3. Provocarea geopoliticA a lumii islamice Centrele geopolitice ale lumii islamice

Orientul Mijlociu este amplasat geografic în Asia Occidentală și Nordul Africii (în discursul istorico-politic arab este reperat ca Mashric și Magreb), unde se află țările arabe, inclusiv în cele doup regiuni ale Administrației naționale Palestina -țărmul vestic al râului Iordan și sectorul Gaza, care dispunde calitatea de membru a Ligii statelor arabe, create în anul 1945 și Israel. Semnificația Golfului Persic în politica globală. Orientul Mijlociu reprezintă unul dintre cele mai importante regiuni nodale a lumii contemporane în relațiile politice, energetice, de transport și în plan comercial. Orientul Mijlociu reprezintă unul dintre depozitele de resurse energetice de pe glob. În ultimele decenii regiunea a devenit o zonă geografică tensionată. Mai mulți actori politici desfășoară bătălii, inclusiv războaie sângeroase, în vederea controlului puterilor politice a unor state din regiune, pentru controlul resurselor energetice, a distribuirii produselor acestora și a formării sistemului comercial mondial. În competiția economică și politică participă activ majoritatea puterilor lumii, cât și regimurile din zonă. Însemnitatea economică a Golfului Persic Harta resursrelor energetice din lume (în %): a. petrol Orientul Mijlociu – 61; Eurasia (Rusia și țările din fostul spațiu exsovietic-CSI) – 10,3; Africa – 9,4; America Centrală și de Sud – 9%; America de Nord (SUA, Canada) – 5,7; Asia și Oceania – 3,3; Europa – 1,3; b. gaz Orientul Mijlociu – 41,1; Eurasia (Rusia și țările din fostul spațiu exsovietic-CSI) – 30,1; Africa – 8,2; Asia și Oceania – 8,1; America Centrală și de Sud – 4,3; America de Nord (SUA, Canada) – 4,9; Europa – 3,3. În aparatul critic al politologiei mondiale/ geopoliticii/ relațiilor internaționale au intrat numeroase concepte care au fost aplicate atunci când este analizată situația geopolitică a Orientului Mijlociu: – colonialism, neocolonialism, globalism, Est-Vest, Nord-Sud, prima lume, cea dea doua lume, a treia lume, țările lumii libere, lagărul socialist, burjuazie, imperialism, sistem feudal (până la implozia URSS și sfârșitul lumii bipolare până în anii 90 din sec. XX) sau „ciocnirea civilizației”, brâu a instabilității, teatru de război, revoluții și războaie hibrid, securitate societală, terorism în reța, terorism prin anonimat, război proxies, regiune turbulentă, războaie regulate și iregulate, războaie convenționale și non-conevenționale, etc. (în actualitate). Încercând a înțelege specificul regiunii și modul de diseminare a tipologiei conflictelor și situațiile din regiune laboratoarele anumitor state și puteri mondiale aplică diverse concepte și metodologii asupra regiunii, a popoarelor, statelor, resurselor, grupurilor etnopolitice și etnoconfesionale, a relațiilor comerciale și financiare, etc. Astăzi vorbim despre globalizare care posedă un paler imens în care se configurează tendințele. Prin globalizare înțelegem: • un caracter de acțiune de la distanță, care este realizat de/în societăți; • o comprimare a spațiului și timpului; • o aprofundare a interpedențelor pe care o realizează actorii politici și economici; • o comprimare a lumii ce produce o eroziune în cadrul frontierelor geografice și a barierelor; • o reorganizare globală a raporturilor din perspectiva puterii. *** 1.Vitrina actorilor din regiunea Golfului Persic în geopoliticA Specificul configurației geopolitice reclamă o intensificare a puterilor globale și regionale în derularea de acțiuni și proiecte în regiune. În primul rând ne referim la superputerea mondială care este SUA și a geostrategiilor sale. În același timp, trebuie să subliniem faptul că în ultimele decenii coliziunile din geopolitică reclamă regiunea ca fiind cea mai tensionată, periculoasă și explozivă pentru marea parte a regiunilor de pe glob. O altă particularitate a vieții politice a zonei Golflui Persic constă în faptul că contradicțiile interstatale din regiune au devenit secundare, lăsând locul factorilor externi să-și expună strategiile și interesele geopolitice. - Statele Unite ale Americii și Uniunea Europeană. Numeroase state din regiune au rămas aliate și au văzut în polul occidental un aliat strategic în actorii euroatlantici sau au le-au considerat inamice și au purtat o politică în asentiment cu modul său vizionar și empativ. Statele euroatlantice au obținut un control strategic în anii 80-90 ai sec. XX-lea în regiune și exercită o anumită influență în regiune. Paradoxal, regimurile monarhice sunt muly mai deschise către polul occidental în contrast cu state ca Iranul, care este orientat mai mult spre Rusia și în ultima perioadă spre China. Iranul a devenit o resursă de exportare a terorismul ilicit în zonele adiacente care are menirea să descurajeze factorul occidental. Japonia și China, forțe din altă zonă geografică manifestă un interes sporit pentru regiunea Orientului Mijlociu, a Golfului Persic. Pentru că există o lipsă a resurselor energetice în propriile țări aceste țări s-au (re)orientat geoeconomic în vederea asigurării lor cu produse energetice către Orientul Mijlociu. În ultimele decenii Guvernul nipon a devenit unul dintre cumpărătorii importanți de resurse energetice de la producătorii locali. În vistieria Japonia intrau impozite din partea companiilor importatoare de petrol. Printre partertenerii companiilor nipone din Orientul Mijlociu se remarcă Arabia Saudită, Kuweit, Iran, Emiratele Arabe Unite și Qatar. Japonia nu achiziționează exclusiv resurse energetice, ci participă alături de comaniile locale la procesele de cercetare și extracție petrolieră și a gazului, inclusiv stabilește un control optim legat de extragerea de produse energetice și de furnizare a lor în economia niponă. În anul 1998 Arabia Saudită și Japonia semnează Declrația comună de parteneriat în sec. XXI, care prevede dezvoltarea activă a cooperării politice și economice. Acorduri similare le-a încheiat Japonia cu mai multe guverne din Orientul Mijlociu. În acest mod, Tokio și-a proiectat forța geopolitică activă în regiune și participă la procese de reglementare politică în Orientul Mijlociu. Republica Populară Chineză desfășoară o politică de achiziționare a resurselor energetice, inclusiv din Orientul Mijlociu. Forța economică a Chinei se află pe un trend ascendent și Orientul Mijlociu, grație resurselor sale energetice de pe piața mondială, a devenit un furznior important pentru statul chinez. Prin urmare, China a devenit al doilea mare cupărător de resurse energetice din Orientul Mijlociu. China a ajuns unul dintre factorii importanți în geopolitică și geoeconomie în lumea contemporană, un competitor al SUA, UE, dar și a Rusiei pe arena mondială și desfășoară o politică activă în regiune. Chiar dacă dispune de un parteneriat cu Rusia, China a aplicat tehnici specifice de diminuare a ponderii statului rus în geoeconomie, atunci când a sporit importul de petrol și de gaze din lumea arabă și Iran. Pe de altă parte, China a contribuit și influențat radicalizarea societăților islamice din anumite comunități din Orientul Mijlociu, în special din lumea arabă. Orientul Mijlociu în virtutea poziționării sale geografice, a însemnătății sale politici și a potențialului său economic, în special în sfera resurselor energetice, mereu a reprezentat un interes special pentru Federația Rusă. Acest actor politic se consideră succesorul de drept al URSS-ului și a moștenit prioritățile de politică externă, care au stat la baza vechiului aparat de stat și pe care le desfășura decenii la rând Uniunea Sovietică în Orientul Mijlociu. Indiscutabil, cursul de politică a URSS-ul a fost supus unei revizuiri, pentru că Rusia nu dispunea de oportunitățile URSS-ului și nu putea emite pretenții că ar fi o superputere mondială, pentru care politica regională purta un caracter instrumental. În alt context, modificarea paradigmei din cadrul relațiilor internațional și falimentul modelului bipolar presupunea abandonarea bazelor fundamentale pe care era setată politica sovietică. Aici ne referim la dispariția contradicției ideologice care presupunea o confruntare dură pe care purtau principaluu jucători pentru extinderea geografică a sferelor lor influență. Bipolaritatea a fost substituită de forța asimetrică economică și militară pe care principalele state le desfășoară: consolidarea unor entități statale și alianțe, capabile să echilibreze situațiile geopollitice din anumite regiuni și să edifice un mare centru de putere globală care să domine în cadrul relațiilor internaționale sau să contracareze apariția și consolidarea unui singur nucleu de putere globală. Interesele ruse contemporane pentru Orientul Mijlociu se împart în două grupuri: 1. tradiționale, dictate de problemele de securitate. Acestea sunt formulare și au ca scop preîntâmpinarea și descurajarea instabilității a cărei influență poate să se răspândească înspre frontierele rusești. Frontierele dislocate pe perimetrul fostului URSS nu sunt bine echipate și performante, pătrunderea ideilor radicale sau a purtătorilor săi în Caucaz, pe Volga, în Asia Centrală pot proiecta o Rusie vulnerabilă. Amenințarea militară, concentrarea armatelor străine, războiul civil care se manifestă în unele dintre statele din Orient, conflictele și actele teroriste trezesc îngrijorare la Moscova. 2. economice și de prestigiu, care trebuie să arate că interese Federației Ruse reclamă un statut de mare putere, care dispune de o proprie abordare asupra situației globale și regionale. Pe de altă parte interesele de apărare și proiecție economică, în special în sfera resurselor energetice și în cea a complexului militar industrial, care furnizează arme țărilor din regiune, rămân prioritare și pentru statul rus. Operațiunea Federației Ruse în Siria a însemnat o focalizare a statelor și grupurilor media pe tipologia politică și resursa valorică pe care o desfășoară statul rus în Orientul Mijlociu, în special după intervenția Rusiei în Ucraina (2014-anexarea Crimeei și inaugurarea unui teatru de război în estul ucrainean). Din perspectivă geostrategică și militară acțiunile Federației Ruse în Siria ua fost fără precedent: combinarea forțelor militar-maritime și a forțelor cosmice aerierne, aplicarea factorului impredictibilității la nivelul strategiei și a deciziei politice, un avansat nivel de coordonare militară. Politica rusă în Siria s-a format pe o viziune complexă de idei și abordări conceptuale: a. Situația din Siria i-a oferit o oportunitate Federației Ruse să-și demonstreze capabilitățile de actor important pe arena internațională, după ce URSS-ul s-a destrămat și se formase o percepție internațională că prăbușirea sistemului bipolar a arătat că în războiul rece Rusia ar fi suferit o înfrângere usturătoare. b. Federația Rusă consideră că extinderea sferei de influență a Alianței Nord Atlantice și ignorarea intereselor naționale pe care le are Rusia pot fi interpretat ca fiind unele care să stabilească o ierarhizare în cadrul relațiilor internaționale iar statului rus i-ar reveni un rol secundar și că ar fi partener economic slab. c. Tendința Federației Ruse de-a determina SUA, UE și alți actori internaționali să fie deschis subiectul delimitării sferelor de influență. d. Perecepția grupurilor politice din Rusia care au văzut Orientul Mijlociu ca o arenă internațională în care poate fi contracarat Occidentul și să-i fie diminuată semnificația în anumite domenii vitale și regiuni strategice. e. Sprijinul acordat regimului Asad de către Rusia trebuie văzut ca unul rațional, legat de un aliat strategic în care statul rus își are baze militare și contracte serioase în mai multe domenii, inclusiv a comerțului militar. f. Atenția sporită pe care o alocă politica rusă situației din Siria ne înseamnă că interesele Federației Ruse sunt fixate exclusiv pe această țară în regiune. Sunt extrem de importante relațiile Federației Ruse cu Arabia Saudită și Iranul, foarte importante îi sunt relațiile cu Egiptul, Iordania, Israelul (cu care a stabilit o platformă de cooperare geoeconomică extrem de avansată, în special Gazpromul), dar și cu o suită de actori non-guvernamentali. j. Rusia are un parteneriat strategic cu Iranul, considera o sursă de insecuritate în regiune datorită laboratoarelor sale geostrategice, care proiectează exportul revoluției islamice și apariția unui superstat islamic, la dispoziția Iranului. g. Rusia s-a revendicat ca apărătoare a creștinității de tip oriental și pare suspect faptul că sprijină un regim sirian care a încercat să impună „Pax Siriana” în Liban, țară în care creștinii erau masacrați de musulmanii din Hesbolah(care acționa sub comandament iranian). Proiectul „Pax Siriana” este o creație a Iranului, iar Siria lui Asad a reprezentat o țară care a operat în cadrul proiectelor geopolitice ale Iranului. Un alt factor extern, care devine din ce în ce mai mult important în lumea islamică, în special în Orientul Mijlociu (Golful Persic) îl reprezintă mișcarea musulamană radicală. În mare parte, această ascensiunea și extinderea razei de demarcație a mișcării musulmane radicale a fost posibilă ca urmare a proiectelor de islamizare pe care le-au furznicat în ultimele decenii Iranul și alte state interesate să cultive agresivitatea islamică. Această agresivitate a fost orientată către Occident și în special către SUA. Folosindu-se de nemulțumirile oamenilor simpli și a unor grupuri sociale bogate interesate să existe o agresiune externă, aceste mișcări orientează percepțiile și viziunile lor, dar și nemulțumirile din societate, în scopul radicalizării comunitățile locale și invocă un anume tip de război care trebuie să combată inamicul extern, dar și pe trădătorii și cercurile corupte de la guvernare ce acționează în interiorul țării/ țărilor lor. În schimb, cum se relevă configurația forțelor politic din Orientul Mijlociu și care sunt pozițiile și orientările statelor din regiune în primele decenii ale sec. XXI? * Pe fundalul „trezirii arabe” a crescut ponderea puterilor regionale, în special a Turciei, Iranului, Israelului, Arabiei Saudite, Qatarului. Acești actori geopolitici aspiră să-și consolideze statutul de centru de putere regional și în acest fel au intrat în competiție unul cu altul aspirând să obțină sprijin internațional și să exercite influență asupra statelor care au intrat în arena turbulenței politice și a contradicțiilor interne. A sporit rolul regional a unor organizații din regiune – Liga statelor arabe, Consiliului de cooperare a statelor arabe din Golful Persic - și a organizațiilor internaționale –Organizația cooperării islamice, Mișcarea de nealiniere, Organizația Națiunilor Unite.

2. CIVILIZAȚIA CLASICĂ MUSULMANĂ.

- Rolul islamului ca factor de organizare a regiunii Orientului Mijlociu în perioada Otomană a enunțat o concluzie pertinentă: turcii musulmani au reușit să edifice o nouă structură statală, forlosindu-se de anumite forme bizantine, atunci când au inserat specificul musulman și otoman. Islamul a devenit un element integrator în cadrul noului sistem. Analizând doctrina economiei islamice în Imperiul Otoman putem să afirmăn că aceasta a apelat la tradiția otomană și turcă. Despre Islam - „Această religie nouă elaborată de Mahomed a fost fabricată chiar în această răspântie a Orientului Apropiat, în sensul vocaţiei sale profunde, potrivit spiritului său… Într-un fel, destinul Islamului va fi acela de a repune această bătrână civilizaţie pe o nouă orbită, de a o acorda la un diapazon nou” (F. Braudel, “Gramatica civilizaţiilor”). Islamul este religia nouă pe care a întemeiat-o Mahomed. În arabă, islam înseamnă supunere devotată (faţă de Dumnezeu). Termenul mai circulă şi cu înţelesul de lume musulmană, lume care împărtăşeşte credinţa islamică, precum şi de civilizaţie islamică. Cel care se supune voinței lui Dumnezeu este musulman. NOTĂ: Biblia Islamului/ Cartea Sacră a Islamului/ este Coranul. În contrast cu creştinismul, această carte sacră nu este doar o învăţătură morală, o întemeiere a credinţei, nu numai un codice religios, ci şi juridic, el reglementând „întreaga viaţă religioasă, politică, civilă şi penală, până la ocupaţia zilnică” (Coranul, Introducere). Este semnificativ că acolo unde Coranul nu conţine norme şi prevederi, rigorile islamului se îndeplinesc prin Suna, adică tradiţia, care cuprinde o serie de reguli obligatorii (cum ar fi circumcizia la bărbaţi); unde nu ajunge Suna, intră în vigoare Igma (consensul comun al celor mai înalte autorităţi în domeniul teologiei musulmane); în sfârşit, atunci când nici acestea nu pot oferi dezlegări, se apelează la Kiias, judecarea după cazuri analoge. Prin urmare, existenţa unui credincios musulman este reglată până în amănunt de codurile prezente în Coran sau de alte norme de factură tot religioasă. Profetul Mahomed s-a născut la 20 aprilie 570 (unele surse inistă pe anul 571 e.n.) la Mecca. Descendent al unei familii înstărite, el nu are la naştere decât o moştenire relativ modestă, alcătuită din „cinci cămile şi o roabă”. Are o viaţă obişnuită până în al patruzecilea an al vieţii când, în luna lui Ramadan, are o revelaţie. Termenul de Coran are două sensuri în arabă: de citire şi de recitare, ambele subliniind că „Cartea Sacră”a islamului nu este opera lui Mahomed, ci a însuși lui Dumnezeu (Alah). Denumirea de mahomedan are o conotaţie ofensatoare pentru musulmani, pentru că Mahomed a fost Profetul, care a avut revelaţia existenţei lui Dumnezeu. Opera de profet a lui Mahomed La început află puţină aderenţă. La Mecca să câştigă sprijinul exclusiv din partea a două persoane care sunt partizani de vază. Cei care îl urmează pe Mahomed sunt în majoritatea lor săraci şi femei. Un moment aparte în constituicția Islamului este reprezentat de Hegjra sau fuga lui Mahomed de la Mecca la Medina, care are loc la 16 iunie 622. De atunci începe şi datarea erei mahomedane. Începe o nouă perioadă în viaţa lui Mahomed. Până atunci era un profet “prigonit şi batjocorit”. La Medina (cetatea profetului) devine El Emir sau principe al oraşului. Din acest moment activitatea de profet se estompează, în prim plan situându-se “cea de legislator, de politician şi de general”, domenii în care arată calităţi reale. Surele medineze (surele sunt descoperirile relatate în Coran) se deosebesc de cele meccane, au alt registru problematic şi respiră mai multă preocupare pentru laturile practice ale extinderii islamismului. În revelaţiile sale apare şi porunca “război împotriva tuturor necredincioşilor”. Este perioada în care Mahomed recurge la cele mai diferite mijloace pentru a-i converti la islamism pe necredincioşi. Este interesant din acest punct de vedere cum cucereşte Mahomed cetatea care i se opusese la începuturi, Mecca. În 630 organizează el o expediţie militară asupra Meccăi. Cum profetul dispunea de această dată de o forţă militară mult mai numeroasă, conducătorul cetăţii vine să ceară îndurare. Profetul promite că va fi “blând” cu cei care urmau “să primească islamul”. După această victorie, Mahomed devine, practic, stăpân pe toată peninsula. Este momentul în care porneşte “războiul de nimicire a necredincioşilor care nu sunt scutiţi prin oareşicare contracte. Aşa fu stârpit păgânismul din Arabia” (Coranul, „Gramatica civilzaţiilor”, pag. 20). O parte dintre creştini şi evrei “fură suferiţi pentru că plăteau bir”, alţii au fost asimilaţi, iar o altă parte prigoniţi de către urmaşii lui Mahomed. În această perioadă de glorie, Mahomed adresează chiar scrisori către împăratul din Bizanţ, către regele Persiei, către negusul Abisiniei, cerându-le să-l recunoască de trimisul lui Dumnezeu, să primească islamul şi să se supună stăpânirii lui (evident, solii au fost batjocoriţi). Profetul moare la 8 iunie 632 în timp ce se pregătea pentru o expediţie contra Bizanţului. A murit lăsând drept “testament pentru urmaşii săi cucerirea Siriei sau în înţeles mai larg supunerea întregii lumi” (Coranul, „Gramatica civilizaţiilor”, pag. 21). Este credem locul să lămurim şi doi termeni. Jihad înseamnă războiul sacru. (Au existat unele controverse în legătură cu acest termen, dacă nu cumva el semnifică războiul împotriva tuturor necredincioşilor). Acest concept este tot mai puţin acceptat de către adepţii islamismului; - Jihad capătă semnificaţia de luptă a credinciosului cu el însuşi pentru a-şi organiza viaţa în acord cu normele Coranului. Mudjahedin este luptătorul în cadrul războiul sfânt. Legea canonică fixează cinci datorii fundamentale, cunoscute sub numele de “Cei cinci piloni ai Islamului”: 1) Nu există alt Dumnezeu decât Alah, iar Mahomed este trimisul lui Alah. 2) Rugăciunea rituală trebuie făcută de cinci ori pe zi. 3) Respectarea sărbătorii Ramadanului, care durează o lună, timp în care, de la răsăritul soarelui până la apus, credinciosul trebuie să manifeste o abstinenţă totală de la mâncare, băutură şi viaţă sexuală. 4) Pelerinajul la Mecca, cel puţin o dată în viaţă. 5) Milostenia, constând în plata, în bani sau natură, a unui bir ce reprezintă a 40-a parte a veniturilor. Există două mari platforme (variabile) în cadrul ale Islamului. - Sunniţii, sau Islamul ortodox, susţin că adevărurile pot fi cunoscute numai prin revelaţie. Este interesant că mişcarea sunnită a apărut ca reacţie la o puternică mişcare raţionalistă din secolele VII-VIII, care considera că raţiunea umană est capabilă să distingă între bine şi rău şi că revelaţia are un rol auxiliar. - Sunniţii recunosc tradiţia păstrată de la Mahomed şi legitimitatea celor trei califi dintâi. * - Şiiţii reprezintă cam 10-15 la sută din credincioşii musulmani. - Şiit în arabă înseamnă “parte” şi semnifică grupul de credincioşi care l-au susţinut pe Ali, vărul lui Mahomed, căsătorit cu Fatima, fata Profetului. - Şiiţii cred în existenţa a 12 “lideri infailibili”, primul dintre aceştia fiind Ali. Ultimul dintre ei a dispărut în secolul al IX-lea, iar apariţia lui va însemna înfăptuirea dreptăţii pe pământ (ceea ce ar putea semnifica un gen de echivalent islamic al Judecăţii de Apoi). *** Inserția și consolidarea civilizației musulamanea se leagă de nașterea și întărirea Califatului arab, care sub egida noii religii monoteiste –islamul, proclamate în sec.VII de Mohammed și extins puterea sa pe un spațiu extins de la Volga la nord de Magadascar la sud de țărmurile Africii atlantice la vest până la țărmurile Asiei din Oceanul Pacific din orient. Califatul arab, pentru prima dată după perioada lui Alexandru Macedon a unificat Marea Mediteraneană elinistă cu lumea indo-iraniană (persană) și a devenit noul centru de interferențe și confluență a diverselor tradiții culturale, în decursul a cincii secole care a determinat nivelul civilizației mondiale, atât în plan material cât și ca fenomen filosofic și științific. Căderea Bagdadului în fața invaziei mongolice în anul 1258 și desființarea Califatului Arab a însemnat sfârșitul „epocii de aur” al islamului și civilizației sale. Spațiul cultural unitar care exista realmente treptat s-a împrăștiat în mai multe arealuri de sine stătoare- arab, turc, iranian (persan), a islamului de pe subcontinentul indian, etc. Numai că idealurile universale, ale solidarității, comunitariste ale islamului au format unitatea spirituală unică a ummei, o formă transcedentală în detrimentul schismelor politice, etnice, culturale și a altor separatisme, care a reverberat atât în epoca clasică cât și în secolele ulterioare. CIVILIZAȚIA „MEDIANA” (DE MIJLOC) În literatura și cultura islamică întâlnim o tipologie diversă în ceea ce privește civilizația musulmană: mondială, avraamică (sau monoteistă, revelatorie), mediteraniană, mediană, orientală, occidentală. Adepții ultimei clasificări reies din faptul că civilizația occidentală reprezintă o simbioză a două componente și ambele sunt caracteristice civilizației musulmane, o moștenirie a monoteismului avramic și o moștenire a filosofiei științifice antice. Civilizația musulmană este considerată ca fiind o civilizație „mediană” (mijlocie) din perspectiva istorică –între antichitate și Renaștere, dar și geografică –între Orient și Occident. Ambele clasificări – cea „occidentală” și cea „mediană”- sunt corecte și adecvate. Islamul majoritar este reperat ca fiind cel sunnit, care tradițional se poziționa între extremități- între stânga și dreapta extremă, aderența la el era văzută și considerată ca sectarism. În actualitate, în unele state musulmane este elaborată ideologia „vasat/ moderată”, care inistă pe o contracarare a radicalismului militant și al extremismului. Centrismul Coranului și locul Sunnei Dacă cultura creștină este una a centralismului personificat, care se bazează pe personalitatea lui Isus, atunci cultura musulmană este una a centrismului biblic, bazată pe o Carte – Coranul, explicațiile căruia sunt completate de o carte sacră/ profetică- Sunna. Coranul musulman corespunde lui creștinismului relevat de Isus pentru că ambele culturi sunt istorice (temporare) transmise prin Cuvântul Domnului. Ceea ce se explică prin celebrarea cuvântului- caligrafiei în cultura islamică sau în imagini- iconografie –în creștinism. Intelectualismul Coranului, cultul pentru cunoștințe și știință Una din funcțiile fundamentale și distincte pe care-l oferă în prescripțiile sale Coranul constă în orientarea raționalizată, care determină imaginea culturii islamului clasic. La raționalitate apelează reformatorii-moderniști- moderniștii timpurilor Iluminismului și al Contemporanietății și anume acest aspect îi atrage pe oamenii credincioși înspre islam, care își propun să trăiască în asentiment cu rațiunea/ știința. Foarte simbolic ni se arată primul cuvânt pe care arhanghelul Gabriel îl adresează lui Mahomed, chemându-l să îmbrace haina de proroc: „Citește!” și că în primele rânduri ale primului capitol-sura (în ordine cronologică) din Coran este proslăvit Dumnezeu anume ca un creator, care la învățat pe om să scrie (96:1-5). De asemenea în ulterioara sură (a 68-a) este dezvăluit jurământul lui Dumnezeu prin intermediul armelor scrisului-a cernelei și a stiloului. Pledoria pentru cunoștințe și rațiune Dumnezeu o expune în mărurisirile sale din Coran: „Oare într-adevăr cei care cunosc sunt egali celora care nu cunosc?!” (39:9); „La un nivelul superior îi ridică Dumnezeu pe cei echilibrați și care cunosc” (58:11); „Dintre sclavii Domnului cel mai multe au o frică autentică față de El/ Anume oamenii învățați” (35:28). În primul rând prorocul Mahomed desemnează rațiunea ca fiind creația primară și cea mai importantă a lui Dumnezeu, iar pe bărbații învățați (‘ulyama’) cei care-i moștenesc pe proroci. Teologia, filosofia, misticismul Intența intelectuală a Coranului a servit ca punct de reper pentru epistemologia raționalistă, care a fost elaborată în cadrul teologiei filosofice- calama (inițial mutazilită, apoi sunită-asharită-maturidită), în mod evident a filosofiei eliniste- falsafa. Mutacalimii îi învățau pe alții că există un primat al raționalității asupra relativității, despre primatul raționalului asupra credinței/ sincerității. Dreptul. Aidoma iudaismului dar diferit de creștinism, islamul s-a îngrijit atunci când a elaborat nu atât ortodoxia sa („credința dreaptă”), ci ortopraxia („acțiunile drepte”). Din acest considerent civilizația islamică tinde să se conceptualizeze, să se instituționalizeze și să se canonizeze în fixații (în teologia practică, legislație) și nu să se exprime printr-o teolofie dogmatică, teoretică. După cum precizează moderniștii reformatori ai islamului, în perioada evului mediu fachihii nu au înțeles umanismul Coranului. Potrivit Coranului, prorocul Mohamed a fost trimis cu un mesaj clar – „să mărturisească mila tuturor oamenilor” (21:107) și a indus dragostea și mila, au fost schimbate mai multe măsuri aspre ale Bibliei (2:178; 7:157), inclusib în sfera dreptului penal. Prin urmare, lista biblică a crimelor, care invoca condamnarea la moarte a fost redusă la minimm și putem spune că, realmente, a fost anulată, iar lipsirea de viață a omului se putea realiza doar în condițiile în care acesta se luptă cu arma în mâină împotriva unui musulman. Statul. Dacă nu vom lua în considerație guvernământul celor patru „califi drepți”- extrem de mult idealizați – puterea politică di Califat s-a emancipat după tiparele iraniene și bizantine, decât după principiile islamice, care de cele mai multe ori s-au transformat în autocrații, cu o descendență dinastică. Religia musulmană propovăduie egalitatea tuturor credincioșilor în fața lui Dumnezeu, indiferent de statutul său social sau etnic. Coranul recunoștea sclavia. Evul mediu ne arată că în religie există o straficare socială și ierarhie chiar în cadrul religiei: arabii și mavalii; hassa (elita) și ‘аmmaа (masa); „oamenii sabiei” și „oamenii scrisului”, etc. Cuvinte cheie: Islam, Coran, Sunna, Mohamed, jijad, suniți, șiiți, sufism, teologie, mudajedin, civilizație mediană, religie mondială, religie avraamică (sau monoteistă, revelatorie), religie mediteraniană, religie mediană, religie orientală, religie occidentală. Întrebări de control: 1. Ce este Coranul? 2. De ce se leagă civilizației musulamană? 3. Care este diferența dintre șiism și sunism? 4. Ce este sufismul? 5. Ce înseamnă jihad?

Orientul Mijlociu (curs)-I

OBIECTIVELE CURSULUI • Evidenţierea evoluției geopolitice din Orientul Mijlociu și a principalelor orientări în abordarea studiilor de geopolitică; • Prezentarea şi dezbaterea orientărilor dominante –liberal islamic, djihadist şi tradiționalist – şi a influenței acestora în viaţa politică internă si internatională a Lumii Islamice; • Abordarea paradigmelor post-razboi rece – trecerea de la ameninţări la riscuri de securitate, de la aspectele strategic-militare la cele societale, non-militare, etnice, religioase, terorism, crima organizată, ecologice; • Prezentarea şi dezbaterea rolului şi funcţiilor instituţiilor din sistemul securităţii naţionale; • Furnizarea de cunoștințe și formarea de deprinderi de lucru în sfera studiilor de geopolitică: lucrul cu hărțile și pe Internet, crearea unor baze de date, organizare ateliere de lucru, simulări, seminarii, dezbateri, etc. INTRODUCERE ÎN TEMATICA CURSULUI 1. Delimitarea domeniului. 2. Definiții. 3. Perspective (realistă și idealistă). 4. Abordarea conflictului arab-israelitean. 5. Aparat conceptual al Lumii Islamice. 6. Definirea Lumii Islamice. Diagrama Lumii Islamice. 1. Delimitarea domeniului. Studiul asupra civilizației islamice poartă un interes și un farmec special. În primul rând, valorile de bază și instituțiile sunt direct legate de canoanele religioase. În consecință, analiza civilizațională coincide cu cea a religiei. Pe de altă parte, islamul se prezintă ca fiind una din cele trei religii ale salvării, ca și creștinismul sau iudaismul, și dispune de o multitudine de puncte comune. În acest caz este important să înțelegem de ce există o incompatibilitate canonică în viața reală și care se reflectă într-un conținut distinct civilizațional. Ce reprezintă Orientul Mijlociu? Care sunt sistemele administrative valide în regiune? Ce reprezintă statele și teritoriile care commpun regiunea? Care sunt rădăcinile sistemului de puterii și cum se raportează un stat față de altul? Cum se modifică raporturile de forțe în Orientul Mijlociu? Cine sau ce forțe depun eforturi considerabile să ajungă la putere sau să joace un rol important în regiune. Cum se relevă viitorul în cazul regiunii și a statelor care-l formează și îi proiectează capabilitățile sau vulnerabilitățile. Cum se raporteacă factorul demografic asupra forțelor politice? Ce înseamnă terorismul? Ce reprezintă o revoluție simbolică sau „primăvara araba”? Putem vorbi despre democrație în lumea islamică din Orientul Mijlociu? Sunt întrebări la care vom încerca să dispunem de un răspuns. Ce reprezintă Orientul Mijlociu? Istoria formării acestei regiuni geopolitice este una importantă, pentru că ne relevă primul exod al oamenilor din Africa; este patria agriculturii și a crescătorilor de animale; vorbim de primele orașe și civilizații. Aici, se ridică Egiptul și heții, îl găsim pe Harapp și Mohendjo-daro, pe șumeri și Elam, ne gândim la Assiria și Babilon, la Iudeea și Israel. Tot aici își relevă umbra Imperiul Persan și Alexandru Macedon, se contopesc Roma antică și Catargena, Bizanțul și Yemenul,, Califatul arab și Cinghis-han, Timur și Iranul, Seldjucii și Imperiul Otoman, Imperiul Mongol și mamelucii. În Orientul Mijlociu templierii apărau creștinătatea. Orientul Mijlociu revendică șase mii de ani de civilizație, în care-l onorăm ca fiind patria alfabetului și arhitecturii, a sistemului agrar și astronomiei, a matematicii și medicinii. În Orientul Mijlociu se nasc religiile avraamice –creștinismul, iudaismul și islamul, care devin religii globale și se citesc alte religii regionale. Orientul Mijlociu reprezintă un univers întreg și o istorie, în care își descoperă rădăcinile fiecare om și civilizație. În timpul înfloririi și schimbului de imperii, care includeau cea mai mare parte sau o parte din Orientul Mijlociu, cuprindeau Europa- Roma, Poarta Otomană, Caucazul- Poarta și Iranul, Asia Centrală și China – Chingiz-Han și Timur, India –Mongolii. Zonele limitrofe ale Oceanului Indian, insulele Asiei Sud Estice, Africa interioară și Balcanii, Mediterana și fluviile Eurasiei se legau de Orientul Mijlociu în decursul miilor de ani. Diveristatea lingvistică, etnică, condesională, cifrată sub etnonimele „arabi”, „turci”, „persani”, care în lumea occidentală demult nu mai reprezintă un subiect încins, în Orientul Mijlociu se reflectă ca o sursă a numeroaselor conflicte, ce exercită un impact asupra subiectelor războiului și păcii, a relațiilor interstatale și a frontierelor. *** Geopolitica Orientului Mijlociu în secolul XXI se caracterizează printr-o avansată dinamică și o instabilitate accentuată. Disciplina alianțelor și blocurilor militare din sec.XX a rămas în trecut, iar hegemonia lumii unipole pare să se fi epuizat. șiSUA, Rusia și RPC și-au concentrat acțiunile în competiția pentru accesul la resursele naturale și asupra activelor industriale din lumea a treia, inclusiv în subiectele comerciale și valutare(în sfera geoeconomică), în problemele geostrategice (militare). Pe de o parte, se formează strategii a liderilor tradiționali globali -țările „Grupului-7” în contextul internațional, pe de o parte, și noii actori regionali –Grupul BRICS sau grupurile din Lumea Islamică. Orientul Mijlociu rămâne un nod conflictual, din perspectiva problemei SIRIA, a sporirii terorismului internațional și a surselor sale din Orientul Mijlociu, a migrației necontrolate din această zonă. Concepțiile geostrategice se aplică pe contradicțiile din politica internă a statelor din regiune, se intensifică situația delicată a țărilor din regiune. În situația dată un rol important îl joacă monitorizarea, analiza și prognozarea situației politice a țărilor din regiunea Orientului Mijlociu, a conflictelor potențiale și reale și elaborarea de abordări, strategii și aplicații legate de comportamentul statelor din regiune și de pe arena internațională. - Islamul a ieșit din matca arealului musulmanilor și a cumulat un caracter de expansiune geopolitică. - Majoritatea conflictelor în care este implicat islamul nu se producela graniţa dintre două state, ci, la graniţa dintre lumea islamului şi alte civilizaţii. a)Lumea musulmană-identitate și structura geopolitică a regiunii. Originile Islamismului sunt arabice, dar comunitatea lumii musulmane este foarte diversă din punct de vedere istoric, politic, social, cultural. Ea cuprinde, de pildă, Iranul, moştenitorul unei culturi străvechi, care a strălucit înaintea apariţiei Islamului. Sau ţări din sudul Asiei, aflate multă vreme sub influenţa culturii hinduse. Prin urmare, lumea musulmană nu este şi nu poate fi privită ca un tot omogen. Ea are, fără îndoială, în comun credinţa religioasă şi o serie de atitudini, elemente de comportament, de judecată şi evaluare pe care le pre-determină această credinţă (am văzut că, spre deosebire de creştinism, Islamismul reglementează practic toată viaţa credinciosului). Potrivit opiniei lui H. Lentner există trei mari concentrări musulmane în lumea de astăzi: nordul Africii, Orientul Mijlociu şi Asia de Sud, fiecare cu particularităţi evidente. Pe de altă parte, istoriografia rusă împarte Orientul în trei părți: Orientul Apropiat- statele arabe asiatice, Turcia, Israel și Orientul Mijlociu-Iran și Afganistan, ceea ce noi desemnăm ca fiind Orientul Mijlociu și Orientul Extrem. Sunt considerate ca aparținând Golfului Persic exclusiv statele din proximitatea limitrofă. În Orientul Apropiat sunt incluse ţările aflate în zona de contact a Asiei cu Europa şi Africa: Turcia, Cipru, Siria, Liban, Israel, Arabia Saudită, Yemen, Egipt, Sudan, iar în Orientul Mijlociu Irakul, Iranul şi Afganistanul. În ultima vreme, graniţa dintre cele două noţiuni se estompează şi această arie geografică este denumită fie Orientul Apropiat, fie Orientul Mijlociu, sub fiecare din aceste denumiri fiind înglobate toate ţările menţionate. În nordul Africii, țările musulmane sunt receptate sub denumirea generică de Maghreb, considerat a fi Occidentul lumii islamice. Maghreb înseamnă în limba arabă „Soare-apune” şi el cuprinde Tunisia, Algeria şi Marocul. În alt context, regiunea aceasta de nord a continentului a fost denumită „Africa Minor” și reprezintă o virtuală insulă. În cadrul regiunii domină Algeria, care a fost ocupată de francezi în anul 1830, ca un fel de consolare după înfrângerea suferită de Franţa la încheierea perioade napoleoniene. Această ţară a fost considerată multă vreme o a două Franţă. În acest stat arab se vorbea numai franceza până la începutul deceniului 8 al secolului XX. În perioada respectivă este demarat un program naţional de arabizare. Există o confuzie între stale arabe şi cele musulmane. Lumea musulmană nu se reduce exclusiv la statele arabe. Acestea din urmă se întind în nordul şi nord estul Africii - Maroc, Algeria, Tunisia, Libia, Egipt şi Sudan - şi în Peninsula Arabia: Siria, Irak, Iordania, Kuweit, Arabia Saudită, Yemen, Emiratele Arabe Unite, Oman, Quatar şi Bahrein. Majoritatea musulmanilor nu sunt arabi. Cele mai mari ţări musulmane sunt: Indonezia, unde 87 la sută din populaţia de 206 milioane este musulmană, Pakistan, Bangladesh şi Iran, dar nici una dintre acestea nu este arabă. Numai o pătrime dintre musulmani sunt arabi. Lumea arabă se referă la popoarele care au ca limbă maternă, limba arabă. Liga Arabă este organizaţia internaţională formată din statele care au ca limbă oficială, limba arabă. În prezent, 22 de ţări sunt membre ale aceste organizaţii: Algeria, Bahrain, Egipt, Irak, Iordania, Kuwait, Liban, Libia, Maroc, Oman, Qatar, Arabia Saudită, Sudan, Siria, Tunisia, Emiratele Arabe Unite, Yemen, Somalia, Djibouti, Mauritania, Insulele Comore şi Statul Palestina. Statele din Orientul Mijlociu (reprezentare selectivă): Siria este poziţionată în locul unde în antichitate se afla Regatul Asirian, în nord-vestul Mesopotamiei. Se găsesc vestigii construite în timpul marilor imperii de care a aparţinut de-a lungul istoriei: Imperiul Persan, Imperiul Roman sau Califatul Omeyad.â Damasc este capitala Siriei, oraş istoric care a fost capitala Califatului Omeyyad, perioadă în care a înflorit şi a ajuns centru economic şi cultural (661-750 e.n.). Marea Moschee din Damasc este printre cele mai mari şi mai vechi moschei din lume şi considerată de unii musulmani al patrulea cel mai sfânt loc a Religiei Musulmane. Liban se află pe tărâmul unde sălăşuia Regatul Fenician din perioada 8800 î.e.n, cei care au fost renumiţi pentru scrierea primului alfabet. Oraşul Byblos este printre primele oraşe ale lumii, datând din 8800 î.e.n., iar centrul internaţional de statistică îl plasează ca fiind cel mai vechi oraş locuit constant, acesta fiind locuit şi în prezent. Este un oraş foarte apreciat de vizitatori deoarece istoria şi cultura culinară prezintă o atracţie „seducătoare”. Irak(ul) este așezat geografic în Mesopotamia antică, poartă numele de „tărâmul dintre 2 râuri” (Tigru şi Eufrat). Oraşul antic Babylon a fost înfiinţat în anul 2300 î.e.n, şi a ajuns capitala Imperiului Persan sub Hammurabi în secolul 18 î.e.n. Era considerat „Djuvaierul Estului”, dată fiind bogăţia şi măreţia oraşului. Cea mai renumită atracţie ale acelor vremuri erau grădinile suspendate, care reprezintă una dintre cele 7 minuni ale lumii antice. Oraşul antic Ur al Mesopotamiei este printre primele oraşe de tip „cetate”din istorie, fiind construit în 3800 î.e.n. Iordania este un stat aflat în centrul lumii antice, având o poziţie strategică, acesta a fost valorificat în istorie de Imperiul Persan, Imperiul Macedonean, apoi de Regatul Nabateean. Valoarea inestimabilă era dată de drumul comercial care lega Marea Mediterană de Extremul Orient. Oraşul renumit Petra, construit de poporul nabateean în 312 î.e.n., a fost capitala acestui regat. Oraşul a fost construit şi cioplit în stâncă. Oraşul era un mare centru comercial ale acelor vreumuri fiind situat pe „drumul mătăsii”. Arabia Saudită este al doilea cel mai mare stat arab şi este situat în Peninsula Arabiei. Este zona unde a luat naştere Religia Islamică. Un exemplu de religiozitate latentă, în cazul factorului islamic, în tandemul „credință și politică” îl arată Arabia Saudită, una dintre cele mai influente state islamice din Orientul Mijlociu. Aici domină în mod practic islamul fundamentalist în formă radicală-vahhabismul, în viața internă, iar în relație cu Occidentul, acesta reprezintă credința. Tandemul „credință-politică” îi asigură o stabilitată politică și o alianță strategică cu SUA. Oficial, denumită Regatul Arabiei Saudite (arabă: al-Mamlakah al-‘Arabiyyah as-Su‘ūdiyyah) se învecinează cu Iordania la nord, cu Irak - la nord şi nord-est, cu Kuweit, Qatar, Bahrain şi Emiratele Arabe Unite la est, Oman - la sud şi sud-est şi Yemen - la sud. De asemenea, are o coastă maritimă de mari dimensiuni, în partea estică aflându-se Golful Persic, iar în partea vestică aflându-se Marea Roşie. Este numită "Ţara celor doua moschei sfinte", o referinţă la Mecca şi Medina, cele mai sfinte locuri ale Islamului. Aderări mai importante: O.N.U. (1945), Liga Arabă, OPEC (Organizaţia Ţărilor Exportatoare de Petrol). Arabia Saudită este o monarhie absolută. Succesiunea la tron este ereditară, regele trebuind să fie urmaşul lui Ibn Saud, dar şi electivă, el fiind ales de către un consiliu al familiei regale. De obicei, este ales rege cel mai vârstnic dintre fiii lui Ibn Saud. Administraţia centrală şi alegerile Legea fundamentală adoptată în 1992 a declarat Arabia Saudită ca fiind o monarhie condusă de descendenţii de sex masculin pentru primul rege, Abd Al Aziz Al Saud (sau Abdulaziz Al Saud), iar Coranul reflectă constituţia ţării, care este reglementată pe baza legii islamice (Shari'a). La 20 octombrie 2006, a fost înfiinţat un comitet de principi care să voteze cu privire la eligibilitatea viitorilor regi şi prinţi moştenitori. Egiptul este un stat care desparte Continentul Africa de Continentul Asia, stat cu o istorie ce datează din mileniul 5 î.e.n., unde pe Nil s-a instalat poporul badarian, cu capitala la El- Badari. Printre cele mai renumite perioade ale istoriei Egiptului o reprezintă perioada faraonilor. Valea Regilor este o vale din Egipt unde de-a lungul unei perioade de aproape 500 de ani (sec. 16 î.e.n. - sec. 11 î.e.n.) au fost construite morminte pentru faraonii și nobili din Noul Regat Egiptean. Valea se află situată pe malul de vest al Nilului, în dreptul orașului Theba (azi Luxor). Tunisia este poziționată în nordul Africii, unde în antichitate se afla capitala Imperiului Cartaginez, imperiu, care a cunoscut apogeul în timpul renumitului Hannibal. De asemnea, Tunisia este o fostă colonie franceză, aceasta obţinând independenţa în 1956. Cartagina a fost un oraş-cetate prosper în antichitate (800-200 î.e.n.), care în urma războiului purtat de Hannibal împotriva Imperiului Roman a fost distrus aproape complet, iar a lui populaţie masacrată de romani, care i-au „pedepsit” pentru că au îndrăznit să încerce a-i cuceri (Hannibal a fost învins la Zama în 202 î.e.n.). Turcia reprezintă este o ţară poziționată pe două continente. Estimativ 97% din suprafaţa ţării se află în Asia de Sud-Vest (peninsula Anatolia) şi 3% în Europa (peninsula Balcanică). Turcia are graniţe cu opt ţări: Grecia şi Bulgaria la nord-vest; Georgia, Armenia şi Azerbaidjan la nord-est; Iran (Persia) la est; Irak şi Siria la sud. Turcia este o republică democratică, laică, constituţională al cărei sistem politic a fost stabilit în anul 1923. Turcia este un stat membru al ONU, NATO, OSCE, OECD, OIC şi Consiliul Europei. În octombrie 2005 Uniunea Europeană a deschis negocierile de aderare cu Ankara. Strâmtoarea Bosfor care separă Asia de sud-vest de Europa de sud-est se află în Turcia. Anatolia e plasată între Marea Neagră la nord şi Marea Mediterană la sud, cu Marea Egee şi Marea Marmara la vest. Unii geografi consideră Turcia ca o parte a Europei datorită anumitor caracteristici culturale, politice şi istorice. Datorită poziţiei sale geografice între Europa şi Asia şi între trei mări, Turcia a fost o răscruce istorică, patria şi câmpul de luptă a mai multor mari civilizaţii şi un centru de comerţ. Republica Turcia a fost întemeiată la 29 octombrie 1923 din rămăşiţele Imperiului Otoman. Originile Turciei moderne încep odată cu sosirea triburilor turce în Anatolia, în secolul al XI-lea. În urma înfrângerii turcilor selgiucizi de către mongoli, un vid de putere a permis noii dinastii otomane să devină o forţă importantă în regiune. În secolul al XVI-lea, ajuns la întinderea maximă, Imperiul Otoman acoperea Anatolia, Africa de Nord, Orientul Apropiat, Europa de sud-est şi Caucazul. Suprafaţa Turciei, inclusiv lacurile, ocupă 783.562 km2, din care 755.688 km2 sunt în Asia de Sud-Vest, iar 23.764 km2 în Europa. Turcia ocupă locul 37 în lume ca suprafaţă. Ţara este înconjurată de mări: Marea Egee - în Vest; Marea Neagră - în Nord şi Marea Mediterană - în Sud. Capitala Turciei este oraşul Ankara, dar capitala istorică İstanbul rămâne centrul financiar, economic şi cultural al ţării. Aproximativ 68% din populaţia Turciei locuieşte în centre urbane. Limbă turcă este limba oficială a Turciei. Religii: islam -966,1% ,ateism - 3,2%, creștinism- 0,6%, alții- 0,1%. Iran= oficial Republica Islamică Iran, şi până la 1935 cunoscută internaţional ca Persia. Este o ţară în Asia de Sud-Vest, situată între coasta de nord-est al Golfului Persic şi coasta sudică a Mării Caspice. Din anul 1949 sunt folosite atât numele „Persia”, cât şi „Iran”. „Iran” este utilizat între funcţionari şi în contextul politic-statal. Numele „Iran” este un înrudit cu cuvântul „arian"” şi înseamnă „teren de aur”. În sud-vest se dezvoltă între mileniile III î.Hr.-I î.Hr. regatul Elam, puternic influenţat de civilizaţiile mesopotamiene. La sfârşitul mileniului II î.Hr. pe teritoriul Iranului se stabilesc triburile indo-europene ale mezilor şi perşilor venite din nord (Iran=„Ţara arienilor"). Regatul mezilor, constituit în secolul VII î.Hr, atinge apogeul în vremea lui Ciaxare (630 î.Hr.-584 î.Hr.). Imperiul Persan (condus de dinastia Ahemenizilor) se întinde de la Indus până în Egipt, Asia Mică şi Tracia, eşuând, însă, în tentativa de îngenunchere a Greciei. Cucerit de Alexandru cel Mare (Alexandru Macedon) (334 î.Hr.-330 î.Hr.), Imperiul Persan dă naştere lumii elenistice, apoi devine nucleul regatelor Part (250 î.Hr.-226 şi Sasanid (226-651 d.Hr), 2 puternice state în permanentă rivalitate cu Imperiul Roman. Cucerit de arabi (635-651), Iranul adoptă islamismul, dar se desprinde, treptat, în secolele IX-X din Califatul Arab. Ismail I (1499-1524), întemeitorul dinastiei Sefavizilor, pune bazele unui nou stat iranian centralizat, care ajunge la o remarcabilă strălucire sub Abbas I cel Mare (1588-1629). În timpul dinastiei Kajarilor (1779-1925) Persia intră într-o perioadă de declin, pierzând, în războaiele cu Rusia (1804-1813 şi 1826-1828), Gruzia / Georgia, Daghestanul, Azerbaidjanul de Nord şi Armenia de Nord cu Erevanul. În cea de-a doua jumătate a secolului XIX, influenţa britanică şi rusă devine una predominantă, iar cele 2 state împart Persia, prin acordul din anul 1907, în 2 zone de influenţă. Sub dinastia Pahlavi (1925-1979), îndeosebi, după cel de-al II-lea război mondial, este remarcată o modernizare a structurilor economice, sociale şi politice, dar şi o europenizare a instituţiilor, apelându-se la resursele oferite de exploatarea zăcămintelor de ţiţei, care transformă Iranul într-unul dintre cei mai mari producători mondiali de țiței. Mişcările antiguvernamentale laice, dar îndeosebi religioase, generalizate, în anul 1978, în majoritatea provinciilor, îl determină şahul Mohammad Reza Pahlavi Aryamehr (1941-1971), aliat fidel al S.U.A. să plece din țară la data de 16 ianuarie 1979, iar statul intră sub conducerea Consiliului Revoluţionar Islamic, în frunte cu ayatollahul Ruhollah Khomeiny. Acesta proclamă la 1 aprilie 1979 Republica Islamică Iran. Noua Constituţie este aprobată la referendumul din 2-3 decembrie 1979 și transformă Iranul într-un stat confesional islamic. Iranul are o suprafaţă de 1.648.195 km pătraţi, fiind a XVII-a ţară ca întindere de pe glob. Iranul este situat în partea de est a emisferei nordice, în sud-vestul Asiei, fiind considerat ca una din ţările Orientului Mijlociu. Geografic, Iranul este situat între 44 grade şi 63 grade longitudine estică şi 25 grade şi 39,5 grade latitudine nordică. Iranul este o ţară mare, cu o suprafaţă de 1.645.258 km². Limba oficială a Iranului este persana (farsi). Limba persană are aproximativ 71.000.000 de vorbitori ca limbă maternă şi alte circa 31.000.000 ca limbă secundară. Este limba oficială în Iran, Afganistan (alături de afgana) şi Tadjikistan (dialectul tadjic, considerat în trecut limbă separată din motive mai mult politice decît lingvistice). Bahrain (în arabă: ‏ al-Baḥrayn; în persană: Bahreyn), ortografiat în trecut şi Bahrein, oficial Regatul Bahrain („Regatul celor Două Mări”) reprezintă o ţară insulară independentă şi suverană din Orientul Mijlociu, care cuprinde un arhipelag format din 33 de insule din sudul Golfului Persic, între Peninsula Qatar pe coasta de est şi Arabia Saudităîn partea de vest, este unul din statele din Golful Persic. Are o suprafaţă totală de 665 km². Principalele insule sunt Bahrain (562 km²), de departe, cea mai mare insulă; Al Muḩarraq; Umm o Na'san; Sitrah; Jiddah şi grupul Ḩawar. Manama este capitala Bahrainului şi cel mai mare oraş. Bahrainul a fost sub control britanic din 1861 până în 1971, când şi-a câştigat independenţa. Statul Kuweit este un stat suveran, tânăr şi redus ca dimensiuni, situat în Peninsula Arabică. În largul coastelor de nord-est se află Insula Bubiyan, cu un relief de câmpie. În schimb, partea de vest a Kuweitului seamănă cu o deltă, dominată de Munţii Ad Dibdiba cu altitudini de până la 306 metri. Se învecinează în sud cu Arabia Saudită, iar în nord cu Irak; are deschidere, în est la Golful Persic. Numele de Kuwait este un derivat al cuvântului arab ākwāt, plural kūt, care înseamnă „fortăreaţă construită lângă apă”. Oman (arabă: Umān), oficial Sultanatul Oman (Salṭanat ʻUmān), este o ţară arabă, în sud-vestul Asiei pe coasta de sud-est a Peninsulei Arabe. Are o poziţie strategică importantă la gura Golfului Persic. Se învecinează cu Emiratele Arabe Unite la nord-vest,Arabia Saudită la vest şi Yemen la sud-vest şi, de asemenea, are frontiere maritime cu Iran şi Pakistan. Coasta este formată din Marea Arabiei la sud-est şi Golful Oman în nord-est. Enclavele Madha şi Musandam sunt înconjurate de Emiratele Arabe Unite la frontierele lor terestre, coasta enclavei Musandam este formată de Strâmtoarea Ormuz şi Golful Oman. Din secolul al XVII-lea, Omanul a avut propriul imperiu, şi s-a întrecut cu Portugalia şi Marea Britanie pentru influenţă în Golful Persic şi Oceanul Indian. La apogeu, în secolul al XIX-lea, influenţa şi controlul Omanului s-au extins peste strâmtoarea Hormuz în Iran, şi Pakistanul de azi, şi până în sud, în Zanzibar (astăzi parte din Tanzania). Deoarece puterea sa a scăzut în secolul al XX-lea, sultanatul a intrat sub influenţa Marii Britanii, deşi Oman nu a făcut niciodată parte, în mod oficial, din Imperiul Britanic, sau din protectoratul britanic. Religia oficială este Islamul. Qatar este un emirat arab în sud-vestul Asiei, ocupând teritoriul Peninsulei Qatar, aflată pe coasta de nord a Peninsulei Arabe. Are graniţă terestră doar cu Arabia Saudită la sud, în rest teritoriul fiind înconjurat de apele Golfului Persic. Este o ţară bogată în gaze naturale şi petrol; conform CIA World Factbook este a doua ţară din lume ca PIB pe cap de locuitor. Populaţia Qatarului, în anul 2010, era de 1.853.563 locuitori, deci o populaţie destul de mare în comparaţie cu suprafaţa acestuia (11.437 km pătraţi). Capitala ţării, Doha, avea o populaţie de 998.651 locuitori în anul 2008. Componenţă etnică: arabi 40%; indieni 20%; nepalezi 13%; filipinezi 10%; pakistanezi 7%; srilankezi 5%; alţii 5%. Culte religioase: musulman, hinduism (minoritate). Emiratele Arabe Unite reprezintă un stat situat în sud-estul peninsulei arabice, la Golful Persic (în Orientul Mijlociu) și este compus din şapte emirate: Abu Dhabi, Dubai, Sharjah, Ajman, Umm Al-Qaiwain, Ras Al-Khaimah şi Fujairah. Emiratele Arabe Unite se învecinează cu Oman la est şi cu Arabia Saudită la sud şi vest. Emiratele Arabe Unite reprezintă o federaţie a celor şapte emirate, cu un sistem juridic bazat pe Constituţia din 1971, fără alegeri şi partide politice. Fiecare emirat are o considerabilă autonomie politică, juridică şi economică. Principala resursă de venit şi componenta esenţială pentru PIB-ul naţional este petrolul . Cele şapte emirate de coastă au fost considerate de drept ale Regatului Unit, printr-un tratat din secolul al XIX-lea, pentru apărarea teritoriului şi organizarea afacerilor externe. La 2 decembrie 1971, după ce emiratele (Abu Dhabi, Dubai, Sharjah, Ajman, Umm Al-Qaiwain, Ras Al-Khaimah şi Fujairah) şi-au câştigat independenţa, s-au unit formând Emiratele Arabe Unite. Majoritatea cetăţenilor Emiratelor Arabe Unite sunt musulmani, estimativ 85% dintre ei sunt Sunni, iar restul de 15% sunt Shia. Potrivit datelor guvernamentale: 76% din totalul populaţiei este musulman, 9% este creştină, iar restul de 15% mărturiseau altă religie. Yemen (arabă: al-Yaman), oficial Republica Yemen este o ţară poziționată în Orientul Mijlociu situată în Peninsula Arabă în sud-vestul Asiei. Cu o populaţie de circa 23.580.000 locuitori, Yemen se mărginiește cu Arabia Saudită la nord, cu Marea Roşie la vest, cu Marea Arabă şi cu Golful Aden la sud, cu Oman la est. Teritoriul Yemenului include peste 200 insule, cea mai mare fiind Socotra, la cam 415 km la sudul Yemenului, lângă coasta Somaliei. Terenurile deşertice ale Yemenului contemporan erau vestite încă din antichitate pentru bogăţia lor. Aici poposeau caravanele în căutare de mărfuri scumpe, cum ar fi smirna, mirodeniile sau pietrele preţioase. Romanii au denumit în vechile timpuri ţinutul Yemenului ca fiind „Arabia Fericită". Yemenul este republică prezidenţială, potrivit constituţiei țării care a fost aprobată la referendumul din 16 mai 1991. Amendamentele din 29 septembrie 1994 definesc Yemenul drept republică islamică şi aşază Sharia la baza tuturor legilor ţării. Puterea legislativă este exercitată de un parlament unicameral- Camera Reprezentanţilor (301 de deputați, aleşi prin vot direct, pentru un mandat de 4 ani). În schimb, puterea executivă este exercitată de preşedinte, care este șeful statului și este ales prin vot direct, pentru un singur mandat pe o durată de 5 ani. Yemenul este una dintre cele mai sărace ţară din lumea arabă, iar fiecărui locuitor din țară îi revin 200 de metri cubi de apă anual. Yemenul importă 80 - 90% din hrană. Concepte 􀂄 globalism/ alterglobalism/ antiglobalism; 􀂄 proiect geopolitic; 􀂄 Lumea islamică; 􀂄 proiect geopolitic= o construcție imaginară și apoi aplicată într-un spațiu geografic pe care o realizează un actor sau mai mulți actori; 􀂄 geostrategie, asociată strategiilor militare de proiectare a factorului militar într-un anume teritoriu, scenarii militare legate de un teritoriu anume; 􀂄 geoeconomie: strategii economic care proiectează forța economică și politică a unui stat într-un spațiu geografic; 􀂄 război convențional versus non-convențional; 􀂄 război simetric și război asimetric; 􀂄 război regulat și război iregulat= război hibrid. Securitatea mediul internațional: 􀂄 după anul 1990 și, în special după atacurile teroriste din 9.11. 2001, securitatea este extinsa către domeniile politic, economic, societal; - Fenomenul din 9.11. 2001 din SUA a accelerat procesul de redefinire a securității. Statele din Orientul Mijlociu= în ambele orientări din cadrul relațiilor internaționale, din perspectiva: - realism - o prea mare importanță îi este acordată puterii, în general, puterii militare, în particular (Iran, Turcia; Israel, etc.); - idealism = o neglijare a altor amenințări, altele decât războiul, ca surse de insecuritate (sărăcia, extremismul politic și religios, mediul înconjurator, criminalitatea organizată, terorismul, etc). Concepte de bază: Orientul Mijlociu, Orientul Apropiat, geopolitica islamului, civilizație, etnie, confesie, Imperiu, Califat, islam. Întrebări de control: 1. Ce reprezintă Orientul Mijlociu? 2. Prin ce se remarcă istoria acestei regiuni? 3. Care sunt principalele state din Orientul Mijlociu?

Despre ordinea globală în epoca lui Donald Trump

Noul președinte american Donald Trump a exploatat în campania prezidențială sloganul „America, mai întâi de toate”, care încurajează atât interesele naționale (opțiunile naționaliste), dar reclamă și o viziune strategică pe care vrea s-o confere SUA, aceea de lider global. Arhicunoscutul strateg american Edward Luttwak (născut la Arad) consideră că apariția lui Trump nu este una întâmplătoare și că era una inevitabilă, în proporție de 90%, ca urmare a evenimentelor din ultimul deceniu. Indiscutabil, Donald Trump nu este și nu va reprezenta izolaţionismul american, pentru că unul clasic, în condițiile secolului XXI, este imposibil de realizat. O Americă care aspiră să revină la supremația ordinii globale solicită o implicare globală, o activă proiecție geostrategică și geoeconomică pe mapamond. America nu se schimbă, ci se transformă. Inclusiv la nivel global. Revenim să punem în discuție conceptul de „multipolaritate”, pentru instituirea căruia au militat liderii ruși și chinezi, dar pe care insistă cel mai mult ilustrul expert în sfera relațiilor internaționale, H.Kissinger. O „multipolaritate” care a furnizat lumea instabilă și impredictibilă din secolul XIX – începutul sec. XX. Este adevărat că lumea occidentală din secolul XIX, inclusiv sistemele coloniale, reprezenta conform unor parametri o lume mai globalizată decât lumea de astăzi, dar succesele globalizării din acea perioadă au fost dinamitate de primul război mondial. Astăzi trebuie să răspundem la întrebarea ce tip de situație sau structură a ordinii mondiale avem noi, din cele evidențiate mai jos: 1. „Războiul fiecăruia împotriva altuia; 2. Echilibrul de putere”, sau un sistem stabil de conflicte, care sunt în același timp sprijinite să existe în mod forțat și să fie descurajate de anumite practici de reglementare comunicativă; 3. „Concertul puterilor”, sau un echilibru de putere cu instituții stabile de negociere, care asigură transformarea conflictelor și în care sunt ajustate interesele; 4. „O uniune planetară” între politicile din interiorul structurii unei singure ordine mondiale, sau avem parte de o situație în care este conștientizată interdependența; 5. „Hegemonia liberală”, sau structura ordinii mondiale în raport cu entitățile politice autonome în interiorul unui singur sistem politic; 6. „Hegemonie centralizată”, o situație în care structurile ordinii mondiale își pierd din calitățile care le recomandă pentru un statut internațional și se manifestă în cadrul unui singur sistem politic. 7. Istoria ne poate oferi numeroase exemple în care „hegemoniile liberale” s-au destrămat. Interdependenţa complexă a forțelor centripete și centrifuge edifică și apoi resetează structura ordinii globale, dar și provoacă oscilații în cadrul proceselor de integrare în care se manifestă actorii politici. Factorul multipolar și „conjurația îngerilor” Abordarea geostrategică uzează de conceptele „bipolaritate”, „multipolaritate”, „centrele de putere”, „securitate națională”, „interese naționale”, etc., la bază cărora se află resursa de putere. Deocamdată, încă nu există nici o explicație legată de „resursa de putere”, în ce parametri trebuie să fie evaluată, de „forсe, power, might sau strength”. În schimb abordarea geoeconomică explorează conceptele de „integrare”, „globalizare”, „internaționalizare” etc. Pe de altă parte, analiza de clasă și cea ideologică posedă un alt tip de instrumentariu – democrație, dictatură, autoritarism. Un propriu aparat terminologic îl are geopolitica, dar și abordările civilizaționale, sistemice, culturologice, etc. E nevoie să precizăm că lumea este încă dependentă de conceptul de unipolaritate sau sistem uni-multipolar (S.Huntington). Este interesant să amintim cum s-a născut conceptul de „unipolaritate”. În anul 1992 la Pentagon a fost elaborat un document, care a văzut lumina zilei în mod accidental și din care reieșea o directivă în care se dorea ca „să fie descurajat orice potențial adversar global”. Documentul se adresa atât adversarilor tradiționali, dar și eventualilor parteneri (aliați) sau competitori strategici. Documentul era formulat în termeni și expresii dure și sublinia rolul pe care trebuie să-l joace forța militară în viitor, care trebuia să fie extrem de puternică, astfel încât adversarii din Europa și Asia să nu-și permită să gândească că pot să joace un „rol regional puternic sau global”. În afară de adepții „unipolarității” care descriu sistemul internațional contemporan există și partizanii „uni-multipolarității” (superputerii multipolare / superpower multipolarity), care se pronunță pentru hegemonia unipolară americană, în același timp permițând altor state aidoma Germaniei, Japoniei, Franței etc. să formeze fundalul multipolar. Ei se pronunță pentru o „multipolaritate complexă” (complex multipolarity) și menținerea ei, refuză să-i atribuie un statut de hegemonie SUA și invocă mai multe cauze. Una din cauze constă în faptul că focalizarea strategiei naționale a SUA s-a orientat la un nivel regional de la unul global. Ei consideră că la nivel global nu se regăsește încă o putere globală, ceea ce arată că nu există o confruntare / luptă globală. În plan regional nu există o unică semnificație structurală. Într-un alt context, ei consideră că „multipolaritatea” se leagă de existența unor puteri regionale care pot de sine stătător să-și asigure supravieţuirea și independența lor fără a apela la aliați. În plan regional nu există o putere agresivă și dușmănoasă care să pună în pericol „supravieţuirea și independența” altor puteri regionale, spre exemplu Rusia versus Germania, Rusia versus Marea Britanie, Rusia versus Japonia. Profesorul de științe politice Robert Ross de la Colegiu din Boston prognoza în anul 2004 că secolul XXI se va fi manifesta sub o hegemonie mondială americană[1]. Politologul Ross considera că nici la nivel regional, în Asia de Est, China nu va reuși să echilibreze puterea Statelor Unite, pentru că ar trebui să reducă din diferența pe care o are în raport cu forțele maritime americane din regiune. Autorul consideră că îi este imposibil Chinei să ajungă la o paritate militară maritimă cu cea americană. Și în sfera economică îi va fi greu Chinei să concureze cu SUA, ne spune Ross, chiar dacă economia chineză ar avea o creștere economică de 6 % în an, iar SUA de numai 3 %. China nu va putea să ajungă SUA cel puțin până în anul 2043. Principala slăbiciune a Chinei, pe care o remarcă expertul american, constă în geografia ei. El ne atrage atenție că statul chinez împarte frontiera sa cu 13 state. Inclusiv cu Rusia, relațiile cărora sunt destul de controversate. Chiar dacă Rusia este slăbită în mai multe sfere – economică, politică și în relațiile militare, scrie Ross, ea încă „păstrează resurse, concludente, care să exprime cândva o amenințare semnificativă la adresa Chinei. În special în Asia Centrală, într-un teatru, din proximitatea heartleandului rusesc, dar departe de industriașii și centrele oamenilor…”[2]. În contrast cu alți adepți ai acestei concepții Ross nu explică cele două niveluri ale sistemului: geopolitic și geoeconomic. El enunță o „bipolaritate” în geoeconomie – China în Asia de Est, Rusia în Europa), o superputere în geopolitică – SUA. El elimină SUA din geoeconomie, ceea ce pune semne de întrebare asupra scenariului, chiar dacă îi atribuie SUA calitatea de superputere în arta militară. Întrebarea care se cere aici dacă această viziune nu este îmbrățișată de noul președinte american Donald Trump, care se retrage din vechile proiecte geoeconomice și insistă pe capabilitățile militare americane. Indiscutabil, Robert Ross enunță scenariul care a determinat o revizuire recentă a viziunilor geopolitice și geostrategice a SUA și anume existența unei alianțe ruso – chineze conjuncturale, concretizată ca scop în lipsirea de statutul de superputere și de hegemonie a SUA, doar că această alianță este fragilă din cauza animozităților și incompatibilităților ruso – chineze. Cercetătorul american de origine chineză Zhu Zhiqun, profesor de economie politică și diplomație la Universitatea Bridgeport, aborda relațiile americano – chineze acum un deceniu în urmă într-o manieră predictibilă. Principala idee a cărții constă în faptul că „ascensiunea Chinei se va produce pașnic în secolul XXI”[3]. Autorul deapănă viziunile unor cercetători, care nu exclud un război între SUA și China. Zhiqun nu exclude această ipoteză, dar afirmă că „un potențial război între China și Statele Unite poate fi inițiat de Taiwan sau de chiar Statele Unite, nici într-un caz de China, după cum consideră alarmiștii amenințării chineze”[4]. Renumitul geostrateg Zbigniew Brzezinski consideră că astăzi atât SUA, cât și China sunt cele mai importante puteri mondiale, care trebuie să se completeze și să acționeze în comun. „În lumea contemporană nici China și nici SUA nu pot fi lideri unici”. Pe de altă parte, Brzezinski avertizează că „dacă chinezii vor intra într-o confruntare cu America, atunci vor pierde”[5]. Pe de altă parte, Consiliul de Stat al Republicii Populare Chineze a stabilit ca fiind pe prima treaptă de prioritate relațiile cu SUA. Poziția a doua revine relațiilor ruso – chineze. Documentul adoptat de Consiliul de Stat al Republicii Populare Chineze se întitulează „Politica Chinei în raport cu cooperarea strategică din Regiunea Asia Pacific”(RAP)[6]. Anterior, președintele rus Vladimir Putin a declarat că China reprezintă pentru Federația Rusă principalul partener. În documentul Consiliul de Stat al Chinei sunt expuse principiile coexistenței pașnice. China propune partenerilor săi – SUA, Rusia, India, Japonia – să renunțe la mentalitatea „războiului rece”, să respecte interesele legitime și îngrijorările pe care le poartă unii față de alții. Experții ruși consideră că statul chinez, prin documentul pe care l-a adoptat, în fapt, a enunțat „propriile reguli ale jocului din sfera securității regionale”. În volumul de studii „American Power in the Twenty-First Century ”[7] sunt incluse predicțiile experților americani din sfera relațiilor internaționale, aparținând diverselor școli politologice și / sau curente ideologice. Aceștia, în funcție de școala sau curentul geopolitic la care se raportează, își emit viziunile și predicțiile pentru secolul XXI. Aceșia disting patru tipuri de scenarii în ceea ce privește evoluția viitorului lumii. Inițial aceștia își fixează ca punct de plecare structura relațiilor internaționale în care Statele Unite ale Americii se exprimă ca hegemon. Sistemul mondial, în accepțiunea sa teoretică, poate evolua și se transformă în patru orientări, care, în cele din urmă, vor forma patru stări în cadrul relațiilor internaționale: hegemonie unipolară / imperiu; echilibrul de putere; democrația globală și securitatea colectivă. Scenariul X: calea spre un sistem de putere multipolară echilibrată Ne-am aplecat asupra scenariului de sistem de putere multipolară echilibrată, care este însușit și pe care-l evocă „realiștii politici” (școala H. Morgentau) sau „neorealiștii” (al căror lider este H. Kissinger). Rațiunea acestei școli constă în aceea că în fața hegemonului inevitabil se pronunță statele mai slabe, care se organizează în alianțe și coaliții. În cele din urmă hegemonul divine tot mai slab și se formează lumea multipolară. Ei scriu că „acest moment unipolar” va fi inevitabil substituit de un sistem internațional multipolar, în care un număr limitat de state va coopera și va intra într-o competiție într-un asemenea mod în care nici unul din ele să nu dispună de un ultim cuvânt. Alianța ruso – chineză și noile provocări globale au impus școlii neorealiste americane să revizuiască tipologia noii ordini globale. Ascensiunea Indiei și Chinei în economia mondială, conflictul americano – chinez în zona Asia – Pacific și agresiunile militare ale Rusiei în Ucraina și spațiului postsovietic, angajarea militară în Siria, anexarea Crimeei și implicațiile cibernetice ale factorului rusesc în electorala americană impun noi abordări legate de tipologia noii ordini mondiale. Mai apoi, Henry Kissinger, unul dintre cei mai proeminenți experți de politică externă americană, i-a promis președintelui rus Vladimir Putin o lume multipolară. Scenariul edificării lumii multipolare intră în sistemul de coordonate în care avem parte de impredictibilitate și sistemul relațiilor internaționale este unul instabil. SUA nu pleacă din NATO … scutul antirachetă rămâne

Cine a crezut că o dată ajuns la putere Donald Trump NATO își va înceta existența s-a înșelat amarnic. SUA nu abandonează Alianța Nord Atlantică sub administrația lui Donald Trump. Alianța nu abandonează proiectele sale strategice în Europa Centrală și de Est. Se va institui o politică de responsabilizare a membrilor Alianței NATO și o participare mai activă și mai incisivă. Pentru multe state alianța nu va mai exista doar ca un loc ferit și la adăpost în cazul unor agresiuni din partea altor state. Statele Unite vor rămâne principala componentă a umbrelei de securitate euroatlantice și va insista pe o participare mai activă a statelor memebre la alianță. Statele Unite rămân principalul furnizor de securitate pentru est-europeni și centrul care poate descuraja acțiunile amenințătoare ale unor state cu resentimente imperiale. Politica sancțiunilor la adresa Federației Ruse ca răspuns la anexarea Crimeei și la declanșarea ostilităților armate în estul Ucrainei rămâne în vigoare. Politica de furnizare de militari și echipament american pentru unele state ca Germania, Polonia, Cehia sau România stă în picioare. Exploatarea sistemului contemporan de apărare antiaeriană americană, început în anul 2002[8], și desfăşurarea elementelor sistemului global eșalonat de apărare antiaeriană în Polonia sau România rămâne bătut în cuie. Sistemul de apărare antiaeriană americană care este de o anvergură globală își are o motivație suplimentară datorită gradului de implicare a țărilor din NATO, a Australiei, a Israelului, Japoniei sau altor state[9]. Contradicțiile cu Rusia în chestiunea „Scutului antiaerian antirachetă” vor rămâne un punct nevralgic. Chestiunea „Scutului american antirachetă” va menține o situație încordată în cadrul relațiilor pe care le are SUA cu Rusia și China, aceste două state considerând că Statele Unite intervin în zonele de influență geopolitică / spațiul vital al lor atunci când își aranjează elementele de scut în apropierea Iranului sau Republicii Nord Coreene[10]. Rusia este extrem de sensibilă în problematica „Scutului aerian antirachetă”. Menținerea acordului antiaerian antirachetă după implozia URSS răspundea intereselor statului rus, care încuraja iluzia existenței unui echilibru militar cu SUA, în condițiile în care se adâncea diferența în sfera politică și tehnologică. Rusia a încercat să reacționeze la acțiunile de edificare a sistemului antiaerian antirachetă al SUA și să aplice nişte măsuri simetrice și asimetrice. A încercat să-și restabilească propriul sistem antiaerian antirachetă. În acest scop a fost amplasat numai la Moscova sistemul aerian antirachetă А-135, au fost create complexele de rachete antiaeriene S-400 Triumf (С-400 Триумф), iar la sfârșitul anului 2011 au fost formate trupele de apărare aeriană cosmică (TAC/ ВКО). Dar Rusia nu-și poate permite să intre într-o competiție directă cu SUA, mai ales că este limitată în resurse financiare și tehnice. În consecință, Rusia reacționează la amenințările legate de instituirea sistemului american antiaerian antirachetă adoptând și uzând de măsuri asimetrice. Edificarea sistemului Scutului antiaerian antirachetă al SUA constituie un proiect care va influența securitatea și relațiile ruso – americane într-o perspectivă de lungă durată. Observații și concluzii Primo, Alianța Nord Atlantică nu se desființează în următoarele decenii și va tinde să devină mai implicată în relațiile cu statele aliate. Statele Unite ale Americii nu vor abandona alianța politico – militară, ci va insista pe relații pragmatice și consolidate ale celorlalte în cadrul organizației. Ar fi culmea ca Statele Unite să-și dinamiteze propria creație politico-militară. Secundo, geostrategul Nicolae Edward Luttwak, un apropiat al Partidului Republican, specialistul Pentagonului și consilier superior al Centrului de studii strategice și internaționale afirma în perioada campaniei electorale că Donald Trump este cel mai informat în problematica estului Europei, inclusiv în subiectul ruso-ucrainean. „Dacă va învinge Trump, atunci este puțin probabil, dar totuși posibil – așa cred – că va încheia un acord cu Putin. Cum spune Trump, dacă europenii nu sunt dispuși să trimită în Ucraina o armată de trei sute de mii de militari atunci trebuie să ne înțelegem cu Rusia și anume aceasta el va realiza[11]. Pe de altă parte, președintele american a acceptat în cele din urmă concluziile comunității de intelligence din SUA legate de atacurile cibernetice în procesul electoral prezidențial din SUA și a solicitat să se adopte acțiuni de răspuns. În același timp, concluziile comunității de intelligence relevă agresiuni cibernetice din partea Chinei[12]. În cazul în care planul enunțat de noul președinte american de diminuare a dependenței țării față de livrările de petrol din statele OPEC se va materializa, atunci ne putem aștepta la prăbușirea prețului la resursa dată, ca urmare a predominării ofertei în detrimentul cererii. Un astfel de plan va aplica o lovitură aproape letală Rusiei. Terţio, alianța anglo – americană de tipul Reagan – Thatcher a fost reactivată în formula Trump – May[13]. În mod simbolic, prima întrevedere oficială pe care a avut-o președintele american Donald Trump a fost cu premierul britanic Theresa May, la care s-a accentuat importanța Alianței Nord Atlantice și sprijinirea Estului European în fața agresiunii Rusiei[14]. În același timp, menționăm că Steven Mnuchin, noul secretar al trezoreriei americane, un fidel al președintelui Donald Trump este adeptul menținerii sancțiunilor (100%) la adresa Rusiei[15]. Voci autorizate din spațiul public rusesc avertizează că sub administrația lui Donald Trump avioanele ruse nu vor mai fi atât de acceptate în spațiile statelor alianței Nord Atlantice, în spațiul american și în cazul în care vor recurge la provocări vor fi doborâte. În cele din urmă, trebuie să constatăm că SUA va rămâne, în mare parte, o ecuație arhicunoscută în geopolitică, chiar dacă va purta și un caracter impredictibil în sfera acțiunilor directe și indirecte, atunci când se va încerca descurajarea factorului american în spațiile sale vitale. [1] Balance of Power. Theory and Practice in the 21st Century. Ed. By T. V. Paul, James J. Wirtz, and Michail Fortmann. Stanford: Stanford University Press, 2004. [2] Op. cit., p. 293. [3] Zhiqun Z. US-China relations in the 21st Century. Power transition and Peace. – London and New York: Routledge, 2006. [4] Idem. [5] Збигнев Бжезинский, «Если китайцы выступят против Америки, они проиграют», 5 января 2017, https://lenta.ru/articles/2017/01/04/good_old_zbigniew/. [6] Китай считает своим главным партнёром США, Россия ― Китай, 12-01-2017, http://www.epochtimes.ru/kitaj-schitaet-svoim-glavnym-partnyorom-ssha-rossiya-kitaj-99034795/?utm. [7] Ed. by David Held and Mathias Koenig-Archibugi, American Power in the Twenty-First Century, Polity Press, USA, 2004. [8] Arbatov A., Dvorkin V. , Nuclear Proliferation: New Technologies, Weapons, Treaties. M.: The Carnegie Moscow Center, 2009. p. 135. [9] The Ballistic Missile Defense System (BMDS). The Missile Defense Agency. http://www.mda.mil/system/system.htm. [10] Смирнов С., Противоракетная оборона: дезинформация, угроза или реальность? Индекс Безопасности. 2009. № 2 (89). С. 68. [11] За чертой стратегического противостояния. Интервью с Эдвардом Люттваком, 07.11.2016, http://rethinkingrussia.ru/2016/11/beyond-the-confrontation/. [12] Trump acknowledges Russia role in U.S. election hacking: aide, By Toni Clarke and Dustin Volz, Jan 9, 2017, http://www.reuters.com/article/us-usa-russia-cyber-idUSKBN14S0O6?utm. [13] REAGAN-THATCHER IN THE AGE OF TRUMP: THE ORIGINS OF THE ANGLO-AMERICAN ALLIANCE, By Monica Morrill l January 18, 2017, http://sfppr.org/2017/01/reagan-thatcher-in-the-age-of-trump-the-origins-of-the-anglo-american-alliance/. [14] By Joshua Keating,Why Theres May Needs Donald Trump to Like Her, JAN. 27 2017, http://www.slate.com/blogs/the_slatest/2017/01/27/why_theresa_may_needs_donal_trump.html?wpsrc=newsletter_tis&sid=581b2422bcb59ce92d8b4641. [15] Jacob Pramuk, Trump Treasury pick Mnuchin: I am ‘100 percent’ committed to Russia sanctions,19 Jan 2017, http://www.cnbc.com/2017/01/19/trump-treasury-pick-mnuchin-i-am-100-percent-committed-to-russia-sanctions.html. SURSA: http://geopoliticaestului.ro/despre-ordinea-globala-in-epoca-lui-donald-trump/

Structura ordinii mondiale: despre mitologia eșecului globalizării

Motto: «Government of the people, by the people and for the people» Ca urmare a apariției în media românească a unor articole și analize legate de victoria lui Donald Trump și efectul ei asupra ordinii globale și a caracteristicilor tendințelor din sfera relațiilor internaționale ne dorim să facem următoarele precizări: 1. Lumea nu se modifică și globalizarea nu trebuie percepută ca o ideologie politică, ci ca un proces sau fenomen natural, la care participă atât omul cât și statele. 2. Statele nu pot fi puse în antiteză cu globalizarea, pentru că este o construcție ilogică și periculoasă. 3. Statele sunt cele care au (re)lansat proiectul globalizării. 4. Globalizarea nu poate fi percepută ca o formă instituțională de tipul guvern mondial, parlament global, justiție globală (pentru că acestea solicită o organizare ierarhică și rigidă/ totalitară, contrară spiritului civic și democratic) atâta timp cât globalizarea se manifestă ca o formă care încurajează democrația și participarea civică. 5. Globalizarea încurajează existența statelor, oferă modele și șanse de emancipare. Intro Lumea contemporană se modifică treptat și adeseori în regim alert și puțini își imaginau după căderea cortinei de fier și a imploziei Uniunii Sovietice că vom avea parte de numeroase transformări social-politice, economice, culturale și tehnologice la nivel național și global. Războiul „rece” a celor două lumi ale căror sisteme de valori a fost realmente diferit s-a sfârșit fără a fi semnat un acord de pace.După încheierea războiului războiului rece și dispariției URSS a dispărut sistemul bipolar. În prezent avem parte de un sistem mondial în care mai multe puteri globale – SUA, UE, China, Japonia, India, Rusia, Turcia, Brazilia tind să joace un rol activ în sfera relațiilor internaționale. Statele participă activ în proiectul global și sunt cei mai importanți actori a lumii de astăzi. Statul chinez este cel mai activ în sfera economică, lansând proiecte de investiții și creând o puternică diasporă economică în lume(ChinaTauwn). Federația Rusă a lansat proiecte energetice la scară globală și chiar proiecte de dimensiune culturală/ etnolingvistică, în formula „Lumea Rusă”. Franța operează cu instrumentul francofoniei, iar Marea Britanie este activă prin British Councilium sau prin alte instrumente eficiente de pe mapamond. Globalizarea dispune de mai multe niveluri strategice: politică (ONU ca organizație reprezentativă, la alt nivel diaspora devin platformă politică), economică (G-7, G-16, G-24,corporaţiile multinaționale, la alt nivel diasporele dispun de forme de conexiune globală și proiecte globale), social (organizațiilor nonguvernamentale), culturală (fundații, asociații, ong, etc.), religie( cele 6 religii globale și restul), media (conectată transglobal), educație (universități, centre de cercetare), medicină și ecologie (organizații de profil, instituții specializate transnaționale și conexiunile internaționale), etc. Politologul american P.Gotfrid în cartea „Decesul ciudat al marxismului” consideră că competiția dintre două sisteme mondiale a condus la o subminare a marxismului în Occident, în consecință vidul cultural a fost substituit și încărcat de ideile multiculturalismului, care au sosit din SUA. În consecință au fost substituite conceptele legate de „imperialism”, percepția marxistă a evoluției umane și care au fost receptate ca fiind negative cu conceptul „globalizării”, un concept elaborat în laboratoarele liberalismului și căruia i s-a acordat un înțeles pozitiv.

Globalizarea, pentru intelectuali Globalizarea este percepută de așa zișii experți ca fiind o ideologie politică care a intrat în competiție cu statul național și cu suveranitatea teritorială. Fals. Globalizarea nu este ceva nou și își are rădăcinile în explozia religiilor globale, în revoluția industrială din sec. XVIII-lea-XIX-lea care a reprezentat primul val al globalizării. În anul 1870 impulsurile centralizării economiei și a societății s-au manifestat în SUA și Europa, atunci când pe scenă apare în mod neașteptat comunitatea tehnologică contemporană. În anii 1970 economia centralizată își arată slăbiciunile culminând cu o stagflație în SUA, în Europa, mai apoi în China și SUA. În cartea „Against the dead hand, The uncertain struggle for global capitalism”, Brink Lindsey ne spune că globalizarea este un proces și un fenomen care a mai fost în istoria omenirii1. Globalizarea trebuie văzută în acord cu internaționalizarea și, în ultima formă, aceasta a fost inițiată și lansată de state- Margaret Thatcher în Marea Britanie, de R.Reagan în SUA și de doi premieri japonezi-Dz.Sudzuki și Y.Nakasano. În perioada anilor 70 — începutul anilor 80 din secolul XX lideri politici susmenţionaţi sunt văzuți ca fiind cei care au realizat proiectul neoliberal al globalizării, care prevedea eliminarea multiplelor restricții din sfera comercială și investițională. O asemenea tipologie politică bine organizată evidențiază rolul mare de care dispun statele în procesele de internaționalizare și globalizare. În baza ideii de localizare a apărut concepția de „glocalizare/globolocalizare”, care este strâns legată de procesele globalizării și localizării. Sub apanajul „glocalizării” trebuie să avem în vedere lumea în care configurațiile naturale ale frontierelor de stat sunt determinate prin intermediul spaţiilor economice locale și nu pe un desen politic de la Viena, Versailles, Yalta sau Malta. Până în anul 1987 în biblioteca Congresului SUA nu existau cărți care să utilizeze termenul „globalizare”, ca mai apoi numărul studiilor să sporească vertiginos de mult. Se consideră că pentru prima oară despre globalizare au vorbit omenii de știință americani. T.Levit este cel care a lansat termenul de „globalizare atunci când a publicat în anul 1983 un articol, în care globalizarea era văzută ca un fenomen de contopire a piețelor pentru anumite produse și aceste produse erau ale marilor corporații multinaționale. Un conținut mult mai larg i-a acordat termenului de „globalizare” consultantul Școlii de business de la Hardward Kenici Omae, care a publicat în anul 1990 cartea „Lumea fără frontiere” și în care afirma că în noua epocă a globalizării majoritatea proceselor se vor subordona celora ale pieții, iar statele-națiuni vor înceta să mai fie principalii subiecți pe scena economică mondială. La răscrucea dintre mileniul doi și trei lumea a avut parte de niște transformări serioase: a sporit gradul de transparență a sistemelor național economice, s-a intensificat schimbul de informații, cu oameni, de capitaluri, mărfuri și servicii, a crescut vertiginos rolul progresului tehnico-științific, au apărut impunătoare asociații financiar-economice având un caracter transnațional și care sunt motivate de interese proprii geostrategice: Pe fundalul acestor transformări se produce procesul de formare a sistemelor mondiale economice, politice și culturale, se edifică economia mondială ca un singur organism structurat. Concepția contemporană a naționalismului. Trebuie să reflectăm bine asupra teoriei naționalismului politic, sociologic și cultural, asupra naționalismului civic și etnocultural și asupra motivelor naționalismului. Trebuie să înțelegem principiile democrației și ale naționalismului, dar și faptul dacă cele două sunt compatibile și interferează una cu alta. Putem să enunțăm ipoteza de lucru că astăzi se cristalizează și se proiectează un naționalism reformator și „modernizat”? Poate figura un naționalism liberal în cadrul proceselor democratice și ale globalizării. Manifestul democrației în condițiile globalizării. Democrația și statul național și evoluția conceptului de „democrație”. Diversitatea de forme practice și de interpretare a democrației (abordarea normativă, abordarea emipirică-descriptivă, teoria liberală a democrației, teoria democrației directe, teoria democrației pluraliste, teoria elitistă a democrației, democrația participativă, teoria democrației socialiste). Se cere o caracterizarea democrației și efectuată o analiză a democrației în condițiile globalizării. Se impune abordarea problemei apariției totalitarismului în cadrul tendințelor contemporane. Problemele inegalității etnice în perioada globalizării Legalizarea și aprofundarea avuților sociali, statutul social distinct în societate, modificarea sistemului de stratificare a popoarelor în condițiile tranzitului democratic. Variante etnice de profesii prestigioase și privilegii, migrațiile etnice. Migranții din zonele conflictuale. Probabilitățile de reglementare a subiectului migraționist. Toleranța ca ideologie a lumii globale. Interpretările legate de conceptul de toleranță. Factorii de formare a toleranței. Principalele cauze sociale, psihologice și ideologice care contribuie la o agendă a intoleranței în societate în raport cu mediul cultural al altor etnii sau religii. Rolul statului în formarea unei agende a toleranței în comunicare între grupurile sociale, etnice, naționale, religioase. Strategia și metodologia de descurajare a prejudecăților, intoleranței și urii în societate. Clivajele lumii globale. Polarizarea economică și politică a lumii. Problemele demografice: amenințările schimbului de populație sau ale repopulării, migrațiile non-controlablie, subiectele rasiale. Tehnologiile informaționale, tendințele de exercitare a controlului absolut a oamenilor. Problemele ecologice. Minimalizarea rolului pe care îl au instituțiile politice tradiționale. Incapabilitatea de identificare a răului: organizațiile teroriste în rețea și alte comunități sociale periculoase. Globalizarea văzută ca un proces de demontare a valorilor tradiționale și instituirea comodității în cadrul culturilor autentice locale. Astăzi globalizarea unei părți a planetei este denumită „nucleu funcțional” (Functioning Core). În componența Nucleului au fost incluse America de Nord, o mare parte a Americii de Sud, Uniunea Europeană, Rusia, Japonia și economia care se dezvoltă dinamic al Asiei(în mod special China și India), Australia și Noua Zeelandă, dar și Africa de Sud. În ultimul an a fost introdusă o parte din Orientul mijlociu și un teritoriu superior al Africii de Nord, grație ”revoluțiilor arabe”. Numărul total al populației Nucleului constituie estimativ 4-5 miliarde. Restul lumii, care nu a fost cuprins de procesele globalizării, în corespondență cu abordarea propusă a fost conturat ca „breșă neintegrată”(Non-Integrating Gap). Breșa este văzută de către teoreticieni ca o „gaură de ozon al globalizării”, prin care în lumea civilizațională pătrunde răul și ura. Fără să-și dea seama cei care atacă bolnăvicios „globalizarea” și îi distribuie alte roluri acționează perspectiva conflictului ideologic și prejudecăților ideologice, a raționamentelor simpliste. Ce este un conflict ideologic? Conflictul ideologic reprezintă un sistem de valori, opțiuni și viziuni în care sunt legitimate interesele anumitor grupări care se revendică că reprezintă respectivul sistem axiologic și combat alte sisteme axiologice. Conflictul ideologic posedă o natură reflexivă și se exprimă pe două niveluri: a violenței empirice și a luptei cu idei. Conflictele ideologice se poate manifesta și între subsisteme din interiorul unei singure structuri a ordinii mondiale. Un exemplu relevant îl constituie „războiul rece”, pentru că „lumea liberă” și „lagărul socialist/ comunist” reprezentau subsisteme a unei singure ordini mondiale. Incontestabil, există un discurs ideologic în tipologia globalism, alterglobalism și antiglobalism în cadrul proceselor de globalizare. Paradoxal dar antiglobalismul furnizează idei și proiecte alterglobalismului văzut ca un proiect global, dar distinct de cel anglo-saxon. Globalismul și alterglobalismul au fost caracterizate ca orientări binare -opoziţionale ale contemporaneităţii, care reprezintă diversitatea modelelor de dezvoltare a societății. În contextul în care globalismul este receptat ca o variantă inovatoare de stabilizare a societății contemporane, orientat spre o modernizare în scopul menținerii sistemului politic contemporan, pe când alterglobalismul este văzut ca o ideologie de criză orientată spre o modernizare și care are ca obiectiv modificarea sistemului politic contemporan. Concluzii Policentrismul lumii globale şi concomitent sistemul nivelară al sistemului global sunt determinate de funcţii și de aceea este firească o organizare a lumii globale – o construcţie piramidală (ţări lideri şi ţări subordonate). Structura oricărui sistem socio-cultural se arată în trei niveluri, iar sistemul global nu reprezintă o excepţie, iar aceasta este strâns legată de funcţiile culturii: funcţia care consolidează sistemul este cea a culturii de masă care asigură formarea unei unităţi sociale comune reprezentate de cultura materială – producţia materială; nivelul culturii specializate, deţine şi funcţii de structurare ce asigură producţia culturii sociale – producţia de norme şi măsuri de reglementare; nivelul culturii elitare îndeplineşte funcţia de producţie a culturii spirituale şi produce noi valori, care asigure supravieţuirea întregului sistem în condiţii de schimbare. La etapa contemporană geopolitica suferă niște modifică cardinale, iar termenul de „geopolitică” este abordat ca unul „planetar”, o cuantificare „globală” a politicii. Particularitățile sale caracteristice însumează o largă diseminare a factorilor geopolitici; explozia și extinderea spațiilor geopolitice, adică extinderea ariei geopoliticii; substituirea actorilor principali; structura geopoliticii contemporane care este determinată de relația global- continental- local (nivelul mondial) și național- regional- local (cel național). În consecință, viziunea geopolitică asupra lumii este reprezentată de teoriile și ideologiile din cadrul proceselor geopolitice în care se manifestă disjuncțiile mondiale. Acestea ce se exprimă în construcții teoretice, în sisteme ideatice, în doctrine, care explică și motivează construcțiile geopolitice ale lumii. Examinarea geopoliticii din perspectiva viziunilor mondiale indică existența unei anume exprimări analitice, care deține o paradigmă intelectuală și care înglobează o anumită viziune asupra lumii. Indiscutabil, geopolitica contemporană – critică sau postmodernă – se bazează pe gândirea geopolitică clasică, dar însușește noi valențe din momentul în care conștiința umană a creat alte spații universale și forme experimentale. Astăzi vorbim despre cyberspațiu și războaie la nivel global în care sunt implicate statele. Astăzi vorbim despre cultură națională și raportarea ei la globalitate. Vorbim despre diaspore ca instrumente ale statelor în lumea globală. Vorbim despre implicarea activă și participarea noastră la proiectul ecologic al terrei. Globalizarea, după cum am precizat mai sus, este o formă extinsă a internaționalizării, în care cultura strategică a anumitor state, considerate avansate, este luată și asumată ca model pentru statele deficitare în materie structurală. Istoria a conectat mereu popoarele la procesele globale și astăzi dispunem de religii globale, ne inspirăm din vechile proiecte de tipul Drumul Mătăsii atunci când ne dorim să fim conectați și să avem acces la resurse și itinerariile de pe mapamond, să spargem și să diminuăm timpul și spațiile. De la mijlocul secolului XX întreg sistemul contemporan, în condițiile globalizării, devine universal și în cadrul lui participă toată umanitatea. El se pronunță ca un organism integru asupra diverselor sfere ale vieții: economice, politice, informaționale, culturale și interacționează cu mediul înconjurător, tinde să exploreze Oceanul mondial și Cosmosul, universurile paralele. Globalizarea nu trebuie asociată cu statul planetar unitar, care este condus de un așa zis guvern mondial. Globalizarea asigură viață statelor naţionale și este vitală pentru regimurile democratice. Până și statele socialiste, alias China, au demonstrat că pot să se raporteze la globalitate și să enunțe proiecte globale de anvergură. Statele naționale nu se pot dezvolta într-un mediu autarhic și fără să aibă acces la Globalizarea nu reprezintă o formă care subminează statul, ci îl poziționează și fixează într-un cadru natural, dacă este format corespunzător și răspunde la necesităţile proiectelor de emancipare umană. SURSA:Napocanews.ro

Manipularea, pe înţelesul tuturor

Pentru a înțelege tipologia manipulării se cere a ne apleca asupra spațiului informațional; a factorilor tehnici; a actorilor din sfera umanitară(creativă); a virușilor media; a actorilor astrotefing, dar în special asupra laboratoarelor de specialitate. Manipulatorii pot fi calificați în 4 feluri: activi, pasivi, competitivi și indiferenți. Manipulatorii, în comparație cu propagandiștii, pot desfășura diverse tipuri de operațiuni, distincte de propagandă/ contrapropagandă, și care se exprimă în emiterea de simboluri fără sens, debusolarea sau zăpăcirea prin inepții a auditoriului. Tehnologia influențării psihologice constă în crearea artificială a unui model de conflict, altul decât cel exprimat de extremele politice și gestionarea lui. Propaganda este orientată să exercite o influență sporită asupra emoțiilor și dispune de o minimă influență asupra rațiunii. Propaganda este utilă în cadrul războaielor informaționale, iar războaiele informaționale trebuie clarificate conform scopurilor pe care le au acestea: - metode de propagandă; - metode de contrapropagandă, conform scopurilor și caracterului acţional - a) metode vizibile, b) metode discreționare/ascunse. Cea mai eficientă strategie de influențare a războiului psihologic constă pe ideea de exercitare a influenței asupra inamicului astfel încât să-l determini să facă ceea ce este pentru el improbabil și imposibil în așa fel încât să adopte decizii administrative/ din sfera puterii conform agendei manipulatorului. Există 4 feluri de a Manipulatorul activ este cel care mereu câștigă și savurează victoria, mereu câștigă atunci când constată că deține controlul asupra altor persoane. Tehnica lui constă constă în obligații și așteptări. Manipulatorul pasiv reprezintă viceversa manipulatorului activ. El învinge atunci când suferă eșec. Pe de altă parte, el îi oferă șansă manipulatorului activ să gândească și să lucreze pentru el. În mod evident manipulatorul pasiv îl învinge categoric pe cel activ. Cei mai buni amici ai manipulatorului pasiv sunt lenoarea și pasivitatea.. Manipulatorul competitiv poate fi considerat cel al căruia viață reprezintă o luptă continuă și oamenii sunt adversarii lui. Manipulatorul indiferent este detașat de evenimentele cotidiene, iar luptele sale sunt pasive și active, Tragedia din viața noastră constă în aceea că omul contemporan fiind manipulat continuu a pierdut orice speranță potrivit căreia se poate exprima sincer, deschis și creativ și este adeseori asociat cu o mașină care consumă și ca urmare își dorește să stopeze trecutul și să-și asigure viitorul. Da, omul adeseori vorbește despre sentimente dar foarte de puține ori el le trăiește.

Universitatea fantomelor inchiziției

Bună ziua, Universitate! Bună ziua, Academie! Trebuie să ne pronunțăm asupra ”vrăjitorilor” și ”vrăjitoarelor”, dar și asupra fenomenului de ”vânătoare a vrăjitorilor și vrăjitoarelor”. Așa se cere și este corect, atâta timp cât inchiziția de la catedră rămâne încorsetată în timp și oferă ghilotina și verdele de paris pentru cei care încearcă să dispună de o opinie proprie sau deschidă gura ca să strige asupra nedreptăților care persistă în mediul universitar și academic. Ca și în alte timpuri a existat o prigoană asupra persoanelor incomode regimurilor, profesorilor, teologilor. În acest moment ne-am oprit asupra unei istorii legate de ”vânătoarea de vrăjitoare” din Germania și cum astăzi mediul universitar și politic solicită o orientare pronunțată filogermană, am dori să ne aruncăm în timp și să vorbim despre perioada cea mai neagră din istoria ”canonică” germană, în care s-a instituit cea mai furibundă și mai deocheată ”vânătoare de vrăjitoare” încât germanii se puteau lipsi de femei. Altădată vom vorbi despre alte vânători, iar acum ne vom apleca ochii asupra cărții ”Barosul Vrăjitoarelor” (putem s-o intitulăm și ”Ciocanul vrăjitoarelor”) care a produs victime la scară largă. Mereu germanii s-au jucat cu focul, mai ales asupra oamenilor. Cartea ”BAROSUL VRĂJITOARELOR”( HAMMER OF THE WITCHES) sau altfel spus ”Hexenhammer” s-a remaracat prin legile inițiate de reprezentanții inchiziției papale și ororile la care au fost supuse femeile dintr-o regiune a Germaniei. Cartea cuprinde trei părți. În prima parte este dezbătută problema conștientizării vrăjitoriei și magiei, descrise fundamentele credinței catolice în contrast cu mârșăveniile vrăjitoriei, inclusiv refuzul credinței catolice, loialitatea și serviciul în fața Diavolului, punerea în slujba lui a copiilor nebotezați, relațiile trupești cu incubul sau succubul. Persoana care nu crede în vrăjitorie este considerat eretic. În Biblie se spune că vrăjitoarele există și în consecință ”cel care nu crede în ceea ce afirmă sfânta scriere trebuie considerat eretic”. Cartea a fost una referențială în perioada secolului XV-XVI în contextul în care cei doi autori ai ei au fost reprezentativi în acea perioadă: dominicanul Jacob Schprenger (1436–1495) decanul Universității din Koln și priorul Hernich Kramer (latinizat Institoris, estimativ 1430–1505, profesor la Universitatea din Koln). Cartea a fost însoțită de bula papală emisă în anul 1484 numită summis desiderantes, pe care Kramer a obținut-o de la Papa Innocentiu al VIII, document menit să reprime opoziția celora care se pronunțau împotriva vânătoarei de vrăjitoare. Cartea reprezenta un compendiu detaliat a procedurilor juridice destinat să incrimineze vrăjitoareloe de fapte și acte ireprobabile pentru ca ”atât judecătorii spirituali cât și cei civili să dispună de instrumente elaborate și foarte bine stipulate prin care să fie justificate și decise exercițiile chinurilor și umilințelor la care urmau să fie supuse vrăjitoarele (dar și vrăjitorii), dar și conduita judecății și emiterea verdictului juridic. Majoritatea argmentelor care au stat la baza condamnării vrăjitoriei au fost plagiate din operele priorului dominican Nider– «Formicarium» (1435) și «Praeceplorium». Argumentele cărții cuprind o pătrime de cuvinte, care invocă o logică fanasmogorică și lipsitî de orice bun simț pe care își întemeiază cei doi corifei concepția teologică. Aceștia își întemeiază ad hoc argumentul conform căruia cuvântul ”femeie”(femina) ar fi un derivat al conceptului fides [credință] și minus [puțin], iar ”diavolul” (diabolus) ar proveni de la dia [doi] și bolus [moarte], adică cel care ”ucide sufletul și trupul”. Sunt ignorate argumentele raționale în carte, iar eretici sunt considerați cei care ”cred în în existența demonilor, în afară de imaginarul care persistă în mase, și care îi dedică propriile false cunoștințe diavolului. Majoritatea tipajelor pe care le desenează mintea apar în cadrul unei imaginații puternice, iar Omului doar i se pare că vede demoni și vrăjitoare”. Ulterior, autorii ”Barosului vrăjitoarelor” afirmă: ”Toate acestea contravin credinței adevărate, care afirmă că îngerii aruncați din ceruri s-au transformat în demoni, și de aceea ei posedând o mai mare putere decât noi, pot să obțină mai multe decât putem noi să realizăm”. Activitatea de inchizitor a lui Kramer începe în Tirol, iar aici trezește ostilitate din partea populației. Ca să-și motiveze propria vânătoare de vrăjitoare acesta o convinge pe una din femeile decăzute din oraș ca aceasta să se ascundă după sobă și să se prefacă că acolo s-a localizat diavolul. Vocea acestei femei va acuza multe persoane pe care Kramer îi va tortura. Pe de altă parte, Kramer va fi remunera de Sigismund, unul din vârfurile aristocrației locale. Munca celor doi prieteni inchizitori a fost aprobată, printr-o scrisoase oficială, de facultatea de teologie a Universității din Koln. În afară de această, Bula Papei Innocentiu al 8-lea întitulată «Summis desidederantes» dezvăluie că celor doi inchizitatori germani li s-a acordat drepul canonic legal să facă tot ce doresc și să dispună de o imensă putere juridică. Bula papală este inclusă în carte și reprezintă o armă puternică asupra persoanelor considerate ca fiind parazitare pentru societatea religioasă. Rodger Hart analiza și remarca în lucrarea sa ”Istoria vrăjitoriei” că prigoana în Germania se instituie în momentul publicării ”Barosului vrăjitoarelor”. Hart accentuează faptul că prigonirea femeilor vrăjitoare (în număr infim au loc și unele răfuiele asupra unor bărbați-vrăjitori) este legată de ieșirea la lumină a cărții ”Barosul vrăjitoarelor. Cartea trebuie examinată din punct de vedere psihologic și reprezintă un ghid al psihopatologiei sexuale, care poate ne servi o ilustrare a fantasmelor patologice scăpate de sub control și ieșite în libertate. Incontestabil, bula Papei Innocentiu al VIII-lea a oferit celor doi inchizitori drepturi nelimitate în cadrul proceselor judiciare asupra vrăjitoarelor. Cu toate că Papa Inocențiu era caracterizat ca fiind ”un decăzut imoral fără scrupule și odios, cu gândul numai la femei, vin și bani”. Autorul cărții Institoris va plasa bula papală la începutul cărții demonstrând că există aprobare din partea celei mai avizate instituții religioase. Incluzând bula papală, cartea se va bucura de un succes fenomenal și nimeni nu mai putea să se opună în fața celor doi inchizitatori. Aceasta le permitea să-și expună punctul de vedere agresiv în majoritatea orașelor din Germania. Grație cărții acești inchizitatori îi vânau pe eretici, magi, vraci, vrăjitoare. Numai în orașul Vorms într-un singur an au fost arse 85 de persoane. În anul 1485, când Institoris își desfășura activitatea în orașul Insbruk, el întâmpină o puternică rezistență din partea poporului, care îl va motiva să se gândească la dreptul bulei papale. Mai mult ca atât, episcopul Briksen Georg Golyser își propune să-l alunge pe Institoris din Insbruk, acțiune ce-i reușește. După ce Institoris va fi public umilit, defăimat și gonit din oraș, el va interioriza în inimă multă supărare și ură față de cei care i-au ponegrit numele falnic de inchizitator. Toate aceste evenimente nu-l vor frânge pe el, ci îl vor motiva să-și recupereze numele, respectul și stima în cadrul cercului inchizitatorilor. El se apucă să scrie o operă, care ar reprezenta un ghid sau un manual fundamental de vânătoare a ereticilor și vrăjitoarelor. De aici provine istoria ”Barosul vrăjitoarelor”. Institoris își propune să editeze o carte care s-ar sprijini pe cărțile sfinte, astfel încât și-ar asigura o imensă și intangibilă autoritate în cadrul bisericii și a societății. El depune eforturi considerabile și deja în anul 1487 aceasta este finalizată. Doar că lucrarea are doi autori, nu unul. Institoris își propune să capteze încă un autor și cartea să aibă doi coautori, iar această strategie proprie se fundamentează pe ideea că opera ca să-și aibă o autoritatea și mai mare este nevoie să fie identificată acea persoană, care să dispună de o înaltă autoritate morală și profesională. El optează pentru Iakob Shprenger, inchizitator, profesor de teologie și membru al ordinului dominican. Acesta în anul 1480 a devenit decanul facultății de teologie a Universității din Koln. Un an mai târziu este desemnat ca inchizitator în regiunile Koln, Maintz, Trir. Nu trebuie să uităm faptul că opera inchizitatorului Ioan Nidera ”Furnicarul” , apărută în anul 1441, a fost introdusă în cartea ”Barosul vrăjitoarelor”, ca anexă. Am afirmat mai sus cum cei doi inchizitatori decodificau «Femina» (femeia) că ar deriva din «Fe» (Fides – credință) și «minus» (minimă). Pentru reprezentanții inchiziției cuvântul «Femina» însemna credință mai puțină. În consecință, ei considerau că femeia posedă credință mai puțină, relativă, minimă. Pe de altă parte, cei decăzuți în drepturi, participanții la crime de vrăjitorie, iobagii sunt acceptați ca martori în toate procesele religioase. Ereticii pot să mărturisească împotriva ereticilor, iar vrăjitoarele împotriva vrăjitoarelor. Sunt accepați ca martori: soția, copiii, servitorii și servitoarele. În cele din urmă, țăranii care erau supărați pe feudal puteau să-l denunțe pe acesta inchizitorilor și judecății inchiziției și acesta se putea evapora. Prejudecățile care persistau în rândul populației și supărările personale, ura și răzbunarea îi puteau rezerva feudalului condamnarea la moarte. Însuși inchizitatorul era cointeresat în denunțurile țăranilor la adresa proprietarilor bogați pentru că în acest mod putea să-și extindă avuția. Și chiar dacă inchiziția purta o vânătoare împotriva femeilor, nu trebuie să neglijăm faptul că acesta a nenorocit bărbați și copii.