Geopolitica lui Octavian Sergentu

Pe poetul, ziaristul, analistul politic şi patriotul Octavian Sergentu l-am cunoscut, încă, din 1996, când a descălecat din Basarabia la UBB, la Facultatea de Ştiinţe Politice. Absolvent al Filologiei din Chişinău, Octavian Sergentu s-a afirmat imediat în Clujul anilor 90, ca un student implicat în manifestări civice şi culturale şi în publicistica locală. Spirit critic şi înzestrat cu o luciditate ştiinţifică, Octavian Sergentu s-a specializat pe un domeniu mai puţin accesat la noi, acela al geopoliticii. Această paradigmă sociologică ar fi trebuit să facă şcoală în România aflată în „calea lupilor”, dar, din păcate, cercetările geopolitice sunt timide în domeniu. În jurul anilor 2000 s-au afirmat cu studii geopolitice sociologul Ilie Bădescu şi, mai tânărul confrate, Dan Dungaciu, specializat pe sociologia frontierei.

Nu mare mi-a fost mirarea când zilele trecute publicistul de la România Liberă şi Clujtoday, Octavian Sergentu mi-a oferit noua sa carte: Geopolitica – compendiu, Editura Dokia, Cluj-Napoca 2010. În lumea academică clujeană, cartea lui Octavian Sergentu umple un gol de neînţeles pentru analiza şi sociologia politică de la UBB. Este primul studiu de acest tip, scris cu acribia cercetătorului atent şi pasionat de subiect. Autorul aduce mulţumiri pentru realizarea acestui studiu la două personalităţi ştiinţifice şi politice ale clujului contemporan: profesorul Vasile Puşcaş şi anticomunistul Raul Volcinschi. Prefaţa este scrisă de conf. Univ. Dr. Flore Pop, care elogiază strădaniile autorului care „a reuşit să prezinte comprehensiv principalele şcoli de gândire contemporană din câmpul Geopoliticii. Acest Compendiu de Geopolitică oferă o diversitate a şcolilor şi a interpretărilor teoretice geopolitice, ceea ce va permite cititorului să evalueze critic politica globală şi impactul puterii în mediul internaţional.” Cartea e scrisă pe baza unei ample bibliografii în domeniu şi analizează „mersul” puterii în lume, implicaţiile geopolitice ale consecinţelor de putere a celor mari faţă de cei mai mici şi interferenţele naţionale şi multiculturale pentru supravieţuire şi dezvoltare. Octavian Sergentu face o scurtă istorie a termenului „geopolitica” şi istoria cercetării în România şi Europa sau SUA. La noi s-au afirmat cercetările geopolitice, în anii 20, prin Pârvan, Iorga, Rădulescu Motru şi Gh. Brătianu. Pe plan mondial, autorul fişează interpretări geopolitice abordate de Thayer Mhan, Charles Lindblom, Vidal de la Blanche, Rudolf Kjellen, Karl Haushofer, Fr. Ratzel. Karl Schmitt, Henry Kissinger, Zbingiev Brezezinski. Autorul are un curaj ştiinţific de apreciat în abordarea unor curente de gândire majore care afectează geopolitica statelor: neoatlantismul, mondialismul, geopolitica policentrică, geopolitica conservatoare, geomarxismul, noua dreaptă europeană (tradiţie conservatoare franceză şi belgiană, adeptă a democraţiei organice), neomondialismul, ideologia geografică.

Octavian Sergentu abordează şi evoluţia şcolii geopolitice ruse, una dintre cele mai importante din lume, reprezentată de Lev Gumilev, A. Dughin sau VS Pirumov. La o cercetare atentă geopolitica rusă este reactivă la acţiunile curentelor occidentale. Rusia actuală este condusă de o geopolitică oficială de stat: Noua Rusie. Ruşii îşi fac proiecte geopolitice pe sute de ani, pe care fiecare putere, indiferent că e de stânga sau de dreapta, comunistă, imperială sau capitalistă, o duc la îndeplinire punctual: vezi Testamentul lui Petru cel Mare, repus azi, sub altă formă – economică, pe tapetul politicii internaţionale de către Putin, prin autostrada Mării Negre.

Cu acest remarcabil studiu publicat, Octavian Sergentu a intrat în galeria specialiştilor recunoscuţi ai geopoliticii româneşti şi la Cluj-Napoca îl putem considera un pionier în această tematică, neglijată de către autorităţile politice preocupate numai de interese imediate, pecuniare. Să luăm exemplu de la nemţi, englezi, americani sau, mai ales, de la ruşi care îşi urmăresc cu fidelitate şi încăpăţânare planuriel geopolitice pe sute de ani. De fapt, decriptarea geopoliticii este simplă: acţiunea şi reacţiunea puterii în faţa obstacolelor de stăpânire politică, economică, culturală şi naţională.

Ionuţ Ţene

TRANSIVANIA MEA

Un model de conştiinţă
Sunt fiinţe care se impun definitiv în spaţiul nostru vital. Dumnezeu ni le scoate în întâmpinare şi ne uneşte destinele.Şi ele stăruiesc asupra coloanei vertebrale a mai multor generaţii şi a sevei poporului. Pentru că nevoia acută de modele reprezentative revendică şi regăsirea prietenilor dragi, a personalităţilor din proximitatea noastră. Indubitabil, unul dintre modelele spre care trebuie să tindă generaţia actuală ne orientează spre acele Legende vii anticomuniste care au visat Libertatea şi conştiinţa vie a acestei naţiuni. Una dintre cele mai reprezentative din legendele luptei anticomuniste a fost şi este Raul Volcinschi.
Mă simt onorat că am făcut parte din cercul său de încredere, că mi-a fost realmente ca un părinte. Fiind foarte dezamăgit de situaţia actuală, profesorul Volcinschi ne îndruma să nu ne schimbăm hainele şi să fim onoraţi că aparţinem Neamului Românesc şi visa ca, într-o bună zi, România să redevină puternică şi reîntregită.
12 ianurie 2011, România Liberă,

Gheorghe Gavrilă Copil.Ni s-a interzis să-l mai sărbătorim pe Eminescu

Ministrul Culturii, Kelemen Hunor precizează fără nici un echivoc:
"În acest an, dat fiind timpul foarte scurt de la instituirea legii, Ministerul Culturii şi Patrimoniului Naţional a permis instituţiilor din subordine să marcheze evenimentul prin iniţiative proprii, urmând ca de anul viitor să se stabilească o tematică generală, precum şi concursuri de proiecte la care să participe cât mai mulţi artişti şi oameni de cultură”…"legea prin care s-a instituit această sărbătoare a oficializat, de fapt, o realitate: pentru toţi românii, aniversarea naşterii lui Mihai Eminescu era, de mult, piatra albă care marca, în calendar, reverenţa în faţa a ceea ce este bun, frumos şi nobil"
Declaraţia preşedintelui României, Traian Băsescu:
“Cultura şi educaţia clădesc deopotrivă o naţiune puternică şi demnă. Avem o datorie comună faţă de cultura română, faţă de valorile care ne-au format şi pe care trebuie să le transmitem generaţiilor viitoare. Astăzi, mai mult ca oricând, în diversitatea culturii europene, România trebuie să pună în valoare creaţia marilor săi clasici, a tuturor celor care au contribuit şi continuă să contribuie la expresia identităţii poporului român".
Deci, doar anul acesta, la 15 ianuarie 2011 s-a mai sărbătorit Mihail Eminescu prin iniţiative proprii. Cu alte cuvinte, de aici înainte, în instituţiile statului roman, în clădirile de utilitate publică, la 15 ianuarie, se vor desfăşura numai activităţi stabilite de guvern-numai tematica generală şi concursul de proiecte stabilite de acesta. Adio iniţiative proprii, adio iniţiativele unor asociaţii, fundaţii, ale unor profesori universitari de bună credinţă, etc,etc. Nu ni se mai permite sărbătorirea lui Eminescu în instituţiile statului român.
Din 15 ianuarie 1859 generaţii de români ştim că 15 ianuarie e ziua de naştere a genialului român Mihail Eminescu, zi cu activitţti dedicate acestuia. Pentru a-l scoate din memoria noastră se încearcă a fi acoperită această zi cu întreaga cultură română din toate timpurile şi cu proiecte.
Românilor li s-a întins o mare capcană. În propria noastră ţară ni se interzice sărbătorirea poetului nostru naţional. În învăţământ este deja aproape inexistent.
Vă propun dragi români să ne unim. Din Decembrie 1989 politicienii, au desfăşurat împotriva poporului român un adevărat războu economic, reuşind să desproprietărească România. Acum îşi desfăşoară războiul împotriva poporului român pe plan spiritual. La fel au procedat după 1944, când au fost aduşi din URSS şi instalaţi în fruntea instituţiilor statului roman, de tancurile sovietice. Împreună cu cei din ţară au aplicat experienţa din URSS-întemniţări, lichidări, deportări-pe întreg teritoriul României, începând cu Basarabia şi nordul Bucovinei.
15 iunie Ziua Naţională Mihail Eminescu
Ziua de 1Decembrie 1918 va rămâne permanent ziua Unirii. Acum şi a Reîntregirii României. Dar vom mai avea o zi naţională, 15 iunie! Mihail Eminescu, sărbătoare naţională! O astfel de propunere am mai făcut-o în 2006. A fost preluată în presa scrisă într-un mod mârşav, adăugându-se că subsemnatul cere înlocuirea zilei de 1 Decembrie, cu cea de 15 iunie. Această denaturare a celor scrise de mine sunt zvonite până azi, iar unii români mai cred în această diversiune.
Există o singură cale pentru a rămâne 15 ianuarie o zi a promovării ştiinţei şi culturii româneşţi, legiferarea zilei de 15 iunie, prin votul Parlamentului României, ca Zi naţională Mihail Eminescu, aşa cum a procedat acest parlament pentru ziua culturii. Doar aşa va fi eliberat Mihail Eminescu de sub uriaşa placă de mormânt care s-a aşezat deasupra sa. Ziua Culturii ar fi putut fi în oricare altă zi. Numai legiferarea zilei de 15 iunie ca Zi naţională Mihail Eminescu, nu mimată în lupta pentru alegeri, ci împlinită, ne mai poate opri să nu reacţionăm pe măsura acestui război ce se duce de către cele trei minorităţi care s-au unit împotriva poporului roman, în urma loviturii de stat din Decembrie 1989. La fel au făcut după 1944. Şi acum, ca şi atunci, sunt sprijiniţi din exteriorul României.
Noi suntem aici de mii de ani, suntem un popor paşnic, de bunăcuviinţă, nu avem pe conştiinţă teritorii de la alte neamuri, nu am năvălit peste alte popoare, deci nu prezentăm nici un pericol pentru alte ţări. Toate neamurile din Europa pot trăi în deplin respect şi înţelegere din partea românilor. În fapt ştiu foarte bine aşa ceva şi agresorii noştri, dare ei au interesele lor. Ni s-a pregătit dispariţia, prin provocarea unei reduceri drastice a numărului de români, timp în care minorităţile sunt coordonate să se înmulţească, iar pentru a grăbi înlănţuirea românilor, se aduc din exterior un număr însemnat de străini. Nici unul din politicienii actuali, din 1990 pînă azi, parlamentari, guvernamentali, şefi de partide şi foşti şefi şi alţii, nu merită să mai fie votaţi. Unii oameni simpli mai întreabă, dar pe cine să votăm? Dintre aceştia, pe nici unul. Sunt aceeaşi.
Ca semn de solidaritate în acest război antiromânesc, vă propun dragi români, să aşezaţi, ca stemă, pe tricolor, chipul lui Eminescu. Pe calculator-pe internet- e uşor de făcut. Să-l arborăm cu Eminescu în corespondenţa noastră pe mail, în reviste, în lucrările publicate pe internet. Direct pe pânza tricolorului, fie în format de arborare la balcoanele, terasele, pridvoarele noastre, e mai greu de realizat, dar vor apare destui pricepuţi care ne vor ajuta să avem în casele noastre astfel de drapele. O să vă fie frică pentru că drapelul oficial e fără nici o stemă?! Frică de agresori?! Vom învinge prin solidaritate, prin cea mai paşnică mişcare naţională, drapelul cu efigia lui Mihail Eminescu! Suntem în război declanşat împotriva noastră. Dacă nu vom avea frică şi vom avea pe tricolor chipul lui Mihail Eminescu, ne vom trezi din amorţire, vom fi iar o naţiune puternică. Şi dacă ar retrage tricolorele din magazine, cei ce nu avem tricolore în casele noastre, să ne cumpărăm pânză de trei culori şi să o coasem la orice maşină de cusut. Să avem şi drapele mici, de birou, sau pentru perete. Acestea se pot face de-ndată, la imprimantă. Se cunosc românce ardelene care în apropierea zilei de 1 Decembrie 1918 şi-au vopsit singure, pânza, în culori naturale, apoi le-au cusut manual. Ardelenii nu au renunţat la tricolor, în imperiul austro-ungar, sub nici o ameninţare. Şi azi au tricolorele la casele lor şi sunt o forţă românească, sunt mai solidari, se ajută între ei. Din nefericire mulţi români nu au acasă un tricolor. De ce, românaşilor?! Noi suntem de aici, la noi acasă şi avem dreptul şi datoria să avem drapelul nostru tricolor! E mai complicat să avem toţi un drapel cu Mihail Eminescu? Atunci să avem un tricolor aşa cum este cel de azi. Cei ce nu au, să aibă! Unindu-ne în cuget şi simţiri sub faldurile tricolorului, precum sunt şi alte popoare cu steagurile lor, ne vom simţi mai buni, mai prietenoşi unii cu alţii. Americanii au drapelul lor cu stele şi pe buzunarul de la spate al blugilor şi pe geacă, la umăr. În fiecare zi când se îmbracă, văzând drapelul, simt, nu uită că sunt sub faldurile drapelului lor naţional, se simt mai puternici. Unirea sub simbolul naţional le dă putere. Pe drapelul evreilor este steaua în 6 colţuri (două triunghiri suprapuse), aceasta fiind la vedere şi pe faţada tuturor sinagogilor (bisericile evreilor). Solidaritatea lor decurge din drapelul şi sinagogile lor. Dumneavoastră dragi români, aţi dăruit un tricolor bisericilor noastre? Nu toate au un tricolor. E adevărat, spre a nu se decolora, sunt destule biserici cu tricolorul în biserică, la vedere, situaţii des întâlnite în Ardeal. Şi e foarte bine aşa.
Într-ascuns sau pe faţă râd alte neamuri de noi, iar cei ce poartă un război de agresiune deschis împotriva noastră, se grăbesc să-l câştige. Război economic, financiar , agricol şi împotriva natalităţii-tinerii noştri, speriaţi de greutăţi, nu mai vor să aibă copii, sau tot amână, până când…deşi cu copii ar fi mai puternici, ar şti că trebuie să le apere viitorul! Unindu-ne în cuget şi simţiri, Eminescu îşi va avea locul pe care îl merită, în învăţământul românesc, în casele şi în sufletele noastre. Eminescu este extrem de dinamic şi azi, pentru Reîntregirea României. Avem, în Eminescu, voivodul spiritual capabil să ne adune din risipire, să ne restaureze traiul în demnitate şi spor, împreună reuşid să armonizăm relaţiile între popoare. Şi Eminescu, precum noi cei de azi, a reacţionat împotriva agresiunilor din vremea sa. Eminescu are un suflet de profundă iubire creştină pentru toţi oamenii din lumea aceasta.
Când ţi se periclitează dreptul propriului neam la existenţă pe teritoriul său strămoşesc, Eminescu are arma cuvântului pe măsura agresiunilor!
De ce sărbătoare naţională pe 15 iunie?

Pentru orice om, cât este în viaţa aceasta, ziua sa de naştere este o sărbătoare. În mod obişnuit, după ce omul a plecat în lumea cealaltă, este comemorat de ziua plecării în cele veşnice. Spiritul dac este în sărbătoare şi la trecerea în lumea cealaltă, în eternitate. Pentru el moartea nu există. Ştie că este nemuritor. Orice om este evaluat la plecarea din această viaţă. Plecarea e ca un total, ca o sumă a faptelor sale bune. Cele bune sunt darul său pentru lumea aceasta şi totodată sunt transfigurate spiritual în fiinţa sa spirituală din lumea cealaltă. Pentru acestea trebuie să-i mulţumim şi să-l comemorăm, de aceea pentru daci, ziua plecării din viaţa aceasta este bogată, de mare folos, decât cea a sosirii, a naşterii, care este doar o şansă pentru fiecare om. Cea a plecării este rodul vieţii acestuia. De aceea ni se pare mai potrivit să-i comemorăm pe cei plecaţi, de ziua darurilor făcute neamului lor. Totalul darurilor. Izbânda vieţii. Contribuţia lor. De aceea trecerea lui Eminescu în lumea de dincolo este o victorie a luminii lumii acesteia. Mihail Eminescu este un victorios. Un învingător. Ne-a lăsat o zestre. Am primit-o şi-i mulţumim şi trebuie să-l sărbătorim, în mod oficial, la nivel naţional. Ne-a iubit cât a trăit printre noi, ne iubeşte şi acum, din viaţa cealaltă, din sufletul nostru. Dorul ne leagă pe noi cei din viaţa aceasta şi pe noi de cei plecaţi în cealaltă viaţă şi pe ei de noi. Suntem o singură fiinţă! Victoria conştiinţei unităţii vieţii văzute şi nevăzute! Că aşa este, nu-i nici o îndoială. Cea mai mare sărbătoare naţională a dacilor de dintotdeauna, de mii de ani, este comemorarea moşilor. Iar dacii de azi, suntem noi, românii. Comemorarea de ziua plecării lor din lumea aceasta. Sunt comemoraţi de-odată, dar tâlcul este al zilei plecării fiecăruia spre celălalt tărâm. In multe sate din ţară, de zilele moşilor, bisericile sunt pline cum numai de Paşti mai sunt. Şi de Paşti comemorăm victoria vieţii asupra morţii. Moşii sunt o sărbătoare zalmoşiană. Vine din religia de demult a mosilor şi strămoşilor noştri şi se desfăşoară spre viitor. Moşii de primăvară, moşii de vară, moşii de toamnă, moşii de iarnă, sărbătoare naţională legiferată de dacii de pe vremea Religiei Zalmoşiene. Legiferare imprescriptibilă. Religie viabilă. E o obştească întâlnire la biserică, la cimitir, apoi e un du-te vino pe la case cu farfuriile pline cu de-ale gurii. Dar, atenţie, fără băuturi alcoolice. În zilele acestea nu sunt beţii. Satele îşi găsec pacea. De aceea nu se fac nici nunţi. E un altfel de nuntă, cerească, spirituală, la care participă cele două lumi. Vă amintiţi de Marele Preot Deceneu şi de regele Burebista? Au cerut dacilor să se lase de beţii şi să distrugă viţele de vii. Şi au ascultat de vlădică, reducând, în mare măsură, terenul cultivat cu viţa de vie. Şi ascultă şi azi, de Ziua Moşilor. Sărbătoarea este a spiritului. Si noi, dacii de azi, trebuie să ne aliniem, din ce în ce mai mulţi, la acest fel de a sărbători, moştenit din moşi-strămoşi. De 15 iunie, ziua triumfului în eternitate al acestui dac, Mihail Eminescu, străfulgerat de dor şi lumină, de profundă iubire pentru neam, trebuie să existe atât liturghia de pomenire a numelui său (slujba de pomenire, parastasul) şi al tuturor dacilor din lumea cealaltă, cât şi asumarea rodului său spiritual, în bucuria sărbătorii naţionale numită Mihail Eminescu. Aşa ne vom integra şi noi în suflul spiritual multimilenar al dacilor. Şi vom fi împreună, solidari, cei din viaţa aceasta, cu cei din cealaltă viaţă, cu cei din continuarea vieţii acesteia. Şi ei sunt solidari cu noi. Cei din cealaltă viaţă, spirituală, nu au trecut în nefiinţă, ci continuă să existe în cealaltă lume. Să nu ieşim din regulile statornicite din moşi-strămoşi. Renaşterea poporului dac are loc sub ochii noştri, pentru cine are ochi de văzut. Să sărbătorim ziua naşterii lui Mihail Eminescu, ca o şansă acordată de Dumnezeu pentru Neamul Dac şi ziua trecerii în cealaltă lume, ca o zi a victoriei Neamului Dac, neam care este mai înzestrat, mai bogat, cu zestrea lăsată nouă de către Mihail Eminescu. Noi dacii nu sărbătorim morţii, ci viii, pentru că şi cei de dincolo sunt vii.

Susţinem păstrarea cu sfinţenie în continuare a zilei de 1 Decembrie 1918, ca zi naţională. Acţionăm şi pentru legiferarea zilei de 15 iunie ca sărbătoare naţională Mihail Eminescu. Spiritul eminescian ne cheamă pe toţi să acţionăm pentru consolidarea Neamului Românesc. Fără această consolidare prin Mihail Eminescu, vom asista în continuare la sărbătorirea formală şi expeditivă şi a zilei de 1 Decembrie! Mihail Eminescu îşi are locul său binemeritat în circuitul cultural naţional, în şcoli şi universităţi.

Gheorghe Gavrilă Copil

Zbor spre Libertate

Există amintiri care circulă sanguinic cu noi, prin noi, ne ghidează şi dialogează. Amintiri care se exprimă prin modele exemplare de oameni, care au străfulgerat în destinul tău. Şi aceste amintiri fac parte dintr-o compoziţie a propriei identităţi. În anumite cazuri amintirile devin providenţiale, care întâmplător se şi realizează ca un deja vu sau te ordonează în demersul axiologic. Ele renasc ca un orizont înoitor. Şi ele provin din imaginea unor personalităţi sau fiinţe apropiate care devin mentori pentru alte generaţii care îi succed, graţie manifestărilor lor apostolice. Unul dintre eroii vremurilor noastre care relevă o imagine a luptătorului-erou este Raul Volcinschi.
Dimensiunea luptei cu închisoarea în care a fost încarcerat, s-a exprimat ca lupta întregului popor pentru eliberarea de sub chingile unui regim opresiv, străin şi antiuman. Inversarea scalei valorice şi dezordinea manifestată în societatea comunistă şi postcomuniste au constituit principalele preocupări ale intelectualului Raul Volcinschi. A concluzionat că societatea românească a fost şi mai rămâne traumatizată, lipsită de repere, gata să capituleze în faţa provocărilor şi ingerinţelor care agresează spaţiul vital românesc. Iar generaţia neînfrântă de temniţele comuniste îşi avea un cod al de onoarei, în care se exprimau nişte conexiuni organice de profunzime, dintre naţiune şi oameni.
Dacă este să vorbim despre o generaţie meritocratică, care a produs valori spirituale şi materiale pe bandă rulandă, trebuie să ne referim la generaţia profesorului Raul Volcinschi. Fiind o inteligenţă enciclopedică, recunoscut pentru abilitatea de-a menţine vie starea românismului la generaţiile mai tinere, stăruind asupra modelării itinerariului valoric şi spiritual, el avea abilitatea să proceseze riguros şi veridic informaţiile, întreţinând dezbaterea ca formulă de asigurare a unor soluţii fezabile pentru menţinerea sau prefigurarea unei stări de normalitate în care ar trebui să se dezvolte ţara şi poporul. Când criza mondială a bătut la uşa ţării noastre, profesorul Volcinschi se zbătea să dea soluţii referitoare la ieşirea din recesiune, astfel încât a lansat proiectul „Sulina” în contextul Strategiei europene a Dunării(proiect cu imact regional-mondial), unde ar prima interesul românesc. „Ai noştri” inspirându-se din el, l-au făcut cadou nemţilor ca formulă europeană.
Dacă ar fi fost să execute toate sentinţele pe care i le-a stabilit regimul comunist, profesorul Raul Volcinschi ar fi stat majoritatea vieţii sale în puşcărie, cele mai severe condamnări fiind considerate: 25 de ani de muncă silnică pentru înfiinţarea unei organizaţii anticomuniste şi 20 de ani muncă silnică pentru tentativă de evadare. Dosarul de urmărire pe care Securitatea comunistă l-a alcătuit pentru d-l Raul Volcinschi, între anii 1956 şi 1989, numără 100.000 de mii de file adunate în123 volume.
Profesorul Raul Volcinschi a fost victima nu numai al sistemului nociv comunist, ci şi al celuia postcomunist. Mass-media obidientă ştirilor de senzaţie şi a decidenţilor instituţionali l-a şicanat, obosindu-l şi chiar enervându-l, pentru că, de multe ori, reprezentanţii sistemului mai continuă să delibereze, iar societatea se ghidează după opiniile deja prestabilite de anumiţi procurori şi anchetatori, fără a stărui şi asupra versiunilor alternative. Uneori, până şi „prezumţia de nevinovăţie” devine exclusă din actele decidenţilor, iar intenţia poate fi trecută la categoria faptă. „După 1990 eu nu am mai fost nici măcar deţinutul închis de un stat totalitar, ci un om sechestrat ilegal - obligat să facă ceva ca să-şi apere viaţa, libertatea şi demnitatea”, îşi descria viaţa profesorul Volcinschi.
Este adevărat că lumea pe care luptătorii anticomunişti o visau în beciurile comuniste, din păcate, încă, nu s-a instaurat...



foto:http://razvan-codrescu.blogspot.com/

Un letopiseţ amar

Una dintre cele mai reprezentative LEGENDE VII ALE LUPTEI ANTICOMUNISTE din România se leagă de numele profesorului Raul Volcinschi.În ultimii ani m-am considerat un copil de care mă legase viaţa, încă din studenţie. Eram printre puţinii aprobaţi şi acceptaţi de domnul profesor în spaţiul său de încredere. Îmi trasase o linie a vieţii si ne unea idealul unei Românii creştine, morale şi reîntregită.Era ca un bun părinte care îmi insufla legendele şi misterele ţării, dragostea pentru semeni şi puterea credinţei. I-am promis că voi ajunge în această duminică să-l vizitez, pentru că ieşisem din oraş, să povestim despre proiectele viitorului şi despre cartea vieţii sale, l-a care stăruiam de ceva timp şi pe care o aveam începută în mai multe variante. Dar Dumnezeu a dorit să-l ia spre el, mai ales că ultima vreme avusese un atac cerebral, chiar dacă în ultimele două săptămâni se simţea din ce în ce mai bine şi deja bucura ochii celor apropiaţi.
Şi a plecat unul dintre cei mai reprezentativi eroi anticomunişti, singurul care a reuşit să evadeze din puşcăria securităţii comuniste, spre alte culmi. A evadat din această lume şi a aprins lumini tragice în inimile noastre.Dumnezeu să-l aibă în paza sa.
"UN LEOPISEŢ AMAR"-aşa şi-a întitulat viaţa profesorul Raul Volcinschi, un părinte spiritual al celora care l-au cunoscut, iar mie mi-a fost un părinte la propriu:
Zăvorul fu tras, iar uşa de metal care tocmai se închisese în urma mea semnifica faptul că îmi piedusem libertatea, factor important al condiţiei umane. Fusesem întrodus în celula nr.9 din secţia 2 a arestului securităţii din Cluj. Era într-o zi de vineri, 23 noiembrie 1956.
Semne prevestitoare a unui deznodământ nedorit se manifestaseră din timp, însă eu fie nu reuşeam decriptarea lor corectă sau le plasam într-un conl de umbră al neatenţiei, fie că erau de natura fenomenelor paranormale pe care eu le ignoram total.
Chiar cu o zi înainte de arestare mi s-a întâmplat următorul fapt: Ţineam un seminar cu o grupă de studenţi în clădirea Institutului de Istorie din strada Napoca. Seminarul avea loc între orele 18 şi 20.
După terminarea seminarulului câţiva studenţi mi-au cerut voie să mă conducă acasă. Starea mea de spirit era de aşa natură încât subiectul la ordinea zilei, adică Răscoala din Ungaria, care preocupa mai pe toată lumea şi care se afla întrun vădit recul mă indispunea profund. Nedorind să comentez probleme ce nu erau încă clarificate mi-am luat rămas bun de la studenţi sub un pretext oarecare şi am luat-o direct spre casă. Frigul şi vântul îmi accelerau mersul când cotind pe lângă hotelul restaurant Continental
şi îndreptându-mă spre clădiea centrala a Universităţii, drumul mi-a fost oprit de numitul R.G, care ieşise din holul clădirii Continental, clădire ce adăpostea cea mai mare librărie din Cluj. R.G. era un tip curios, tânăr munictor la uzinele din Reşiţa fusese recrutat de Partidul Comunist pentru nişte cursuri de scurtă durată care ţineau loc de liceu şi universitate şi numit asistent la facultatea de drept din Cluj. Probabil că schimbarea aceasta de mediu şi preocupări se cereau compensate prin anumite cantităţi de alcool. Această patimă nouă l-a făcut să-şi neglijeze obligaţiile didactice şi după câteva avertismente a fost înlăturat din mediul universitar şi trimis să predea Istoria într-un liceu din Cluj. Dar nu-şi părăsise vechiul nărav astfel încât a fost eliminat şi din învăţământ. Rămăsese şomer şi la început oprea pe stradă foştii colegi cerându-le cu împrumut mici sume de bani transformându-le în băutură. Eu îi mai dădeam aşa zisele împrumuturi, dar le împreunam cu mici predici cerându-i ferm să se lase de băutură. Acum când la oră târzie mă apucase şi de mâneca pardesiului şi după binecunoscutul său apelativ: „colega” încerca să mă împingă spre gangul clădirii din care ieşise. Indispus de gest şi presupunând că va solicita veşnicul său împrumut, m-am îndepărat în grabă. Şi gândul rău mă făceau să-mi grăbesc paşii, iar vântul rău le despica cuvintele lui în silabe pe care eu am înţeles doar atâta: tu ai vruto! să nu mă acuzi. Pe la mijlocul drumului m-a cuprins o stare de nelinişte. Şi-a făcut loc un gând de care nu mai puteam scăpa: ce la împins pe R.G. ca pe ger şi frg să încerce să stea de vorbă cu mine? Comportarea mea normală nu admitea soluţi abrupte, ori socoteam că de fapt îl jignisem pe fostul meu coleg şi am hotărât ca a doua zi să-l caut şi să-mi cer scuze. Dar a doua zi a însemnat opt ani. După suferinţele îndurate, revenit la Cluj, unul din primi cunoscuţi pe care i-am întâlnit a fost R.G. M-a întâmpinat cu eternul său „colega” şi m-a întrebat: „ce ai avut în seara aia când doream să-ţi vorbesc?”. „Nici eu nu ştiu”, i-am răspuns înodând convorbirea de parcă aceasta s-ar fi întâmplat cu o zi înainte.
Era eterna situaţie a mea în care orele petrecute de un eveniment capital sunt decisiv implantate în memorie. R.G. şi-a început povestirea. „Soţia mea la vremea aceea era dactilografă la Securitate. În ziua aceea când eu aşteptam acasă să vină de la servici, de la uşă ea mi-a spus foarte hotărâtă: să ştii că mâine îl arestează pe Volcinschi. Eram atât de năucit de această ştire, încât am întrebat: care Volcinschi?
- Păi acela care mi-ai spus că te ceartă că bei. Astăzi am bătut mandatul de arestare a lui Volcinschi Raul. Pot să spun şi datele personale, coincideau cu cele pe care le ştiam şi eu”. Şi ce urmază după aest mandat pe care l-ai bătut?
- Urmează să fie semnat mandatul în seara această de către comandantul unităţii, care de obicei semnează actele seara, iar a doua zi devin operative. Pot să spun că s-a constituit şi echipa operativă care îl va aresta mâine dimineaţă. Cu toate că muream de frică socoteam că totuşi pot să-ţi fiu de ajutor. M-am dus la clădirea centrală a Universităţii unde la etajul întâi erau afişate orarele facultăţilor. Astfel am aflat că ţii un seminar la Institutul de Istorie între orele 18 şi 20. Mi-am făcut socoteala unde mai bine să te întâlnesc şi să-ţi spun vestea cea rea. Ştiind aproximativ unde locuiai mi-am spus că este obligatoriu să treci pe lângă Conti, denumrea răsfăţ dată de către clujeni hotelului restaurant „Continental”. M-am ascuns în holul blocului în care este Uniunea Scriitorilor din Cluj aşa încât aveam un alibi, în caz de mă întreabă ce caut(?), aveam să zic că am avut treabă la Uniune. Deodată te-am văzut făcând colţul la Conti zgribulit de frig şi luând-o spre casă. Să ştii că am avut un moment de reţinere, mă cuprinsese frica, gândindu-mă la cele ce se vor întâmpla a doua zi. De aceea toată intervenţia mea a fost haotică, în loc să-ţi spun o propoziţie şoc, ca de exemplu-„mâine te arestează!” – era sigur că te opreai, dar prinzându-te pe mână trăgându-te spre holul blocului am provocat reacţia ta, ai plecat precipitat de lângă mine. După câteva clipe mi-am revenit şi am vrut după tine, să-ţi spun adevărul, dar momentul acela au ieşit doi securişti de la restaurantul „Continental” şi văzându-mă în mijlocul drumului m-au invitat la restaurant să vin să beau cu ei, ceea ce m-a făcut să nu duc planul la îndeplinire. Şi a încheiat: aşa a fost să fie!
Eu însă neştiind ce vrea să-mi spuie zoream spre casă. Acasă în atmosfera plină de căldură de feţele fiinţelor pe care le iubeam, surâsul fetiţei, zâmbetul soţiei mi-au încălzit inima şi apoi toată fiinţa mea. La noi se afla în vizită profesurul universitar de drept roman Vladimir Hanga şi soţia lui. Între Doina Hanga şi soţia mea se legase o strânsă prietenie şi datorită faptului că eram vecini, iar Hanga nu lucra acasă, ci la seminarul său. Doina obişnuia să vie la noi unde îşi aştepta soţul.
În momentul acela soţii Hanga se pregăteau de plecare, iar Vladimir mi-a pus o singură întrebare.
- Ce zici de cele ce se întâmplă în lume?
I-am răspuns:
- Unii mor eroic- iar alţii nu văd, nu aud.
Hanga a făcut un gest de parcă nu ar fi vrut să audă nimic şi a plecat cu soţia sa. Noi ne-am culcat devreme, deoarece fetiţa trebuia să se scoale pentru a merge la şcoală, iar eu, rebegit de frig, nu mă vedeam culcat mai repede.
Pe la miezul nopţii mi s-a întâmplat un lucru deosebit. Eram un om care nu visa sau după cum mi-au spus nişte experţi în vise: visam dar nu reţineam nimic din ce am visat. De fapt când mă culcam mă trezeam dimineaţa culcat pe aceeaşi parte pe care am adormit, nereţinând nici un vis şi sculându-mă dimineaţa perfect odihnit. De aceea ce mi s-a întâmplat în noapte de pe 22 spre 23 noiembrie 1956 a fost cu adevărat ceva deosebit. M-am trezit pe la miezul nopţii şezând turceşte în pat, oarecum buimăcit, şi reflectând asupra unui vis colorat pe care-l avusesem. Se făcea că mă aflam într-o cameră slab luminată şezând pe colţul unui pat de campanie. Se auzea zdrengănitul unei uşi de metal şi în cameră a intrat un individ de talie mijlocie, rotofei purtând nişte haine de culoare închisă, cu haina descheiată, încât i se vede cămaşa albă şi crăvata roşie peste un pântece proeminent, părul alb, însă nu-i vedeam faţa, parcă era ştearsă. Mi-a făcut un semn cu mâna să mă ridic de pe pat şi eu ridicându-mă am început să cresc. Ajunsesem la o înălţime impresionantă, atingeam cu capul tavanul care era cam la doi metri jumate de cimentul care închipuia podeaua. Necunoscutul a întins un deget către mine şi a rostit: numele! Am înţeles că mi s-a adresat mie şi i-am răspuns şcolăreşte: Volcinschi V.Raul, adăugând deci numelui şi prenumelui meu litera V, de la Valeriu, prenumele tatălui meu. Se vede că numele îl înveselea teribil pe omuleţul ce pătrunsese în cameră. Într-un hohot de răs s-a întrerupt spunându-mi: eu sunt Nidelcu, râzând puternic s-a întrerupt din nou şi a repetat din nou cu o vădită duşmănie în glas: „Eu sunt Nedelcu! Ai vrut război, ne războim”. S-a întors ieşind pe uşă, iar eu m-am trezit buimac. Lângă mine soţia mea trezită parcă din somn m-a întrebat îngrijorată: „ te zvârcoleşti, de parcă ai vorbit cu cineva în somn, ce-i cu tine?” Am liniştit-o, iar eu mi-am trecut palma peste frunte. Eram transpirat, o transpiraţie rece ca gheaţa. M-am dus la baie, m-am spălat, am revenit să mă culc, dar nu am reuţit decât târziu să adorm. Cheia visului care părea de nedezlegat mă obseda. Spre dimineaţă am adormit pentru o perioadă scurtă, pentru că atunci când m-am trezit de-a binelea soţia deja trebăluia prin casă, m-a întrebat de vis şi nu ştiu de ce am simţit nevoia s-o liniştesc nevorbind absolut deloc despre vis, motivând că am uitat ce am visat. Era o zi de vineri, zi în care nu aveam nici o sarcină didactică. Acest lucru îl ştia şi soţia mea aşa încât în momentul când mă pregăteam să ies spre uşă privindu-mă cu ochii ei blânzi şi calzi mi-a spus: „ştiu că astăzi n-ai nici seminar, nici curs, nici consultaţii. Vino cât mai repede acasă că am o surpriză pentru tine” şi a adăugat „culinară, fireşte”. Am privit pasul fetiţei care dădea semne că se trezeşte, iar soţia trebuia să se ocupe de ea şi mi-am privit soţia încă o dată. M-a învăluit în zâmbetul ei care parcă îmi spunea: eu sunt forţa acestei familii. Am ieşit din casă şi m-am îndreptat spre sediul central a Universităţii. Eram la acea oră conferenţiar, şef de catedră, la catedra de economie politică a facultăţii de drept din cadrul Universităţii „Victor Babeş” din Cluj. Nefiind membru al Partidului Comunist trebuia să îndeplinesc o anumită muncă obştească, deaorece practicasem mult sport în tinereţe am acceptat o muncă sindicală - acea de preşedinte al Clubului sportiv „Universitatea” Cluj, faimosul „U”. Nu era vorba numai de secţia de fotbal, ci de vreo aproximativ treizeci de secţii de echipe feminine şi masculine în diferite ramuri. Întâi m-am dus la catedra de economie unde secretara mi-a adus la cunoştinţă că un cetăţean a venit de dimineaţă şi a întrebat de mine, cerând informaţii unde ar putea să mă găsească sau ce program am în această zi. I-a răspus că nu aveţi sarcini didactice dar precis veţi trece pe la catedră. Mi-a răspuns că V-a aştepta pe afară. Am întrebat-o dacă era un om cunoscut sau dacă a lăsat vreo informaţie cu privire la persoana sa. Mi-a răspuns că era un om pe care nu a-l putea să-l descrie pentru că se părea totul nesemnificativ la acest om. I-am spus că mă voi duce la sediul central al clubului Universitatea unde am de rezolvat anumite probleme şi voi mai trece pe la catedră în drum spre casă. Ziua de vineri era o zi în care la nivelul clubului se făceau pregătiri pentru deplasarea unor echipe în alte localităţi. Secretarul clubului Mircea Gogonea foarte expirementat în materie, de altfel un schior de performanţă, îmi pregătea toate hârtiile care trebuiau semnate, diferite viramente, acte bancare şi de cale ferată. După ce am isprăvit treaba la club, Gogonea s-a oferit să mă conducă până la Universitate deoarece avea de rezolvat probleme la rectorat. Ajuns la etajul întâi şi-a luat rămas bun iar eu am continuat drumul spre etajul doi unde se afla sediul catedrei. Cum am intrat în catedră secretara m-a informat că omul despre care vorbise mai de dimineaţă venise din nou interesându-se de mine. Am insistat să descrie cumva, poate că era o persoană cunoscută, însă secretara mi-a răspuns scurt- „o figură de activist de partid, şapca caracteristică şi nimic de remarcabil în figura lui”. Mi-am luat rămas bun zicând că mă întorc acasă şi cine doreşte să mă găsească să mă caute acasă. Am coborât de la etajul doi la etajul întâi când pe palierul etajului întâi s-a apropiat de mine un om scund, cu şapcă de activist şi haine destul de ponosite. M-a întrebat dacă eu sunt profesorul Raul Volcinschi. La răspunsul meu afirmativ continuat cu întrebarea cu ce-i pot fi de folos, mi-a spus că este activist al comitetului judeţean de partid şi că a primit sarcina de-a mă aduce la o şedinţă pe care şefii de catedră şi decanii o vor avea cu membrul comitetului al PCR Miron Constantinescu. Am spus că nu am ce căuta acolo că nu sunt membru de partid. El susţinea că trebuie să particip la această şedinţă, că a fost trimis expres să mă aducă, ciorovăindu-ne în felul acesta am ajuns la parter unde în faţa lojei portarului stătea decanul facultăţii de geologie. Era un bun prieten de-al meu, astfel aşa că mi-am permis să fac câţiva paşi spre el şi să-l întreb dacă este chemat la comitetul judeţean de partid şi este chemat la o asemenea şedinţă. Mi-a răspuns că nimenia nu l-a chemat la o asemenea şedinţă, ceea ce m-a făcut să devin bănuitor şi astfel m-am hotărât ca parcurgând cele câteva trepte care duceau spre stradă i-ar ajuns în stradă să plec direct spre acsă, indiferent de atitudinea insului care se ţinea după mine. În faţa intrării principale a Universităţii se afla un tei bătrân, cu o grosime impresionantă, şi în piciorul când am pus piciorul pe trotuar de după tei au răsărit doi cetăţeni care ţineau pistolete în mână. Am aruncat o privire spre Casa Universitarilor şi de acolo venea în trombă o dubiţă care s-a oprit în dreptul nostru. Iar din colţul drept a Universităţii au sosit în fugă alţi doi cetăţenicare m-au încercuit cu pistoletele în mână, iar unul dintre ei care părea a fi şeful lor mi-a spus scurt şi răspicat- „eşti arestat, urcă în dubă!”. La o asemenea demonstraţie de forţă am fost realmente incapabil de replică. Am urcat în dubă. Odată urcat şeful mi-a întins o hârtie care era de fapt un mandat de arestare emis pe numele meu. Am citit hârtia şi fără o vorbă i-am restituit-o celuia care mi-o înmânase. Deci totul e legal după cum observi presupusul şef. Maşina o luase prin centrul oraşului şi se oprise pe la două stopuri, auzeam oameni vorbind, râzând, dar nu-i vedeam pentru că geamurile erau fumurii. După câteva minute am sosit în faţa unei porţi care s-a deschis şi am avut impresia că am intrat într-o curte. Într-adevăr era curtea Inspectoratului M.A.I. Cluj unde după câteva viraje maşina s-a oprit, iar însoţitorii mei au coborât înşirându-se astfel încât să străbat printre rândurile lor. Cu şeful securiştilor în frunte am coborât câteva trepte şi m-am aflat în faţa unui coridor de aproximativ douăzeci de metri. Întregul convoi s-a oprit în faţa unei uşi, care deschizându-se unul din securiştii care m-au însoţit a raportat scurt:„l-am adus”. „Bagă-l înauntru”, s-a auzit o voce. Am intrat într-o cameră cu vreo două birouri şi vreo patru subofiţeri de securitate care şedeau pe diferite scaune. La una din mese şedea un ofiţer fără tunică doar în cămaşă, deoarece în cameră era foarte cald. „Sunt căpitanul Baranyi, şeful Arestului Securităţii din Cluj, de acum încolo eu îţi sunt tată, eu îţi sunt mamă, de acum încolo orice problemă ai îmi raportezi mie. Masa la care şedea era plină de dosare aruncate vraişte. A scos dintr-un sertar un formular şi m-a întrebat adresându-se: „numele şi prenumele”. Dar până să-i răspund s-a răzgândit şi s-a adresat celor din escorta care m-au adus: „întâi să termin cu voi”. Apoi a făcut un semn spre ofiţerii care şedeau pe scaune şi le-a comandat: „duceţi-l acolo unde îi e locul”. Doi subofiţeri m-au flancat, apucându-mă fiecare de câte un braţ şi au început să mă ducă pe nişte coridoare întortocheate. S-a oprit în faţa unui coridor pe care am zărit trei uşi şi o fereastră zăbrelită care probabil dădea spre stradă. Mă aflam de fapt în subsolul clădirii. Au deschis uşa primei încăperi foarte strâmte, pe care mi-am dat seama că este o carceră. Cei doi subofiţeri m-au împins înăuntru aşa cum eram îmbrăcat cu haine de iarnă, pardesiu şi pălărie. Instinctiv m-am răsucit pe călcâie astfel încât am dat cu spatele de perete şi cu faţa spre coridor. Uşa era de lemn, o uşă masivă, cu trei tăieturi de forma unui deget fiecare prin care pătrundea aerul în carceră. Mi-am dat seama că nici mânile nu le mai pot folosi, pentru că nu puteam să le ridic. Stăteam într-o poziţie de drepţi şi, din clipă în clipă, cu o acută lipsă de aer. Respiram din ce în ce mai greu şi transpiraţia începea să-mi inunde faţa. Câteva picături mi-au intrat în ochi dându-mi o senzaţie extrem de neplăcută. Mă sprijineam de pereţi, când cu umărul drept când cu umărul stâng, dar cea mai grea situaţie o reperezenta lipsa acută de aer. În aceste împrejurări m-am gândit să strig sau să lovesc cu piciorul în uşa de lemn dar când am dat să strig mi-am dat seama că îmi pierise glasul, un horcăit înlocuise vocea mea. Şi tocmai în momentul când se instalase în mine un gând, că, de aci nu voi mai putea scăpa vreodată, uşa s-a deschis iar eu m-am prăbuşit pe cimentul coridorului. Ridicat de cei doi subofiţeri care venise să mă scoată din carceră, aceştia văzând starea în care mă aflu s-au oprit şi mi-au permis să răsuflu de vreo câteva ori. Am fost adus din nou în camera unde se afla căpitanul Baranyi. Acesta mi-a formulat din nou prima întrebare: „numele şi prenumele?”. Am răspuns cu un sâsâit pe care nici eu nu-l puteam tălmăci, dar care trebuia să însemne „apă”. Ca o păpuşă mecanică repetam la început neintiligibil iar apoi un cuvânt pe care numai eu îl auzeam şi-l repetam întruna - „apă, apă...” Căpitanul Baranyi privea cu satisfacţie starea mea şi bazându-se pe experienţe anterioare de acelaşi fel a comandat unui subofiţer-„ aduceţi-mi un păhar cu apă”. Operaţiunea s-a repetat de vreo trei ori până când am reuşit să articulez sunete inteligibile. S-a trecut la înregistrarea datelor mele personale şi am fost pus să semnez documentul. A urmat o nouă coamndă scurtă: „dezbracăte!” Credeam că este vorba de pardesiu pe care îl ţineam pe mine. L-am scos, l-am aşezat pe un scaun şi pălăria pe deasupra. Aşteptam să văd la ce umilinţă mă va supune. Carcera mă învăţase că cu aceşti oameni nu e de glumit. Omenia dispăruse la porţile acestei instituţii şi că în orice clipă pot fi supus la umilinţe şi agresiuni din partea unor oameni care printr-o comportare sadică îşi realizau micile lor satisfacţii. „Ce te uiţi la mine, dezbracăte în pielea goală!”-a răsunat comanda lui Baranyi. Am executat comanda iar cei patru ofiţeri care erau în încăpere au apucat câte-o piesă din îmbrăcămintea şi încălţămintea mea şi le pipăiau cu mâini experte. S-au oprit la trei lucruri: verigheta, ceasul de mână şi portofelul cu cei câţiva bani din el. Am fost întrebat cui doresc să trimit aceste piese. Am răspuns „soţiei mele” şi am dat adresa. (Cam după două săptămâni în care am citit cu emoţie următoarele cuvinte-„am primit următoarele lucruri” şi semnătura soţiei). După toate operaţiile acestea am fost înştiinţat că pot să mă încalţ, să mă îmbrac, dar şireturile de la pantofi au fost scoase, precum şi anumite piese de îmbrăcăminte pe care le aveam asupra mea nu mi s-au permis să le iau cu mine, urmând ca ele să fie depuse la magazie. După terminarea întregii operaţiuni Baranyi mi-a spus zâmbind- „acum te facem motociclist”. Mi-a întins o perche de ochelari de motociclist care se prindeau pe după cap cu o bandă de gumă, dar care în loc de sticle aveau nişte tinichele aşa încât cel care îşi potrivea ochelarii nu mai vedea nimic. „Şi acum spre noul domiciliu”, a comandat Barayi. Doi subofiţeri m-au luat fiecare de câte un braţ şi m-au scos din încăpere. Datorită conformaţiei frunţii mele mi-am încreţit fruntea reuşind să ridic un pic ochelarii, încât să pot vedea pe unde trec. Eram avertizat de unul din subofiţeri când era vorba de păşit o treaptă sau un obstacol oarecare, dar într-un mod selectiv. Ei se distrau, când te împiedicai de ceva şi nu te preveneau. Asta era nota lor de amuzament. Iar eu ca să nu-mi divulg micul meu şiretlic mă prefăceam că lunec pe trepte sau mă împiedic de cine ştie ce. În realitate vedeam bine pe unde sunt dus şi am trecut printr-un coridor unde am numărat opt celule pe partea dreaptă, după care am cotit spre stânga şi am intrat pe un coridor destul de lung şi ne-am oprit în faţa primei uşi pe partea stângă. Am zărit pe uşă înscris numărul nouă. Uşa s-a deschis, am fost împins peste prag, mi s-a spus să-mi scot ochelarii, i-am restituit unui subofiţer şi astfel din om liber am devenit arestatul Securităţii în celula 9. Priveam încăperea în care am pătruns. Lungă de vreo doi metri jumate, lată de vreo doi metri, foarte slab luminată de un bec ce atârna deasupra unei ferestre zăbrelite cu zăbrele groase şi pe deasupra cu o plasă de sârmă, fereastra era împodobită şi cu un oblon de lemn care permitea aerului să intre în cameră, de altfel destul de friguroasă pe care o simţeam din prima clipă, oblonul era astfel aşezat încât nu permitea celor din afară să vadă ce se petrece în celulă iar celor din celulă să vadă ce se petrece afară. Sub fereastă, la nivelul la un metru de la podea se afla o tablă care închipuia o masă. Pereţii celulei aveau o culoare galben murdară şi erau zgrnţuroşi într-un fel de calccio vecheo, dar care nu erau, după cum am aflat, o ornomentaţie artistică, ci aveau darul de-a descuraja pe reţinuţi să bată în perete şi printr-un morse pe care unii o duseseră până la măiestrie să ia legătura cu vecinii lor. Sistemul consta pentru începători cu lovitura cu degetul în perete, o lovitură era litera A, două lovituri era litera B şi aşa mai departe până la finele alfabetului. Cei avansaţi reuşeau să bată în perete chiar după sistemul Morse şi prin prescurtări să realzeze o transmisiune aproape în timp real. Pentru a descuraja acest mod de-a lua legătura cu vecinii s-a procedat la a construi pereţi zgrnţuroşi, dar ingionitatea deţinuţilor a dejucat şi această formă de construcţie. Folosind coada periuţii de dinţi au dejucat de multe ori planurile Securităţii obţinând şi informaţii importante. Revenind la celulă mai trebuie amintit şi existenţa a patru paturi de campanie, câte două suprapuse, de-a lungul pereţilor, între care exista o distanţă dintre paturi din dreapta şi stânga camerei fiind de aproximativ jumătate de metru. În colţul din stânga uşii se mai afla un obiect extrem de important în viaţa deţinutului. Faimoasa tinită din lemn cu un capac de asupra, care servea pentru necesităţile personale ale deţinutului. Parcă mă ţintuise o forţă în loc, nu eram capabil să fac un pas. În sfârşit începeam să înţeleag tragismului în care mă aflam. Nu mă puteam concentra şi analiza lucid cum trebuie să procedez şi ce cale pot urma. Când acest început de mediţaie s-a conturat în capul meu, din patul de jos din dreapta s-a ridicat o făptură, pe care din cauza luminii slabe nu o văzusem până atunci. Era un om de statură mijlocie, îmbrăcat într-o pufoaică gri, cu o căciulă brumărie pe cap şi cu nişte bocanci zdraveni în picioare. S-a răsucit în pat. cu faţa spre mine, s-a ridicat, s-a apropiat de mine, mi-a întins mâna şi s-a recomandat cu un nume, pe care îl voi folosi doar atât: Ion. A zâmbit larg şi mi-a dezvelit un dinte de aur care îţi capta atenţia imediat ce-l vedeai. Surprins de acest colocatar neaşteptat n-am găsit altceva mai bun decât să-l întreb:
-De cât timp sunteţi aici?
- De opt ani, mi-a răsuns omuleţul.
Am făcut un pas înapoi şi am lăsat mirarea mea sub forma unei noi întrebări:
- Cum? De opt ani staţi în această celulă nenorocită?
Părea că-l distrează întrebarea mea.
-A, nu...de opt ani am fost arestat. Eram pe atunci student la Universitatea de medicină din Cluj. Am trecut prin multe, iar acum am fost adus aci la Cluj, la Securitate, pentru nişte fapte prezumate că le-am săvârşit şi deci sunt în faza de inetrogatoriu.
I-am spus şi eu necazurile mele şi era vădit încântant sau părea să fie de faptul că eram proaspăt arestat şi un om care părea informat. Ca să-şi complecteze ideea a continuat:
- Nu e cazul să stăm în picioare, hai să luăm loc pe paturile noastre. Sper că patul care îl doriţi este cel din stânga mea, de jos.
Cu ocazia aceasta mi-am pus pardesiul şi pălăria pe pat, era osomieră cam colită de paie, cu pătură soldăţească reformată şi o pernă de asemenea cam golită de paie. Ion era un tânăr inteligent, jovial, comunicativ, interesat mai multe de probleme ştiinţifice decât de cele politice. Fusese student la medicină în Cluj şi interesat sincer de probleme medicale. Originar era din apropierea Bucureştilor, făcusese liceul „Sfântul Sava” din capitală şi l-a absolvit ca şef de promoţie. La facultate se descurca foarte bine şi devenise într-o poziţie de leader între coleii săi. La medicină erau foarte mulţi studenţi care se ocupau intens şi de sport dintre care unii cu performanţe remarcabile devenind campioni naţionali, balcanici. Sportivii erau cam singurii care reuşeau să participe la concursuri în străinătate. Astfel un domn, originar din România, dar stabilit definitiv în Elveţia i-a întâlnit întâmplător s-au nu pe unii din aceşti atleţi şi le-a făcut cunoscute ideile partidelor creştin-democrate din Europa. Reveniţi în ţară au pus în discuţie aceste idei în cercurile unor prieteni. Astfel s-a format un grup de şaizeci de inşi, toţi studenţi în medicină, care s-au hotărât să formeze un Partid Creştin Democrat în România în mod clandestin. Aceasta se întâmpla în anul 1948. Au fost arestaţi, iar Ion a primit o pedeapsă de 15 ani muncă silnică. Era un povestitor înăscut dar avea şi nişte licăriri care nu prevesteau nimic bun în atitudinea lui. Când ura ceva nu se sfia să înfiereze chiar cu o anumită cruzime fenomenul sau oamenii a căror atitudine o comenta. Părea foarte bucuros că mă întâlnise, pentru că în Cluj cunoştea multă lume, profesori de-ai lui, foşti colegi care deveniseră între timp medici, anumiţi fruntaşi ai intelectualităţii clujene, iar eu îi păream o sursă destul de bună pentru a-i servi aceste informaţii. Lotul acestor şaizeci de studenţi a fost denumit „lotul sportivilor”. Pe mine însă cazuistica lui Ion nu prea mă interesa. Gândul se îndrepta obsesiv spre câteva întrebări esenţiale. „Ce s-a întâmplat în familia mea? Cui îi datoram situaţi în care mă aflam? Care sunt informaţiile pe care le posedă Securitatea?”
Aşa încât s-a stabilit un hiatus în discuţie. În această pauză am auzit o dată clar şase bătăi a unui orologiu. Nedumerit l-am întrebat pe Ion:
-Am auzit bătăile orologiului. Există aşa ceva la Securitate?
A rămas nedumerit:
- Nu!
Pe strada Horia era o biserică, dacă nu mă înşel reformată, a cărei orologiu bătea nu doar orele, ci şi jumătăţile şi sferturile de oră. A fost regăsire neaşteptată care mă readucea în sfera cotidianului, puteam măsura timpul, ieşeam din sfera atemporalului şi mă încadram în normalitate. Redobândisem noţiunea timpului şi măsurarea acestuia era o binefacere. Socoteam când pot măsura şi planifica tot ce înseamnă timp. O adevărată uşurare. Mai urma să obţin o victorie asupra spaţiului. Şi iarăşi îmi dădea curaj expresia sheakesperiană: „ şi închisă în coaja unei nuci te poţi simţi stăpânul unui spaţiu infinit”. Urma să experimentez valabiliatatea acestei afirmaţii în zilele câte-or fi pe care trebuia să le petrec în această claustrare impusă.
Zgomot pe coridor. Farfurii de tablă care se ciocneau între ele, voci stinse care se adresau unele altora şi nedumerirea mea. Ion m-a lămurit.
- Vine masa de seară. S-ar putea să nu fii prins în programul de alimentare pentru că eşti nou venit. Şi într-adevăr mi s-a dat o cană cu apă şi atât, de altfel numai de mâncare nu-mi ardea. Cina consta într-un clei oribil pe care Ion mi-a declarat că ar fi arapacaş. Mâncare de bază în penitenciarele comuniste. Am fost de-a dreptul fericit că am fentat masa de seară cu oribilul dar în curând râvnitul arpacaş. A mai trecut o jumate de oră şi atenţia lui Ion s-a îndreptat spre alte zgomote, se auzeau nişte uşi deschizându-se, închzându-se, zgomote ce se apropiau din ce în ce mai mult de noi. Vădit impresionat de cele auzite Ion mi-a şoptit:„ probabil e o percheziţie”. Aveţi cumva obiecte interziste?”
Eu nu ştiam ce înseamnă obiecte interzise şi atunci Ion mi-a explicat că „ un vârf de creion, un ac sau un petec de hârtie” constituie obiecte interzise, care dacă sunt găsite asupra reţinutului, el va fi aspru pedepsit, fiind băgat pentru o perioadă de timp în carceră. Zgomotul produs de paşii mai multor indivizi se apropia de celula noastră...




I. Sensul nedezvăluit al visului

Brusc într-un zgomot sinistru uşa fu deschisă. Pe uşă a intrat un individ de talie mijlocie cu haine de culoare închisă, descheiat la haină, o cămaşă albă şi o crăvată roşie. A fost o adevărată prăbşire în mine, mi-am dat seama că este omul pe care-l visasem în noaptea precedentă. Întrucâtva consternat şi plutind între vis şi viaţă de abia am băgat de seamă că Ion se întorsese cu faţa la perete i-ar noul intrat i-a comandat- întoarcete. Ion s-a întors, a luat poziţia de drepţi şi a început să recitie un text, învăţat, probabil înainte, pe de rost. Parcă recita numele, prenumele, pedeapsa, anii executaţi, dar se pare că omul care intrase nu era interesat de aceste probleme. S-a întors spre mine, mi-a făcut cu un deget semn să mă scol şi m-a întrebat: „Numele”. M-am sculat şi mecanic, ca la şcoală, m-am prezentat. „Volcinschi V.Raul”. Repetam aidoma întâmplările din vis. Deosebirea între vis şi viaţă consta în faptul că creşteam şi atingeam cu capul tavanul, acuma în viaţă omul care intrase avea trăsăturile feţei perfect vizibile. Parcă aşteptase să-i spun numele că nici nu am sfârşit să mă prezint, când el a izbucnit într-un râs ironic şi mi-a spus: eu sunt Nedelcu. Şi iar la apucat râsul de adineaori. Şi iar a rostit „eu sunt Nedelcu”, iar râsul pierduse izul de ironie, ochii lui au primit un luciu de oţel, luase un aer ameninţător ceea ce de altfel întreaga lui figură exprima, adică o pornire evident duşmănoasă. Şi parcă pentru a-mi da de veste a repetat de două ori „ai vrut război, ne războim”. Cu asta s-a întors, a ieşit pe uşă şi liniştea s-a aşternut în întreg arestul. Ion vădit impresionat mi-a zis:
- După cum au decurs lucrurile se pare că apariţia şefului se datorează dumneavoastră, pe dumneavoastră voia să vă vadă”.
- Dar cine este acest domn Nedelcu, am întrebat.
I-ar răspunsul a venit tăios ca o lovitură de secure în copac:
- Acest om este comandantul Securităţii din Cluj, este colonelul Nedelcu. Se pare că a fost de profesie cizmar în Piteşti, un soi de bulgar care a ajuns colonel şi comandant al Securităţii aicea la Cluj.
Eu eram litearlmente năucit. Dar nu de prezenţa lui Nedelcu, cide similitudinea perfectă între principalele aspecte ale visului şi realitatea aceasta inexplicabilă pentru mine. Am avut în decursul anilor de detenţie posibilitatea să întâlnesc mulţi oameni care se pricepeau la tălmăcirea viselor, între alţii l-am întâlnit pe avocatul Nae Porsena din Bucureşti cu o expertiză recunoscută în ceea ce privea ocultismul şi fenomenele paranormale. Recunosc că în ceea ce priveşte persoana mea nu mă pricepeam în aceste probleme şi nici nu credeam în ele, dar similitudinea aceasta dintre vis şi realitate era totuşi tulburătoare. I-am povestit domnului Porsena visul şi realitatea. Mi-a mărturisit că cele ce i le-am povestit depăşesc într-un fel competenţa sa. Visele sunt de obicei incifrate şi lui i s-a întâmplat ca în noaptea care a precedat bombardamentul american asupra Bucureştiului în 1944, visase că în vila lui de pe strada I.G Duca, unde locuia într-o vilă confrtabilă, au pătruns trei femei înalte, cu părul grisonant şi toate îmbrăcate la fel-nişte rochii lungi de culoare gri. Au pătruns în camera unde se afla biblioteca sa şi s-au dedat la răvăşirea cărţilor, la spargerea unor vaze şi la distrugerea a tot ce putea fi distrus. Un vis insolid, însă dezlegarea a avut-o imediat pe la prânz când valuri de bombardiere americane au început să descarce ombele lor asupra Bucureştilor. Trei bombe de calibru mici au pătruns direct în biblioteca lui şi au provocat prăpădul pe care îl visase cu o noapte înainte. De obicei, îmi spunea Porsena, visele au fiecare o cheie a lor şi pentru că visul nu se produce aidoma realităţii ci realitatea constă în decriptarea lui, adică captarea sensului întregului vis. Pentru că educaţia mea creştină mă ţinea departe de asemenea fenomene nici azi nu pot să-mi explic identitatea dintre vis şi realitate. Revenind la nedumeririle mele cauzate de vizită şi făcând eforturi inutile de-a mă înţelege pe mine însumi m-am întors la preocupările posibile în acele împrejurări şi l-am lăsat pe Ion să-mi explice modul de comportare care poate să-ţi asigure o supraveţuire în condiţii de detenţie. Întâi mi-a explicat regulamentul instituţiei, cum trebuie să te comporţi când eşti scos la anchetă sau la activităţile zilnice, a lărgit sfera informaţiei cu privire la personalul cu care vii
în contact. Personalul care deservea arestul îl avea în frunte pe căpitanul Barnyi. Arestul avea trei secţii cu personalul aferent: subofiţerul pe secţie şi un şef care controla toate cele trei secţii. Schimbul subofiţerilor se făcea după opt ore de serviciu. Pe secţia a doua unde eram ţinut arestat erau în schimb de 24 de ore trei subofiţeri şi un şef care răspundea pentru cele trei secţii. Era aproximativ treizeci de celule, iar o celulă avea minimum patru paturi, cum era şi celula unde am fost introdu şi eu, dar existau şi celule cu câte zece sau şi mai multe paturi. Se putea socoti că arestul Securităţii putea funcţina la o capacitate de 150 de arestaţi. Dar mai avea o posibilitate când aduceau oameni cu hotărâri definive şi executorii aceştia putea fi cazaţi la penitenciarul oraşului. Iar minorii arestaţi erau reţinuţi într-o clădire ce se afla între străzile Avram Inacu şi Universităţii. Subofiţerii, pentru că nu li se cunoştea identitatea, purtau porecle, pe care deţinuţii şi le transmiteau cu sfinţenie. Cel mai periculos era poreclit Tapirul, un plutonier scund de stat, dar foarte lat în spate. Acesta avea obiceiul, pentru că nu se intrduseseră aşa numitele ploşniţe în celulă, adică aparate de ascultat convorbirile, lua cojoacele cu care erau dotaţi subofiţerii iarna şi îl culca la uşa celulei şi asculta tot ce se discută şi să raporteze anchetatorilor cele discutate. Al doilea era Ţiganul. Un tip tuciuriu, culoare care justifica porecla, cu nişte buze groase vinete pe care le băga pe vizetă, iar buzele se revărsu în jurul vizetei. Ion obişnuia să râdă de acest subofiţer, în sensul că folosea soneria pe care o aveam în celulă şi pe care o puteai folosi dacă aveai ceva de raportat anchetatorului tău şi-l suna pe subofiţer. Acesta venea şi băgându-şi buzele pe vizetă şi întreba- „ce vrei bre?” Ion îşi compunea în această împrejurare o figură foarte serioasă şi preocupată şi raporta: „îmi daţi voie să mut caloriferul în locul uşii şi uşa în locul cloriferului?” Cel ce era denumit Ţiganul deschidea uşa şi întreba nedumerit:” ce vrei să faci, mă?” Şi Ion repeta propunerea pe care o avansaseră. Uluit, de ceea ce îi propusese Ion, nu mai ştia ce să spună. Stătea aşa un minut două şi dintr-odată se dumirea:”Mă, tu eşti nebun? Mă duc sus să raportez că eşti nebun. Joaca asta de-a nebunia ne mai înveselea. Al treilea gardian se numea: „Ochiul mortului”. Când ne scotea la aşa zisul program de dimineaţă şi de seară, când ne spălam la ciuvetă şi foloseam viceul, subofiţerul acesta repeta întruna: „ce te mişti ca ochiul mortului?” Propoziţie care îl înveselea şi pe care o repeta într-una timp de cinci-şase paşi cât te întorceai de la baie în celulă. În rest părea fricos sau prevăzător peste măsură. Peste aceşti trei subofiţeri era un şef de tură, pe secţia noastră -plutonierul major Nagy. Dar fiindcă i se cunoştea numele nu mai putea fi poreclit în vreun fel. Ion se desfăşura în toată voia, în anii de detenţie văzuse multe şi trecuse prin multe. În felul lui reuşea să îmbine scene de un tragism atroce cu altele pline de haz încât vrând nevrând rămâneai conectat la povestirile sale. M-a înştiinţat că a doua zi fiind sâmbătă anchetatorii nu vin la serviciu aşa că vrând nevrând ne vom umple timpul cu povestiri şi el era foarte dornic să afle noutăţi din lumea liberă. Adică a rectificat el această părere din presupusa lume liberă, pentru că în ţarcul în care populaţia trăişte are doar iluzia libertăţii. De fapt eram în plină contradicţie cu mine însumi parcă aş fi dorit să aud povestirile lui Ion, dar cum începea să povestească comutam interesul spre alte probleme extrem de îngrijorătoare. Dar pe de altă parte şi acestea doream să le amân şi să le supun interesului meu în clipa în care nu voi mai fi sfâşiat de îndoieli. De fapt ideile roiau ca într-un stup când una din ele câştiga teren altele se înghesuiau să acapareze conştientul meu. Frânturi de frază, întâmplări parcă visate şi nu consumate, dorinţe unele spulberate, altele preconizate, toate astea stârneau un adevărat vârtej în capul meu. Păream ameţit de învolburarea care mă cuprinsese şi în loc să mă limpezesc şi să abordez liniştit o analiză clară a celor ce mi se întâmplaseră şi alte care urmau să mi se întâmple părea că mă prăbuşisem într-o prăpastie din care nu mai pot să ies datorită faptului că nu aveam repere care să mă readucă în zona lucidităţii. Deodată s-a auzit un zgomot asurzitor, părea o sonerie stricată, menită să ne reamintească că ne aflăm la porţile Infernului.
- Ce mai e şi asta?-l-am întrebat pe Ion.
- E semnalul că putem culca şi să ştii că scularea este anunţată de acel zgomot neplăcut...
- Se stinge lumina?- am întrebat.
Ion a râs batjocoritor şi mi-a răspuns:
- Când veţi fi acasă al dumneavoastră veţi putea să Vă stingeţi lumina. Aici încă şi visele şi gândurile sunt ţinute sub control. Şi dacă ar fi vreu sfredel cu care ai putea sfredeli mintea oamenilor reţinuţă şi să le scoţi gândurile la iveală, asta ar face-o. Noapte Bună.

Tragedia rezistenței anticomuniste din țările fostului lagăr socialist

Sfârșitul celui de-al doilea război mondial a însemnat o întindere nejustificată a Uniunii Sovietice asupra unor țări din răsăritul Europei, în care, paradoxal, partidele comuniste fusese foarte slab reprezentate. Teoria cu privire la pedepsirea unor țări care au participat alături de Germania în războiul antisovietic nu era justificată, pentru că, de pildă, Polonia luptase împotriva Germaniei naziste și a intrat alături de Cehoslovacia, Țările Baltice, Ungaria, România, Bulgaria și, într-o anumită măsură, fosta Iugoslavie sub ocupație forțată de către Uniunea Sovietică.
Oare, acestă situație putea fi justificată? Răspunsul este categoric- nu. O dovadă peremtorie a acestei situații o găsim, de pildă, în evenimentele anului 1942. Ofensiva germană părea de nestăvilit, trupele Reihului- ajunseseră să ocupe părți importante din Caucaz, steagul german flutura pe cel mai înalt vârf al Munților Caucaz, muntele Elburus. De aici trupele germane puteau coborî înspre Iran, al cărei conducător Șah-inșahul era favorabil germanilor. În aceste condițiuni aliații SUA, Anglia și URSS-ul s-au întâlnit într- conferință la Teheran. În fața pericolului iminent de-a vedea cum Germania acaparează resursele de petrol și de gaze iraniene s-a hotărât ocuparea Iranului, urmând ca Anglia să ocupe partea sudică, Statele Unite -mijlocul, iar URSS-ul partea nordică, cea mai bogată în hidrocarburi, și cu o puternică minoritate azeră, de aceeași obârșie ca și azerii din URSS.
În această problemă, directorul ziarului L*Express Francois Revel, un bine cunoscut politolog și comentator francez a dat publicității în revista sus-amintită unele documente tulburătoare. La conferința de la Teheran s-a prevăzut în mod imperativ ca la 60 de zile după capitularea Germaniei și Japoniei, trupele aliaților să fie retrase total din Iran. Odată cu capitularea Japoniei, în august 1945, această clauză imperativă prin conținutul ei urma să fie aplicată. Sovieticii nu numai că nu se pregăteau să părăsească Iranul, dar introduceau trupe și tehnică de luptă și începuseră exploatea masivă a petrolului. În aceste condițiuni, președintele american Harry Truman a trimis o telegramă lui Stalin cu un conținut care suna a ultimatum.- ”Dacă nu părăsiți Iranul cum s-a convenit, atunci pe pământ, în aer și pe apă vă vom lovi fără cruțare”. La 16 ore de la primirea acestei telegrame în jurul lui Stalin erau adunați membrii statului major al Armatei sovietice. Stalin le-a adresat o singură întrebare: care este actualmente forța militară a USA/ SUA? Răspunsul a venit din partea mareșalului Jukov- ”americanii dispun de 11 milioane de oameni sub arme, trupe odihnite, care în timp ce noi am luptat din greu pentru a ajunge la Berlin, ei au făcut o plimbare neîntâmpind o rezistență serioasă, dispun de o aviație copleșitoare, o marină foarte puternică și au probabil una sau două bombe atomice”. Ciferele avansate erau corecte, în afară de bombele atomice, care fuseseră lansate asupra orașelor japoneze Hiroshima și Nagasaki, iar altele nu au mai fost construite, singura inadvertență în această raportare. La 20 de ore de la primirea telegramei răspunsul lui Stalin era următorul:”pe teritoriul Iranului nu se mai află nici un soldat sovietic”. Dăduse dispoziție ca armata de ocupație să se retragă peste graniță, iar tehnica de luptă care nu putea fi evacuată, în răstimpul acesta atât de scurt, să fie abandonată. Iată cum un conflict major a putut să fie evitat printr-o poziție fermă. Pentru petrol s-a folosit o atitudine fermă, în schimb pentru 100 milioane de locuitori a unor țări ”eliberate” chipurile de Uniunea Sovietică s-a procedat la abandonarea lor. Cinismul unor factori occidentali care propovăduiau necesitatea rezistenței împotriva comunismului nu erau decât vorbe goale, dar întrețineau în sufletele noastre credința că nu vom fi abandonați.

Interesul geopolitc mai presus ca libertatea
E drept că aveam și oameni lucizi. Țin minte de-o înâlnirea a unor lideri studențești din centrul universitar București cu Iuliu Maniu. Știam de demersurile sale pe lângă comisia aliată de control, instalată în România. Vorbea rar, îndurerat, dându-ne sfaturi- cum să trecem prin deșertul politic în România. ”Aliații- americanii și englezii- promit, dar nu fac nimic. Pentru noi cei în vârstă nu ne rămâne altceva decât să murim demni, pe când voi sunteți tineri, să nu vă expuneți prea mult ca să nu fiți cuprinși în vâltoarea persecuțiilor care vor veni din partea comuniștilor”. Îl socoteam pe Iuliu Maniu un om înțelept, dar prea bătrân ca să înțeleagă dorința noastră, să ne punem forțele noastre tinere în slujba unei Românii Libere.
Este adevărat că SUA avea interese geostragice foarte însemnate în Pacific, transformarea militarismului japonez într-o democrație efectivă și o economie foarte dezvoltată. De asemenea problema Chinei unde comuniștii reușiseră să îndepărteze Kuomintang-ul naționalist de la putere, să îl izoleze pe Insula Taiwan și să proclame la 1 octombrie 1949 China ca fiind o republică populară, adică comunistă. Problema Filipinilor, Indoneziei, a coloniilor franceze, pe care Parisul nu le mai putea gestiona, căzuseră în sarcina Statelor Unite. Sub acest aspect, un oarecare dezinteres față de țările europene cucerite de URSS erau oarecum explicabile, dar culmea este alta, tocmai aceste țări -prin rezistența anticomunistă, prin opoziția față de modul barbar în care comuniștii se instalau și își mențineau puterea- au servit în primul rând Occidentului. În aceste țări comuniștii introduceau așa numita dictatură a proletariatului, iar Lenin în lucrarea sa ”Statul și Revoluția” definea această dictatură ca fiind ” violență neîngrădită de lege”. Violența nu era numai verbală, ci reală. Intelectualitatea acestor țări era aproape nimicită, țăranii expropriați, muncitorii exploatați, mentalitatea popoarelor au început să se modifice- lașitatea, colaboraționismul, abdicarea de la valorile tradiționale și însușirea unor pseudovalori care modificau întru totul comportamentul oamenilor- deveniseră noile etaloane sociale. În aceste împrejurări unii și-au pierdut viața, iar alții eternitatea.

Între România bolșevică și România anticomunistă
Doresc să relatez o experiență personală. În anul 1957 eram în arestul Securității din Cluj tratat cu o cruzime de nedescris. Într-o zi mă aflam în camera de anchetă a maiorului Beiner. Ușa de la camera de anchetă se deschidea spre interior, ori în poziția în care ședeam eu, cel care deschidea ușa și nu o închidea corect, rotindu-se avea panorama întregii camere. În caz că o trântea, ușa mă camufla. La un moment dat am simțit un miros pătrunzător al acelui parfum ”Caucaz” folosit de sovietici. Ușa s-a deschis, cel care a pătruns pe ușă a trântit-o cu putere, datorită acestei manevre, nu m-a observat. Furios s-a repezit la biroul maiorului Beiner care a țâșnit în poziție de drepți în fața acestui nou-venit care i s-a adresat în limba rusă - ”care este situați cu bandiții din Huiedin. Beiner, originar ca și mine din Cernăuți, vorbitor de limba rusă, i-a răspuns: am luat toate măsurile. ”Oamenii noștri se prezintă ca și colectori de ouă, carne și alte bunuri și întreabă de bătrânele din sate despre străinii care apar în aceste localități. De altfel, bandiții se mișcă foarte repede, în grupuri de 3-4 oameni, nu petrec mai mult de o jumătate de noapte într-o locație, iar populația îi sprijină”. În momentul acela uriașul blond a rostit pentru mine o frază memorabilă: ”situația generală ne este favorabilă. Cazacii noștri ar putea să-și moaie copitele cailor lor în apele Atlanticului. Comuniștii sunt foarte puternici în țările occidentale: Spania, Italia, Franța, Germania nu mai contează, este zdrobită, și, totuși, de ce pregetăm?! Pentru că spatele nostru nu este acoperit. În Polonia, periodic, sunt răscoale. Ai văzut ce-a fost anul trecut acolo?! Un vânt vrăjmaș bate în Cehoslovacia. În Ungaria ai văzut ce-a fost cu revoluția lor, iar România are un teren extraordinar pentru lupta de partizani. Cum ar începe un război în Europa, ca puroaiele ar curge pe versantul munților grupuri de bandiți care datorită americanilor, care ar parașuta arme în aceste zone, ne-ar provoca pagube serioase. Avem experiența războiului de partizani. În 1942 balanța luptelor se înclina în favoare germanilor, ori noi am reușit să închegăm războiul de partizani și până la urmă am ajuns la Berlin. De câte ori v-am explicat importanța lichidării oricărui punct de rezistență a bandiților”. Zicând aceasta s-a întors spre ieșire și m-a văzut pe mine. Beiner nu a avut curajul nici măcar să-l avertizeze. Atunci sovieticul s-a aplecat la urechea lui Beiner și a început să șoșotească. S-a întors spre mine și m-a întrebat în limba rusă: cum Vă numiți? Eu tăceam, mă făceam că nu înțeleg. A intervenit Beiner: ”de ce nu răspunzi tovarășului consilier, ce te holbezi parcă ești un bolovan?” Eu i-am răspuns: ”nu mă știam transferat în Uniunea Sovietică, știam că sunt în țara mea și aici este normal să mi se vorbească românește”. Iar au șoșotit Beiner cu consilierul sovietic. Acesta a făcut un semn cu mâna a lehamite și a aruncat o vorbă: câine de român.
Am avut de suferit datorită acestei atitudini din partea lui Beiner, care, ca și mine, era originar din Cernăuți și mă cunoștea. Fiind copiii jucam fotbal pe maidan, iar când am devenit mai mărișor, eu jucam la clubul Dragoș Vodă și el la clubul Macabi. Poate de aici curgea și ura pe care mi-o purta acest Beiner, dar nu știa că această poveste care mi-a produs multe suferințe, totodată m-a făcut și fericit. Iată că dușmanul recunoștea valoarea sacrificiului pe care-l depuneam noi anticomuniștii din blocul răsăritean.

Închisoarea din care nu am plecat
Prinși între două pietre de moară- barbaria sovietică și ipocrizia Occidentului- am fost măcinați cumplit. Dar lumea pe care o visam nu s-a instalat. Ne asumasem un anumit rol, iar suferința noastră până la urmă nu a rodit: nu s-a instaurat lumea pe care o visam în beciurile închisorilor comuniste, pentru că în locul comunismului nu s-a instaurat libertatea reală, ci doar o cosmetizare a comuniștilor în democrați și trecerea de la împilarea politică la instaurarea unei economii bazată pe non-valori și construirea unei lumi pur mercantile.
În concluzie, putem spune că rezistența anticomunistă a constituit o pagină tragică în istoria popoarelor ocupate, dar în același timp a permis Occidentului să-și întemeieze o societate prosperă și liberă. Măcar acum, după atâtea suferințe sperăm să reușim, totuși, să depășim întârzierile cauzate de un regim inuman și să ne înscriem pe o traiectorie ascendentă, demnă de sacrificiile pe care rezistența anticomunistă le-a îndurat pentru a apăra demenitatea neamurilor noastre.

Raul Volcinschi

La un pas de moarte

După o încercare nereușită de-a stabili un contact cu luptătorii anticomuniști din Munții Făgăraș s-a ivit o nouă ocazie. În sensul că Romulus Ursu, un avocat din Făgăraș și bun prieten de-al meu, a vorbit despre tentativa mea cu un alt făgărășean pe nume Dorin Covoran. Acesta absolvent al liceului din Făgăraș fusese coleg cu mai mulți tineri care după absolvirea liceului au luat drumul munților. Acest Covoran era fiul unui preot greco-catolic care fusese închis administrativ la canalul Dunăre-Marea Neagră. Ca atare Covoran se bucura de încrederea colegilor săi. Acesta, însă, de un ciudat transfer de scopuri și intenții devenise informator al securității. Nu numai că tot ce afla că poate servi interesele acestei instituții își asumase un rol cu mult mai grav, trecuse la provocări, înscenări. Pe date reale construia niște scheme în care își atrăgea prietenii și cunoscuții în scopul de-a se remarca în fața securiștilor. Venise la Cluj recomandat de avocatul Romulus Ursu ca fiind un om de mare încredere și care trebuia ajutat să intre ca student la Facultatea de Drept de la Universitatea din Cluj. L-am ajutat, dar foarte curând au ieșt la iveală anumite carențe de caracter al acestui individ. În loc să studieze se apucase de băutură, iar tinerii care gravitau în jurul meu relatau tot felul de lucruri dubioase despre acest om. Se apucase de băutură, iar prietenii lui erau recrutați din ofițeri de miliție și securitate cu care făcuse cunoștință de la cursurile fără frecvență. Avea de-a dreptul o tendință bolnăvicioasă de a se afișa cu acești noi prieteni ai lui. Până la urmă abandonase facultatea și revenise la Făgăraș unde s-a angajat la întreprinderea ”Nitramonia”. Venea, totuși, din când în când, la Cluj sub pretextul că dorea să continuie studiile la fără frecvență și povestea tot felul de lucruri din ceea ce fac luptătorii din munți. Pretindea, ceea ce era și real, că fusese prieten cu un tânăr numit Sofonea, cu care fusese coleg de clasă la liceul din Făgăraș și cu toate că se afla în munți venea clandestin în oraș, și se întâlnea cu el rugându-l să-i îndeplinească anumite comisioane. Aflând de la Ursu că pe mine mă interesează problemele luptătorilor din munți a venit la Cluj și mi-a povestit că i-a vorbit lui Sofonea despre mine și acesta s-a arătat foarte interesat de a sta de vorbă cu mine. Devenise foarte insistent și mai ales avansa ideea că luptătorii au nevoie urgentă de un ajutor logistic fiind în primejdie de-a fi reperați și exterminați de securitate. Devenise insitent și credibil totodată, deoarece avansa idei și vorbea despre oameni care prezentau o anumită garanție morală. Până la urmă am acceptat ca la o anumită dată să vin la Făgăraș, el asigurându-mă că voi putea realmente să port discuții cu un reprezentant al rezistenței. Era cam cu două- trei zile înainte de-a pleca la Făgăraș, când într-o seară destul de târziu îmi terminasem treburile la catedră și mă pregăteam să plec acasă. Aveam catedra la etajul al doilea al clădirii centrale a Universității ”Victor Babeș”. Era la capătul unui coridor lung de cel puțin cincizeci de metri care la ora amurgului era gol complet. Nu mai erau cursuri, seminarii așa că nu mai era frecventat de studenți. Am auzit niște ciocănituri la ușă, m-am dus și am deschis ușa și am găsit în fața ușii o fată mică de statură, intens brunetă și cu trăsături în semi-întunericul de pe coridor ca având trăsături asiatice. Am crezut că era o studentă coreancă, una din multele studente venite la Cluj să studieze din Coreea. Am întrebat-o ”pe cine caută”. Mi-a răspuns scurt:” pe dumneavoastră”. Am aprins lumina în cameră și am poftit-o înăuntru. A făcut un pas înăuntru și-a rotit privirea prin întreaga încăpere și iar a ieșit pe coridor. Mi s-a părut curioasă atitudinea ei și iar am poftit-o să intre. Mi-a spus doar atât: ”Sunt din Făgăraș”.
Imediat s-au aprins luminițele roșii de alarmă în capul meu și am întrebat-o: ”aveți un mesaj pentru mine” ? -”Da”, mi-a răspuns respectiva-”dacă vă duceți la Făgăraș, viu nu vă întoarceți de acolo”. După ce a rostit aceste cuvinte, a luat-o la fugă în stil de mare campioană. Acest avertisment dublat de insistențele unor prieteni de-a nu acorda credit lui Covoran m-au făcut să renunț la planul de-a pleca la Făgăraș. Am pus în mișcare toți cunoscuții mei s-o găsească pe tânăra care îmi transmisese avertismentul. Înzădar. A fost de negăsit. Până la urmă dădusem uitării întreaga poveste, am fost arestat, condamnat la 25 de ani muncă silnică pentru constituirea unui grup de luptă anticomunistă. Am ieșit din pușcărie și am ajuns în faza de-a mă aduce la CNSAS să studiez dosarele. Într-unul din aceste dosare am găsit planul ticluit de Securitate pentru a mă lichida. Un locotenent major Zigu Averbouh din Securitatea orașului Stalin, denumirea de atunci a orașului Brașov, ticluise împreună cu Dorin Covoran următorul plan. Să fiu chemat de Covoran, numele conspirativ Petrescu, la Făgăraș, în scopul întâlnirii cu Sofonea. Petrescu îl asigura pe Averbuh că eu nu-l cunosc pe Sofonea, deci ei pot folosi această oportunitate. Sosit la Făgăraș trebuia să fiu cazat la Covoran acasă, iar a doua zi să fiu condus de Covoran în comuna Berivoi și cazat la un sătean cu numele de Monea Traian, informator al securității. Noaptea urma s-o petrec la Monea în casă, iar dimineața Monea mă transporta cu o căruță la pădurea comunei Berivoi. La marginea pădurii îmi indica o potecă pe care urma să merg aproximativ jumătate de kilometru și ajungeam într-o poeniță. Aci, urma să fiu așteptat de trei inși dintre care unul era căpitanul Lucian Marina, șeful securității din Făgăraș. Ceilalți doi, îmbrăcați în veșminte de cioban erau, de asemenea, doi subofițeri de securitate. Ca și parolă de recunoaștere când mă vedea sosind căpitanul Marina, mă întreba: ”de unde vii, mă?” Eu răspundeam:”din Vâlcea”. Ce mai e nou în Vâlcea:.”În Vâlcea plouă”, răspuneam eu. Iar căpitanul îmi întindea mâna spunând:” eu sunt Sofonea”. Ceilalți doi cu care venise așa zisul Sofonea, erau înarmați cu arme automate. Dacă întrebam: ”cine sunt și de ce poartă arme”?! Așa zisul Sofonea îmi răspundea:”sunt partizani de-ai mei și sunt înarmați pentru că, aci, la poaleele munților sunt destul de dese patrulele securității”. Trebuia să fie cât mai amabil cu mine acest domn Marina și în primul rând să stabilească dacă sunt într-adevăr un dușman al regimului sau sunt mânat de-o anumită curiozitate. În acest scop să-mi puie aproximativ douăzeci de întrebări. Printre care citez câteva: - dacă am oameni care pot să-i treacă pe partizani în Iugoslavia? – dacă prin prietenii mei pot asigura pe timp de iarnă cazarea partizanilor în diverse sălașe? – dacă pot îndruma tineri dispuși să lupte în munți să se alăture partizanilor?
Se exprimă părerea în acest document că voi dori să-i câștig încrederea așa zisului partizan și îi voi povesti despre oameni, fapte care interesează securitatea. Asupra acestor probleme Marina ar trebui să insite în mod deosebit și să memoreze cât mai multe date. Considerând că sunt dovezi suficiente că manifest o atitudine ostilă față de regimul comunist să încheie discuția cu propunerea de-a ne întâlni din nou, la o dată, care ar fi comunicată de Covoran. În momentul când mă întorc ca să plec din nou spre Monea, care mă aștepta la capătul potecii, urma ca cei trei să deschidă focul împotriva mea. Urma să mă dezbrace în pielea goală cu indicația să i se scoată și șosetele, să-l cheme pe Monea și împreună cu acesta, toți patru să mă care la căruță. Urma să fiu transportat la Făgăraș, unde să fie construită o estradă pe care să fiu întins gol pușcă. Un afiș ar fi anunțat trecătorii că profesorul universitar din Cluj(catadixeau să mă avanseze la vremea aia că nu eram profesor), a avut ghinionul ca în timpul unei excursii în Făgăraș să se întâlnească cu o bandă de tâlhari, l-au împușcat și i-au luat și hainele. Astfel trebuia să fac prin moartea mea propaganda regimului comunist. Interesant este că în partea aceasta a documentelor, pe care o citeam, întâlneam destul de des numele conspirativ al unei fete LILA. Este o caracteristică a activității scriptice a Securității de-a nu folosi numele reale ale celor despre care se face vorbire și se foloseau nume conspirative. Ori, într-un loc , dintr-o neglijență de neînchipuit, numele LILA este dublat în paranteză de un nume care părea real- B.V. Cititorul va înțelege că nu pot să dau numele real a celei numite LILA. Cum directorul liceului din Făgăraș era Corneliu Ursu, fratele avocatului Romulus Ursu, m-am adresat acestuia de-a se informa cine este această B.V. În scurt timp mi-a răspuns că a găsit-o. Era o pensionară, fostă profesoară de biologie, fiica unui blănar din Făgăraș. Pe scurt povestea ei: ca elevă de liceu îl cunoscuse pe Sofonea și ca niște tineri ce erau s-au plimbat pe malul Oltului de vreo două-trei ori ținându-se de mână. Apoi Sofonea a fugit în munți și ea nu mai știa nimic despre el. Totuși, cineva văzuse această nevinovată plimbare și a comunicat-o securității. Securitatea bănuind că fata ar putea avea totuși o legătură oarecare cu Sofonea a arestat-o. Au ținut-o cam două săptămâni în arest supunând-o unei terori psihice și fizice până când fata a cedat și a consimțit să devină informatoare. Făgărașul fiind un oraș mic și populația fiind în general adversara regimului comunist, Securitatea nu putea crea case conspirative. Pentru că secretul întâlnirilor nu putea fi asigurat. Dar sediile securității și ale miliției se aflau într-un fel de duplex. Puteai intra, de pildă, în sediul miliției și printr-o curte comună cu securitatea intrai prin spate la Securitate. Ieșirea se făcea pe aceeași cale. Fata apucase să dea câteva informații fără importanță despre prieteniile, despre colegi și colege, dar atâta tot. Cu prilejul așa zisei vizite la securitate s-a întâlnit întâmplător și cu Dorin Covoran. Acesta văzând că au afinitate comună, fiind informatori, a început să facă curte fetei. Între altele i-a povestit și despre mine. Fetei nu-i plăcea de Covoran pentru că acesta începuse din ce în ce mai mult să bea. O dată ieșind de la Securitate la văzut pe Covoran băut bine, acesta a intrat în vorbă cu fata noastră, iar ea pentru a scăpa de avansuri erotice, a mutat discuția pe alt plan. L-a întrebat, ce mai fac eu la Cluj? Covoran a avut o izbucnire aproape violentă-”Vine el la Făgăraș, dar de aci viu nu mai scapă”. Trecând peste micile ei turnătorii știrea aceasta o îngrozise. Văzuse în ochii lui Covoran o licărire sălbatică de-a dreptul prevestitoare a tot ce poate fi mai teribil. Trecând peste micile turnătorii pe care le făcuse LILA, cu frica în suflet, s-a hotărât să prevină o omucidere. Mă cunoștea din vedere, știa unde mă poate găsi, pentru că era într-un an terminal al facultății, s-a urcat pe tren și a făcut ceea ce povestisem despre ea. Acum se pune problema- de ce a renunțat Securitatea la planul ei? Pentru că cel care contrasemnase planul Izu Averbuh, colonelul Crăciun, fusese mutat disciplinar de la comanda securității orașului Stalin la Aiud în calitate de comandant al închisorii. Eterna birocrație care domina și în securitate... La Securitatea din Brașov se instalase un lung interimat, iar noul comandant cu multe alte probleme la ordinea zilei a uitat probabil planul lui Izu într-un fișier.
Astfel am scăpat întâmplător de moarte, dar n-am scăpat de Dorin Covoran care a intervenit decisiv peste câțiva ani în ceea ce privește destinul meu.
Raul Volcinschi