Transilvania şi Basarabia

Transilvania şi Basarabia sunt în raporturi simetrice. Cele două provincii româneşti au generat în anul 1918 aceeaşi doleanţă de Unitate şi de asumare a unei Patrii. Transilvania şi Basarabia au fost nişte plăci tectonice care au protejat inima
ţării, iar aceasta e relevată de suferinţele îndurate de români. Din inima Transilvaniei a apărut sprijin pentru basarabeni. Lucrarea lui Onisifor Ghibu ne stă mărturie. Şi la Cluj
şi-au găsit refugiul mulţi basarabeni certaţi cu regimul
sovietic. Ei s-au implicat civic în viaţa comunitară din Ardeal. Numele fraţilor Alexe şi Valer Mare, al Valentinei Siminescu (copiii deputaţilor din Sfatul Ţării din 1918, Gh.Mare şi a lui Ion Inculeţ), al scriitorului Virgil Bulat sunt doveditoare. Şi fostul deţinut politc de la Tiraspol, Petru Godiac, s-a stabilit aici. Astăzi ruşii consideră că există un ascendent ardelean în Basarabia pe linia greco-catolică, exprimat prin influenţe geosacrale. Transilvania constituie o insulă a libertăţii pentru basarabeni!
26 mai 2010
http://www.romanialibera.ro/actualitate/transilvania/transilvania-si-basarabia-187686.html

Puterea cuvântului

Puterea cuvântului este enormă. Şi istoria ne spune că există zone de maximă concentrare spirituală, relevate de axul care a pus în legătură cântările psaltice ale lui David de învăţăturile Evangheliilor, continuate prin învăţăturile Vechiului Testament, nucleul cărora îl reprezintă proorociile profeţilor Sfintei Cărţi, iar acestea constituie învăţăturile revelate oamenilor. Astfel, nu nu putem explica, nici astăzi, puterea creştinilor care au suportat persecuţiile şi torturile cumplite, moartea, execuţiile în temniţe şi-n arene publice.
Creştinii au înteles că puterea lui Dumnezeu este mare
, că miracolele există. Trăim vremuri apăsătoare. Însă, sunt oameni care nu au abdicat de la misiunea lor, care redau dragostea în inimile noastre şi pledează pentru regăsirea unor repere în viaţă. Oameni care ne învaţă să ne vindecăm iertând, inclusiv prin metafore şi vers. Unul din aceştia este preotul paroh bistriţean din Lunca Ilvei, Vasile Ciherean.

28 Mai 2010
http://www.romanialibera.ro/actualitate/transilvania/puterea-cuvantului-187989.html

Republica Moldova şi politica de valori

Basarabia a cunoscut persecuţii şi agresiuni externe, ideologii antiumane, dar a rezistat în pofida tuturor intemperiilor. Lipsită de constanţă şi de mesaj coeziv clasa politică basarabeană de multe ori s-a clătinat şi a capitulat în faţa ingerinţelor survenite din spaţiul slav. Pentru că în Basarabia nu a existat, dacă este să-l cităm pe Peter Rupp, naţiunea reprezintă „o comunitate de cult politic, având ca obiect de cult un teritoriu şi o istorie”. Ori în Basarabia nu există, cât nu ar insista în aberaţii filosevieticii moldovenişti, un asemenea cult pentru o naţiune inventată. Basarabia aparţine ab integrum României. Şi românii din Basarabia s-au manifestat în istorie pentru redescoperirea acelor temple de civilizaţii care aparţin statului naţional român. Mai ales s-a solicitat pregnant o nevoie de identitate, când aceasta era deformată şi agresată de ideologi.
Fără îndoială, Republica Moldova traversează o criză economică şi politică, generată de instabilitatea din politica internă, coraborată cu factorii externi. Lipsa unor valori şi soluţii generatoare de identitate socială şi politică arată că Republica Moldova este fragmentată social şi politic, polarizarea luând cote sporite, iar elita guvernatoare este într-un continuu război de imagine, nu doar cu Partidul Comunist dar şi cu proprii parteneri, şi de eliminare a stafiilor comunismului. Doar că eliminarea simbolistică a comuniştilor nu trebuie deja să redea o stare preeuforică pentru anticomuniştii de azi. Istoria ne arată că atunci când sunt eliminaţi comuniştii şi nu mai au imaginea „secerei şi ciocanului”, ei se regrupează în alte formule de partide, încât „pâinea” agrariană sau „porumbelul” socialist fidel le reprezintă ascensiune.
Pe de-o parte cifrele din ultimele sondaje de opinie realizate de institute de cercetare credibile relevă o descreştere a Comunştilor şi o majorare a cotei procentuale a forţelor democratice. Prin urmare, cifrele arată că Partidul Liberal Democrat din Moldova ar acumula 22,4%, cu patru puncte procentuale mai puţin decăt PCRM (26,4%), conform rezultatelor unui sondaj de opinie prezentat, miercuri, 19 mai, la Chişinău. În acelaşi context, Partidul Democrat ar accede în parlament cu 7,3%, iar Partidul Liberal cu 5,8%. Îngrijorător este faptul că estimativ 30% din respondenţi au refuzat să răspundă sau s-au declarat indecişi, iar 5% din cei intervievaţi ar vota pentru Alianţa pentru Integrare Europeană ca un tot unitar.
Noii elite guvernatoare de la Chişinău trebuie să i se dea de gândit cum va face cărţile în viitoarele alegeri, mai ales că Rusia reacţionează dur la adresa statelor care nu se mai supun orbeşte la indicaţiile sale. Şi este ciudată afirmaţia premierului rus Vladimir Putin care a comparat situaţia politică din Republica Molodva cu cea din Kârgâzstan, unde preşedintele a fost alungat pe fondul protestelor antiguvernamentale din aprilie. E o aluzie pentru o schimbare comportamentală care i se cere Chişinăului având în vedere că i s-a propus şi aderarea la Uniunea vamală Rusia-Kazahstan?
Pe de altă parte nu suntem chiar atât de naivi că ultima întrevdere între preşedintele rus Dmitri Medvedev şi omolugul său ucrainean Victor Ianukovici soldată cu declaraţia în privinţa Transnistriei şi speculaţiile în privinţa unor acaparări de noi teritorii sau de zone de interes strategic trebuie luate în serios şi tratate ca atare. Frontul rusesc nu se încheie aici şi sesizăm importante mişcări tectonice la frontiera euroatlantică din zona ucraineană Ismail, unde se doreşte instituirea unei baze militare ruse care ar contrabalansa sistemele de apărare ale Alianţei Nord Atlantice. Iar acest lucru trebuie coroborat cu ceea ce se petrece în sudul Republicii Moldova, acolo unde laboratoarele ruse au descins un alt front de agresiune asupra frontierei europene şi în mod special la adresa Chişinăului. Presa rusă de pe acum anunţă că în Găgăuzia se va serba 70 de ani de la „eliberare a Basarabiei de sub ocupanţie românească”. Prin urmare, în septembrie curent cei de la Comrat vor desfăşura o amplă coferinţă ştiinţifico-practică sub egida mişcării filoruse găgăuze „Găgăuzia Unită”. Şi când îţi aduci aminte, că, până de curând, regiunea găgăuză se manifesta ca o cetate de rezistenţă contra comuniştilor de la Chişinău.
Curios lucru, dar scenariul care se remarcă astăzi în Republica Moldova se aseamănă foarte mult cu cel de la începutul anilor 90.
„Imaginea robot” a Republicii Moldova din anii 90 se reflectă în situaţia care se petrece astăzi. Mai ales prin fronturile de presiune care se răsfrâng asupra teritoriului Republicii Moldova şi există o teamă justificată că ar putea fi absorbită de aceleaşi clişee şi erori politice. Culmea este că există chiar foşti deputaţi din acele perioade în funcţii cheie în politica de azi moldovenească. Dacă aceştia au însuşit lecţia trecutului şi vulnerabilităţile unei coaliţii de guvernământ lipsite de coeziune, va aborda o linie consecventă în demersul politic va izbuti să menţină vlăstarii fragezi ai democraţiei prooccidentale.

Politca externă: „România este a românilor” şi „O singură Românie”

Scrutinul prezidenţial care a demarat printr-o numărătoare inversă ne face să stabilim cum ar arăta valenţe asupra politici externe româneşti, în cazul fiecărui candidat? Pentru că astăzi putem să ne exprimăm despre o politică a „axelor” vitale sau o politică a rolului fără rost, iar raţiunile care ne îndeamnă să vedem care ar fi soluţia de politică externă. Şi avem două soluţii a celora care aspiră să prezinte un cadru, o paradigmă pentru o viziune a politicii externe. Şi cum unii condamnă Pactul Molotov-Ribbentrop, alţii în formă reactualizată vor să-i restabilească valoarea economică. Astfel, putem vorbi despre abordarea lui Traian Băsescu în politica externă ca fiind distinctă de cea a lui Mircea Geoană.
a) Traian Băsescu: Politica Axelor sau politica rolului activ

Rolul şi eficienţa politicii externe deseori trebuie quantificată prin prisma românilor din afara frontierilor României. Şi 90,7% din electorii basarabeni au votat pentru Traian Băsescu.
Axa Washington-Londra-Bucureşti care este contestată de Mircea Geoană a adus doar beneficii şi oportunităţi României. România a devenit o portavoce a intereselor europene şi euroatlantice la Marea Neagră, iar de aici s-au născut adversităţi din partea statelor cărora le-a fost diminuată influenţa. Dacă am fi abordat politica exclusivă de a ne orienta doar spre Germania, promovată de fosta guvernare Năstase, nu ştiu dacă azi am fi reperaţi de majoritatea actorilor de pe arena internaţională ca fiind o putere cu sumă valorică regională. Nu ştiu cum ar fi arătat o politică „pe placul tuturor”.
Recent, chiar membrii Consiliului pentru politică externă şi apărare a Federaţiei Ruse pledau pentru un proiect orientat spre o Axă Washington-Londra-Moscova, care ar putea reabilita social, economic şi politic Rusia. Proiectul se chema „Noua Antanta” şi acesta prevede ca „pentru garantarea securităţii şi bunăstării poporului nostru(rus-n.a.), pentru a asigura o creştere economică eficientă şi pe termen lung Rusia are nevoie de nişte aliaţi strategici puternici. Un astfel de principal aliat trebuie să fie SUA, cu care Rusia trebuie să încheie o alianţă politică şi militară de apărare. O asemenea alianţă trebuie să fie denumită „noua Antantă” sau „Alianţa arctică”( luând în consideraţie interesul gaţă de Arctica). Şi culmea, ruşii parcă s-ar inspira într-un anume fel din viziunea românească asumată până acum de statul român.
Nu trebuie să uităm că pe vremea lui Traian Băsescu Marea Neagră a de venit o prioritate strategică:
- Forumul Mării Negre pentru Dialog şi Parteneriat este o iniţiativă românească (2006), menită să ofere cadrul de întâlnire şi dialog transparent, favorabil pentru lansarea unui proces de reflecţie asupra viitorului şi identităţii regiunii. Forumul îşi propune să sprijine ţările riverane Mării Negre, să anticipeze şi să rezolve rapid şi eficient potenţialele probleme, înainte ca acestea să devină surse de instabilitate şi ameninţări la adresa securităţii regionale;
- Implicaţiile României în proiectele GUAM, OCEMN, Parteneriatul Estic, dar şi organizarea summitului la NATO au definit România ca un stat cu potenţial de putere regională;
- Câştigarea dosarului Insula Şerpilor, care reprezintă arondarea a unei importante suprafeţe maritime la platoul continental românesc din Marea Neagră.
Politica externă a lui Traian Băsescu în raport cu Chişinăul a fost ca una exprimată ca fiind de „avocat” al Republicii Moldova, mai ales în dosarele spinoase. Şi aceasta fiind deseori în contradicţie cu guvernarea de dincolo. În fapt, preşedinţia României a fost factorul cheie în ceea ce priveşte pledarea cauzei „europene” şi „euroatlantice” pentru cel de-al doilea stat românesc. Şi unul dintre scenariile s-a concretizat în ceea ce a fost: „Republica Moldova spre UE în pachetul Balcanilor de Vest”. Până la urmă, tot, pe timpul lui Traian Băsescu a fost dărâmat regimul totatalitar comunist a lui Vladimir Voronin, a fost semnată Convenţia Miclui Trafic dintre guvernele moldo-române, a fost urgentat procesul de redobândire a cetăţeniei români pentru basarabeni. Şi aceasta în contextul în care paşaportizarea cetăţenilor români din Basarabia şi Bucovina rămâne o temă extrem de exploatată de mass-media rusă şi ucraineană. Dacă nu am fi avut o politică coerentă în raport cu basarabenii care aspiră la cetăţenia română astăzi cel mai mare contestatar al acestei soluţii româneşti cum era Kalman Mizsei, care ieri fuma altceva, iar astăzi zice că UE aprobă ca fiecare stat din sânul comunităţii să-şi reglementeze „dreptul identitar” aşa cum doreşte.
Şi, tot, nu înzădar, în prezent, Partidul Democrat Liberal susţinătorul lui Traian Băsescu este curtat de mai multe formaţiuni liberale basarabene, ce vor să devină partide corespondente ale acestuia şi tind să se afilieze la Partidul Popular European.
Pe de altă parte, adversarii noştri din Est vorbesc despre o expansiune românească spre Est şi de o influenţă românească şi că UE încurajează aceste fenomene.
Remarcăm că până în acest moment politica externă dub Traian Băsescu s-a orientat strict spre promovarea interesului naţional. Iar interesul naţional se pune în evidenţă prin activitatea din interiorul ţării, dar în afara acesteia, în toate domeniile. Pentru că a existat o preocupare constantă a instituţiilor statului, a cetăţenilor săi, dar şi a societăţii civile de a asigura dezvoltarea economică durabilă a ţării, de a realiza schimburi economice avantajoase cu celelalte state, prezerva independenţa, suveranitatea şi integritatea teritorială a ţării, de a garanta securitatea umană a locuitorilor săi, de a stabili şi întreţine relaţii necesare României cu celelalte ţări şi cu organizaţiile internaţionale, precum şi cu societatea civilă regională şi internaţională, de a promova cultura naţională, de a face demersurile necesare integrării regionale şi internaţionale. Aşa că în clipa în care Mircea Geoană, contracandidatul actualului şef al al statului român, stabileşte alte accente pentru viitoarea politică externă românească trebuie să înţelegem că în spatele afirmaţiilor că „ Traian Băsescu a paralizat relaţia cu vecinii noştri” se ascunde sloganul „o singură Românie”, ceea ce s-ar traduce ca una inactivă, fără aliaţi cu pondere internaţională şi izolată.

b) Mircea Geoană: Politica rolului pe care o are România în UE
Cum s-ar prezenta politica externă în concepţia virtualului „preşedinte” Mircea Geoană?! Acesta se arată ca un adept al viziunii rolului pe care îl are România( în fapt) în UE şi abdicarea de la alianţe şi axe strategice. Dacă ne-am lua după priorităţile de politică externă al candidatului PNL-PSD-UDMR , atunci ar urma să ne situam pe un loc 20 în care încă mai staţionăm. Deci, ciuciu, proiecte revigoratoare în spaţiul euroatlantic şi în cel estic. Eventual, sub bagheta Moscovei. Pentru că Mircea Geoană s-a autoîntitulat un „ostaş al interesului naţional” în urma vizitei efectuate în Federaţia Rusă şi m-am întrebat dacă interesul românesc ca şi „lumina lui Ilici” transpiră de la Moscova. Pentru că Mircea Geoană ne spune că s-a dus la Moscova pentru "normalizarea dialogului" Rusia-România în condiţiile unei "relaţii congelate" cu România, pentru care l-a găsit vinovat pe Traian Băsescu. Şi mai aflăm de la candidatul social-democrat că "Rusia lui Medvedev nu mai este URSS-ul lui Stalin". Dar noi asta ştiam, căci Stalin demult se odihneşte pe alte tărâmuri.
Preşedintele PSD, Mircea Geoană, a declarat că vizita că a fost invitat oficială de la Moscova, din partea preşedintelui Senatului din Federaţia Rusă, pentru o vizită pe care o va onora după alegerile prezidenţiale. Doar că nici mass-media românească (inclusiv afiliată grupului GRIVCO), nici cea rusă nu au relatat despre o întrevedere oficială dintre Geoană-Grâzlov, mai ales că ambii sunt de acelaşi calibru parlamenar. Am aflat doar că în capitala rusă Mircea Geoană a fost plimbat de „biznesmanul şi fostului ofiţer GRU” Boris Golovin şi s-a întâlnit cu reprezentanţii administraţiei preşedintelui rus, şi în particular cu unul din consilierii preşedintelui rus, Dmitrii Medvedev. Doar atât...
Mă întreb doar dacă întâmplător preşedintele României a făcut o afirmaţie conform căreia a spus că nu poţi să fii concomitent membru al Consiliului de securitate al României şi să mergi la întrevederi secrete la Moscova. Şi când te gândeşti căte revoluţii şi lovituri de stat au fost planificate la Kremlin şi care au avut repercursiuni nefaste în trăirile românilor.
Totuşi, rămâne relevant comunicatul Ambsadei ruse de la Bucureşti, în urma scandalului izbucnit în spaţiul public faţă de vizita netransparentă a lui Geoană la Moscova, prin care se precizează că aceasta urmăreşte cu un interes sporit scrutinul electoral din România. De ce, oare?
Totuşi, priorităţile strategice ale lui Mircea Geoană dorite să fie prescrise în politica externă ar fi: Gemania şi Rusia. Şi nu cred că Mircea Geoană vrea să edifice un „Nordth Streem” sau o partipacipaţiune în rpoiectul „South Streem”, care ocoleşte România. Cert e că social-democraţia românească prin filiera germană îşi caută parteneri de nădejede în Rusia. Şi atunci, dacă e să-i cităm pe unii experţi, politica externă sub un eventual mandat Geoană poate deveni coparticipantă a unui nou pact „Molotov-Ribbentrop”. Spre exemplu, Alexandros Peterson, adjunctul directorului Centrului energetic eurasiatic pe lângă Consiliul Atlantic al SUA a declarat că Moscova şi Berlin construiesc gazoductul „Ribbentrop-Molotov”. Germania nu poate să renunţe la construcţia gazoductului „Nordth Streem”, dar este obligată să sprijine proiectul NABUCCO, întrucât cancelarul german Angela Merkel putea să facă mai mult ca Rusia să simtă o solidaritate energetică a Uniunii Europene, consideră Alexandr Peterson.
Dacă să ne referim la relaţiile cu Republica Moldova şi Ucraina în mandatul lui Ion Iliescu şi în timpul guvernului Năstase putem vedea nişte relaţii suspendate cu aceste state şi chiar deseori ostile. Unele, pe bună dreptate. Paşaportizarea „românilor” basarabeni s-a făcut doar pe bază clientelară şi doar interesele transnaţionale înguste au derivat în relaţiile politicienilor de pe cele două maluri. Şi să nu uităm că în perioada când ministru de externe era Adrian Năstase, statul român s-a autoexclus din formatul de negocieri în reglementarea transnistreană. România a fost în acea perioadă, de facto, un stat marginal la est, preocupat să convingă că este capabil să însuşească literele care puteau fi studiate în comunitatea euroatlantică(UE şi NATO).

Soluţia „germană Iohannis”-mit sau realitate
Klaus Johannis: de la un guvern tehnocratic este dispus să conducă unul angajat politic. Johannis care ni se dă că ar fi cu relaţii sus-puse în străinătate fără să ni se spună unde anume? Pentru că la Sibiu încă nu am văzut şefi de state, premieri şi nici măcar primari străini, care să stea la uşa „premierului-soluţie” a echipei Geoană-Constantinescu. Chiar şi în Germania nu se ştie care este filiaţia lui Johannis, una liberală, conservatoare, socialistă?! Dacă ar fi să ne gândim referitor la stabilirea unor parteneriate este mai rezonabil ca să se exploateze coordonata populară Băsescu-Merkel, decât mituri şi semifabricate politice.
Johannis ne este prezentat ca un fel de nou Hohenţolern care ar trebui să-l schimbe pe Alexandru Ioan Cuza. Oligarhii de azi i-au substituit pe fanarioţii de ieri şi aceasta doar ca să-l dea jos pe cel care discursiv s-a aliat cu românii simpli.

În loc de concluzie
Am impresia că există două soluţii de politică externă: o România euroatlantică şi o Românie euroasiatică. Îmi displace ideea că România ar putea să arate discursiv ca fiind una euroatlantică şi economic să fie dominată de factorul rus.
La 6 decembrie românii vor trebui să opteze pentru o diplomaţie orientată spre valorile populare şi altele arondate liberului-schimbism.
Astăzi ni se propune să alegem între două modele: între o Românie activă şi o Românie reactivă. Pentru că există practic două scenarii referitoare la politica externă a ţării noastre după acest scrutin: a) o Românie a preocupărilor şi iniţiativelor de politică externă sau b) o Românie a comodităţilor.
Îmi este teamă pentru o revenire a politicii externe românelti în era mandatului de preşedinte a lui Ion Iliescu?
Fac unii candidaţi un joc la două capete sub sloganul „ostaşului interesului naţional”? Da! Parcă am mai auzit pe undeva acest lucru.

Despre crize, crizaţi şi victime colaterale

După ce ne-am ales cu o criză financiară şi economică transnaţională ne-am trezit şi cu o criză avansată a gripei porcine. Dar vorbim şi despre o „criză politică” prin angajarea unei stări conflictuale în interiorul sistemului politic. „Criza politică” este rezultatul gestionării violente sau ineficiente a „socialului” de către grupurile socio-politice care menţin naţiunea în cadrul unui sistem dezirabil doar pentru „clasa politică”. Ea exprimă incapacitatea aşa-numitului „factor politic”, deţinător al puterii, de a preveni izbucnirea conflictuală a tensiunilor dintre deţinătorii de capital şi producătorii de resurse sau între grupurile socio-politice interesate în distribuirea resurselor conform propriilor interese. Criza politică este, în esenţă, o criză de identitate a aşa-numitei „clase politice”, generând reacţia poporului, care se raportează la alte valori şi necesităţi sociale. Aceasta este provocată de grupările politice care produc, în fapt, procese sociale dezorganizante în interiorul organizaţiilor sociale şi care generează o criză socială. În acest scop sunt chemate şi resursele media, afiliate acestora, menite să contribui la adâncirea crizei şi să-i contureze capacităţi perturbatorii. În fapt, astăzi ne confruntăm cu o criză a competenţelor, în care există percepţia unei parazitări de către grupările de presiune a societăţii şi în care primează valorile celor care vor să impună cetăţenilor jocurile şi calculele lor politice . Capcanele acestui joc pot genera posibilitatea ca să existe nişte interpretări greşite date organizărilor şi proceselor sociale şi să pună o situaţie în care să se acţioneze în modalităţi care devin surse ale unor evoluţii periculoase şi care ne pot induce la nişte consecinţe „perverse”, care să facă rău cetăţeanului şi naţiunii române. Şi este nevoie de o reformare a sistemului politic. Există formaţiuni politice care au un drept deliberativ în sistemul politic, fără să aibă şi o reprezentare adecvată politică. Există politicieni care au ajuns de pe locul 2 şi 3 în circumscripţiile lor uninominale şi putem conchide că nu au legitimitatea politică necesară. Aria de reprezentativitate a acestor politicieni este infimă în contrast cu cea a preşedintelui statului, care a fost votat de majoritatea cetăţenilor şi nu de circumscripţii electorale reduse ca potenţial demografic.
Reformarea sistemului socio-politic este promovată de preşedintele Traian Băsescu prin ideea referendumului şi constă în reorganizarea şi perfecţionarea sistemului.

Reflexele şi complexele
Televiziunile ne vorbesc despre o decredibilizarea clasei politice. Ne întrebăm dacă există un controlul politic şi un control asupra resurselor naţionale? Ne întrebăm: cine le deţine? Nu ştiu dacă putem vorbi despre nişte drepturi politice şi asumarea sloganilor de „respect” şi de „bunul simţ” , pentru că acesta pot produce „regretul” şi „bunul sughiţ” faţă de cei care le afişează. Pe unde nu dai reperez o mare manipulare şi intrigă, iar „ura” a ajuns un reper de moralitate pentru unii politicieni.
Spre exemplu, liberalii de azi au abandonat principiile democraţiei şi libertăţii umane, iar în modul de abordare politic primează principii communiste. Pentru că există un complex Băsescu la liberali? Şi acest lucru este unul evident. Aceştia se prezintă ca nişte politicieni complexaţi care au un miros şi o gândire totalitaristă. În Occident există studii sociologice făcute pe politicieni care relevă că în cazul când aceştia sunt extrem de complexaţi există o tendinţă de manifestare totalitaristă şi extremistă în comportament. Iar cazanul urii faţă de Băsescu este mult mai mare ca însuşi Interesul Naţional. Ura faţă de Băsescu şi de PDL este enunţată excesiv publicului, încât, te întrebi, dacă umanismul, revendicat la un moment dat de liberali, mai este unul asumat. Şi nu putem decât să concluzionăm că manifestările politice mânate de complexe pot crea o stare nu numai de instabilitate socială şi politică, dar chiar şi de insecuritate naţională. Iar politicienii care confundă voit interesul naţional cu interesul grupurilor socio-politice pe care le generează sau le întreţin, sunt în esenţă nişte politicieni antinaţionali. Aceştia concep raporturile în interiorul naţiunii ca „raporturi de putere” constituite din raţiuni de acaparare de resurse, de deposedare, alungare a celorlalţi de la resurse şi de supunere a majorităţii oamenilor pe care-i încorporează naţiunea. Percepţia mea constă în aceea că în discursul Partidului Naţional Liberal politicienii acestei formaţiuni se bazează pe o abordare antinaţională. Dacă este să-i întrebăm azi pe liberali care le sunt programele de guvernare sau de ieşire din criză, aceştia ar urla un singur cuvânt: Johannis. Şi atunci te întrebi dacă liberalii adoptă poziţii care decurg doar din incompetenţă, superficialitate sau duplicitate faţă de cei pe care ar trebui să-i slujească în respect pentru ei, dar şi pentru naţiune?! Sursa destrămării coeziunii unei naţiuni este politicianismul. Acesta îi afectează unitatea spirituală, o sfârtecă în bucăţi şi nu este capabil să genereze relaţii bazate pe comunicare între oameni, ci numai pe raporturi formalizate, structurate şi întreţinute din interes.
În ce capitol intră aceştia azi în raportul defavorabil dintre „pătura superpusă”) percepută a fi clasa politică/ parlamentul) şi „poporul român”.

În loc de „agresiune”strong>
Asistăm într-o proiecţie socială în care modalităţile ideologice violente de gestionare a „socialului” întreţin un mediu socio-politic instabil, evidenţiat de sentimentul de „marginalizare socială”, „frustrare socială" şi agresivitate. Există un proces prin care agresiunile informaţionale atentează asupra spaţiului intim al fiecărui cetăţean. Iar agresiunile informaţionale pot deveni, în fapt, surse de insecuritate, care afectează capacitatea productivă, gestionară şi integratoare a naţiunii. De la presiunile mediatice, „centrele de putere” trec, de regulă, la agresiuni mediatice, iar acest lucru se relevă în spaţiul public. Şi după cum ştim- presiunile mediatice oferă cadrul elaborării de strategii destabilizatoare şi de control al oamenilor prin intermediul resurselor informaţionale. Aşa poate fi catalogat embargoul faţă de Băsescu instituit de unele posturi de televiziune şi saltimbacii plătiţi la zi preocupaţi de denigrarea şefului statului român.
Societatea se zbate între a accepta partocraţia”(puterea partidelor) sau a democraţiei(puterea poporului)? Prin Referendumul iniţiat, Traian Băsescu a făcut ca oamenii să nu se simtă alungaţi de la actul de decizie şi să devină, împotriva propriei voinţe, doar „receptori” ai deciziilor socio-politice şi să nu fie „victime de informaţii". Deocamdată, mă simt o „victimă a dezinformării” şi nu-mi place această stare de simplu receptor. Pur şi simplu vreau să fiu mândru că sunt cetăţeanul care participă la dezbaterea publică şi la viaţa social-politică.

Segodnya : SUA şi România vor face din statul ucrainean un miel de sacrificiu

Ideea „României Mari” pune pe jar scribii decriptării de politică internaţională şi regională de la Kiev şi Moscova. Scenariile unor politologi de la Kiev şi de la Moscova care văd în Bucureştiul european un stat ce subminează statalitatea ucraineană sunt din ce în ce mai mult exploatate. Iar acest lucru se remarcă după victoria obţinută de către Bucureşti la Curtea internaţională ONU în privinţa platoului continental din Marea Neagră. Prin urmare, cei chemaţi să arunce vrajba în direcţia statului român şi american, lansează ipoteza că România vrea să-şi recapete vechile teritorii româneşti-Bucovina de Nord şi Basarabia de sud(actualmente în regiunea Odesa), fiind în acest scop asistate de Statele Unite. Astfel, provocatorii ruso-ucraineni din spaţiul estic afirmă că Bucureştiul întreprinde eforturi substanţiale diplomatice şi economice ca să disambleze cele două vechi teritorii româneşti, răpite de Stalin şi Hitler şi acontate statului sovietic.
"Astăzi cel mai mare pericol pentru Kiev o reprezintă conexiunea sudată geopolitic Washington-Bucureşti, care acumulează o însemnătate din ce în ce mai mare”, afirmă în una din analizele sale pretinsul expert politic Ivan Skvorţov în publicaţia ucraineană„Segodnya”. Potrivit opiniei autorului, chiar dacă în România au loc alegeri prezidenţiale, cursul de politică externă a elitei politice româneşti va rămâne neschimbat, indiferent de cine va fi preşedinte şi nici o forţă politică nu va risca să renunţe să exploateze ideea României Mari, pentru că, altfel, ar pierde majoritatea electorilor din societatea românească.
"Deja nu este un secret că ambiţiile conducerii române reprezintă o ameninţare directă şi nemijlocită asupra unităţii teritoriale a Ucrainei. Şi chiar dacă autorităţile „portocalii” se încăpăţinează să nu observe aceasta, preferând ca toate „căţelele pierite” să le pună în cârcă Rusiei, anume ideea României Mari ce se reflectă ca fiind dominantă în minţile elitei politice româneşti poate oferi Kievului încă destule surprize", afirmă Skvorţov.
Acţiunile foarte active ale Bucureştiului în spaţiul post-sovietic fără un accept încuviinţat de administraţia americană este exclus, consideră Skvorţov. Pentru că, potrivit opiniei acestuia, România şi Ucraina se află sub gestionarea externă a Washingtonului, iar „ capacităţile intelectuale” româneşti sunt direct legate de centrele analitice americane, ceea ce permite să fie trase concluziile că eforturile analiştilor români şi americani sunt coordonate ca să contracareze influenţa rusească, prin care Occidentul îi prescrie Ucrainei un rol de sacrificare.
"Politica Occidentului pe direcţia estică se bazează pe doctrina „de la Vancouver până la Bucureşti”, scopul căreia ar consta în edificarea unui lagăr unic al atlantismului de la frantierele Americii de Nord până la frontierele Uniunii Sovietice, iar o dată cu destrămarea URSS, până la frontierele Rusiei. A ajuta SUA în această bătălie deloc uşoară le revine noilor membri NATO ca România, Polonia şi ţările baltice. Ucrainei în acest caz îi este rezervat rolul de miel de sacrificiu", concluzionează politologul ruso-ucrainean.

Fondatorul Stratfor: Polonia şi Turcia vor deveni superputeri şi vor împărţi între ele Rusia şi Europa

Un nou scenariu de reamenajare a principalilor actori politici de pe arena internaţională a apărut în presa poloneză( publicaţia poloneză www.interia.pl), scenariu amplu relatat şi de presa internaţională. Scenariul îi aparţine remarcatului politolog american, fondatorului centrului analitic Stratfor, George Fridman, care a prezentat în cartea sa „Următorii 100 de ani” o nouă viziune a viitorului. Aşa că suntem aruncaţi până în anul 2080. Potrivit opiniei sale, Polonia va deveni o superputere. În schimb, Rusia va tinde să-şi recapete vechile sale sfere de influenţă şi se va revigora în vechile frontiere sovietice. Pentru început îşi va trece Ucraina şi Belorusia, va reveni motivată în Caucaz, în Georgia şi se va „unifica cu aliatul săi-Armenia”.
Acelaşi destin va fi împărtăşit şi în Asia Centrală, doar că mai târziu toate vor reveni la locurile sale. Potrivit opiniei lui Fridman, doar Polonia poate încurca Rusia şi Germania să edifice o alianţă, care ar consta în descurajarea forţei de inflenţă americană. Anume în acest scop Polonia va obţine finanţare de la Washington, după cum a făcut până în prezent cu Israelul. În context, Fridman spune despre destrămarea Rusiei: China şi Japonia se vor ocupa de Orientul Îndepărtat, polonezii vor construi din nou „imperiul secolului XVII” şi îşi va unifica Belorusia, Ucraina. De asemenea, va obţine inflenţă în Rusia occidentală. România îşi va lua Moldova, Karelia va fi de partea Scandinaviei.
La rolul de superputere mondială pretind de asemenea Japonia şi Turcia, care se vor hrăni din trupul Rusiei. Japonia va obţine Orientul Îndepărtat, iar Turcia -Caucazul şi mai departe, până în Ucraina. Pofta Turciei se află adânc văzută în Asia. Turcii vor fi sprijiniţi de americani, satisfăcuţi fiind că cineva controlează Iranul, doar că, din momentul, când forţa Istambulului) potrivit lui Fridman, capitala Turciei va fi strămutată), va spori excesiv, SUA vor încerca să ţie în frâu ambiţiile potenţialului concurent. Mai mult decât atât, aceasta în contextul când turcii cu destul entuziasm vor lega o prietenie cu japonezii.
Vorbind despre posibilitatea izbucnirii celui de-al treilea război mondial, Fridman menţionează, că în acesta vor participa „stelele de luptă” şi că acesta va purta mai degrabă denumirea de război polono-turc. În Asia SUA în comun cu China şi Coreia se vor ridica contra Japoniei, iar în Europa vor sprijini Polonia contra Turciei. Turcii se vor deplasa în căutarea gloriei spre Nord din direcţia Bosniei şi vor cuceri Ungaria, vor obliga România să capituleze, prin Slovacia vor intra în Malopolsk(provincie poloneză) şi va suferi mult Cracovia. Din Vest spre Polonia vor intra trupele germane sprijinite de Franţa şi restul Europei. Polonia, deci, având sprijinul forţelor americane va riposta acestor atacuri. Turcii şi japonezii find învinşi vor abandona planurile de război. Polonia, ca principala învingătoare, va obţine o fereastră în lume: va obţine porturile croate şi îşi va asigura o prezenţă militară în Grecia, îşi va repara infrastructura militară şi „ se va începe deceniul de aur”.
Trebuie de remarcat că în războiul global pierderile de vieţi umane ar constitui „doar” 50.000 de oameni, în special, în cadrul conflictului polono-turc, SUA s-ar lipsi de câteva mii de militar, majoritatea la începutul războiului.
Anii şaizeci ai sec.XXI SUA vor deschide „epoca de aur” pentru America. În context, fiind o superputere de individiat, SUA va încuraja o alianţă eurooccidentală în jurul Marii Britaniei, va sprijini Polonia şi va stabili o bună cooperare cu Turcia, în special în direcţia Orientului Apropiat. În anii şaptezeci SUA vor deveni cel mai important furnizor de energie ieftină electrică, obţinută de la staţiile orbitale energetice solare, întărindu-şi şi mărindu-şi influenţa asupra economiei mondiale şi asupra relaţiilor internaţionale. SUA va guverna lumea şi nimeni nu va îndrăzni s-o provoace statul american.
În anii optzeci ai sec.XXI politicienii americani vor uita primul principiu „marii strategii”, iar SUA va domina America de Nord.
Mai târziu, Fridman lasă o portiţă de interpretare a unui posibil conflict mexicano-american, care prevede diminuarea factorului american în plan regional şi impactul migraţiei asupra deciziilor politice.
Scenariul politologului american Fridman a fost amplu comentat şi de presa militară rusă. Aceasta, în special prin generalul în rezervă Nicolae Uvarov, în comentariul „Rejucarea”, se arată sceptic faţă de posibilile tendinţe a exprimării unui astfel de scenariu şi consideră că atât Polonia, dar şi Turcia nu pot să afecteze în plan militar şi politic Rusia.