumii, iar contactele Ligii Mondiale Islamice (LMI) și asupra cărora exercită influență sunt cele care se leagă de organizațiile non-guvernamentale locale (comuniuni, instituții de învățământ, moschee, etc.). Acolo unde acestea nu există, LMI le edifică. Liga coordonează activitatea fundațiilor filantropice, care sunt create în Arabia Saudită sau cu concursul acestui stat. Fundațiile de referință care sunt apropiate și în serviciul Ligii sunt: „Al-hara-meyn”, Ibrahim aly Ibrahim”, etc. Liga reprezintă un instrument de politică externă și de lobby în anumite state, intervine în aceste state, acolo unde există musulmani. Corpul străjerilor revoluției islamice „Code” intră în sistemul de organe care desfășoară politica internațională a Republicii Islamice Iran. Acest sistem este controlat de liderul (rahbar) țării și de comandantul suprem al țării. Anume liderul țării exercită o influență asupra Consiliului suprem al culturii revoluționare (sub patronaj se află fvfw- ministerul orientării și a culturii, Ministerul afacerilor externe, Ministerul informațiilor, în cadrul căruia activează Principala Direcție de spionaj extern). Comandantul suprem al țării administrează nemijlocit trupele militare, dar și Corpul străjerilor revoluției islamice care constituie un instrument important politico-ideologic al țării, atât în plan intern cât și extern. Organizațional, anume în cadrul Corpului străjerilor revoluției islamice intră Forțele „Code” ( de la Aly-Kuds, una din denumirile Ierusalimului), care se ocupă cu exportul revoluției islamice prin metode non-tradiționale. Activitatea Forțelor „Code” este coordonată de comandamentul CSRI. În cadrul „Code” există nouă departamente: pentru Turcia i Caucaz; pentru Irak; pentru Liban; pentru Asia Centrală, CSI (spațiul postsovietic), Pakistan, India și Safganistan; pentru Africa de Nord, pentru Africa Centrală și de Sud; pentru Europa; pentru America de Nord și de Sud; pentru țările din Golful Persic; pentru operațiuni speciale. Activitatea CSRI și a Forețelor „Code” este cunoscută în mod practic și realmente grație punctelor de reper din Liban (până de curând) și în Sudan (în forma CPI). Alianța vahhabită-talibă. Organizația merită o atenție specială pentru că această temă rămâne neelucidată și este ideologizată, dar care merită să fie abordată din perspectiva desfășurării politicii externe, fiindcă organizația internațională a aplicat instrumente flexibile în plan organizațional, în perioadă ultimelor decenii ai secolului XX și care s-au revelat pe teritoriul Avganistanului. Mai apoi aceasta a pătruns în majoritatea țărilor în care este răspândit islamul, formând nuclee a acestei mișcări nu numai în aceste țări, dar și în alte regiuni care nu puteau fi considerate aparținând lumii islamice- Insulele Britanice, Australia, Europa de Sud, Caucazul de Nord, etc. Un cap de pod al alianței vahhabite-islamice este amplasat în Marea Britanie. El reprezintă o parte din organizațiile islamice din diferite state, ieșite de sub jurisdicția Coroanei britanice, precum sunt organizațiile „Muhad-jiri”, „Frontul internațional islamic”, „Partidul eliberării islamice”, etc. Observăm că se prefigurează un sistem internațional alternativ în cadrul relațiilor internaționale pe care-l reclamă lumea islamică și în care normele și organizațiile islamice dublează instituțiile internaționale, inclusiv în cadrul dreptului internațional și a raporturilor internaționale. În momentul când apăriției OIC s-a cristalizat o orientare incompatibilă cu dreptul internațional și legată de instrumentele problemelor internaționale în cazul Ierusalimului, benefică spiritului statelor islamice și inacceptabilă sistemului internațional acceptat și recunoscut.