Viziunea și alchimia jocului global

Pe arena internațională au loc dezbateri continui asupra caracterului global al lumii și în ceea ce privește noua arhitectură geopolitică mondială. Procesele politice și efectele asupra vieții internaționale conduc spre o noi viziuni asupra unui echilibru de putere pe glob, asupra rolurilor imprimate unor principali actori ce trebuie să gestioneze și să stimuleze oportunitățile, să devină gardienii noii ordini mondiale. Cu privire la un nou echilibru de putere în Eurasia, considerat cel mai important continent a lumii, cele mai importante laboratoare de pe mapamond și-au lansat scenariile și proiecțiile geostrategice. Există o viziune a Occidentului cu privire la locul și rolul Rusiei și Turciei în arhitectura globală a lumii din sec. XXI, în contextul unei posibile reoorganizări a Eurasiei și există o perspectivă ”eurasiatică” rusească. Care sunt dar acestea? Strategia Brzezinski: Noua perspectivă geopolitică a Eurasiei La 2 mai 2012 la Institutul Brookings , Washington, a avut loc o dezbatere care a avut ca subiect ”Occidentul și Turcia: rolurile în formularea unei arhitecturi globală extinsă”. Principalul raportor a fost Zbigniew Brzezinski, unul dintre cele mai străluciți strategi americani. La dezbatere au participat colaboratorii institutului, inclusiv președintele instituției Strobe Talbott, unul dintre cei mai apropiați camarazi ai fostului președinte american Bill Clinton și adjunct al secretarului de stat al SUA în perioada anilor 1994-2001, care a gestionat relațiile cu Federația Rusă și statele din fostul spațiu postsovietic. Strobe Talbott a contribuit enorm la formarea poziției SUA cu privire la chestiunea extinderii Alianței Nord Atlantice. La dezbatere au participat, de la distanță( prin intermediul videoconferinței) colaboratorii Universității Sabanci de la Istanbul. Din partea turcă discuția a fost moderată de Guler Sabanci, care conduce și controlează împreună cu membrii familiei sale ”Sabanci holding”, cel de-al doilea după mărime conglomerat industrial și financiar al Turciei. Raportul lui Zbiegniew Brzezinski a prezentă câteva considerații care se regăsesc și-n ultima sa carte “Viziune strategică: America şi criza puterii globale”, analizând rolul Eurasiei în noul context al ordinii mondiale. ” Toată Europa astăzi reprezintă o arenă a politicii globale...Acesta este un continent, un supercontinent, unde conflictele regionale au o însemnătate globală...și un potențial de o semnificativă extindere”. Rezultatul conflictelor se poate concretiza printr-o destabilizare a întregii Eurasii. În consecință, SUA trebuie să acorde o atenție mai sporită continentului, asumându-și ”rolul principal de stabilizare a interrelațiilor vizavi de noile realități globale existente de pe continentul eurasiatic”. Este vorba despre o confruntare geopolitică tradițională și unica ”inovație” care preconizează o construcție a unui echilibru de putere în Eurasia ( experții ruși consideră că propunerea Brzezinski îi oferă Rusiei un rol pasiv și de subordonare ). Potrivit opiniei lui Brezinski în secolul 21 Occidentul, în imaginarul SUA și al Europei, poate să-i propună Rusiei să opteze între două modele geopolitice în privința viitorului său. Fie renunță la ambițiile geopolitice și devine o parte al Occidentului, sau își pierde în mod critic o parte din teritoriile sale cele mai însemnate ale Siberiei și ale Orientului Îndepărtat, iar acestea trec sub controlul Chinei. În abordările sale geopolitice Brzezinski este un vizionar consecvent și subliniază lipsa de alternativă pentru viitorul Rusiei în cazul în care ar renunța la jocul global. Este incontestabil faptul că sferele de influența în Eurasia se vor modifica și pe seama Rusiei, iar cine va deveni reprezentantul Occidentului în adâncurile continentului eurasitic în cadrul formării imagini geopolitice a lumii rămâne pentru mulți o enigmă, pentru alții un algoritm. Conform opiniei lui Brzezinski și a unora dintre cele mai importante grupuri occidentale de reflecție, în lupta pentru dreptul de-a fi un actor al arenei geopolitice avansează Turcia. Rolul Turciei trebuie privit ca pe unul mult mai important decât cel de până acum ”de membru stabil și loial al Alianței Nord Atlantice”. Rolul Turciei devine unul mult mai important decât al oricărui membru NATO. Prin urmare, considerațiile strategice și politice impun Turcia ca pe o parte indispensabilă a Occidentului. Și Brzezinski ne lămurește contextul din zona pontică: ”afirm că la nivelul filosofic, a identității politice, Turcia este o parte a Occidentului, necătând la diferențele religioase, care, totuși, nu sunt definitiv geometrice...” Turcia a devenit o țară de succes și trebuie să servească drept model pentru alte state, care pretind la un rol de centru regional de putere, inclusiv pentru Rusia și Iran. În competiția celor două proiecte moderniste ale secolului XX, al kemalismului și leninismului, a învins proiectul turc. Experimentul social inițiat de Ataturk a constituit unul de succes, în comparație cu cel rusesc. ”... Statele Unite nu trebuie să se implice în vreun conflict asiatic sau din Orientul îndepărtat”. Cum nu s-ar prezenta potențialele rezultate ale conflictelor din Asia continentală, ele nu pot îndreptăți o implicare americană directă. ”Afirm că Statele Unite trebuie să copie strategia pe care a avut-o Marea Britanie în sec. XIX și la înc. Sec XX și să devină forța de echilibru, partea care influențează asupra luărilor de decizii, dar nu participă la conflictele de pe continent”. În noua arhitectură globală a lumii Occidentul îi rezervă Turciei un rol mult mai important. Evident că trezește îngrijorare atitudinea europenilor cu privire la amânarea aderării Turciei la UE și posibilitatea ca Ankara s-o cotească spre Rusia. Mai ales că Rusia, în mod special Putin, își manifesta interesul să folosească problemele turco-europene în propriile scopuri și să ”formeze un nucleu comun al defavorizaților, împotriva Europei”. Numai că Zbigniew Brzezinski ne asigură că aici nu pot exista probleme serioase. Convingerea ilustrului geopolitician american se bazează pe materialul factologic al istoriei. ”Dacă este să luăm în considerație caracterul nefinalizat al multiplelor conflicte care se leagă de cele două mari puteri, atunci putem vorbi despre rădăcinile și motivele psihologice, care fac această alianță ca pe una nerealistă. A fi aproape, nu înseamnă că unul dintre aceștia este predispus să se supună celuilalt”. Trebuie remarcat că Zbigniew Brzezinski avertizează Turcia că în cazul în care nu se va alinia la oportunitățile pe care i le oferă și conferă noua geopolitică occidentală și ar opta pentru o eventuală varianta alternativă, rezultatul ar fi unul dezastruos. În primul rând, ar destabiliza caracterul statului turc și totodată s-ar consemna o incapacitate a elitei de la Ankara în ceea ce privește formularea unui răspuns aferent noilor provocări din sfera de securitate. În mediul de securitate al sec.XXI Turcia trebuie obiectiv să-și evalueze potențialul și posibilitățile. Este Turcia ”de sine stătător capabilă să se manifeste într-o extrem de instabilă regiune Eurasia? ... Dacă aș fi turc, mi-aș îndrepta atenția spre Iran, către indecisa și imprevizibila Rusia, spre imprevizibila Asia Centrală, ca să nu mai vorbim de relațiile dintre Pakistan și India. La Orientul Mijlociu spre Israel, Palestina, mediul Egiptului”. Într-o atare situație când este nevoie de garanții suplimentare de securitate pentru Turcia este de dorit să aibă prieteni în Occident, și mai ales în SUA... sunt optimist și un apărător al relații reciproce mult mai cooperative între Turcia și Occident, care devin semnificative în sfera de securitate și în quatificarea politică”. Actualele negocieri dintre turco-europene vor purta într-un final un caracter de aderare a Turciei la UE. Proiectul Brzezinski este văzut a fi singurul care dispune de o viziune proactivă a spațului eurasiatic și deocamdată nu are o concurență, nici măcar în zona viziunilor occidentale marginale. Într-un final, ne spune Brzezinski, Rusia va deveni o parte a Occidentului, ”mai ales atunci când cititorii vor începe să privească harta, nu cu o nostalgie, și vor tinde să edifice un nu știu ce fel de Uniune Eurasiatică, despre care ne vorbește Putin și care va însemna recrearea Uniunii Sovietice, dar în termenii viitorului și vor reflecta asupra folosirii unui teritoriu imens dar pustiu al Rusiei, care se alătură de o Chină superaglomerată și într-o expansiune dinamică”. ”Așadar, punctul meu de vedere fundamental constă în aceea că dacă noi avem de gând să avem un secol al cooperării, care cu succes face față noilor probleme globale, noi avem nevoie de un nou echilibru pe continentul eurasiatic, care devine o arenă centrală pe care se va decide viitorul omenirii”. Varianta eurasismului rusesc și ”teoria lumii multipolare” Am ales să prezentăm viziunea rusească a lui Alexandr Dughin prin a sa ”teorie a lumii multipolare” care vrea să constituie o ripostă adresată viziunilor occidentale de organizare a hărții globale, în care Rusia nu deține un statut de actor plenipotențiar și participant cheie în jocul geopolitic . În tezele sale de la Conferința internațională ”Geopolitica lumii multipolare” din 7 cotombrie 2011. Facultatea de sociologie a Universității de Stat din Moscova ”Lomonosov”, geopoliticianul rus Alexandr Dughin a propus o viziune proprie pentru un noul echilibru de putere în Eurasia. El și-a motivat pledoria prin instituirea unei noi ordini mondiale în care ar exista un anumit tip de super- sau meta-civilizații. Aceaste meta-cilizații sunt chemate să organizeze polii de putere, dar și să se regăsească într-o nouă teorie științifică, cea a multipolarității . Teoria multipolatirății în contextul existenței teoriilor din Relațiile Internaționale 1.Multipolaritatea ca teorie în relațiile internaționale contemporane absentează. În cadrul actualelor abordări aceasta nu are un loc stabilit. 2. Teoriile de bază ale Relațiilor Internaționale sunt realism, liberalism(idealism), neo-marxism, dar și critica postmodernistă. Realismul nu corespunde sistemului valoric a teoriei multipolarității, pentru că operează cu o categorie de bază a statelor naționale. Liberalismul nu corespunde, pentru că aplică în esență apropierea după modelul societății civile din statele liberal-capitaliste vest-europene. Neomarxismul nu corespunde întrucât examinează sistemul mondial (Wallerstein) ca pe un capital global( Occidentul bogat) și munca globală (Sudul sărac), ignorând o importantă zonă pentru noi cum ar fi cea de semi-periferie. Postmodernismul critică realismul și liberalismul în cadrul criticii generale ale Modernității, și prin aceasta el este interesant. Dar un scenariu pozitiv nu propune, afirmând că în locul ”ordinii mondiale”(ultimul cuvânt al Modernității) cea de ”dezordine mondială” (societatea strigătului- Beck, Ulrich, sau Culegerea Leviathan). Teoria multipolarității în esență trebuie să devină o nouă teorie a Relațiilor Internaționale, alături de cele existente. În centrul teoriei multipolarității se află concepția Polului. Acest pol constituie spre deosebire de alte teorii ale RI nu statul, nu societatea civilă, nu categoriile sociale (munca/capitalul), nu indivizii, dar civilizațiile, ca noi subiecte radicale ale ordinii mondiale. Civilizațiile sunt trans-statale. Numărul lor este calitativ mai infim decât numărul de state, dar mai multe decât 2 sau chiar 3. Taxonomia civilizațiilor poate fi orodnată pe două niveluri: global-spațial și local-spațial. Nivelul global-spațial poate fi asemănat cu rasa. Iar nivelul local-spațial celei de reprezentare. Acest lucru mai detaliat în cea de-a 3 parte( despre quadropolaritate). Quadropolarismul și spațiile imense 1. În practica teoria multipolarității poate fi reprezentată prin proiectul quadrupolar . 2. Quadrupolaritatea (lumea formată din patru poli) exprimă construcția globului pământesc în 4 zone: Americană. Euro-Africană, Eurasiatică și a Oceanului Pacific). Aceste 4 zone sunt menite să realizeze o integrare bazară pe meridiane. Acestea și sunt cei 4 poli, care urmează să stabilească echilibrul militar strategic și politico-economic. Sunt 4 tipuri de civilizații. 4 meta-geno-civiilizații. 3. Fiecare zonă se împarte în tipuri sau sub-zone. Ele corespund unei înțelegeri mai stricte a civilizaței sau a unei civilizații concrete. Aceștia sunt actorii principali ai teoriei multipolare. Aranjarea unui echilibru dintre acestea trebuie să se producă paralel cu aranjarea unui echilibru dintre zonele de baștină . Acestea sunt civilizații-viziuni, civilizații-eidos. Acestora le corespund conceptul lui Karl Shmitt de ”superspațiul”. În cazul dat ”superspațiul” trebuie examinat ca un ”pre-concept” concret de bază a teoriei multipolarității. 4. În fiecare zonă( în polul quadropolarismului) putem distnge câteva civilizații-eidos(Cuvântul ideie are origine greacă, anume eidos, însemnând formă, figură, aspect, dar sensul primar a evoluat mult în timp căpătând o amplitudine semantică enormă, imposibil de curprins în câteva cuvinte-n.n.). În meta-geneza civilizației americane: America de Nord( incluzând Australia) și America Latină, aici se subânțelege și America Centrală. În civilizația eidos Afro-Europeană intră: Europa( deja integrată), lumea arabă(Arabistan) și Africa Transahariană. În Eurasia: Rusia + statele din CSI(Uniunea Eurasiatică) statele islamului transcontinental (Turcia, Iran, Afganistan, Pachistan), India. În regiunea Pacific: China, Japonia și zonele altor țări din Orientul îndepărtat și pacific, care într-un fel sau altul sunt înrâurite de influența condominoului Chino-Japonez. Frontierele dintre meta-civilizații și civilizații, nașterile (genotipul) și strămutările (eidosurile) lumii multipolare trebuie să devină flexibile și să nu admită zone de multiplă inflență. De la conceptul frontierelor- linii trecem la frontiere- poluri (premodern/ postmodern). Geopoliticianul rus ne îndeamnă să privim cu multă atenție proiectul ”eurasiatic”, elaborat de Moscova, și să fie determinată însemnătatea acestuia atât pentru arhitectura globală a lumii cât și pentru marile puteri regionale, care au frontiere comune cu Rusia și cu statele din CSI. Deci, ce se subînțelege la Moscova prin Uniunea Eurasiatică? Proiectul Uniunea Eurasiatică Geopoliticianul rus Alexandru Dughin consideră că ”Uniunea Eurasiatică reprezintă o provocare directă în adresa strategiei globale a SUA și Occidentului, pentru că formarea acesteia este necesar să fie deranjată organizarea unipolară și descurajarea proiectului de edificare a guvernului mondial. În articolul său program, care a proclamat orientarea către Uniunea Eurasiatică, președintele Putin nu oferă toate răspunsurile la întrebările tăioase, dar subliniază abordări comune. În primul rând, din articol se distinge că Uniunea Eurasiatică nu reprezintă sinonimul Comunității Economice Eurasiatice(EvrAzEs), în cadrul căreia este vorba exclusiv despre un parteneriat și edificarea Uniunii Vamale. EvrAzEs( Rusia, Kazahstan, Bielorusia, Tadjikistan, Kîrîzstan) și Uniunea vamală( Rusia, Kazahstan, Bielorusia) deja există și funcționează. Nu dublează, conform reflecțiilor autorului, nici Organizația Tratatului de Securitate Colectivă( Rusia, Kazahstan, Bielorusia, Tadjikistan, Kîrgîzstan, Armenia). Este vorba doar despre o integrare economică într-un singur spațiu strategic și despre apariția unei noi organizare politică supernațională în spațiul CSI, adică un fel de Confederație Eurasiatică ca un omolog direct al Uniunii Europene). Uniunea Eurasiatică, ca valoare intrisecă, reprezintă o provocare directă adresată SUA și Occidentului ab integrum și pentru strategia lor globală. Occidentului în lumea multipolară i se rezervă un rol însemnat, dar nu decisiv”. Despre un alt moment important din filosofia politică eurasiatică, conform geopoliticianului rus, îl constituie reorganizarea în întregime a echilibrului puterii de pe continentul eurasiatic. Dughin consideră că Rusia se află pe un loc central în spațiul geopolitic al continentului, iar ”Dialogul eurasiatic” trebuie imaginat ca o colecție de axe, care sunt legate de Moscova. Acestea ar arăta în felul următor: - axa sud-occidentală-Ankara-Moscova; - axa sudică – Teheran-Moscova; - axa sud- estică (1) – Islamabad-Moscova; - axa sud-estică (2) – New Delhi-Moscova; - axa orientală – Phenian-Moscova. Lumea multipolatră, Uniunea eurasiatică și eurasismul într-un larg înțeles sunt strâns legate, ne spune Dughin. Iar din acest considerent eurasismul și multipolaritatea sunt imperativele absolute ale viitorului . ”Ca să fie contracarată dictatura sistemului atlantist, să fie apărată identitatea propriei culturi și să ne asigurăm securitatea națională în sens larg, ca și condițiile de supravețuire a națiunii, Rusia nu va putea să se lupte de una singură. Ea are nevoie să se determine în privința potențialilor aliați și parteneri, pentru care trebuie să fie folosită eficient analiza geopolitică” . România, între axa euroatlantică și axa euxiniană Se impune o strategia care să fie concepută pentru o perioadă în care să existe o dorinţă a României de a deveni „lider regional”, ce ar fi coroborată cu o responsabilizare mai mare la graniţa UE și NATO, în special împotriva ameninţărilor asimetrice din zona Mării Negre. Este nevoie de o atitudine pro-activă care ar însemna că România este un jucător într-o echipă cu valori suplimentare. Astăzi, în plin proces de globalizare, nu mai putem analiza geopolitica Mării Negre fără a nu lua în considerație influenţele manifestate în regiune de către principalii actori internaţionali. Este foarte important că Statele Unite ale Americii au redescoperit regiunea; oportunităţile economice și caracterul de nod geostrategic care leagă Europa de Asia și Orientul mijlociu. Trebuie să privim cu o mai multă grijă asupra transformărilor care au loc pe harta politică globală, ce este într-o permanentă mușcare și care poate provoacă mutații semnificative în regiunile strategice ale Eurasiei. România trebuie să-și asume un rol mai convingător în regiune. Acesta trebuie să se bazeze pe axele/ inelele care pot determina crearea unui pol de putere regional la Marea Neagră: - Axa Washington-București- Londra - Axa București- -Istanbul- Bacu - Axa Berlin- Varșovia- București Parteneriatele strategice pe care le-a stabilit diplomația românească cu Statele Unite, Turcia, Polonia ne pune într-o situație geostrategică încurajatoare ca stat, ce poate să-și sporească capacitățile și capabilitățile proprii și să devină un avanpost al intereselor globale euroatlantice. Poziția geografică ne face importanți în regiunea Mării Negre, iar avansarea viziunii strategice euroatlantice în care Turciei i se rezervă un rol important în Asia, iar țara noastră având o relație excelentă cu Ankara, ne poate propulsa ca soluția ”euxiniană” a intereselor euroatlantice în Europa de Est. ”Încă Mihail Kogălniceanu, în mod romantic, descria gurile Dunării ca un proiect extrem de însemnat din punct de vedere economic. De asemenea, ofițerul de marină Eugen Botez, cunoscut sub pseudonimul literar de Jean Bart, scria despre enormul potențial al Dunării. De fapt, Dunărea este, din punct de vedere economic, cel mai important fluviu din lume” . Iar ilustrul istoric român Gheorghe I. Brătianu ne spunea că ”prin Dunăre, se face legătura spaţiului carpatic cu acela al Europei Centrale, cu a doua cetate de munţi care domină această parte a Europei, masivul Boemiei; spre sud cu Peninsula Balcanică care atinge cele trei mări: Neagră, Egee şi Adriatică. În acest spaţiu e însă o poartă deschisă asupra stepei”. Gheorghe I. Brătianu a dezvoltat concepţia sa geopolitică asupra bazinului Mării Negre ca fiind o zonă geostrategică. „Suntem deci aşezaţi în această regiune într-un spaţiu triplu complex, în care se încrucişează influenţe venite din Europa Centrală; din sud, din Balcani; din est, din stepele ruseşti şi asiatice. Din aceste trei direcţiuni au venit pe rând toate forţele care şi-au exercitat aici influenţa (…) Cucerirea de la sud a început totdeauna prin stăpânirea bazinului Mării Negre. Acela care a stăpânit Marea Neagră, în mod necesar a trebuit să-şi întindă stăpânirea şi asupra teritoriului carpatic şi dunărean. Aşa au făcut romanii în zilele lui Traian, aşa au făcut turcii lui Mahomed şi Soliman în veacurile XV şi XVI" „Suntem ceea ce Nicolae Iorga numea: un Stat de necesitate europeană(...)Statul nostru este, deci, în atenţia Estului şi Vestului, Nordului şi Sudului deopotrivă – şi în tot timpul.” . România are nevoie de nouă strategie geopolitică care ar reliefa principalele coordonate ale unui rol cheie la Marea Neagră, derivat din Strategia Dunării, Securitatea energetică și Acordul între România şi Statele Unite ale Americii privind amplasarea sistemului de apărare împotriva rachetelor balistice al SUA în România, dar și din parteneriatele strategice realizate cu principalii actori politici din Vest și din Europa Centrală și de Est. România trebuie să-și asume un rol de echilibru și să-și focalizeze atenţia asupra noilor ameninţări şi să continue demersurile pe linia îndeplinirii sarcinilor fundamentale de nod geostrategic. România trebuie să-și îndrepte atenția spre formularea unei strategii de edificare a unui centru economico-financiar regional puternic la Marea Neagră. În acest scop statul român are misiunea să revigoreze cooperarea din Balcani și din regiunea Mării Negre. În loc de concluzii Astăzi trăim într-o epocă caracterizată că trece printr-un proces de globalizare, în care se produc mutații geostrategice și au loc noi reaşezări de forţe, generatoare de pericole şi ameninţări pentru securitate naţională şi internaţională. Indubitabil, Occidentul ca să-și materializeze viziunea strategică depinde de voința actorilor din Europa, Asia și implicit a statelor din fostul spațiul post-sovietic, pe care Rusia deja le-a și inclus într-o virtuală hartă a Uniunii Eurasiatice. Dar cel mai important considerent al exprimării proiectului euroatlantic în Eurasia și formarea unei punți transatlantice o constituie nevoia identificării unor elite și parteneri interni în însăși Rusia, capabili să înțeleagă și să-și asume racordarea valorică eurasiatică la agenda globală. Viziunea strategică euroatlantică care vizează polul euroasiatic are ca scop extinderea modelului democratic și a ordinii globale ce ar diminua amenințările și pericolele survenite din partea unor spații imprevizibile și ar asigura o gestionare comună a problemelor globale. Nu suntem încrezători că viziunea euroatlantică va determina Rusia să participe la aceste procese de reorganizare a noii ordini mondiale având în vedere că încă nu demult URSS-ul și apoi Rusia dețineau întâietatea în ceea ce privește perspectiva inițierii unor procese geopolitice în Eurasia. Rusia nu renunță definitiv la pretinsa sa misiune axială, istoriosofică, de civilizare a altor popoare prin intermediul forței și de impunere a politicilor sale imperiale Care vor fi opțiunile și măsurile adoptate de Rusia în viitor? Examinează oare statul rus viziunea occidentală al noii ordini mondiale ca pe o provocare, la care trebuie să își formuleze un refuz sau un răspuns adecvat sub care să subscrie într nouă etapă istorică?! ”In the end modern Russia’s most acute existential problem lies in the absence of a moral compass” ( În final pentru Rusia modernă problema existenţială cea mai acută constă în lipsa de-a avea o busolă morală). În acest studiu am prezentat principalele viziuni ale Occidentului și Orientului cu privire la o eventuală nouă reorganizare geopolitică. Dar unde ne situăm noi și care este valoarea intrisecă a României? În contextul în care viziunile geostrategice ale unei lumi în plin proces de reorganizare sunt exprimate din ce în ce mai deschis și direct, se impune cerința de înregimentare a României în jocul arhitecturii globale. Însușindu-ne calitățile de aliați de nădejde și parteneri consecvenți ai proiectului euroatlantic global avem misiunea să contribuim din plin la sporirea calității statului ca un pol de putere regională.

Delia CENAN si romanul „Destine paralele”

In momentul cand am intrat in lectura romanului „Destine paralele”, pe care ni-l ofera editura „dellart”, recunosc sincer ca subiectul mi s-a parut extrem de randuit de realitate sau de experientele fiecarui individ. Pe alocuri ai impresia ca aceasta poveste ai mai auzit-o altundeva sau candva, ori chiar poate sa se asemene cu unele subiecte din proxmitatea noastra. Cartea se orienteaza spre consumatorii de literatura a realului si a socialului, caracteristica unui numar foarte impresionant de cititori regrupati in mai multe categorii sociale. Este un roman care se lectureaza placut, ce poseda un lexic cuminte si care impune reteta de soldaritate cu naratiunea. Este un roman care te scuteste de tendintele psihologice centrfuge, de un dualism al personajelor si care te ghideaza in demersul sau. Trebuie doar sa tii pasul cu gandurile, respiratiile si sentimentele personajelor din roman. Discursul care radografiaza dragostea si respectul pentru cei din spatiul vital, transgresand stari de zbucium psihologic pasibile de-o hermeneutica a interogatiilor si a raspunsurilor legate de proprul ego face ca romanul sa ne capacteze atentia asupra optiunlor personajelor. Dragostea iti umple viata, vrea sa ne sugereze romanul si calatoria spre finalitatea recuperari acesteia naste pribegiri, carari laturalnice si capcane temporare. Predilectia romancierei de-a oferi nume personajelor sale prin excelenta romanesti, exceptandu-l doar pe Ahmed, este una de bun augur si chiar salutara, pentru ca este o roman desprns din societatea romaneasca si chiar clujeana. Scriitoarea ne-a obligat sa fim impreuna, in ultimii ani, la cate-o lansare a unui nou roman, marca Delia Cenan. Tentatia pentru literatura si dragostea temerara in ilustrarea unor destine compatibile cu realitatea, dorinta de-a da nastere succesiv unor vieti pe hartie(pentru ca deja de 3 ani asistam la cate-o noua lansare) o aseaza pe Delia Cenan in lumina unor proiecte de succes a Clujului literar. „La vita e bella” vom recunoastea intr-un final, inclusiv prin aranjarea relatiilor interumane si a destinelor care nu aluneca intr-un tragism definitiv, ci isi croiesc partii de aspiratii la un soare ce iradiaza forta vietii.

”Odihna” scării sub ”semnul ”Îngerului”

Cum ar arăta ființa umană fără odihnă? Fără o odihnă a sumelor experiențelor sale transpuse în jocul destinului ”vremelnic”. Există, oare, o ”odihnă a scării”? O scară imaterială,valorică, pe care ți-o rostuiești și o contemplezi în ceas stingher. Cartea de versuri ”Odihna scării”, a poetului Flore Pop, editată de editura ECHINOX din Cluj-Napoca, 2011,reconstituie si modulează, cu o fabuloasă imaginaţie metaforică, idealul reconcilierii spirituale în ”Cuvânt”. Ordontată într-un anume fel, compoziția fiind extrem de elegant ajustată, în care cele 5 trepte, incluse în scara personalizată a destinului, trădează o metodologie bine elaborată și ”manierată” a operei. Poemul și versul, în accepțiunea autorului, are rolul rugăciunii, spovedaniei, împărtășaniei și al contemplației Trinității divine, expuse într-un prezent continuu, viitor absolut sau în umbre ale trecutului. Mesajul interiorizat al temelor din volum probează o reconfigurare în lumina scăldată în semne și memorie,dar și înfășoară particularitatea vocii în ”umbre melancolice” chemate să inspire din gravitația Sacrului divin. ”Ferește-mă de scrâșnet și veșnică plângere, Doamne. Un poem pe zi mi-e rugăciunea.../Nu proza grijilor cotidiene,/ nici dramele ieftine ale gradelor superioare mă furnică în virile emoții./ Singură, mă obligă,rugăciunea de mâine./ Doar ea îmi sporește apropierea de Domnul”.(Lupta cu Îngerul) Ființa umană e supusă să parcurgă pe muchie itinerariul temporalității și al atemporalității, anotimpurile și anii, ca pe niște trepte ale scării cunoașterii, dragostei și înțelepciunii. Scara e inepuizabilă,dacă o construiești temeinic, și o transfigurezi din lumea reală în cea a visurilor sau a speranței. Pentru că scara se oprește fie la o ușă sau poartă, ancestrală sau telurică, în care: ”Cu vântul în pene adulmeci vieți și zări mai înalte, te procopsești cu noi iluzii de corăbier neodihnit,valurile îți stau mărturie oricărui început și nu pasul de lut. Plutești oare sau doar te amăgești” (...)(Vremelnicie). Iar cum scara vieții ne coboară prin cripta patimilor și a păcatelor, reonștiintizându-le,debarasându-ne de hainele ponosite și irosite de iluzii, există șansa învierii și zborului către Cer: ”(...) Ieșeam din întuneric pipăind pietrele vidului/și-n/ moalele frunții,/ priveliștea din cer se înalță spre multele/ mele păcate și patimi, doar aurorele sfinților mă atrăgeau după ele din inel în inel, logodnă cosmică între aici și dincolo,între omul de aer,/ vremelnic - și forma lui deplină semănând cu El, nesfârșitul Învierii aducându-mi Viața. Din Cer.” (Înviere). Departe de a fi considerată o poezie religioasă, cartea ”Odihna scării” trebuie privită și înțelească ca pe una care resetează cuvântul la reperele și valorile morale, la o restabilire a iubirii, frumosului și fidelității ”Împăcarea omului cu Dumnezeu”,în exercițiul luminii, constituie cheia discursului final, ce este reprezentată în metaforele obsesive ale jurnalului de itinerariu spiritual-metapoetic,denumit ”Odihna scării”, al poetului Flore Pop. Revista ”VATRA VECHE”, Anul IV, nr.3(39), martie 2012.

Alin RADU în ”Viul Vieții

Volumul de versuri al lui Alin RADU, ”Viul Vieţii”, editat la Casa de Editură DOKIA, la finele anului 2011, reprezintă o altă carte care ne copleșește și ne încântă prin caracterul ei poetic și prin tema propusă: Viața! Motto-ul cărții îl are ca autor pe Hermann HESSE, care, în ”Jocul cu mărgelele de sticlă” ne spune că:”Poetul care slăveşte aspectele măreţe şi înspăimântătoare din viaţă în paşii de dans ai versurilor sale, muzicianul care le face să răsune ca o actualitate pură, sunt făclieri, sunt personalităţi care sporesc bucuria şi seninătatea pe pământ, chiar şi atunci când ne conduc spre ea prin lacrimi şi crispări dureroase.” Poetul Alin RADU ne introduce într-o constelație mirifică, sentimentele iau calea unor excursii istorico-literare, iar spațiile converg în umbre și lumi, convețuind în ”Tălpi de femeie,// Rădăcini de Adam, //Ofrande aduse fecundului zeu”( poemul ”Tălpi de femeie”). Tonul din poezie lirico-meditativ, coroborat cu momente contemplative, infinita gamă de senzații elaborate și retoricele vibrante din poezia lui Alin RADU prefațează o excelentă calitate literar-artistică, ea fiind de-o profundă încărcătură semantică. Volumul de versuri încântă prin temă, prin limbajul cursiv, metaforă emancipativă și care intrigă în stabilirea și conferirea accentelor vieții în lumina reproșurilor, regretelor, chestionărilor, dorințelor, a speranțelor și a concluziilor probate. De la regret la umilință, de la visare la spovedanie, de la pasiune spre un ideal ancestral: sunt jocurile care capacitează imaginarul, când este lecturat volumul. De obicei dragostea produce nu numai un sens al emancipării, al emulațiilor și al sacrificiului, ci și al trădării, al vânzării idealurilor, iar autorul ne invită într-o lume în care există o spovedanie a unui cost al dragostei și al vânzării. ”Iubito, la refren să ştii c-am să te vând,//Demult, la prima strofă eu te-am iubit cumva//Şi recunosc acum, că m-ai găsit plângând, //Plângeam atunci vânduta ce-a fost ’naintea ta”. ( Iubito, la refren am să te vând) . Viziunea în care dragostea ”dezleagă războiae” inevitabile are ca să certifice calitatea și conștiința recuperării păcii și armoniei și încuviințează jertfa ca o formă a subliminalului: ”Când ne iubeam, din vremi, se dezlegau războaie//Şi caii lor muşcau din noi ca dintr-un fân,// Pe pulpe vânturi reci ni se-ncuibau a ploaie// Şi te jerfeam naturii, să pot să-ţi fiu stăpân”. (Când ne iubeam se dezlegau războaie) Autorul ne poartă prin cutumele scrierilor lui Cervantes, Mark Twain, Shakespeare, prin istoriile care au născut la rândul lor istorii, iar în limbajul subliminal utilizează trasee inițiatice, pe care le acoperă cu un văl sugestiv. Incontestabil că poezia lui Alin RADU are un caracter transmordenist, în care se regăsesc elemente de modernitate, simbolism și postmodernism. Aici, remarcăm afinitități și istorii paralele ce răzbesc din panteonul literaturii române, prin filiera lui Nichita Stănescu, Ion Minulescu, Lucian Blaga sau Tudor Arghezi. Roadele vieții sunt lucrătoare: mângâiere, pace, lumină, zbor, contemplație, soare; un cuvânt de îmbărbătare unui suflet sleit de puteri, nehrănit cu pâinea și apa vieții. Iar ”Viul viețeii” ca să nu ia forma întunecată a vieții urmează a fi ”descântat”, a fi recuperat: ”Stă zvon că lucruri noi//Pornit-au să se-ntâmple, //Acum când primăvara de iarnă s-a zvântat//Şi când pe dunga lumii, pe vechile ei tâmple,//Pe unde vechi viforniţi în tihnă s-au certat,//Învinsă crapă scoica seminţei ce irumpe//Şi din zoriri de sevuri ce s-au pornit să umble,//Răsare Viul Vieţii, De soare descântat”.( Viul Vieţii, descântat) Sau transcede lumina vieții într-o altă poemă, în care autorul mărturisește umil, încuviințând libertatea alegerii unui alt tip de dragoste, spirituale, astfel eliberându-se de povara păcatelor decolorate. ”Sunt plin de lumea asta,// Din rană pân’ la nimb,//Pragmatic pân’ la nume, ateu până-n grumaz(…)//Şi când la rugăciune //Mă scoală câte-un vis,// Sau când o faimă goală mă-ndeamnă să Ţi-o cer,//Mă-ntorc la tine, Doamne, zic tare ce-i de zis,//Amestec Psalmi şi Stihuri. Alege-i Tu în cer ! (…) „Vitralii scorojite//Din ochii tulburaţi,/ Mi-aruncă umbre stranii şi ceaţă-n trupul gol,// Din toţi pereţii fiinţei mahmuri şi-ntunecaţi/ Icoane afumate se strâng şi pleacă-n stol.” (...)”Dă-mi, Doamne, Viul Vietii, pe-acel Adevărat,//Nu colcăirea vană prin patimi şi prin tină!//Dă-mi, Doamne, Viul Vieţii de Tine Întrupat//Şi-mi umple fiinţa goală cu pace şi lumină! (Viul Vieţii, întrupat) De la păcat spre turnurile căinței și inhalării adevăratei dragoste, pentru că dragostea acea evanghelie a recuperării umane și inima care dă sens vieții. Or, dragostea își are stările sale revelatoare: de la suferința dulce-amăruie, hedonism carnal spre speranță, credință, într-un final este o etică a respectului față de aproapele tău și prețuirea propriului eu. Dragostea este viața sau libertatea de-a renunța de la belicoasele vanități și de cădere, atât în ispitele și angoasele ei, cât și o speranță care poată fi transformată în credința de a fi aproape de porțile albastrelor zări cerești. Poetul survolează itinerariile vieții, pe care sufletul le iubește și le venerează, iar codificările sale transpuse într-o spovedanie lirică ni-l livrează și îl impune pe treptele poeziei de valoare!

Napocanews.ro/ IONUȚ ȚENE: Octavian Sergentu – ÎnGerul nostru

Pe poetul basarabean şi expertul în geopolitică Octavian Sergentu l-am cunoscut la mijlocul anilor 90, când a descălecat la Cluj să studieze Ştiinţele Politice la UBB, după o licenţă în Litere în Chişinău. Spirit comunicativ, inteligenţă ascuţită şi cu un nobil patriotism, cu doruri româneşti răsăritene, poetul Octavian Sergentu s-a impus în mediile literare şi boemei clujene. Aşa că nu mare mi-a fost mirarea când mi-a dăruit noul său volum de versuri: “ÎnGerul nostru”, Casa de Editură Dokia. Placheta se deschide cu o prefaţă a prozatorului Constantin Zărnescu, în care se auto-interoghează: “Milenarist, în sensul terorii şi presiunii cronologiei evenimentelor, tânărul Octavian Sergentu structurează o crudă, ironică şi aspră viziune nu autoreferenţială, cât transmodernă, paradoxală şi…europocentrică”. Pe prozatorul clujean îl completează în postfaţa de pe coperta patru poetul Ion Cristofor: “Cu surpriză, descoperim că este un sensibil autor de poezie. Cerebral, sentimental cu măsură, tânărul poet priveşte lumea cu un ochi proaspăt, netocit de convenţii”. Mi-a făcut plăcere lectura aspră a versurilor lui Octavian Sergentu în care se creionează metafora unei lumi încremenite “înGerul” istoriei. Fosta ocupaţie a URSS şi-a pus amprenta pe spiritul basarabean, cu frisoane de reci siberii, ce îngheaţa dorinţa de libertate. Lumea se transformă sub ochii poetici ai lui Sergentu într-o imensă lacrimă picurată din ochii suferinzi ai Fecioarei Maria prăbuşită la picioarele Crucii Golgotei. Poetul este influenţat de simboliştii români, dar reuşeşte cu discreţie să abordeze aventuri lingvistice post-moderne şi puseuri avangardiste ale generaţiei poetice milenariste de la Cluj. E o discretă spovedanie pentru invinşii unei istorii de gheaţă a românilor perioadei comuniste. Citim la poet un dor pietros de eliberare în trecutul imemorial, liber de constrângeri ideologice şi adumbrit de credinţă şi libertate: “Să revii în viaţa de altădată!…/Şi îngerii plâng pentru tine, tată,/ Ţi-au dat aripile, să vrei în paradis,/Când lacrima lor cădea pe faţă”. Poetul e înfrigurat de singurătate aşteptând o femeie şi o idilă ce parcă nu mai soseşte: “stau singur şi citesc din femeia expresivă/îmi ţin în palme faţa ca să nu sărute/pagina-acolo unde nu se mai termină”. Lui Octavian Sergentu timpul poetic pare fără ieşire, tocmai în asta constă dramatismul versurilor şi originalitatea lor: “a venit o noapte/şi s-a aşezat drept pe lacrimi/pentru că era prea târziu/pentru compasiune/s-a înecat în ele (înec)” Pe poetul Octavian Sergentu îl putem include în generaţia poeţilor milenarişti străfulgeraţi de aşteptarea tensionată a Judecăţii de Apoi ce-l face să lăcrimeze cu versuri de un real talent şlefuit, care amintesc elegiile unor poeţi ca Marius Ţion sau Adrian Mihai Bumb. Ionuţ Ţene Napocanews.ro 16 November 2011

Europe, the International System and a Generational Shift Read more: Europe, the International System and a Generational Shift

O analiză excepțională cu privire la sistemul internațional realizată de conducătorul celei mai prestigioase instituții americane de expertiză geopolitică și geostrategie -Fundația STRATFOR, By George Friedman Change in the international system comes in large and small doses, but fundamental patterns generally stay consistent. From 1500 to 1991, for example, European global hegemony constituted the world’s operating principle. Within this overarching framework, however, the international system regularly reshuffles the deck in demoting and promoting powers, fragmenting some and empowering others, and so on. Sometimes this happens because of war, and sometimes because of economic and political forces. While the basic structure of the world stays intact, the precise way it works changes. The fundamental patterns of European domination held for 500 years. That epoch of history ended in 1991, when the Soviet Union — the last of the great European empires — collapsed with global consequences. In China, Tiananmen Square defined China for a generation. China would continue its process of economic development, but the Chinese Communist Party would remain the dominant force. Japan experienced an economic crisis that ended its period of rapid growth and made the world’s second-largest economy far less dynamic than before. And in 1993, the Maastricht Treaty came into force, creating the contemporary European Union and holding open the possibility of a so-called United States of Europe that could counterbalance the United States of America. The Post-European Age All these developments happened in the unstable period after the European Age and before … well, something else. What specifically, we’re not quite sure. For the past 20 years, the world has been reshaping itself. Since 1991, then, the countries of the world have been feeling out the edges of the new system. The past two decades have been an interregnum of sorts, a period of evolution from the rule of the old to the rule of the new. Four things had to happen before the new era could truly begin. First, the Americans had to learn the difference between extreme power (which they had and still have) and omnipotence (which they do not have). The wars in the Islamic world have more than amply driven this distinction home. Second, Russian power needed to rebound from its post-Soviet low to something more representative of Russia’s strength. That occurred in August 2008 with the Russo-Georgian war, which re-established Moscow as the core of the broader region. Third, China — which has linked its economic, political and military future to a global system it does not control — had to face a readjustment. This has yet to happen, but likely will be triggered by the fourth event: Europe’s institutions — which were created to function under the rules of the previous epoch — must be rationalized with a world in which the Americans no longer are suppressing European nationalism. With the benefit of hindsight, we know that the 2008 financial crisis initiated the last two events. The first result of the financial crisis was the deep penetration of the state into those financial markets not already under state influence or control. The bailouts, particularly in the United States, created a situation in which decisions by political leaders and central banks had markedly more significance to the financial status of the country than the operation of the market. This was not unprecedented in the United States; the municipal bond crisis of the 1970s, the Third World debt crisis and the savings and loan crisis had similar consequences. The financial crisis, and the resultant economic crisis, hurt the United States, but its regime remained intact even while uneasiness about the elite grew. But the financial crisis had its greatest impact in Europe, where it is triggering a generational shift. Since 1991, the idea of an integrated Europe has been a driving force of the global economy. As mentioned, it also has been presented as an implicit alternative to the United States as the global center of gravity. Collectively, Europe’s economy was slightly larger than the U.S. economy. If mobilized, that inherent power made Europe a match for the United States. In the foreign policy arena, the Europeans prided themselves on a different approach to international affairs than the Americans used. This was based on a concept known as “soft power” — which relied on political and economic, as opposed to military, tools — an analog to the manner in which it saw itself managing the European Union. And Europe was a major consumer of goods, particularly Chinese goods. (It imported more of the latter than the United States did.) Taken together, Europe’s strengths and successes would allow it to redefine the international system — and the assumption for the past generation was that it was successful. In the context of the ongoing European financial crisis, the issue is not simply whether the euro survives or whether Brussels regulators oversee aspects of the Italian economy. The fundamental issue is whether the core concepts of the European Union remain intact. It is obvious that the European Union that existed in 2007 is not the one that exists today. Its formal structure appears the same, but it does not function the same. The issues confronting it are radically different. Moreover, relations among the EU nations have a completely different dynamic. The question of what the European Union might become has been replaced by the question of whether it can survive. Some think of this as a temporary aberration. We see it as a permanent change in Europe, one with global consequences. The European Union emerged with the goal of creating a system of interdependency in which war in Europe was impossible. Given European history, this was an extraordinarily ambitious project, as war and Europe have gone hand in hand. The idea was that with Germany intimately linked to France, the possibility of significant European conflict could be managed. Underpinning this idea was the concept that the problem of Europe was the problem of nationalism. Unless Europe’s nationalisms were tamed, war would break out. The Yugoslav wars after the collapse of Communism comprised the sum of Europe’s fears. But there could be no question of simply abolishing nationalism in Europe. National identity was as deeply embedded in Europe as elsewhere, and historical differences were compounded by historical resentments, particularly those aimed toward Germany. The real solution to European wars was the creation of a European nation, but that was simply impossible. The European Union tried to solve the problem by retaining both national identity and national regimes. Simultaneously, a broader European identity was conceived based on a set of principles, and above all, on the idea of a single European economy binding together disparate nations. The reasoning was that if the European Union provided the foundation for European prosperity, then the continued existence of nations in Europe would not challenge the European Union. Perhaps, over time, this would see a decline of particular nationalisms in favor of a European identity. This assumed that prosperity would cause national identity and tensions to subside. If that were true, then it would work. But there is more to Europe politically speaking than an enhanced trading area, and the economics of Europe are hardly homogeneous. Germany and the Periphery The German economy was designed to be export-based. Its industrial plant outstrips domestic consumption; it must therefore export to prosper. A free trade zone built around the world’s second-largest exporter by definition will create tremendous pressures on emerging economies seeking to grow through their own exports. The European free trade zone thus systematically undermined the ability of the European periphery to develop because of the presence of an export-dependent economy that both penetrated linked economies and prevented their development. Between 1991 and 2008, all of this was buried under extraordinary prosperity. The first crisis revealed the underlying fault line, however. The U.S. subprime crisis happened to trigger it, but any financial crisis would have revealed the fault line. It was not a crisis about the euro, nor was it even a crisis about economics. It was actually a crisis about nationalism. Europe’s elites had crafted and committed themselves to the idea of a European Union. The elite of Europe, deeply tied to a European financial system as a principle, were Europeanists in their soul. When the crisis came, their core belief was that the crisis was a technical matter that the elite could handle within the EU framework. Deals were made, structures were imagined and tranches were measured. Yet the crisis did not go away. The German-Greek interplay was not the essence of the problem but the poster child. For the Germans, the Greeks were irresponsible profligates. For the Greeks, the Germans had used the EU free trade and monetary system to tilt the European economy in their favor, garnering huge gains in the previous generation and doing everything possible to hold on to them in a time of trouble. For the Germans, the Greeks created a sovereign debt crisis. For the Greeks, the sovereign debt crisis was the result of German-dictated trade and monetary rules. The Germans were bitter that they would have to bail out the Greeks. The Greeks were bitter that they would have to suffer austerity. From the German point of view, the Greeks lied when they borrowed money. From the Greek point of view, if they lied it was with the conscious collaboration of German and other bankers who made money from making loans regardless of whether they were repaid. The endless litany is not the point. The point is that these are two sovereign nations with fundamentally different interests. The elites in both nations are trying to create a solution within the confines of the current system. Both nations’ publics are dubious about bearing the burden. The Germans have little patience for paying Greek debts. The Greeks have little interest in shouldering austerity to satisfy German voters. On one level, there is collaboration under way — problem solving. On another level, there is distrust of the elites’ attempts to solve problems and suspicion that it will be the elites’ problems and not their own that will be addressed. But the problem is bigger than Greco-German disputes. This system was created in a world in which European politics had been declared in abeyance. Germany was occupied. The Americans provided security and inter-European fighting was not allowed. Now, the Americans are gone, the Germans are back and European international politics are bubbling up to the surface. In short, the European project is failing at precisely the point that it had been attempting to solve — nationalism. The ability of leaders to make deals depends on authority that is slipping away. The public has not yet clearly defined the alternatives, but that process is under way. It is similar to what is happening in the United States with one definitive exception: In the United States, the tension between mass and elite does not threaten to disintegrate the republic. In Europe, it does. Europe will spend the next generation sorting through this. Whether it can do so remains to be seen — though I doubt it. We know the tensions between nations and between elites and the public will redefine how Europe works. Even if things do not get any worse, the situation already has been transformed beyond what anyone would have imagined in 2007. Far from emerging as a unified force, the question will be how divided Europe will become. STRATFOR(http://www.stratfor.com/weekly/20111107-europe-international-system-and-generational-shift?utm_source=freelist-f&utm_medium=email&utm_campaign=20111108&utm_term=gweekly&utm_content=readmore&elq=6547e87d828b45e482911c3f7ed44b81)

Pompiliu Manea și calea cifrată de cunoaștere a lumii

O constantă a modului de gândire românesc actual este comparaţia. Încercând să evaluăm etapele istorice, proximitatea relațională și tipajul etno-comportamental ne diferim sentinței divine ca formatorii unor noi perspective civilizaționale. Există persoane care iubesc viața comunității împărtășindu-ne valorile și tradițiile naționale închegate în efigiile umanismului, dar, care ne educă să tindem spre o cunoaștere personală a ”imaginarului” civilizațional și deductibil. Clujeanul care a traversat ”capătul lumii” și a radiografiat harta etnografică și diversitatea culturală a mapamondului este profesorul clujean Pompiliu Manea. Fiecare zi a călătoriei a reprezentat un nou început, o altă poveste, un alt decor, încât sensurile cunoașterii proprii se împletesc cu sensurile tărâmurilor în care a poposit ”conchistadorul” clujean. Înainte să plece în marea aventură, domnul profesor mi-a mărturisit că are să exploreze lumea,- nu mi-a venit să cred și, totuși, m-ai apoi am început să lecturez răvașele sale scrise pentru ziarul ”Făclia”. M-au emoționat. Când a revenit înapoi în Cluj mi-a relatat cum arată lumea, extremitățile mapamondului și cele mai frumoase clădiri din acest mileniu. Era entuziasmat și bucuros, pentru că în 138 de zile a realizat peste 7000 de fotografii şi 56 ore de film. Săptămâna precedentă profesorul Pompiliu Manea și-a lansat cartea ”Peregrin pe cinci continente”, o carte scrisă cu mult suflet, din inimă, în care respiră un dor față țară, întrucât are ”la bază însemnări zilnice şi o minuţioasă documentare”, dacă este să-l cităm pe prefațatorul cărții Ioan Barbu. Cartea reprezintă un almanah de călătorie, din care rezultă: reportajul și fila de jurnal, acestea fiind combinate cu însemnările geografice. Cartea ”Peregrin pe cinci continente” este încărcată cu un număr mare de fotografii- 700- ce sunt cuprinse în paginile sale. Scriitorul vâlcean Ioan Barbu. scrie că structural opera profesorului Pompiliu Manea reprezintă un ghid de informaţii şi conduită pentru oricare călător care se încumetă să plece ca să străbată lumea. ”Peregrin pe cinci continente” reprezintă o carte care exprimă cultura istorică a celor cinci continente, unde descoperi cele mai exponențiale muzee și comunități ale lumii. ”Peregrin pe cinci continente este o carte-ghid facilă oricărui român curajos și curios să devină un explorator al planetei Pământ. Prin asimilarea etapizată a cărții poți iniția un dialog imaginar cu acele locuri îndepărtate, în care putem să staționăm și să fim alături de miracolele naturale din alte civilizaţii, să le trăim alături și aidoma autorului-călător.