Despre crize, crizaţi şi victime colaterale

După ce ne-am ales cu o criză financiară şi economică transnaţională ne-am trezit şi cu o criză avansată a gripei porcine. Dar vorbim şi despre o „criză politică” prin angajarea unei stări conflictuale în interiorul sistemului politic. „Criza politică” este rezultatul gestionării violente sau ineficiente a „socialului” de către grupurile socio-politice care menţin naţiunea în cadrul unui sistem dezirabil doar pentru „clasa politică”. Ea exprimă incapacitatea aşa-numitului „factor politic”, deţinător al puterii, de a preveni izbucnirea conflictuală a tensiunilor dintre deţinătorii de capital şi producătorii de resurse sau între grupurile socio-politice interesate în distribuirea resurselor conform propriilor interese. Criza politică este, în esenţă, o criză de identitate a aşa-numitei „clase politice”, generând reacţia poporului, care se raportează la alte valori şi necesităţi sociale. Aceasta este provocată de grupările politice care produc, în fapt, procese sociale dezorganizante în interiorul organizaţiilor sociale şi care generează o criză socială. În acest scop sunt chemate şi resursele media, afiliate acestora, menite să contribui la adâncirea crizei şi să-i contureze capacităţi perturbatorii. În fapt, astăzi ne confruntăm cu o criză a competenţelor, în care există percepţia unei parazitări de către grupările de presiune a societăţii şi în care primează valorile celor care vor să impună cetăţenilor jocurile şi calculele lor politice . Capcanele acestui joc pot genera posibilitatea ca să existe nişte interpretări greşite date organizărilor şi proceselor sociale şi să pună o situaţie în care să se acţioneze în modalităţi care devin surse ale unor evoluţii periculoase şi care ne pot induce la nişte consecinţe „perverse”, care să facă rău cetăţeanului şi naţiunii române. Şi este nevoie de o reformare a sistemului politic. Există formaţiuni politice care au un drept deliberativ în sistemul politic, fără să aibă şi o reprezentare adecvată politică. Există politicieni care au ajuns de pe locul 2 şi 3 în circumscripţiile lor uninominale şi putem conchide că nu au legitimitatea politică necesară. Aria de reprezentativitate a acestor politicieni este infimă în contrast cu cea a preşedintelui statului, care a fost votat de majoritatea cetăţenilor şi nu de circumscripţii electorale reduse ca potenţial demografic.
Reformarea sistemului socio-politic este promovată de preşedintele Traian Băsescu prin ideea referendumului şi constă în reorganizarea şi perfecţionarea sistemului.

Reflexele şi complexele
Televiziunile ne vorbesc despre o decredibilizarea clasei politice. Ne întrebăm dacă există un controlul politic şi un control asupra resurselor naţionale? Ne întrebăm: cine le deţine? Nu ştiu dacă putem vorbi despre nişte drepturi politice şi asumarea sloganilor de „respect” şi de „bunul simţ” , pentru că acesta pot produce „regretul” şi „bunul sughiţ” faţă de cei care le afişează. Pe unde nu dai reperez o mare manipulare şi intrigă, iar „ura” a ajuns un reper de moralitate pentru unii politicieni.
Spre exemplu, liberalii de azi au abandonat principiile democraţiei şi libertăţii umane, iar în modul de abordare politic primează principii communiste. Pentru că există un complex Băsescu la liberali? Şi acest lucru este unul evident. Aceştia se prezintă ca nişte politicieni complexaţi care au un miros şi o gândire totalitaristă. În Occident există studii sociologice făcute pe politicieni care relevă că în cazul când aceştia sunt extrem de complexaţi există o tendinţă de manifestare totalitaristă şi extremistă în comportament. Iar cazanul urii faţă de Băsescu este mult mai mare ca însuşi Interesul Naţional. Ura faţă de Băsescu şi de PDL este enunţată excesiv publicului, încât, te întrebi, dacă umanismul, revendicat la un moment dat de liberali, mai este unul asumat. Şi nu putem decât să concluzionăm că manifestările politice mânate de complexe pot crea o stare nu numai de instabilitate socială şi politică, dar chiar şi de insecuritate naţională. Iar politicienii care confundă voit interesul naţional cu interesul grupurilor socio-politice pe care le generează sau le întreţin, sunt în esenţă nişte politicieni antinaţionali. Aceştia concep raporturile în interiorul naţiunii ca „raporturi de putere” constituite din raţiuni de acaparare de resurse, de deposedare, alungare a celorlalţi de la resurse şi de supunere a majorităţii oamenilor pe care-i încorporează naţiunea. Percepţia mea constă în aceea că în discursul Partidului Naţional Liberal politicienii acestei formaţiuni se bazează pe o abordare antinaţională. Dacă este să-i întrebăm azi pe liberali care le sunt programele de guvernare sau de ieşire din criză, aceştia ar urla un singur cuvânt: Johannis. Şi atunci te întrebi dacă liberalii adoptă poziţii care decurg doar din incompetenţă, superficialitate sau duplicitate faţă de cei pe care ar trebui să-i slujească în respect pentru ei, dar şi pentru naţiune?! Sursa destrămării coeziunii unei naţiuni este politicianismul. Acesta îi afectează unitatea spirituală, o sfârtecă în bucăţi şi nu este capabil să genereze relaţii bazate pe comunicare între oameni, ci numai pe raporturi formalizate, structurate şi întreţinute din interes.
În ce capitol intră aceştia azi în raportul defavorabil dintre „pătura superpusă”) percepută a fi clasa politică/ parlamentul) şi „poporul român”.

În loc de „agresiune”strong>
Asistăm într-o proiecţie socială în care modalităţile ideologice violente de gestionare a „socialului” întreţin un mediu socio-politic instabil, evidenţiat de sentimentul de „marginalizare socială”, „frustrare socială" şi agresivitate. Există un proces prin care agresiunile informaţionale atentează asupra spaţiului intim al fiecărui cetăţean. Iar agresiunile informaţionale pot deveni, în fapt, surse de insecuritate, care afectează capacitatea productivă, gestionară şi integratoare a naţiunii. De la presiunile mediatice, „centrele de putere” trec, de regulă, la agresiuni mediatice, iar acest lucru se relevă în spaţiul public. Şi după cum ştim- presiunile mediatice oferă cadrul elaborării de strategii destabilizatoare şi de control al oamenilor prin intermediul resurselor informaţionale. Aşa poate fi catalogat embargoul faţă de Băsescu instituit de unele posturi de televiziune şi saltimbacii plătiţi la zi preocupaţi de denigrarea şefului statului român.
Societatea se zbate între a accepta partocraţia”(puterea partidelor) sau a democraţiei(puterea poporului)? Prin Referendumul iniţiat, Traian Băsescu a făcut ca oamenii să nu se simtă alungaţi de la actul de decizie şi să devină, împotriva propriei voinţe, doar „receptori” ai deciziilor socio-politice şi să nu fie „victime de informaţii". Deocamdată, mă simt o „victimă a dezinformării” şi nu-mi place această stare de simplu receptor. Pur şi simplu vreau să fiu mândru că sunt cetăţeanul care participă la dezbaterea publică şi la viaţa social-politică.

Segodnya : SUA şi România vor face din statul ucrainean un miel de sacrificiu

Ideea „României Mari” pune pe jar scribii decriptării de politică internaţională şi regională de la Kiev şi Moscova. Scenariile unor politologi de la Kiev şi de la Moscova care văd în Bucureştiul european un stat ce subminează statalitatea ucraineană sunt din ce în ce mai mult exploatate. Iar acest lucru se remarcă după victoria obţinută de către Bucureşti la Curtea internaţională ONU în privinţa platoului continental din Marea Neagră. Prin urmare, cei chemaţi să arunce vrajba în direcţia statului român şi american, lansează ipoteza că România vrea să-şi recapete vechile teritorii româneşti-Bucovina de Nord şi Basarabia de sud(actualmente în regiunea Odesa), fiind în acest scop asistate de Statele Unite. Astfel, provocatorii ruso-ucraineni din spaţiul estic afirmă că Bucureştiul întreprinde eforturi substanţiale diplomatice şi economice ca să disambleze cele două vechi teritorii româneşti, răpite de Stalin şi Hitler şi acontate statului sovietic.
"Astăzi cel mai mare pericol pentru Kiev o reprezintă conexiunea sudată geopolitic Washington-Bucureşti, care acumulează o însemnătate din ce în ce mai mare”, afirmă în una din analizele sale pretinsul expert politic Ivan Skvorţov în publicaţia ucraineană„Segodnya”. Potrivit opiniei autorului, chiar dacă în România au loc alegeri prezidenţiale, cursul de politică externă a elitei politice româneşti va rămâne neschimbat, indiferent de cine va fi preşedinte şi nici o forţă politică nu va risca să renunţe să exploateze ideea României Mari, pentru că, altfel, ar pierde majoritatea electorilor din societatea românească.
"Deja nu este un secret că ambiţiile conducerii române reprezintă o ameninţare directă şi nemijlocită asupra unităţii teritoriale a Ucrainei. Şi chiar dacă autorităţile „portocalii” se încăpăţinează să nu observe aceasta, preferând ca toate „căţelele pierite” să le pună în cârcă Rusiei, anume ideea României Mari ce se reflectă ca fiind dominantă în minţile elitei politice româneşti poate oferi Kievului încă destule surprize", afirmă Skvorţov.
Acţiunile foarte active ale Bucureştiului în spaţiul post-sovietic fără un accept încuviinţat de administraţia americană este exclus, consideră Skvorţov. Pentru că, potrivit opiniei acestuia, România şi Ucraina se află sub gestionarea externă a Washingtonului, iar „ capacităţile intelectuale” româneşti sunt direct legate de centrele analitice americane, ceea ce permite să fie trase concluziile că eforturile analiştilor români şi americani sunt coordonate ca să contracareze influenţa rusească, prin care Occidentul îi prescrie Ucrainei un rol de sacrificare.
"Politica Occidentului pe direcţia estică se bazează pe doctrina „de la Vancouver până la Bucureşti”, scopul căreia ar consta în edificarea unui lagăr unic al atlantismului de la frantierele Americii de Nord până la frontierele Uniunii Sovietice, iar o dată cu destrămarea URSS, până la frontierele Rusiei. A ajuta SUA în această bătălie deloc uşoară le revine noilor membri NATO ca România, Polonia şi ţările baltice. Ucrainei în acest caz îi este rezervat rolul de miel de sacrificiu", concluzionează politologul ruso-ucrainean.

Fondatorul Stratfor: Polonia şi Turcia vor deveni superputeri şi vor împărţi între ele Rusia şi Europa

Un nou scenariu de reamenajare a principalilor actori politici de pe arena internaţională a apărut în presa poloneză( publicaţia poloneză www.interia.pl), scenariu amplu relatat şi de presa internaţională. Scenariul îi aparţine remarcatului politolog american, fondatorului centrului analitic Stratfor, George Fridman, care a prezentat în cartea sa „Următorii 100 de ani” o nouă viziune a viitorului. Aşa că suntem aruncaţi până în anul 2080. Potrivit opiniei sale, Polonia va deveni o superputere. În schimb, Rusia va tinde să-şi recapete vechile sale sfere de influenţă şi se va revigora în vechile frontiere sovietice. Pentru început îşi va trece Ucraina şi Belorusia, va reveni motivată în Caucaz, în Georgia şi se va „unifica cu aliatul săi-Armenia”.
Acelaşi destin va fi împărtăşit şi în Asia Centrală, doar că mai târziu toate vor reveni la locurile sale. Potrivit opiniei lui Fridman, doar Polonia poate încurca Rusia şi Germania să edifice o alianţă, care ar consta în descurajarea forţei de inflenţă americană. Anume în acest scop Polonia va obţine finanţare de la Washington, după cum a făcut până în prezent cu Israelul. În context, Fridman spune despre destrămarea Rusiei: China şi Japonia se vor ocupa de Orientul Îndepărtat, polonezii vor construi din nou „imperiul secolului XVII” şi îşi va unifica Belorusia, Ucraina. De asemenea, va obţine inflenţă în Rusia occidentală. România îşi va lua Moldova, Karelia va fi de partea Scandinaviei.
La rolul de superputere mondială pretind de asemenea Japonia şi Turcia, care se vor hrăni din trupul Rusiei. Japonia va obţine Orientul Îndepărtat, iar Turcia -Caucazul şi mai departe, până în Ucraina. Pofta Turciei se află adânc văzută în Asia. Turcii vor fi sprijiniţi de americani, satisfăcuţi fiind că cineva controlează Iranul, doar că, din momentul, când forţa Istambulului) potrivit lui Fridman, capitala Turciei va fi strămutată), va spori excesiv, SUA vor încerca să ţie în frâu ambiţiile potenţialului concurent. Mai mult decât atât, aceasta în contextul când turcii cu destul entuziasm vor lega o prietenie cu japonezii.
Vorbind despre posibilitatea izbucnirii celui de-al treilea război mondial, Fridman menţionează, că în acesta vor participa „stelele de luptă” şi că acesta va purta mai degrabă denumirea de război polono-turc. În Asia SUA în comun cu China şi Coreia se vor ridica contra Japoniei, iar în Europa vor sprijini Polonia contra Turciei. Turcii se vor deplasa în căutarea gloriei spre Nord din direcţia Bosniei şi vor cuceri Ungaria, vor obliga România să capituleze, prin Slovacia vor intra în Malopolsk(provincie poloneză) şi va suferi mult Cracovia. Din Vest spre Polonia vor intra trupele germane sprijinite de Franţa şi restul Europei. Polonia, deci, având sprijinul forţelor americane va riposta acestor atacuri. Turcii şi japonezii find învinşi vor abandona planurile de război. Polonia, ca principala învingătoare, va obţine o fereastră în lume: va obţine porturile croate şi îşi va asigura o prezenţă militară în Grecia, îşi va repara infrastructura militară şi „ se va începe deceniul de aur”.
Trebuie de remarcat că în războiul global pierderile de vieţi umane ar constitui „doar” 50.000 de oameni, în special, în cadrul conflictului polono-turc, SUA s-ar lipsi de câteva mii de militar, majoritatea la începutul războiului.
Anii şaizeci ai sec.XXI SUA vor deschide „epoca de aur” pentru America. În context, fiind o superputere de individiat, SUA va încuraja o alianţă eurooccidentală în jurul Marii Britaniei, va sprijini Polonia şi va stabili o bună cooperare cu Turcia, în special în direcţia Orientului Apropiat. În anii şaptezeci SUA vor deveni cel mai important furnizor de energie ieftină electrică, obţinută de la staţiile orbitale energetice solare, întărindu-şi şi mărindu-şi influenţa asupra economiei mondiale şi asupra relaţiilor internaţionale. SUA va guverna lumea şi nimeni nu va îndrăzni s-o provoace statul american.
În anii optzeci ai sec.XXI politicienii americani vor uita primul principiu „marii strategii”, iar SUA va domina America de Nord.
Mai târziu, Fridman lasă o portiţă de interpretare a unui posibil conflict mexicano-american, care prevede diminuarea factorului american în plan regional şi impactul migraţiei asupra deciziilor politice.
Scenariul politologului american Fridman a fost amplu comentat şi de presa militară rusă. Aceasta, în special prin generalul în rezervă Nicolae Uvarov, în comentariul „Rejucarea”, se arată sceptic faţă de posibilile tendinţe a exprimării unui astfel de scenariu şi consideră că atât Polonia, dar şi Turcia nu pot să afecteze în plan militar şi politic Rusia.

De la Moscova la Vladikavkaz tot mai mulţi cred în „Rusia pentru ruşi” şi în Rusia imperială”

Americanii de la Pew Research Center au fost şocaţi de predispoziţiile din Federaţia Rusă în urma unui studiu efectuat în Rusia şi în ţările din fostul lagăr al Tratatului de la Warşovia.
În Rusia a fost detectată o creştere a predispoziţiilor naţionaliste şi imperiale. Şi dacă în anul 1991 doar 26% dintre cei chestionaţi se arătau de acord cu sloganul „Rusia pentru ruşi”, atunci astăzi deja se pun cu acesta în acord 54%. Estimativ 47% consideră că „este firesc ca Rusia să fie un imperiu”, iar 58% nu se pronunţă contra restabilirii URSS-ului. Cetăţenii Europei reacţionează adecvat la aceste predispoziţii ruseşti, considerând că Federaţia Rusă are o influenţă negativă asupra statelor lor. Aceste consideraţii sunt împărtăşite de 46% de germani, de 59% polonezi şi chiar de 57% francezi, chit că ultimii nu au intrat vreodată în sfera de influenţă sovietică.
Sondajul de opinie a fost efectuat în 13 state din fosta URSS şi din lagărul socialist şi a fost legat de cei 20 ani când a avut loc căderea Zidului berlinez. Un sondaj de opinie similar al centrului a fost înfăptuit în anul 1991, şi sociologii au dorit să compare, cât de mult s-au schimbat ţările, în care nu se mai edifică comunismul, cum arată atitudinile cetăţenilor faţă de principiile democraţiei, faţă de foştii inamici şi adversari, faţă de viaţa personală. În anul1991 sondajul a cuprins 13 mii de repondenţi, iar în prezent estimativ 15 mii, în medie câte 1000 de persoane din fiecare ţară, din oraşe mari, dar şi din mediul rural.
Sociologii s-au întristat şi au fost şocaţi de rezultatele sondajului efectuat în rândul cetăţenilor Rusiei. Dacă în anul 1991 sloganul „Rusia pentru ruşi”era împărtăşit de 26% de repondenţi, în anul 2009 acesta are priză la 54%. Teza „Rusia este firesc să fie imperială” în anul 1991 era împărtăşită de 37% repondenţi, în anul acesta este acceptată şi revendicată de 47% . Circa 30% în totalitate şi 28% mai degrabă sunt de acord cu afirmaţia că „este o mare nenorocire că Uniunea Sovietică nu mai există”.

Terapia electorală din 22 şi 6

Alegerile prezidenţiale constituie principalul test democratic din ţara noastră. Ni se dă lecţii la televizor şi la radio lecţii cum trebuie să percepem clasa politică, ni se spune despre o reformare a acesteia, şi culmea indolenţei aceasta ne spune aceeaşi clasă politică. Ni se oferă soluţii de moment şi ne consideră de-a dreptul proşti. Îmbogăţiţii, ajunşi în sferele politice, ne spun ce e bine şi ce e rău, cât bine ne doresc şi cât se zbat pentru fericirea noastră. Şi suntt aceeaşi, de 20 de ani, în contextul în care există tineri de performanţă, poate încă neexperimentaţi, care pot fi utilizaţi de partide, dar cărora le este amânată încă intrarea în scena politică.
Astăzi ni se vorbeşte de cei douăzeci de ani de când am scăpat de comunism şi nu observăm că în sufletul fiecăruia s-a conservat o parte din trecutul comunist, că există aceleaşi măşti care au confiscat Revoluţia Română în anul 1989.
Zilele acestea mai mulţi clujeni au fost contrariaţi de perversitatea unor cercetători sociali, care în loc să demoscopieze opiniile cetăţenilor, mai mult îi obosesc şi îi obligă pe cetăţeni, conform orientărilor comanditarilor. Şi de multe ori, apelanţii sondajului au simţit cum telefonul de la celălalt capăt urcă în furcă şi cum încă nu au uitat românii să şi înjure pe cei care îi consideră proşti şi buni de luat în „băşcălie”. Un sondaj în care ţi se cere opinia cu cine votezi şi, dacă nu îi este pe plac aşa zisului „operator” răspunsurile tale, îţi spune de fratele candidatului, de nevinovăţia perversă a chipului sau de muierea din America, care a fost constrânsă imoral să abandoneze politica românească. Ni se servesc sondaje după sondaje, cifre şi iar cifre, evoluţii şi involuţii şi, bine*nţeles, toate cu o marjă identică de eroare.
În actuală campanie electorală, dar şi în preelectorală, am asistat la o cultivare şi o „hrănire” a cetăţeanului cu o stare de neîncredere faţă de instituţiile statului. Au fost invocate de către unii lideri politici, consideraţi respectabili, elementele de fobie sau de panică. „Mi-e teamă” au pronunţat nu doar Crinul liberal, ci şi Mircea, mirele social-democraţilor. Nu vreau să spun că au existat nişte spărgători ai stabilităţii politice care au adâncit îngrozitor neîncrederea într-un viitor mai bun. Şi politicienii noştri au fluturat „soluţiile” de moment ca pe nişte drapele care se asemănau mult cu cele ale fanilor echipelor de fotbal. Şi ne-au convins că poate exista cooperativa politică cum a funcţionat şi la fotbal pe timpuri.
Scenariile de campanie electorală se regăsesc nu doar la televizor, ci şi în crâşme sau la serviciu. Recunosc, suferim de scenarită. Observăm că există o izolare mediatică a lui Traian Băsescu şi inducerea ideii în subconştientul cetăţeanului că preşedintele României este „răul” cel mai mare. Mă uit la televizor şi mă înspăimântă să văd cum un Becali sau un Vadim povestesc liber despre preşedintele Băsescu că ar fi un „dictator” sau un „tiran”. Şi este hazlie situaţia celuia, care se proclama „dictator” pe Ghencea şi invoca primatul despotismului în relaţie cu subordonanţii, ca şi când am trăi în perioada feudalismului.
Liberalii au reuşit o manevră spectaculoasă prin invocarea şi cramponarea de numele primarului Sibiului Klaus Johannis ca „soluţie” de guvernare. A fost o „soluţie salvatoare” a situaţiei social-economice şi politice din ţară sau totuşi o stratagemă electorală care i-a zăpăcit şi pe social-democraţii lui Jeoană şi Iliescu?! Se pare, a fost una strict electorală. Pentru că liberalii, fiind siguri că preşedintele Băsescu nu va accepta propunerea lor, au insistat obsesiv invocarea numelui lui Johannis. Mai ales că primarul Sibiului nu este de formaţie economică, nu a participat la elaborarea de proiecte de avengură naţională, nu are cultura guvernării unor instituţii naţionale. Adversitatea declarată faţă de preşedintele Băsescu de către liberali, inclusiv prin enunţarea numelui Johannis, a constituit o capcană reuşită pentru PSD. Aceştia, orbiţi de lupta pentru putere şi tentaţi să diminueze potenţialul electoral al şefului statului român, au preluat numele Johannis şi au intrat în jocul liberalilor. În schimb, UDMR-ul după ce a fost scos de la guvernare de către PSD, realiniindu-se cu PNL-ul, a devenit o voce conexă a ideilor liberalilor. De aceea, este zădarnică şi neconformă ipoteza ca fiind o formaţiune populară şi că adeziunea la PPE are mai degrabă un interes strict lobbist.
Este penibil pur şi simplu să vezi că majoritatea actorilor de pe scena politică s-au avântat, ca în haită, să-l atace, să-l denigreze, să-l distrugă pe preşedintele Băsescu. Şi în mesajele acestora există doar răutate, ură şi defăimare. Simţi că în sufletele veşnicilor politicieni nu există un pic de iubire creştină, că lipseşte dragostea nu doar de aproapele tău, ci şi de oameni. Iar culmea derizoriului constă în aceea că vezi cum politicieni, spre exemplu ca în cazul liberalului Adomniţei, care fiind la guvernare s-a folosit de foloasele bugetare ale statului, inclusiv plimbându-şi mireasa în helicopterul statului, iar azi dau lecţii de moralitate în dosare încă litigioase. Este atât de scurtă memoria la români? Mă îndoiesc... Mă întreb, dacă majoritatea parlamentară, constituită ad hoc, ne-ar solicita să sărim cu toţii în fântână ca o soluţie de ieşire din criză, astfel încât şi va mediatiza excesiv această soluţie? S-o ascultăm şi să ne aruncăm en-fanfare în fântână?! Poate că mâine ar fi bine ca în ţara noastră să se revină la monarhie. Odată instalată aceasta nu ar mai produce alegeri prezidenţiale, nu ar mai cheltui partidele politice fonduri pe campanie şi nu s-ar cere de la fiecare politician care aspiră să fie şef- nici „respect”, nici „bun simţ” şi nici „hai România”.
Care sau cine este dar soluţia de salvargardare a ţării? E o întrebare la care va trebui să răspundă fiecare cetăţean în data alegerii preşedintelui ţării. Eu mi-am făcut o părere demult, pe care o voi împărtăşi cabinei de vot.
Să alegem, dar, grâul de neghină!

Tămâia cu nume de Referendum!

România aintrat într-o febră electorală. Lucrurile au scăpat de sub control în mai multe privinţe, inclusiv în sfera normalităţii. Astăzi nu poţi să ceri o doză de moralitate în actele politicienilor şi nici a secondanţilor acestora. Toată ziua auzim aceeaşi "bună ziua" cu cine e "vinovatul" sau cine e "ciumatul". Şi nu există persoane, care ar putea în viitor să propună o alternativă. la modul de abordare a politicii, din acest considerent politica a devenit pentru mulţi o mare "curvă", o perversitate neîngrădită, un lucru imoral. Practic, i s-a denaturat sensul şi scopul major, cea de iluminare a societăţii. Se inventează mituri şi simboluri noi, fără un sens anume, dar cu un scop îngust. Ni se prezintă "salvatori", croiţi peste noapte, fără nici o zestre intelectuală şi se pun tunurile pe unele instituţii respectate de popor. Sondajele ne obosesc să ne dea creşteri de procente ca şi cum ar creşte salariile oamenilor de aici încolo. Şi cine e de vină? Ni se spune că ar fi preşedintele, guvernul, biserica, partidele, după caz, şi alte instituţii naţionale. Şi vedem cum se scriu reguli şi legi după "bunul plac" al "bunul simţ" al fiecărui actor politic. Cineva zicea zilele acestea că preşedintele nostru e vinovat de toate şi nicidecum din cauza blestematei reguli a majorităţii parlamenatare, care crează o stare de anormalitate în societate.
Mulţi politicieni, ajunşi în parlamentul ţării, au azi o spaimă şi o fobie, că mâine nu vor mai putea avea aceleaşi privilegii, că vor fi excluşi din jocul politic, unde se distribuie savurosul "os". Şi panica e mare, de aceea vin atât de veroşi să ne spună la televizor că ei nu au nici o vină în situaţia creată, că singurul vinovat care trebuie cătat se află în curtea prezidenţială. De ce? Pentru că cineva le-a spus-o franc: "De ce le e frică, nu scapă!".
Aflu cu stupoare şi cu destulă uimire că astăzi se discută despre modele şi vectori politici. O europarlamentară social-democrată, eclipsată de oamenii din anturajul consilierului prim-ministrului rus, cu numele de Geb Pavlovschi, susţine că modelul politic al preşedintelui Traian Băsescu ar fi Putin. Nimic mai fals. Parlamentul rus la luat în braţe pe preşedintele rus, Putin nu a avut războiae cu parlamentarii ruşi. Istoria ne învaţă că singurul care s-a războit cu parlamentul a fost fostul preşedintele francez Charles de Gaulle. După ce partidele franceze instauraseră o dictatură a majorităţii şi dictau tot ce îşi doreau, fiind plătite inclusiv din bugetul statului francez, a apărut acel preşedinte francez care a dorit să facă regulă şi lege în sistemul politic francez. Şi de Gaulle s-a luptat "ambiţia şi ura politicienilor murdari", chiar dacă în anul 1969 a plecat de la putere în urma tot a unui Referendum!
Ce îi doare pe mulţi parlamentari? Referendumul pentru unicameral şi reducerea numărului de parlamentari! Preşedintele Traian Băsescu a recunoscut că a existat o luptă crâncenă pe care a avut-o cu clasa politică. Chiar dacă unii susţin că nu mai avem nevoie de un marinar care să ne scoată la liman, că sistemul parlamentar actual e perfect şi că gargara prezentată pe Antenele Realităţii face parte?!
Şi azi a mai fost lansată încă o picătura spărgătoare a zidului, care nu a permis deocamdată ca haosul sistemului să acapareze totul. Patru ONG-uri româneşti îl acuză pe Traian Băsescu că urmăreste "prefraudarea" alegerilor prin organizarea referendumului în aceeaşi zi cu alegerile prezidenţiale şi au anunţat că vor cere Avocatului Poporului să sesizeze CCR în legătură cu referendumul. Mă întreb, doar ce semnificaţie are termenul "prefraudare" şi din ce lexicon a fost preluat şi introdus în uzul cotidian? Nu am ştiut că pentru aţi expune opiniile, iar ca acestea să fie evaluate în societate, are un termen destul de biza-de "prefraudare". Cum se mânâncă această tocăniţă zisă "prefraudare", eu, vă spun sincer, nu ştiu. La unele posturi care bagă "ceaţă" telespectatorilor, cele patru ong-uri au fost revendicate ca voce a societăţii civile. Rămân perplex şi nu înţeleg, de aceea, mă întreb, -cele patru ong-uri înseamnă întreaga societate civilă, sunt acestea oare angajate şi dacă au interese colaterale cu unele partide politice care se opun referendumului?! De ce îşi arogă opiniiile lor cu cele ale majorităţii cetăţenilor?! Cine le dă dreptul şi unde este "bunul simţ" ?!
Prin ideea de Referendum, Traian Băsescu îşi propune să luptăe până la capăt cu sistemul ticăloşit. Mulţi s-au întrebat dacă este lupta lui?! Cred că este o luptă neterminată. De aceea, sunt mulţi dintre acei care au sărit la beregata lui şi l-au descris ca pe un "monstru". De aceea, Băsescu îi sperie şi îi îngrozeşte. De aceea, ni-l prezintă aşa cum ni-l prezintă. Mâine ni-l vor prezenta pe Traian Băsescu că vrea să-l asasineze pe Moş Crăciun şi chiar pe unii îi vor convinge că aşa şi va fi, că au filmuleţe şi deţin alte probe doveditoare. Mă întreb, câţi îi vor crede?
Referendumul reprezintă mai mult decât un act politic, el reprezintă o speranţă că se pot schimba lucrurile inutile în bine.

Politica ”bunului simț”

A avea bun simț nu este neapărat să-ți lansezi un slogan al ”bunului simț” și să-l ”patentezi”, să te erijezi în singurul politician care ar reprezenta această calitate morală. ”Bunul simț” nu se măsoară în declarații și nici în slogane asumate. Și aceasta în condițiile în care unii ilustrează contrariul moralității și onoarei. ”Bunul simț” înseamnă mai mult decât un simplu slogan. ”Bunul simț” reprezintă o calitate morală, o educație primită în familie și la școală, este setul de valori necesar de care o persoană trebuie să dispună în viața de zi cu zi, dacă se consideră o persoană morală. Este o sumă de trăiri coerente care se poate manifesta într-o credință a ”bunului simț”.
Suntem țintuiți într-o tensiune suspectă de către mulți politicieni de azi. Fariseismul și fățărnicia acestora a atins cote maxime. Suntem iarăși umiliți printr-o serie de posturi de televiziune, în emisiunile cărora unii politicieni ne predică și ne propagă minciuna, calomnia și manipularea, dar în care se face recurs la ”respect”, la dreptate și adevăr. Și sunt destui cei care mai și delirează inventând o politică a ”bunului simț”. Te întrebi, dacă nu cumva cei care sunt lipsiți de un ”bun simț” ne confiscă și principalele principii de moralitate, la care aspiră fiecare cetățean. Astfel încât poți deduce că sunt mai sinceri adepții politicii de instaurare a ghilotinei decât perverșii și ipocriții acestei vremi.
Traim într-o lume în care se cultivă și predomina înca minciuna și manipularea în spațiul public, în care clasa politică ne induce psihoza și decadența , folosind mașinăria infracțiunilor verbale. Ne este livrată o politică a fricii și o demonizare pentru instituțiile statului pe care ”cartelurile” din partide și din altă sfere nu le pot controla și administra în interes privat, apelând la un interes public. Debitul verbal agresiv al unor politicieni de formațiune liberală ne aduc aminte de mostrele de reflexie ale comunismului teoretic și practic din trecut. Mutarea Johannis a fost de fapt un afront de luptă contra președintelui Băsescu. I s-a cerut premier tehnocrat, dar i s-a solicitat și un premier independent și de partide și de președinte. Trebuia să mai zică și ”un premier independent față de Țară”. Nu mă miră că mulți descendenți a unor figuri proeminente din vechea gardă comunistă și-au găsit locul și rostul liberal. Și când te gândești că există pe bune un deficit de valoare ”liberală”.
Astăzi nu mai înțelegi în ce tip de republică existăm: parlamentară sau semiprezidențială?! Pentru că ofensiva mai multor partide, care s-a produs la adresa normalității constituționale, dă multe semne de întrebare. Și, în primul rând, te întrebi, pentru cine se spetesc și pe cine îi reprezintă majoritatea personajelor politice?! Pe cetățeni sau pe ei înșiși?! În prezent avem doi ”premieri” care pozează în fața ecranelor de la televizoare și un premier în exercițiu. În acest moment avem trei premieri! Așa că asistăm la o bătălie încrâncenată pentru postul de prim-ministru al României. În scena politică Klaus Johannis și Lucian Croitoru au devenit repere informaționale și de dezbatere publică.
”Premierul” Klaus Johannis sau premierul coaliției de la Grivco, cum a fost botezat de președintele țării Traian Băsescu, este actualul primar de Sibiu și omul Partidului Național Liberal. Adus cu surle și în urale, parcă asistam la o nouă revoluție franțuzească, Johannis era văzut ca premierul providențial, salvatorul”crizei”. Ne-am mirat de soluția liberală și de cea social-democrat, dar mai ales de cea ”populară” a UDMR-ului. Până la urmă, ne-am dat seama că Johannis este un fel de păpușă ”barby” care nu are o pregătire economică specifică și nici o prospecție a viitorului. Este adevărat că pe vreama guvernării liberalilor a beneficiat din plin de cele mai multe fonduri, dacă nu mă înșeală memoria 1677mln.lei, în calitate de primar al Sibiului și de brandul de capitală europeană. Mai este adevărat că în Sibiu există investiții nemțești masive și că o comunitate se poate administra de la sine, fără soluții reale din partea ”marelui” edil. Nimeni nu știe ce echipă are în spate Johannis și spre ce valori certe va tinde în programul său de guvernare:liberale, neoliberale sau socialiste. Ori, se știe, că, în spatele lui stau interese conjuncturale, pe termen scurt și de descurajare a impactului Băsescu. Azi, cu regret, aflu că primarul Johannis este bănuit de complicitate la un caz incredibil de trafic de organe.
”Premierul” Lucian Croitoru sau candidatul de la Palatul Cotroceni a fost desemnat de președintele Băsescu ca urmare a solicitării majorității parlamentare de-a vedea în fruntea guvernului un premier tehnocrat și nu unul politic. Din câte am putut să remarc, Lucian Croitoru, într-adevăr, posedă o pregătire serioasă în domeniul administrării unei economii și o viziune proprie de gestionare a crizei economice și a soluțiilor pe care trebuie să le aplice în societate.
Cetățeanul este același, se uită le televizor și vede aceeași placă stricată dintr-un refren în care ”noua majoritate parlamentară” îndrugă ”Băsescu este răul”. Aceasta fără ca să ne referim la ”păcătosul” Becali cu pretenții de ”bun creștin”.
Zilele acestea am auzit mai multe voci care îndurerate ziceau ”Doamne iartă-i pe nebuni și pe noi, nemernicii, că i-am votat!”
Și în acest spectacol a la Caragiale nu știi în ce să mai crezi. Unii fac recurs la ”premieri” și la valori morale, lipsindu-le cu desăvârșire acestea. Și ei știu că ”bunul simț” nu se cere afișat sau invocat ca un scop electoral, pentru că ”bunul simț” este o calitate pe care fie o ai sau nu o ai. Ca orișice cetățean, ca român, îmi caut personajul politic spre care să se îndrepte aceleași valori și aspirații, aceleași vise mărețe. Pentru că vreau ca el simtă când imi spune: ”Sunt ca și tine!”