Între România noastră și România lor

De ceva timp asistăm la o bătaie de joc pe care unii magistrați o aplică cetățenilor. O categorie ostatică a sistemului ticăloșit aplică fără menajamente lovitură după lovitură la adresa noastră, a cetățeanului simplu. Pentru că nu își iau ”sporurile de stres” ne stresează de ceva timp sabotând demersul reformării sistemului. Și , sunt semne de întrebare, dacă nu cumva prin inițerea și prelungirea grevei magistraților da fapt se îndrăznește reîntoarcerea noastră obidientă la vechile reguli ale generației criptocomuniste. Și dacă justiția este una din puterile statului, cum se face că o parte din reprezentanții acesteia se încumetă să își aroge dreptul de-a fi mai presus chiar decât legea, pe care tot ei își zic că o servesc.
Nu comentez eventualile pierderi care le-ar fi putut înregistra statul român, datorită faptului că unii potențiali investitori străini ce și-ar fi dorit să inițieze sau să deruleze o afacere în România au abandonat ideea pentru vremuri mai bune sau chiar pentru altă țară. E grav că unii se cred singuri în măsură să se vadă beneficiarii și privilegiații țării.
Și această grevă a magistraților este o suprafață a sistemului ticăloșit, pentru că în fapt este o criză politică. Unii magistrați chiar și-au permis să arunce vorbe ironice cetățenilor, care se mai află prin tribunale în așteptarea lui Goddo, să se adreseze lui Băsescu și Boc dacă vor să-și reglementeze cazurile litigioase. ȘI aceasta în contextul în care s-au estimat pierderi datorită grevei de un miliard de euro. Astăzi magistrații au devenit niște actori ai procesului electoral, iar această grevă nu este, nici mai mult nici mai puțin, decât o reacție la adresa guvernului român care depune substanțiale eforturi să asigure un echilibru social. Magistrații nu mai bat cu ciocanul în masa de judecată ca să dea verdicte corecte, ci îl flutură înspre cei obidiți și nevoiași.
Mă întreb, doar, dacă sunt singulare astfel de doamne Pivniceru sau Temniceru în sistem. Și cred că sistemul poate fi reformat și reformatat cu cadre tinere, serioase, pregătite să se afirme. Trebuie să recunoaștem că există un conflict de generație. Și că, încă, generația cotizantă sistemului comunist nu lase uși și ferestre deschise și nici măcar întredeschise generației anticomuniste. Cred că acei magistrați care sabotează statul, considerându-se mai presus de lege și funcție, trebuie eliberați din funcții și întinerit sistemul. Și acesta trebuie injectat nu cu sânge clientelar, ci cu competențe.
Iar starea din magistratură se extinde și în alte ramuri. Unii păpușari politici simțind adiind un aer preelectoral s-au pus să clocească greve.
Ce-a făcut Traian Băsescu?- se întreabă unii...
A făcut mult din puținul pe care l-a avut la dispoziție, luându-se la trântă cu un sistem ticăloșit și cu unii farsori care se erijează a fi singurii avizați reprezentanți ai acestei țări. Suspendat și blamat de 322 sau de cei cărora acesta le stă ca un os în gât pentru că nu mai pot să iasă la hoțit ziua în amiaza mare. Și, eu, ca și mulți cetățeni de rând, am suferit alături de el. Ba chiar m-am pus în pielea lui. Am fost neputiincios în fața balaurului care s-a chemat calomnia, colportarea, minciuna. Într-un cuvânt, în fața nimicniciei umane. Și, sincer, este foarte greu să te speli de mizeria aruncată de alții la adresa ta. De ce?- m-am întrebat. Cuiva i-am stat în cale... nu am admis imposturii și comodității să se așeze în conștiință. Și nu sunt singurul român care am trăit astfel de experiențe. Sunt mulți, poate chiar întrega țară. Iată de ce mă simt trist când văd cum un zelos jurnalist de la București se războiește cu președintele meu, că văd că face coppy-paste în articolele sale din publicația ”Moldova Suverană” de la Chișinău și inventează proprii ”huiduieli” la adresa lui Traian Băsescu, pe care le aplică o etichetă că ar aparține întregii suflări umane. Mai nou acesta a inversat citările unui ”fugar” la Chișinău și se inspiră altfel- nu cu ”spionaj și contraspionaj”, ci cu ”șantaj și contrașantaj”...Și să nu zici că există o subterană pe axa Chișinău-București (Ziua-Moldova Suverană)?!
Mă bucur la norocul pe care ni l-a dat Dumnezeu să avem și un președinte ”anticomunist”. Și cred că majoritatea românilor sunt mândri. Pentru că în mare parte el a reușit ceea ce nu au reușit alții: să ne spele de petele comunismului și să ne redea demnitatea.
Traian Băsescu, în calitate de președinte al României, a oferit o speranță României că se poate trăi altfel, mai bine. Și unde există speranță, există și un crez. Cred că România va fi pe mâni bune și în viitor.
Simt că vine un timp al deciziilor pentru o Românie profundă!

La Kiev se dezbat noile accente pentru o strategie de politică externă

Diplomația ucraineană a intrat într-o acută criză. Responsabilii ucraineni de politică externă sunt într-o profundă reconsiderare a priorităților Kievului pe arena internațională. Tot mai multe voci expertizate susțin că Ucraina sub șefia lui Victor Iușcenco și-a diminuat pozițiile pe arena internațională. Se încearcă o reasambalare a politicii externe ucrainești, orientată spre o tardivă reapropiere de Kremlin. Pur și simplu, la Kiev se afirmă că factorul ucrainean și-a pierdut completamente inițiativa de politică externă, pe toate direcțiile, și a fost impus să renunțe la subiecte majore în fața mai multor jucători, unde pozițiile ucrainești erau destul de solide. Astfel se cpnsideră că perpetuarea unei asemenea orientări în politica externă poate însemna diminuării relevanței pe plan internațional al Ucrainei și consolidarea influenței străine în procesele interne economice și politice, minimalizării rostului diplomației ucrainești.
Este adevărat că strategia ucraineană de politică externă a constat în ultimii cinci ani în încercarea strictă de-a aranja țara ca un cordon sanitar în jurul Rusiei. Iar această orientare de-a transorma Moscova într-un adversar redutabil internațional în calea intereselor ucrainene a afectat economic Ucraina, a slăbit pozițiile acesteia în spațiul post-sovietic, dar a sporit forța de atracție față de interesele partenerilor occidentali.
Schimbările de accente care s-au produs între Est și Vest au lipsit Ucraina de arma confruntării în raport cu Rusia. Și chiar dacă echipa lui Iușcenco insistă pe o continuitate în politica externă, Washingtonul lui Barac Obama se arată tot mai dezinteresat. Și aceasta în contextul în care unul din strategii americani Zbigniew Brzezinski îi rezerva Ucrainei un rol major în reconfigurarea ”noii ordini internaționale”, descrise în lucrarea ”Marea tablă de șah”.
Politica univectorială a Kievului, după unii, nu este nici măcar proamericană, ci mai degrabă exclusiv antirusească. În perioada când a deținut președinția Leonid Kucima au fost lansate două concepții de perspectivă: ”Ucraina ca lider regional” și ”Ucraina- un centru alternativ de atracție în CSI”. Doar că aceste proiecte s-au arătat a fi niște tentative nereușite de sprijinire al acelor state, pe care nu îi avea sau are la inimă Moscova. Pentru că state precum Republica Moldova și Azerbaidjanul nu ar fi fost de acord cu o astfel de abordare, spun specialiștii ucraineni, acestea s-ar fi detașat de la Ucraina.
Ei consideră, că, Ucraina ieșind din zona de confruntare cu Rusia ar putea înceta să mai fie un obstacol în calea restructurării sistemului de relații din Europa și, astfel, ar putea obține să aibă un câmp larg de manevră diplomatică, spun experți ucraineni. Pentru că planul unei integrări rapide în UE a transformat procesul interațional UE-Ucraina într-o oboseală reciprocă. Acesta se exprimă pe o tendință concentrată pe semnarea actului de asociere și creare a unei zonei de comerț liber cu UE. Kievul încă nu și-a edificat o politică de parteneriat și de vecinătate pe termen lung în raport cu UE. Iată, de ce, unii strategi ucraineni acreditează ideea ca de acum încolo pe agenda zilei să se instaureze refuzul față de o apropiere de Uniunea Europeană, raționament care chipurile ar deschide niște posibilități de inițiere a unui dialog activ și aferent din partea Bruxellesului în reglementarea problemelor economice, migraționale și de vize și care ar fi compatibil intereselor ucrainene.
Kievul a fost lipsit completamente de inițiative în dialogul purtat chiar și cu Statele Unite, enunță ucraineanul Taras Stețikiv, în articolul ”Interesul național” în publicația Zerkalo Nedeli. ”Ucraina în ultimii ani a încuviințat doleanțele Washingtonului chiar în virturea propriilor interese economice”.

România, adversarul principal regional
Kievul nu ascunde că România reprezintă principalul adversar regional și că statul român este considerat un potențial exportator de insecuritate la adresa teritorială a Ucrainei. Cei de la Kiev consideră că diplomația ucraineană sub presiunea decizilor euratlantice ale lui Iușcenco, Tarasiuk și Ogrâzko a cedat mai multe poziții importante în raport cu România, considerată cel mai activ concurent regional al Ucrainei. În afară de decizia platoului continental din Marea Neagră, experții ucrainenei spun că a fost suspendat proiectul ucrainean Dunărea-Marea Neagră ( canalul Bâstroie), că Bucureștiul încuviințează tendințele antistatale a diasporei românești( inclusiv prin pașaportizarea românească) și că ignoră problemele de asimilare rapidă aucrainenilor în România. ”Folosindu-se de statutul de membru UE și NATO, România intenționează să discrediteze activ Ucraina în UE obligând-o să facă în continuare concesii economice și politice până la acordarea unei autonomii românilor din regiunea Cernăuți. Iar exemplul Bucureștilor îl pot urma Bulgaria, Slovacia și Ungaria”( Taras Stețikiv, ”Interesul național”, ZN).
Pe de altă parte, vocile avizate ale Kievului spun că statul lor trebuie să urle în NATO că România duce o politică expansivă la adresa statului ucrainean. Ex-șeful Ministerului Afacerilor Externe a Ucrainei Ghenadii Udovenko adeclarat zilele acestea că ”una din amenințările externe de bază pentru Ucraina, alături de Rusia, în ziua de azi este România”. Udovenko a chemat autoritățile ucrainene să reacționeze la pretențiile teritoriale enunțate de vecini, în special să sporească capabilitățile de apărare a statului și a armatei.
Furia și lipsa tactului diplomatic al fostului șef al diplomație ucrainene relevă starea în care se află azi această instituție a statului ucrainean. "Kievul a contribuit ca România să devină membru NATO. Noi am gândit că acolo îi vor educa și că ei nu vor înainta pretenții teritoriale, dar astăzi vedem că România ne-a luat Insula Șerpilor și că activ desfășoară o pașaportizare în Bucovina. Consider că Ucraina trebuie să strige din răsputeri în NATO despre ceea ce face România”, a declarat ”panicatul” Udovenko. Recunosc, eu unul nu am știut că Ucraina are drept de vot în Alianța EuroAtlantică și școli de maniere aristocratice selecte.

Noi orientări și predicții a politicii externe ucrainene?!
Paralizarea relațiilor cu China, India și Brazilia, considerate noi lideri în politica și economia mondială impune, conform strategilor ucraineni, revizuirea concepției actuale de politică externă. Pentru că aceștia consideră că Ucraina are nevoie de o diplomație pragmatică, care ar servi interesele economice naționale. Măsurile concrete care ar trebui luate, în accepțiunea acestra, țin de nivel strategic și tactic. Astfel, ”Ucrainei ca țară cu un nivel minim de amenințări externe, dependentă de economia dependenței exporturilor și de o dependență obiectivă față de câteva centre de putere din Eurasia i se recomandă să revină la o politică multivectorială, în care accentul ar fi pus pe o diplomație economică”. În relație cu NATO statului ucrainean i se recomandă să se limiteze la un simplu parteneriat, iar dialogul cu UE ar urma să se desfășoare prin intermediul acordului de asociere și de liber comerț. Totodată, statul ucrainean ar trebui să urmeze realizarea unei concepții de ”ofshore politic, potrivit căreia Kievului i s-ar cere să se conecteze la contextul de ”restartare” în relațiile ruso-americane și să pătrundă în dialogul Rusia-UE. Un pas semnificativ, pe care îl enunță experții, îl constituie aranjarea în parteneriatul celor cinci state Rusia-Ucraina-Germania-Franța-Italia, care ar putea constitui o contrapondere non-conflictuală influenței americane în Europa și aliaților acesteia din Europa de Est. În context, se vrea o normalizare a relațiilor cu Federația Rusă printr-un proiect de ”avansare industrială comună”. Toate aceste acțiuni ar urma să aibă loc la nivel strategic. În schimb, în ceea ce privește nivelul tactic s-ar cere o minimalizare a nivelului de tensiune în raporturile ruso-ucrainene datorită cooperării economice, dar și a renunțării definitive în sprijinirea regimului Saakașvili în Georgia, inclusiv în inițerea și desfășurarea reevaluării istoriei ruso-ucrainene.
Doar, spun experții ucraineni, aceste acțiuni de apropiere de Rusia trebuie văzute în contextul insistării ferme a apărării suveranității și unității teritorale a Ucrainei, prin descurajarea acțiunilor agenților ruși în Crimeia și Sevastopol, prin impunerea respectării drepturilor culturale și lingvistice a celor trei milioane de ucraineni din diaspora ce se află în Rusia, etc. Nu se poate, spun aceștia, să ieși dintr-o confruntare acerbă și să intri pe un teren de cedări și pacificări nerentabile. ”Trebuie să ne amintim că Rusia dintotdeauna tinde să domine Ucraina și nu recunoaște definitiv suveranitatea. Acest lucru nu se va schimba nici după o ”reîncărcare” a relațiilor.” Pe de altă parte, experții ucraineni, propun o restbilire și activizare a conactelor cu China, India, Turcia, Egipt, Brazilia și cu alți lideri din economia mondială post-criză. De asemenea, văd o reîncărcare a relațiilor cu Azerbaidjanul, Armenia și țările din Asia Centrală în baza renunțării la retorica de democratizare și mizând pe o concurare agilă a proiectelor rusești în respectivele regiuni.
În context, participarea ucraineană în reglementarea transnistreană este văzută ca o necesitate. Se propune reluarea sprijinului acordat de către Ucraina pentru reprezentanții elitei transnsitrene și renunțarea de-a urma ca orbii instrucțiile UE în acest subiect.
În relație cu țara noastră, strategii ucraineni, solicită ca în plan bilateral și pe coordonatele europene să fie reluată adversitatea dură la adresa României. Să fie întărită coordonarea cu Ungaria și Bulgaria în chestiunea respectării drepturilor minorităților naționale de către București.
Care sunt "notele de final"
Realizând aceste măsuri, spun cei de la Kiev, în scurt timp, aproximativ în decurs de un an, se pot vedea schimbări pozitive în pozițiile de politică externă a Ucrainei. Pentru că, potrivit acestora, Ucraina a încetat îndeobște să promoveze interesele sale în lume depășind cadrul trilateral CSI-SUA-UE.
Astăzi, Ucraina, cu o identitate statală contrafăcută, se află într-o profundă criză de politică externă. Își schimbă factorul ucrainean notele muzicale după 2010?

Repere pentru o strategie în zona Mării Negre

Marea Neagră, istoric vorbind, a fost dintotdeauna o zonă de confluenţă dintre marile imperii: persan, roman, otoman şi ţarist. În funcţie de impactul şi gradul de implicare al acestora în regiune, ea a fost, rând pe rând, supusă intereselor vremii. A fost o punte de legătură şi o frontieră, o zonă-tampon şi una de tranzit între Est şi Vest, între Sud şi Nord, dar şi un drum pentru circuitele comerciale către pieţele de desfacere şi regiunile bogate în resurse energetice. Doar că zona a fost continuu ignorată de Occident şi ocolită de planurile şi proiectele majore ale marilor investitori strategici. Faptul că s-a amplificat competiţia pentru resurse energetice, pentru căile de transport ale acestora şi pieţele de desfacere a sporit interesul din partea principalilor actori mondiali faţă de această regiune.
Integrarea cu succes în comunitatea euro-atlantică a ţărilor din Europa Centrală şi de Sud- Est, de la Marea Baltică la Marea Neagră, a impus niște vectori de modificare a mentalității și de asumare a unor valori comune în politicile de apărare și de securitate.
Geografic, România aparţine spaţiului central-european, integrat în NATO şi în Uniunea Europeană. Zona central-europeană reprezintă un potenţial furnizor de securitate pentru estul Europei şi se bazează atât pe convergenţa intereselor majore de securitate ale aliaţilor central-europeni, cât şi pe existenţa unor coordonate istorice comune. Prin poziţia geostrategică, cât şi prin elementele fundamentale ale politicii de securitate, rolul României ca actor individual şi membru NATO poate fi definit prin două paliere, regional şi global. Accesul la Dunăre şi Marea Neagră, proximitatea Europei de Sud- Est şi zona Levantului şi Caucazul reprezintă o capacitate strategică în sine pe baza căreia politicile regionale ale României pot fi dezvoltate pe mai multe direcţii.
Avuția maritimă a unor ţări situate în jurul Mării Negre poate contribuit din plin la dezvoltarea unor specificităţi socio-economice. Mediul de vieţuire comun a uşurat şi dinamizat activităţile transfrontaliere. Conform criteriului strict geografic, regiunea Mării Negre include statele care au acces nemijlocit la acvatoriul mării (Turcia, Bulgaria, România, Ucraina, Rusia şi Georgia). Iar regiunea extinsă a Mării Negre împinge limitele geografice ale regiunii dincolo de frontierele riveranilor. Conceptul se referă, mai degrabă, la un areal cu trăsături comune politice, economice, culturale, spirituale şi de altă natură, decât la un spaţiu geografic distinct.
Geopolitica românească relatează importanţa geopolitică şi geostrategică a spaţiului adiacent al Mării Negre, rolul acestuia de placă turnantă între trei leagăne de civilizaţie: europeană, asiatică şi orientală şi, în acelaşi timp, pasaj de trecere între acestea. Pontul Euxin, zona de confruntare între imperiile de altădată şi suportul de apă al „drumului mătăsii”, după o perioadă de recul istoric, a reintrat de ceva timp în atenţia lumii. Astăzi, geometria, din totdeauna variabilă a spaţiului, ne înfăţişează o zonă aflată într-o reţea politico-economică ce se întinde din Balcani până la Marea Caspică, din Europa Centrală până în Orientul Apropiat.
Turcia și Bulgaria au depășit țara noastră în domeniul turismului din zona Mării Negre. În organizația regională OCEMN există o Rusie arogantă care ne subminează interesele. Cu Ucraina relațiile noastre sunt cum sunt, destul de subțiri, datorită reminescențelor din disputele ce s-au finalizat referitor la platoul Mării Negre, a canalului Bâstroie, a discriminării etnicilor români din Ucraina, etc . Este adevărat că reconfigurarea dispozitivului NATO spre estul continentului, prin includerea României şi Bulgariei, plasează cele şase ţări riverane Mării Negre (Georgia, Rusia, Ucraina, Turcia, România, Bulgaria) într-o poziţie de paritate numerică 3/3. Marea Neagră a încetat să mai fie o mare aflată exclusiv sub influenţa ţărilor ex-sovietice, ci devine o mare, în care prezenţa Alianţei Nord-Atlantice- prin cele trei state membre- nu mai este una simbolică.
Noua configurare geopolitică a Mării Negre, cu România, Bulgaria şi Turcia, ca ţări membre NATO şi două dintre ele fiind ale Uniunii Europene, care domină partea de vest şi sud, şi cu noile state independente, Republica Moldova, Ucraina, Rusia şi Georgia pe coasta de nord şi est, zona a căpătat o nouă identitate. În această ecuaţie sunt incluse și cele trei ţări din Caucazul de Sud (Georgia, Armenia şi Azerbaidjan), care reprezintă reperele Coridorului energetic euro-asiatic şi care leagă sistemul euro-atlantic cu resursele de energie din zona caspică şi cu statele din Asia Centrală. De asemenea, este inclus spaţiul situat la nord de Transnistria, Odessa şi Suhumi, pentru că un sistem stabil al Mării Negre impune rezolvarea „conflictelor îngheţate” de-a lungul arcului de nord-est şi accesul la căile fluviale de transport comercial, care duc spre Marea Neagră: Dunărea şi Nistrul. Dispunând de un însemnat potenţial politic, economic, militar, cultural, demografic etc., Marea Neagră şi zona adiacentă ar urma să reprezinte atât un „rezervor al intereselor euro-atlantice”, cât şi prelungirea bazinului mediteranean către Marea Baltică şi mai departe către Asia Centrală şi Orientul Mijlociu. În atare condiţii, factorul euroatlantic devine „turnul de control” al spaţiului euro-asiatic şi „arbitrul” Orientului Mijlociu, iar în contextul implicării tot mai mari a NATO în gestionarea situaţiilor de criză dincolo de aria sa de responsabilitate, zona poate constitui avanpostul necesar Alianţei în proiectarea stabilităţii şi securităţii în întreaga regiune. Și acest lucru trebuie abordat şi din perspectiva rolului jucat de resursele de energie din Asia Centrală şi Orientul Mijlociu în ecuaţia de securitate euroatlantică. Dar și a României. Totuși, persistenţa conflictelor din regiune şi fragilitatea instituţiilor naţionale sugerează că un sistem geopolitic funcţional în zona Mării Negre nu se va realiza în grabă. Marea Neagră este încă o regiune euro-atlantică insuficient dezvoltată şi, în consecinţă, are nevoie de un tratament special, inclusiv de o strategie de securitate şi apărare, coarborată de una de dezvoltare economică reală. Rolul important pe care îl joacă în zonă Federaţia Rusă şi influenţa acesteia asupra statelor din fosta URSS impune un alt tip de abordare. Și acest lucru trebuie să fie luat în calcul.
Contextul geografic al României poate crea o certitudine a rolului țării noastre pe care trebuie să o aibă la Marea Neagră. Să recunoaștem, prin România trece cea mai importantă arteră fluvială a Europei- Dunărea. Acest fluviu care începe din Germania, din Pădurea Neagră, și devine navigabil din Germania trece prin mijlocul Europei și se varsă în Marea Neagră. Dunărea poate fi folosit aferent unui proiect românesc pentru Marea Neagră. Cum Marea Neagră poate fi folosită de câtre țara noastră ca o punte a Asiei spre Europa, Orientul Apropiat și Mediteraneană și viceversa. O dezvoltarea previzibilă a colaborării multilaterale în bazinul Dunării poate avea drept consecinţă revitalizarea comunicaţiei fluviale şi transformarea acesteia într-o magistrală navigabilă transeuropeană, care să contribuie la valorificarea căilor de transport maritime şi fluviale în întreaga zonă a Mării Negre, inclusiv racordarea la bazinul Mării Caspice prin sistemul Volga-Don.
România are nevoie astăzi de un proiect propriu pentru Marea Neagră. Un proiect care ar răspunde intereselor naționale și ar fi atractiv pentru statele din regiunea Mării Negre. Și nu numai...Nu cred că interesele românești au rămas ”suspendate” la Marea Neagră.
Și se pare că un asemenea proiect există!

Karabahul de Munte a devenit o barieră pentru Nabucco

După primii pași de ameliorare a relațiilor dintre Armenia și Turcia, la Ankara s-a pus problema de includere a Erevanului la sistemul Nabucco – pentru tranzitarea petrolului azer. Calea armeană ar trebui să fie una a transportării alternative celeia prin Georgia care este instabilă politic. Dar o îngrădire pentru noul algoritm din jurul gazoductului ipotetic constă în conflictul din Karabah. Bacu a dat de înțeles că transportarea gazului prin Armenia este posibilă doar după reglementarea conflictului din Karabah.
Până la finele anului UE și NATO trebuie să precizeze itinerariul Nabucco, de aceea Ankara a demarat în ritm grăbit finalizarea protocolului de restabilire a relațiilor diplomatice.
Economiștii turci au confirmat că un atare scenariu este real, făcând referire la declarațiile șefului diplomației armene, care a dat de înțeles că țara sa este pregătită să participe în toate proiectele energetice din Caucazul de Sud.
În Azerbaidjan se fac și mai puține discuții, decât în Armenia, despre posibilitatea includerii Erevanului la proiectul Nabucco. Bacu a criticat planurile de deschidere a frontierelor dintre Turcia și Armenia, declarând că aceasta trebuie abordată din perspectiva reglementării chestiunii Karabahului.

Ucraina se va destrăma în trei părți?

Revista italiană de geopolitică Limes prognozează că Ucraina se va destrăma în trei părți. Potrivit experților revistei, acest lucru poate avea loc ca rezultat al modificărilor geopolitice și a sporirii crizei financiare mondiale. Astfel, după cum scrie publicația, în locul Ucrainei vor apărea: Ucraina de Est și Crimeia- acestea sunt regiunile Harkov, Lugansk, Donețk, Dnepropetrovsk, Zaporojie, Herson, care vor intra în componența Federației Ruse; Ucraina Centrală- sunt regiunile Cernigov, Sumsk, Jitomir, Kiev, Poltava, Vinița, Cerkask, Kirovograd, Nikolaev, Odesa, Hmelnițk și Cernăuți, care vor intra în noua ”Uniune rusească”; Ucraina de Vest –regiunile Rovensk, Lvov, Ternopol, Ivano-Frankovsk, Transcarpatie, care vor avea un statut neutru. Iar regiunea Volânsk, confrom opiniilor analiștilor, va reveni Belorusiei.
După cum scrie Limes, reluarea ambițiilor geopolitice de către Rusia îngrijorează foarte mult Statele Unite ale Americii. Potrivit prognozelor experților italieni, în cadrul acestui proces adminstrația Barac Obama se va lovi în timpul apropiat de două fenomene periculoase pentru SUA, cea a creșterii interdependenței dintre țările Vest și Est ale Europei, dar și a extinderii sferelor de influență a Rusiei dincolo de limitele spațiului sovietic- spre Balcani, în Marea Mediteraniană, în Orientul Apropiat, în America Latină și în Africa. Dar cel mai mult Washingtonul este deranjat de renașterea axei Berlin-Moscova. Revista scrie despre un ”OPEC al gazelor”, în care ar intra statele cu cele mai multe rezerve de combustibil albastru- Rusia, Iran, Qatar. "Reieșind din această poziție și a calității de lider a Rusiei în ”OPEC-ul gazelor”, Putin și Medvedev, probabil, elaborează un plan care are denumirea ”Proiectul Rusia”. Acesta prevede restabilirea unor teritorii aparte în componența Federației Ruse- Transnistria, Sud-Estul Ucrainei și Kirghizia. Dar și crearea „Uniunii rusești” cu Belorusia, Ucraina Centrală, Armenia și Carabhul de Nord, Cazahstanul și Tadjikistanul. Dar și încheierea unui tratat de parteneriat militar cu Uzbechistanul. Moscova deja în totalitate controlează ”trofeele sale militare”- Osetia de Sud și Abhazia”, scrierevista italiană. După victoria rapidă în războiul cu Georgia Moscova a dat clar de înțeles care sunt tendințele sale. Acest lucru a fost făcut intenționat printr-un aer de superioritate. Evenimentel din Caucaz au arătat că Washingtonul nu poate menține consecințele geostrategice de extindere a NATO.
Potrivit Limes, în Europa Rusia poate miza pe formarea unui ”club al prietenilor” în frunte cu Germania. La acesta ar urma să adere Franța, Italia, Spania, Ungaria, Serbia, Bulgaria, Grecia și Ciprul. Nu trebuie lăsate din calcul țările partenere ale Rusiei în Europa- Portugalia, Norvegia, Finlanda, Belgia, Austria, Slovenia, Croația, Macedonia.
Pentru a contracara aceste amenințări, Statele Unite ar urma să mizeze pe sprijinul unor state, care metaforic pot fi considerate inamicii Rusiei. Acestea ar fi, potrivit experților de la evista italiană, Marea Britanie, Polonia, țările baltice, România, Suedia, Georgia și Kosovo. Toate acestea, în afară de Suedia, Georgia și România, ca țări, cel mai mult sprijină SUA, și formează în Europa așa zisul nucleu euroamerican.

Criza sistemului educațional... Quo vadis?

O criză, indiferent de domeniul în care se apare, trebuie analizată prin trei momente deosebite: cauza crizei, dimensiunea crizei, remediile care trebuie luate pentru a stăvili criza și impunerea soluției de progres în societate.
Criza învățământului se datorează faptului că în anul 1948 partidul unic- Partidul Comunist din România- a procedat la o reformă a învățământului care a constat în excluderea din învățământ a valorilor, a dat afară din învățământ corpul profesoral validat ca fiind un corp profesoral de elită. Cel care se manifestă în învățământ trebuie să aibă două calități. Nu doar latura de-a avea informații, ci și modul de-a preda, didactica cursului. Această etapă a însemnat dezastrul sistemului de învățământ din România, decimarea valorilor și a elitei din învățământul românesc. Pentru că nu doar la facultățile de filosofie sau drept s-a evidențiat epurarea cadrelor universitare valoroase, ci și în alte domenii.
Situația de azi din învățământ suferă din urma experimentelor care au avut loc în perioada comunistă. Sigur, nu putem vorbi despre o epurare generală, dar mulți profesori au fost dați afară în cazul în care nu erau membri de partid. Inclusiv la țară. Și cu cine erau înclocuiți acești oameni? Cu nevestele activiștilor de partid care umleau posturile din învățământ. Fiind incompetente, ele erau protejate de partid.
Cum se poate repara azi efectele crizei din învățământ care s-au abătut asupa societății românești?!
Acestea nu pot fi reparate printr-un pachet de măsuri oportuniste, nesistematizate și imediate. Dacă recunoaștem că învățământul este așa cum este, trebuie să avem și o perspectivă asupra îmbunătățirii învățământului.
Miza de îmbunătățire al sistemului de învățământ românesc trebuie să constituie una din urgențele pe termen lung. Învățământul românesc trebuie să-și facă o prospecție bazată pe ”învățământul de excelență”. Cum se poate obține acest lucru? De pildă, în București selectezi cinci-zece licee care să fie dotate cu profesori, pentru că există profesori care s-au validat prin talent și competență, și prin concurs îi aduni în aceste licee. Și elevii pentru respectivele licee îi recrutezi la fel printr-un concurs adevărat și nu mimat. Acest tip de abordare s-ar numi ”Școala de Excelență”. Exact, ca în America, unde există cinci-șase universități prestigioase și recunoscute ca repere educaționale, chiar dacă în SUA există nenumărate universități în care se fac studii. Când spui Harvard ai deja o referință, în comparație cu multe universități americane care sunt de nivel mediu și chiar unele de nivel inferior. Dacă vream să avem un tip de astfel de învățământ trebuie să creăm ”învățământul de excelență” pentru anumite școli.
Așa și azi se poate crea un ”Învățământ de excelență” cu cinci-șase licee de excelență în capitală, în care ar prima infuzia de valori, și cu câte un liceu, două în județe care s-ar plia acestei tendințe. Iar modelul poate fi aplicat nu doar pentru sistemului preuniversitar ci și pentru cel universitar. Iar acest lucru l-am evidențiat când am făcut aluzie la modelul american. Accesul la aceste școli de excelență l-ar putea avea copiii dotați de la orașe și de la sate, unde nu s-ar pune pune problema pilelor și al ascendentului feciorilor de bani gata sau al celora avansați pe o scală ierarhică în detrimentul fiilor de țărani sau de alt tip, în care selecția ar fi una naturală și unde altitudinea educațională și morală ar prima. Cei care ar absolvi astfel de școli-licee și universități de excelență- și-ar valida competențele și ar sta la baza creării unei noi elite naționale. În timp aceste școli ar putea să-și sporească numărul, iar în cinci-zece ani ar putea fi reformat învățământul. Prin urmare, și viitorii profesori ar urma să parcurgă printr-o sită socială în care s-ar cerne și releva valoarea adevărată și valoarea relativă. Pe același temei trebuie reformat și învățământul particular.
Autoritățile noastre trebuie să intervină cu multă hotărâre în problema învăţământului care pare să fie de-o acută gravitate. Observăm mulți saltimbaci politici cu diplome de la unele universități, care au ieşit agramați și fără o cultură elementară, dar care au împânzit politica și instituțiile decizionale ale societății românești. Problema nu este de caracter politic. Nu este o problemă al unui anumit partid, ci este o problemă a întregii țări.
Când ne referim la subiectul crizei trebuie să abordăm gradul, evaluată dimensiunea crizei, impactul și efectele acesteia, stabilirea de priorități ce ar pune temelia schimbării în bine a învățământului de stat și particular. Pentru că vor fi profesori de la universitățile de excepție care își vor dori să predea și la învățământul universitar sau preuniversitar particular, iar acest lucru este normal să se întâmple. Pentru că ne interesează cadrele și nu denumirea sau statutul universității.

http://www.clujtoday.ro/2009/08/27/criza-sistemului-educa539ional-quo-vadis.html

Perspectivele ruso-americane pentru spațiul post-sovietic

Negocierile dintre președintele american Barac Obama şi cel rus Dmitrii Medvedev au reprezentat primul test de edificare al unor noi relaţii, pe care unii comentatori politici deja le-au caracterizat a fi în spiritul realpolitik-ului. În preajma întrevederii cei doi şefi de stat au caracterizat relaţiile ca fiind ”proaste”, în mentalitatea ”războiului rece” şi că e necesar să fie apăsat ”butonul restartării” acestora. Vizita lui Obama era privită cu multă emoţie și speranţă la Moscova şi dacă este să ne amintim de ultima campanie electorală din SUA nu putem să nu remarcăm că Obama a fost singurul candidat la funcţia de preşedinte american care îşi inauguraseră un web-site în limba rusă- http://www.barackobama.ru/.
Motto-ul vizitei preşedintelui american Barac Obama putea fi decupat din majoritatea declarațiilor acestuia: Washingtonul intenţionează să edifice relaţii pe picior de egalitate cu Moscova. Evident, Obama a lăsat loc şi unor reproşuri la adresa cuplului Putin-Medvedev, învinuindu-l pe premierul rus că nu s-a debarasat de mentalitatea în spiritul ”războiului rece”. Ulterior, în timpul întrevderilor avute cu Putin, președintele american a fost curtat intens de acesta şi a beneficiat de mai multe complimente din partea premierului rus. ”Înţepătura” aplicată de președintelui american în adresa cuplului conducător al Rusiei are la bază o anumită logică, pentru că Putin și Medvedev se străduie din răsputeri să repună poziţiile Rusiei pe arena internaţională şi să determine statele din fosta Uniune Sovietică să accepte hegemonia Kremlinului în spaţiul post-sovietic. Ca să-şi impună scopul propus Moscova utilizează arma energetică, dar și forţa militară- fapt confirmat prin intervenţia în Georgia din anul 2008.
Preludiul întrevederii l-a constituit mesajul lui Medvedev din 1 iulie 2009, care a declarat că noua administraţie a preşedintelui Obama demonstrează posibilitatea de a schimba situaţia, care ar fi reprezentată prin nişte relaţii eficiente, solide și contemporane. În context, şeful statului rus a apelat la lecţia de istorie afirmând că la ”mijlocul secolului XIX guvernul rus a atras ingineri americani în proiecte de modernizare şi de construcţie a căii ferate Nikolaevsk( actualmente Okteabriskaya), a primelor linii de telegraf din Rusia.
În primul rând, președintele rus vedea întrevederea cu omologul său american ca pe un test al amenajării şi garantării securităţii globale şi regionale, în care un loc central l-ar ocupa statul rus.
Premierul rus Vladimir Putin forţa nota înaintea vizitei şefului statului american şi afirma că guvernarea rusă a reîntors în ţară activele financiare strategice din Occident şi că Rusia poate privi încrezătoare în perspectivă. Doar că Ministerul economiei şi industriei al Federației Ruse îşi contrazicea şeful anunţând că în anul 2009 se aşteaptă ca economia Rusiei să fie lovită de-o acută micşorare a producţiei şi o rată enormă a inflaţiei.
O parte de comentatori deja stabileau agenda întrevederii dintre Obama şi Putin, încât au lansat câteva ipoteze care urmau să decidă viitoarele accente geopolitce şi sfere de interes ruso-americane. Se ştie că Washingtonul nu vede în Moscova un adversar prioritar şi nici spaţiul post-sovietic a fi unul privilegiat. În schimb, Moscova reclamă spaţiul post-sovietic ( al Comunității Statelor Independente) unul prioritar intereselor sale. Iar în acest sens, tinde să subordoneze statele din spaţiul CSI chiar dacă multe dintre acestea, de mai multe ori, au dorit să evadeze din sfera intereselor privilegiate ale Rusiei. Sentiment confirmat şi după războiul din august 2008 declanşat de Moscova la adresa Georgiei.
În ultima vreme se vorbeşte despre un nou sistem de securitate european, în care Rusia ar avea un rol substanţial. De la Moscova s-au făcut auzite doleanţe de elaborare a unui sistem de securitate, excluzând SUA. Iluzia că Europa poate să se desprindă de Statele Unite bântuie mentalul unor centre ruseşti, care se străduie să vadă ”apusul” Americii.
Obama la Moscova şi spaţiul post-sovietic?
Majoritatea comentatorilor din spaţiul post-sovietic au semnalat întrevederea ruso-americană, de prim nivel, ca o nouă revizuire a sferelor de interes şi ca o posibilă cedare de către SUA în favoarea Moscovei a foştilor sateliţi sovietici. Chiar se afirma că Moscova poate obține Ucraina, ceea ce-o frământă îndelung, în schimb Washingtonul poate purta un dialog instrumental asupra Iranului, Irakului, Palestinei, Coreii de Nord, neproliferării armelor nucleare). ”Febra” ameninţătoare, care a intrat în unele locaţii din spaţiul post-sovietic, pare înţeleasă. Un pact Obama-Medvedev defavorabil statelor post-sovietice, ar ”şubrezi” democraţiile din ţările respective, iar centrelor pan-euroatlantice ( cum este cazul celor din GUAM) le-ar fi aplicată o lovitură usturătoare. Fiecare stat- de la Republica Moldova, Ucraina sau Georgia şi-au pus întrebarea: nu vom fi o monedă de schimb în urma întrevederii Obama-Medvedev sau Obama-Putin?
Nu putem vorbi, deocamdată, despre o ”trădare” americană faţă de lagărul post-sovietic. Chiar dacă foştii şefi de stat şi de guvern, care au intors ţările Europei Centrale şi de Est cu faţa spre Vest, au cerut imperios SUA să nu abandoneze fostele state din blocul sovietic. Ei au denunţat un eventual pact Obama-Rusia, care s-ar răsfrânge dureros asupra regiunii. Personalităţile din fostul bloc sovietic au adresat o scrisoare deschisă preşedintelui american Barack Obama, în care îi cer să nu ignore interesele regiunii lor într-un moment în care Washington-ul încearcă să-şi amelioreze relaţiile cu Moscova.
Spaţiul post-sovietic este în continuare un teren al jocurilor care încă nu s-au exprimat geopolitic. Rusia tinde să şi-l supună nestingherit. Și este de înţeles. Rusia a reprezentat pivotul unui imperiu, iar seducţia imperială este puternică. Evoluţia istorică a statului rus a consacrat un mod tradiţional, o abordare de tip clasic a dezvoltării, care a avut cu preponderenţă în vedere factori de ordin cantitativ.
”Rusia trebuie să abordeze o viziune post-imperială asupra lumii”( Zbigniew Brzezinski)
În preajma întâlnirilor lui Obama la Moscova, eminenţa cenuşie a politicii americane, redutabilul politolog Zbigniew Brzezinski spunea că ”Rusia trebuie să abordeze o viziune post-imperială asupra lumii”. ”Din fericire, criza financiară a obligat elita rusă să înţeleagă, că pentru prima dată în istoria rusă bunăstarea ţării depinde de bunăstarea lumii exterioare, în special a Americi” ("The Financial Times", Marea Britanie, 01 iulie 2009, Zbigniew Brzezinski). Totodată, politologul american a propus o reţetă de tratament vizavi de ambiţiile imperiale ale Rusiei, susţinând că Barac Obama trebuie să declare că Ucraina nu va fi acceptată în NATO. Pe de altă parte, Brzezinscki îi sugerează lui Obama că obţinerea unui control asupra Ucrainei va restabili o Rusie imperialistă. Iar acest lucru va relua apariţia de conflicte în Europa centrală. Brzezinski afirma că Obama trebuie să dea de înţeles şi să solicite ca Rusia să respecte opţiunea Ucrainei şi Georgiei şi că aplicarea forţei sau exploatarea conflictelor etnice pentru destabilizarea acestor state vor afecta grav relaţiile ruso-americane. Brzezinski a expus bine cunoscuta strategie ”de a sta pe două scaune” , pe care ar aplica-o Occidentul în raport cu Ucraina şi Georgia în ultimii ani.
Nimeni nu îi promite Kievului sau celor de la Tbilisi o accedere imediată în Alianţa Nord Atlantică, din contra, pan-perspectiva este condiţionată drastic. Prin promisiunile PAM făcute lui Iuşcenco şi Saakaşvili se poate înţelege că Occidentul îi arată Rusiei că ţine degetul pe puls, doar că nici o acţiune reală nu se va observa în timpul apropiat. Obama poate relua tezele consacrate că Ucraina şi Georgia vor adera ”odată” la Alianţă.
Ucraina este al doilea stat din punct de vedere demografic din fostul spaţiu al URSS (52 milioane de locuitori) şi-a proclamat printre primele independenţa. Politic, Ucraina îşi doreşte independenţa, dar, în acelaşi timp, ea are o acută dependenţă energetică faţă de Rusia. Ecuaţia geopolitică a Ucrainei este, poate, cea mai complexă dintre toate republicile unionale. Ucraina deţine Crimeea, iar cine deţine această peninsulă are o poziţie cheie la Marea Neagră.
În timpul vizitei preşedintelui american Barac Obama, chiar dacă tema Ucrainei nu s-a aflat pe agendă, subiectul interacţiunii din spaţiul post-sovietic a fost dezbătut de cei doi şefi de state. Obama de două ori a amintit despre rolul Ucrainei. El a menţionat aportul URSS în victoria asupra nazismului din cel de-al doilea război mondial şi, în particular, a Ucrainei, declarând că America nu va impune nici unui stat un anumit sistem de securitate. ”Dacă o ţară vrea să devină membru NATO, atunci majoritatea populaţiei acestei ţări trebuie să se pună de acord, aceasta trebuie să încurajeze misiunile Alianței şi să desfăşoare reforme”, a spus Obama.
După întrevederea lui Obama cu premierul rus Putin, care a avut loc cu uşile închise, şeful aparatului guvernului Federaţiei Ruse Iurii Uşakov a declarat că preşedintele american a promis să ia în considerație interesele Federației Ruse din spaţiul post-sovietic. Există o serie de păreri că actauala administraţie de la Casa Albă va acorda o mai puţină atenţie proiectelor politice ale echipei fostului președinte Georges Bush. Aceasta se referă la extinderea NATO spre Est. O parte din centrele de expertiză ruseşti( Institutul internaţional de expertiză politică a Federaţiei Ruse) concluzionează că extinderea NATO în privinţa Ucrainei şi Georgiei în următorii 10-15 ani poate fi scoasă de pe ordinea zilei.
Care sunt concluziile vizitei lui Obama la Moscova?
— Rusia este de acord să îşi deschidă spaţiul său aerian pentru avioanele americane, care transportă tehnică militară şi militari în Afganistan. Conform înţelegerilor, forţele militare aeriene americane vor avea dreptul la 4500 de zboruri în decurs de un an, economisind pentru bugetul american până la 133 mln. de dolari în an.
— Tinzând să fie semnat un nou Tratat CFE -2, Obama şi Medvedev au adoptat o aşa zisă abordare de reducere a focoaselor nucleare până la 1500—1675 unităţi. Totodată, ”purtătoarele” lor( bombardiere, rachete, submarine) urmează să fie reduse de la 500 până la 1100 unități.
— Este revigorată comisia integuvernamentală de cooperare economică şi tehnologică, care a existat în timpul său cu numele comisiei Cernomârdin-Gor. Aceasta va fi condusă de preşedinţii celor două state, însă munca reală va fi desfăşurată de şefii ministerelor de externe - Hillari Clinton şi Serghei Lavrov. Relaţiile per ansamblu vor depinde de atmosfera din relaţiile Obama-Medvedev şi SUA-Rusia.
— Obama şi Medvedev au semnat o declaraţie care permite experţilor celor două state să examineze în detaliu divergenţele care există în privinţa amplasării elementelor din sistemele de apărare antiaeriană americană din Europa de Est.
— Șefii statelor majore au semnat un acord de cooperare în sfera militară, dar şi reluarea activităţii comisiei de ”identificare” a militarilor dispăruţi în ultimii 60 de ani.
Nu se poate vorbi în prezent despre o preocupare de-a marşa unilateral la un compromis din partea lui Obama. Nu putem vorbi despre faptul că Ucraina a ajuns într-un lagăr anume-rusesc sau occidental. Evident, punctul avansat al frontierei euroatlantice rămâne a fi vizat teritoriul ucrainean. În spaţiul post-sovietic bătălia ”civilizaţională” (pan-euroatlantică versus pan-rusă) se va răsfrânge în zona Ucrainei. Kievul se menține ca o cheie şi miză strategică în disputa Est-Vest. Fără Ucraina, Rusia este ilustrează ca o “înfundătură continentală”.
Importanţa geopolitică a Ucrainei ca un simbol în edificarea viitoarei arhitecturi mondiale a fost descrisă cel mai bine de politologul american, de origine poloneză, Zbigniew Brzezinski:
“Nu poate fi subliniat îndeajuns faptul că, fără Ucraina Rusia încetează să fie un imperiu, dar, împreună cu Ucraina, mai întâi amăgită şi, apoi, subordonată, Rusia devine automat un imperiu” (Z. Brzezinski, “Parteneriatul prematur”, în “Europa Centrală şi de Est în ciclonul tranziţiei”, pag. 290).
„Chestiunea cea mai importantă de care trebuie să ţinem seama este că Rusia nu poate fi în Europa fără ca Ucraina să fie în Europa, în vreme ce Ucraina poate fi în Europa fără ca Rusia să fie în Europa”( Z Brzezinski, Marea tablă de şah,pag.138).
Până una alta, cei de la Kiev sunt convinşi că în urma ”întrevederii” lui Obama cu liderii ruşi a avut de câştigat ”suveranitatea” Ucrainei. După plecarea preşedintelui american din Rusia premierul rus Vladimir Putin a dat ordin să fie întărită frontiera ruso-ucraineană.
Un punct de discuţie al întrevederii Obama-Medvedev era prevăzut a fi resursele energetice ale Asiei Centrale, căile de transportare a acestora spre Occident, securitatea energetică a Europei per ansamblu. Și aceasta, în contextul în care Ucraina este amenințată cu o nouă criză energetică. ”Arma” energetică ameninţă nu doar Ucraina, ci şi întreaga Europa Centrală şi de Vest. Mai ales că UE anticipeaza o noua criză a gazului. Comisarul european pentru energie, Andris Piebalgs, a spus că nu poate fi exclusă ipoteza că o nouă criză a gazului să se repete chiar în august.
NABUCCO revine pe agenda UE
După vizita lui Obama, se pare, s-a reaprins fitilul proiectului pan-occidental Nabucco. Nabucco reprezintă conducta care va aproviziona Europa centrală şi de vest cu gaze naturale din Asia, şi care are două semnificaţii majore. Prima, de natură practică, este o nouă sursă de materie primă pentru marii consumatori de gaz din Europa. A doua semnificaţie este politică: UE dovedeşte Rusiei că, în ciuda divergenţelor dintre statele membre, poate găsi alternativă la cvasi-monopolul Gazprom. În schimb, Rusia are proiectele sale: Nordth Stream şi South Stream( proiect rival a lui Nabucco, lansat în anul 2007 şi care doreşte menţinerea dependenţei a Europei de gazele ruseşti). În ceea ce priveşte proiectul rival South Stream, Rusia a depus eforturi mari pentru a acapara potenţialii furnizori ai Nabucco. La sfârşitul lunii iunie, Gazprom a semnat un acord privind cumpărarea de gaz din Azerbaidjan, un alt mare furnizor pentru Nabucco. Totuşi, oficialii azeri au dat însă asigurări că înţelegerea cu Gazprom nu va împiedica furnizarea de gaze către Nabucco. De asemenea, participarea altor doi potenţiali furnizori de gaze din Marea Caspică, Uzbekistan şi Kazahstan, este pusă sub semnul întrebării, ambele state gravitând în jurul Moscovei. Mai mult, Kazahstan a decis să participe la un gazoduct Marea Caspică-Rusia. Lansat în anul 2002, proiectul Nabucco reprezintă o soluţie pentru reducerea dependenţei de gazul rusesc, însă demararea lucrărilor a fost tergiversată din cauza problemelor de finanţare şi de obţinere a unor angajamente ferme din partea statelor producătoare de gaze, pentru asigurarea unor livrări suficiente.
***
Nu putem spune că noua administraţie americană Obama îşi are elaborată o strategie pentru spaţiul post-sovietic. Este prematur să ne încredem într-o viziune geostrategică certă. În decurs de un an abia se va putea vorbi despre existenţa acesteia.

16 iulie 2009