"De la Kosovo spre Est"- o carte despre jocuri geopolitice

Sincer, mă bucur că a mai apărut un produs care îmi poartă semnătura. O carte despre Kosovo şi impactul jocurilor geopolitice din spaţiul postsovietic. Reprezintă noua creaţie statală din Balcani un precedent pentru enclavele din spaţiul "vital" al Rusiei sau ba. Şi răspunsul îl găsiţi cuprins în carte. Evident că nu. Dar las să vorbească despre carte unul din exigenţii lectori ai ei, bunul prieten şi educator, Emil Pop. Cuvintele de mai jos, făcute la adresa lucrării, de către Emil Pop, se regăsesc în postfaţa lucării:
Studiul întreprins este rezultatul unui aspiraţii susţinute, cu scopul clarificării într-o manieră sincretică a complicatelor probleme dintr-o mai recent creată zonă geopolitică cu un extrem de mare potenţial conflictogen. Punerea în conjuncţie şi observarea detaliată a problemelor statelor Kosovo, Republica Transnistria, Osetia, Abhazia şi Karabahul de munte, încercarea de a descoperi similitudinile şi factorii diferenţiatori, analiza amănunţită după criterii judicios selecţionate dezvăluie dublul efort al unei abordări într-o perspectivă structural-funcţionalistă, încercarea de a destructura condiţiile genezei şi manifestării într-o formă violentă a răului politic susţinut de baze expansionale, şi întreprinderea recreării factorilor generatori de arii geopolitice pacifiste şi pacificatoare.
Punctul originar servind drept criteriu analitic şi loc pentru dezvoltarea construcţiei argumentative primeşte statutul ontologic al judecăţilor factuale despre problematica politică kosovară, nemailăsând nici un fel de spaţiu pentru simulacrul speculativ. Subiectul geopolitic Kosovo este analizat după cursul hermeneutic al dreptului internaţional care îşi descoperă restricţii de semnificare impuse de metaexistenţa unei „ordo mundi”, totuşi încă neordonată, amorfă şi oarecum hibridă. Studiul nu se limitează doar la enunţuri descriptiv ştiinţifice, ci dezmărgineşte un teritoriu rigid prin stereotipii şi cutume, prin asumpţii rutiniere, cutezând în schimb la roadele fructuoase ale celor mai fecunde ipoteze. Despre metodologia întrebuinţată nu este nevoie să vorbim deoarece chiar nu este necesar a justifica un exerciţiu temerar de experiment spiritual şi simulat. Autorul a utilizat toate abilităţile intelectuale şi raţionale, a studiat un volum uriaş de informaţii şi date, a selectat, clasificat, comparat, analizat şi sintetizat reuşind să producă o cercetare temeinică, raţională şi literar estetică, un amplu sorit aristotelian. Nu a ocolit vreunul din drumurile hermeneutice ale cunoaşterii descrise întâia dată de egipteanul zeu Toth. Urmând Calea ce duce în jos – Deducţia, a descoperit aspecte pre-existente dar încă necunoscute ale problemelor cercetate, în timp ce ţinând energic direcţia Căii ce duce în sus - Inducţia a produs soluţii generale şi noi pentru eliminarea motivelor insatisfacţiilor politice din zonele geografice cercetate.
Într-un fel, prin interogaţiile avansate, înrudit cu fizica cuantică, lucrarea propune spre dezbatere cercetătorilor în domeniu şi publicului interesat grava întrebare asupra posibilităţii existenţei unei structuri geopolitice integratoare de tipul „ordinei anarhice” şi a unui proces de „anarhie ordonatoare”. Estetismul unei încercări de metafizică politică derivă chiar din pragmatica descoperirii raporturilor care guvernează între cauză, condiţii şi legităţi - bineînţeles toate politice – şi consecinţa generării categoriei extramundane a necesităţii politice invidioase şi limitatoare, un mare şi transcedental anonim de factură blagiană care interzice schimbarea socială, în consecinţă politică. Aporia remanenţei conceptului în condiţiile degradării existenţiale nu este rezolvată senzorial ontologic, dar într-o manieră ipotetic gnoseologică şi una doctrinar axiologică. Optimismul autorului învinge perenitatea şi răceala cenzurii transcedentale a structurii geopolitice descoperite, utilizînd ca mijloc infailibil credinţa în existenţa unor modeluri (patterns) de soluţionare a stărilor indezirabile de imobilism politic şi raporturi de forţă din arealul studiat. Marii actori geopolitici din regiunea cercetată sunt înscrişi într-o viziune maniheistă, în timp ce naţionalităţile şi etniile care în mod presupus din vina unor mari puteri au eşuat dezvoltarea până la stadiul de naţiune-stat îşi probează imposibilitatea de a descoperi noi soluţii, altele decât invocarea principiilor drepturilor colective, autonomiei teritoriale, mergând pînă la secesiunea deplină. Cenzura marilor puteri rămâne totală, nelipsind totuşi ulterioare convulsii şi surprize. Care toate ar putea fi violente şi dureroase, care în întregime ne vor afecta negativ. Apelul autorului la raţiune ne violentează iniţial şi ne indispune, transformîndu-se mai apoi într-un subtil surîs zigomatic, semnul eternei înţelepciuni politice. Este un apel care ne semnalizează, ulterior sublimează în dorinţa unei plăcute şi instructive lecturi geopolitice.

Emil Pop,
Locotenent-colonel in rezerva a Armatei Române,
Cluj, 29 martie, 2009

Vladimir Bukovski şi Arhiva Sovietică

Cartea lui Vladimir Bukovsky, ARHIVA SOVIETICĂ, 64 de documente din perioada restructurării (Perestroika), reprezintă o selecţie de documente traduse şi comentarii însoţitoare, realizate de istoricul Elena Cojocaru. Apărută la Casa de Editură DOKIA, lucrarea, potrivit istoricului Elena Cojocaru, i se dedică „generaţiilor acoperite”. Cine este Vladimir Bukovski şi de ce a fost necesară elaborarea unei astfel de lucrări? Oare, nu este depăşită perioada sovietică şi imaginarul Revoluţiei din Decembrie face destule victime şi călăi până-n prezent, unele chiar fiind nevinovate. Nu este timpul să facem o concesie dintre torţionarii de ieri, reprezentanţii instituţiilor care au promovat ideea de Schimbare, inclusiv în ţara noastră, chiar dacă avalanşa revoluţiilor de „catifea” a fost de inspiraţie străină?! Şi răspunul ni l-a dat chiar dezidentul sovietic-rus când a fost la începutul anilor 2000 la Braşov şi a alarmat societatea românească: Rusia deţine 60% din economia românească! Deci, pe „dezidentul” rus Vladimir Bukovski îl surprindem în ipostaza de fin cunoscător a realităţilor din fostul spaţiu postsocialist afliat Uniunii Sovietice. Asta în contextul în care există destule voci care califică, cu date istorice vorbind, că România comunistă a lui Nicolae Ceauşescu s-a prezentat ca adversară a Imperiului Sovietic. Fals! La 30 iunie 1970, printr-o scrisoare strict secretă nr. 14006418, Ion Stănescu, Preşedintele Consiliului Securităţii de Stat al Republicii Socialiste România, îl informa pe Preşedintele KGB al URSS Andropov, despre vizita cetăţeanului sovietic Usatiuc Alexandru la Bucureşti. Împreună cu scrisoarea, Stănescu îi trimite lui Andropov şi plicul cu documentele lăsate de Usatiuc-Bulgăr. La scurt timp au fost arestaţi Alexandru Usatiuc-Bulgăr, Gheorghe Ghimpu, Alexandru Şoltoianu şi Valeriu Graur. Aceştia îşi doreau unificarea Basarabiei la Ţara Mamă. Deci, invocatul „fir roşu” a existat dintotdeauna.
Se ştiu foarte putine lucruri despre perioada perestroikăi la nivelul probelor şi nu a fabulaţiilor sau imaginarului difuzat de douăzeci de ani încoace, după prăbuşirea regimului sovietic. Tăcerea arhivelor de la Moscova nu a permis o reconstituire adecvată a evenimentelor din anii 80-90. Jonglăm cu semiadevăruri, frânturi de adevăruri, care pot ilustra o falsă paradigmă a istoriei contemporane. Aceasta lipsă a documentelor şi a studiilor permite noilor formatori de opinie să prezinte perioada dezgheţului sovietic ca pe una tendenţioasă.
Iată de ce actualitatea cărţii lui Vladimir Bukovski, alături de alte lucrări de factură factologică, revendică abordarea „faptului istoric” nu ca o extensie fabulatorie a realului, ci prezentată din zona referenţială a istoriei scrise. Selecţia documentelor, riguros realizată de cercetătoarea Elena Cojocaru, traducerea lor, prezentarea acestora, ne stimulează să reconstituim perioada tulbure a marilor transformări şi să precizăm şi contextul evoluţiilor socio-politice care ne-a suprins şi pe noi, fie în calitate de periferie sau semiperiferie a Imperiului.
Recurgând la observaţie, la analiza documentelor(stenograme, documente, hotărâri, comunicate), la interviul- consacrate ca metode interdisciplinare a cerceării istorice, Elena Cojocaru încearcă să ne furnizeze informaţii, din „fişierele lui Bukovsky”, capabile să completeze, să clarifice şi să ilustreze un tablou aferent perioadei imploziei URSS, pe care memoria colectivă o diseminează confuz şi tendenţios. Şi apariţia lucrării reprezintă şi o mostră de veridicitate a destinului „reacţionar” a lui Vladimir Bukovsky, care în iulie 1992 a fost invitat să participe la procesul „PCUS versus Elţân”, în calitate de expert al Curţii Constituţionale a Federaţiei Ruse. Documentele lucrării ARHIVA SOVIETICĂ, 64 de documente din perioada restructurării (Perestroika), Casa de Editură DOKIA, au la origine documentele de arhivă a disidentului rus adunate şi reverberate în propria carte „Procesul de la Moscova”.
A fost „grefat” „homo sovieticus” să-şi repudieze formaţia sa psihosomatică ca o necesitate realizată de laboratoarele controlului spaţiului mental al serviciilor secrete, a ideocraţilor care în eşecurile sau visele lor premonitorii au dezvolatat abandonarea „ideologiei comuniste”, singura care reclamă „violenţa ca neîngrădită prin lege”; dacă este să-l cităm pe artizanul instituirii comunismului în lume, Vladimir Ulyanov-Lenin.
Grefa transmite celui “contaminat” intoleranţă, inteligenţă dogmatică, încredere paranoică (neclintită) în procesele acelea de “gândire şi de voinţă” grefate în el prin mijlocirea procese şi dărâmarea sistemelor neactuale.
Vom descoperi, în materialele cărţii, cum, în fapt, RESTRUCTURAREA(PERESTROIKA) a fost iniţată încă în perioada când prim secretar al PCUS era Leonid Brejnev şi a fost continuată de Yuri Andropov, iar pe Mihail Gorbaciov îl regăsim ca responsabil pe agricultură, este cel care îi raporta insatisfăcător liderului PCUS că nu a reuşit să asigurarea cu carne pe tovarăşii polonezi. Criza „alimentară” din Polonia a fost un semnal care a dat de gândit sistemului sovietic că este unul distributiv şi nu unul productiv. Evident, în documentele KGB, MAI, PCUS, pe care le regăsim în carte, unele trecute la „strict secret”, se prezintă situaţia „războiului invizibil” al serviciilor secrete şi de spionaj, ecourile şi reacţiile la acţiunile lor, modul de operare şi de percutare a sistemelor informaţionale şi economice. Diseminăm subordonarea diverselor laboratoare-KGB, MAI(evident că au existat laboratoare destinate activităţii „diviziunilor telurice”, „diviziunilor neorosomatice” sau de alt tip), sub patronajul Marelui Laborator Sovietic. Însuşi Vladimir Bukovski a fost supus agresiunii unui dintre cele mai represive laboratoare- spitalul neuropsihiatric, deseori fiind internat, laboratorul având menirea să spele creierele umane.
Tot în carte vom descoperi cum s-a exercitat controlul mişcărilor democratice şi monitorizarea democratizării vieţii social politice din Rusia, dar şi fostele republici sovietice sau din ţările socialiste surori.
Indubitabil, autoarea lucrării, graţie identităţii sale naţionale, a stăruit să prindă pulsul eşecului realizării Unităţii României, din perspectiva desprinderii a Basarabiei (Republicii Moldova) de URSS şi eventuala oportunitate de reunificare la Patria Mamă-România. În interviul realizat cu posesorul documentelor, cu desidentul rus Vladimir Bukovsky, acesta afirmă că nu a existat voinţă politică la Bucureşti şi că preşedintele de atunci al României, Ion Iliescu, a evitat să-şi asume rolul REÎNTREGITORULUI, că acest rol ar lipsi şi astăzi clasei politce, considerând că Rusia nu ar descuraja o astfel de abordare. Şi aici, cred că Vladimir Bukovsky greşeşte şi chiar se contrazice, dacă este să ne pliem după documentele parvenite din servieta „arhivarului sovietic”, care arată că, inclusiv, în fostele republici sovietice au existat destui intelectuali care au colaborat cu vechile structuri sovietice, acestora impunându-se colaboararea, erau constrânşi, de-a lungul anilor fiind supravegheaţi, şi li se aplicau lecţii de anihilare a oricărui sentiment de românism şi de democraţie. Şi vom descoperi mulţi dintre cei care au aplicat astfel de practici ca noi „eroi” ai timpului prezent, eroi care au o viaţa confortabilă în contrast cu cei care au pătimit, au fost dezumanizaţi şi care, încă, nu au fost reabilitaţi. Şi „eroii” care au servit „sovietele”, au deposedat multe persoane de credinţă şi speranţă, discret conduc şi azi instituţii strategice şi propagă false modele. Şi ne întrebăm, deseori, cum există o acută criză de competenţe în actuala societate postcomunistă, posttotalitaristă?!

Poezia lui Teofil Hanăş. Mesaj evocativ în slujba libertăţii, frumuseţii şi a miracolului din proximitate

Cartea lui Teofil Hanăş se întitulează „Tărâm de vis şi tărâm de popas”, scoasă la lumină de Casa de Editură DOKIA, 2011), intră în colecţia vieţii autorului sub îndemnul preţuirii patrimoniului uman şi natural. După ce Teofil Hanăş a produs ecouri cifrate în subliminalul copiilor oferindu-le gând frumos, joaca imaginarului rapsodic, de această dată îl suprindem în postura de recuperare a spaţiului intim, a latenţelor sufleteşti, dematerializând istoria emotivă a spaţiului vital. Poezia pentru copii şi poezia identităţii circumscrisă spaţiului primordial îl arată indubitabil ca pe autor care arhivează memoria emoţiilor ce transgresează imaginea în cuvinte, verbe, în lirică. Reconstituind secvenţial lumea pe care o aspiră, îndemnul de-a percepe libertatea ca un spaţiu spiritual eliberatoriu şi iniţiatic în demersul existenţial, Teofil Hanăş ne provoacă la lectură, sugerându-ne un „Tărâm de vi şi de popas”, pe care putem să-l înţelegem atunci când suntem impasibili să-l descoperim la propriu, în viaţa consumistă şi de rutină. Invocând etnospaţiul şi simbolismul formei umane de a-şi asuma umilinţa, sacrificiul şi tendinţa de perfecţiune şi presiunea eliberării de sub energiile telurice şi aspiraţia spre o lume de vis, spre „un tărâm de vis şi de popas”. „Sub cerul liber pe scândură de brad,// Prin umed tăcere cu stropi de rouă cad,//Naive sau aievea în zumzet de ţânţari,//Melancolii din stele cu străluciri amari”.
Teofil Hanăş este un poet care inspiră la meditaţie, nu doar în poemul „Seară de meditaţie”, ci în majoritatea temelor pe care le aşează în faţa cititorului dornic să parcurgă în acelaşi pas, cu poetul, timpul, regretele, să plângă, să contepleze gândurile revărsate în discursul izvoarelor, să prindă ploaia înr-o singurătate în care acele ceasului ticăie banal în noapte şi din infinita căutare cade un vers. Poetul face recurs la o memorie a identităţii pe care fiecare din noi şi-o asumă. O identitate în care setea de libertatea, puterea cuvântului şi reconstituirea propriului itinerar biografic cuprind şi restabilesc inteligenţile spirituale transumane. Teofil Hanăş dezvoltă o poezie în care limbajul unei memorii colective străbate valori identitare proprii tuturor. L-aş defini ca un primordialist, dacă este să facem apel la antropologia culturală, pentru că tematica este reprezentativă şi revelatorie, tocmai, din perspactiva acestei paradigme socio-culturale. Dacă am fi să definim primordialismul, curentul care s-a impus în sociologia şi antropologia culturală, acesta desemnează „primul dat”şi are la bază curentul Creaţiei Universale şi Spiritus Sanctus, care, în actualitate este într-o acută dezbatere valorică cu celelalte două mari paradigme a antropologiei culturale: modernismul şi invenţionismul.
Poetul e un visător, un visător frumos. Şi visele care ne ghidează în copilărie, preiau noi forme în proiectul vârstelor. Acestea se exprimă într-un alt tip de mesaj, iar relaţia este gestionată din perspectiva ordonării, aşezării lor într-un model mai profund, mai contemplativ, mai organic.
Vorbind despre poetul Teofil Hanăş putem afirma că în poezia sa există un recurs la o memoria afectivă, elaborată în vers, pe care poetul o deschide în faţa noastră.

De ce naţionaliştii ucraineni ar trebui să aibă ciocul mic

În ziua când citeam studiul IRES referitor la percepţia opiniei publice româneşti cu privire la „principalul inamic” al României, primesc în mesageria electronică, de la prieten, articolul lui Viorel Patrichi „Ucraina vrea să ne ia şi Putna” din 6 Februarie, publicat de Romanian Global News. Chiar dacă deja citisem articolul, mesajul prietenului conţinea o concluzie geoistorică corectă. „De aceeea ruşii, ucrainenii, şi alţii, au mai mult decât pot duce: pentru că tot timpul revendică câte ceva ...Şi de aceea românii au rămas cu atât de puţin: pentru că niciodată nu revendică nimic”. În articolul lui Viorel Patrichi se afirma că la 24 ianuarie, „exact de ziua Unirii lui Alexandru Ioan Cuza, la Liov a avut loc un mare miting dedicat zilei de... 22 ianuarie 1919”, în cadrul căruia deputatul Rostislav Novojeneţ, reprezentantul Blocului Iulia Timoşenko, a declarat că "în 1919, teritoriul Ucrainei era cu 60% mai mare decât astăzi. Noi am pierdut Lemkovşcina, Nadsianie, Holmşcina, Podliaşie - care au trecut la Polonia; Beresteişcina, Gomelşcina - care au trecut la Belarus; Starodubşcina, Slobojanşcina de Est, în sfârşit, Kuban, care la 28 mai 1918 s-a unit cu Ucraina... Am pierdut Transnistria, Maramureşul, Sudul Bucovinei, care acum se află în România. De aceea, noi astăzi nu avem integritate teritorială, dar trebuie să tindem spre acest lucru", declara ucraineanul. În data de 21 ianuarie în Ucraina se marchează “Sobornosti”, ziua unităţii naţionale a poporului ucrainean şi a fost instituită de fostul preşedinte ucrainean Leonid Kucima, în ziua de 22 ianuarie 1999. Conform concluziilor autorului, dar şi al altor voci din presa românească, ucrainenilor nu le este deajuns să fie stăpâni la Cernăuţi, la Hotin şi la Cetatea Albă, ci mai vor şi Suceava. „Ucrainenii ştiu foarte bine că Putna este Mecca românilor şi tocmai acolo ar pofti să stăpânească”, ne spune Viorel Patrichi. Culmea obrazniciei constă în aceea că liderii naţionalişti sub stindardul lui Stepan Bandera, asistaţi de mii de extremişti ucraineni purtau făclii aprinse şi strigau pe străzi: “Vine Bandera! Moarte duşmanilor!”.

România l-a salvat pe „eroul” Ucrainei

În anul 1947 românii l-a salvat pe Ostap Bandera şi o sută de acoliţi ai acestuia. Aceştia se refugiau clandestin din Uniunea Sovietică, pentru că pe capul liderului naţionaliştilor ucraineni, care a pactizat cu Germania nazistă s-a pus preţ, urmând să fie expus justiţiei comuniste a sovietelor. Mulţi dintre cei cu care l-au însoţit pe Bandera au luat calea Statelor Unite şi a Canadei, în schimb liderul lor a preferat să meargă în Germania. Dar cine, l-a salvat pe „eroul ucrainean”, voi fi întrebat?! Este vorba despre părintele Eusebiu Cutcan, care conform arhivelor Securităţii de la Aiud era „cunoscut cu activitate legionară până în anul 1962, cel care în fabrica penitenciarului a botezat pe unii trecându-i la catolicism, pe alţii i-a mărturisit, i-a împărtăşit etc., purta discuţii duşmănoase”. Este adevărat că părintele greco-catolic Cutcan a fost o altă legendă a luptătorilor anticomunişti. El a condus un grup anticomunist, anihilat la sfârşitul anului 1950. Părintele Cutcan nu mai este printre noi să ne vorbească despre aceste lucruri, l-am cunoscut în casa familiei domnului profesor Raul Volcinschi, el fiind unul din prietenii acesteia, mulţi din noi zâmbeam când mai tinerii din noi îl întrebam, cum era să lupte cu arma în mână contra securiştilor comunişti având şi calitatea de preot, el răspundea sincer-”îmi făceam cruce şi apăsam pe tragaci şi uite aşa mai scăpam ţara de un securist”...Cei care l-au cunoscut, care au mai rămas în viaţă, probabil şi ceva documente de pe la arhive, pot să confirme că părintele Cutcan este cel care l-a salvat, ghidat şi protejat pe Stepan Bandera şi ai lui pe teritoriul României în anul 1947. Fără îndoială că rezistenţa anticomunistă din Romania este un capitol al istoriei foarte puţin cunoscută de opinia publică.

În loc de concluzii
Există un cert duşman pentru ţara noastră, pe care opinia publică românească încă nu îl asimilează(sau poate că nu vrea), un duşman cu care ne-am bătut prin tribunale internaţionale pentru platoul continental din Marea Neagră şi cu care avem dispute interminabile referitoare la discriminarea românilor în teritoriile răpite de Ribbentrop şi Molotov, un duşman care nu îşi stăpâneşte agresivitatea şi mofturile de stat inadaptabil la regulile sistemului internaţional contemporan.

Notă: Stepan Andriiovici Bandera (în limba ucraineană: Степан Андрійович Бандера) (1 ianuarie 1909 – 15 octombrie 1959) a fost un politician ucrainean, lider al mișcării de renaștere națională din Ucraina de vest (Galiția), conducător al Organizației Naționaliștilor Ucraineni (OUN). S-a născut în familia unui preot din Ucraina de vest. În timpul cât a activat ca lider politic, Organizația Naționaliștilor Ucraineni s-a scindat în două facțiuni: OUN-M și OUN-B. Stepan Bandera s-a născut în satul Starii Uhriniv din regiunea Kaluskii a Galiției, pe atunci parte a Austro-Ungariei, azi o regiune din Ucraina de vest. Tatăl lui, Andrii Bandera, a fost preot greco-catolic în satul Starii Uhriniv. Mama, Miroslava, era fiica unui preot din aceeași parohie. Stepan Bandera a fost inițiatorul proclamării statului independent ucrainean la Lviv, pe 30 iunie 1941.
Stepan Bandera este o figură contestată și respectată în egală măsură în Ucraina zilelor noastre, datorită cooperării active, bine documentate, cu Germania Nazistă în perioada 1939-1941. În septembrie 1941, Bandera a fost arestat și închis de naziști. În septembrie 1944, el a fost eliberat. Autoritățile sovietice au autorizat asasinarea sa de către KGB în München, Germania de Vest, pe 15 octombrie 1959. Pe 15 octombrie 1959, Stepan Bandera a s-a prăbușit în timp ce mergea pe Kreittmayrstrasse din München și a murit la scurtă vreme după aceasta. Autopsia a stabilit drept cauză a morții otrăvirea cu un produs chimic pe bază de cianură). Trupul lui Stepan Bandera a fost îngropat pe 30 octombrie 1959 în cimitirul Waldfriedhof din München. Pe 17 noiembrie 1961, procurorii germani au anunțat că un agent KGB, Bogdan Stașinski, l-a asasinat pe Bandera, în conformitate cu ordinele Nikita Sergheevici Hrușciov. Stașinski a fost acuzat într-un proces care a început pe 8 octombrie 1962. Pe 19 octombrie, agentul KGB a fost condamnat la 8 ani de închisoare. Curtea Federală de Justiție a Germaniei a reconfirmat implicarea serviciilor secrete sovietice în asasinarea lui Bandera.
În mai 1941, conducerea facțiunii OUN-B a adoptat în cadrul unei întâlniri din Cracovia programul „Lupta și acțiunea OUN în timpul războiului” (Боротьба й діяльність ОУН під час війни), care sublinia planurile de activitate după declanșarea invaziei germane în URSS În secțiunea „G” a documentului, care trata problema organizării statului ucrainean, erau subliniate activitățile pe care trebuiau să le întreprindă activiștii naționaliștii în vara anului 1941 În sub-secțiunea care trata problema minorităților, activiștii ucraineni primeau ordinul să-i extermine pe „muscalii” (un termen peiorativ pentru ruși), polonezii și evreii , primii fiind cei care se opun noilor autorități ucrainene. De asemenea, împotriva minoritarilor trebuiau luate și alte măsuri precum deportarea în ținuturile de origine și distrugerea intelectualității lor. În ceea ce privește „… așa-zisa țăranime poloneză”, aceasta trebuia asimilată. Secțiunea se încheia cu un îndemn scurt: „Distrugeți-le conducătorii”. Naționalismul ucrainean considera că principalii inamici sunt rușii și polonezii, evreii jucând doar un rol secundar.
Pe 22 ianuarie 2010, președintele Ucrainei,Victor Iușcenko, l-a decorat post mortem pe Bandera cu titlul de Erou al Ucrainei. Decernarea titlului a fost declarată ilegală de un tribunal pe 2 aprilie 2010. Trei zile mai târziu, Curtea Constituțională a Ucrainei a refuzat să înceapă dezbaterile cu privire la constituționalitatea decretului prezidențial de decorare a lui Bandera. Familia lui Bandera a fost informată oficial că tribunalul din Donețk nu a primit nicio cerere oficială din partea președintelui Ianukovici pentru returnarea distincției.

În anul 1990 nemţii au ratat recuperarea Kaliningradului

Reciteam zilele acestea informaţia publicaţiei germane Spiegel din vara anului precedent, care descria cum guvernul sovietic, administrat de Mihail Gorbaciov, în anul 1990, a înaintat o propunere nemţilor de transfer a regiunii Kaliningrad, ca aceasta să intre în componenţa Germaniei reunificate pentru o anumită sumă de bani. Suma tranzacţiei, propusă de ruşi, nu a fost făcută publică, doar că personajele care ar fi negociat-o sugerau c-ar fi fost infimă.
General-maiorul sovietic Gheli Batenin în cadrul discuţiilor purtate cu şeful de protocol al ambasadei Republicii Federale a Germaniei de Vest Ioachim von Arnim a manifestat un interes sporit din partea sovieticilor faţă de eventuale negocieri, referitoare la regiunea Kaliningrad. Numai că ideea sovieticilor nu a fost receptată de germani, pentru că au considerat regiunea Kaliningrad ca fiind una slab dezvoltată. Prin urmare, ruşii de azi sunt satisfăcuţi că ideea nu prins contur şi că a fost evitată comercializarea la un preţ derizoriu a regiunii Kalingrad, trecerea acesteia în custodia Germaniei. Dezvoltarea slabă a regiunii Kaliningrad a făcut ca un teritoriu să se menţină în custodia URSS şi apoi a succesoarei acesteia, Rusia. În acea perioadă, Germania era interesată doar de reunificarea sa, iar regiunea Kaliningrad a fost considerată ca fiind „un teritoriu de mult timp şi ireversibil pierdut”.

La „Înaltul”...

A plecat spre ceruri şi ÎPS Bartolomeu. A mai plecat spre ceruri un Apostol al creştinismului românesc. Bartolomeu Anania a fost acel arhiereu care s-a îngrijit de zidurile nevăzute ale Cetăţii. L-am cunoscut încă din studenţie. Uneori, în cadrul activităţilor studenţilor basarabeni sau a Ligii studenţilor din Cluj-Napoca aveam nevoie de rugăciunea şi binecuvântarea unui părinte şi aşa luam calea spre Catedrală sau la Arhiepiscopie, actuala Mitropolie, pentru că trebuiam să cer îngăduinţă şi recomandare de la „Înaltul”. Recunosc, aşa îi spuneam „Înaltul”...
Prima dată mi-a recomandat să parcurg astfel de trepte răposatul părinte Vasile Fizeşan de la Floreşti, pe care l-am rugat să ne binecuvânteze o manifestare legată de aniversarea Unirii Basarabia la Ţara mamă. Era în anul 1997. Şi mă surpindea de fiecare dată, pentru că atunci când voiam să-l rog ceva pe Înalt Preasfinţia Sa, venea direct la mine, întrebându-mă: „vrei să-mi spui ceva fiul meu”? În anul 2001, îmi aduc bine aminte, l-am aşteptat în anticamera de la Motropoliei solicitându-i un sfat, o îndrumare, nu cred că i-am povestit cuiva discuţia cu el vreodată. Eram în impas, într-o profundă dezamăgire faţă de evenimentele din viaţa mea.Toată scala valorică se prăbuşise în acel moment, inclusiv cutuma speranţei. M-a îmbărbătat ca un duhovnic adevărat, spunânându-mi: „multe cărări încovăiate vei avea în viaţă şi eu am parcurs astfel de cărări. Nu îţi va fi uşor, dar pune puterea credinţei mai presus de toate şi vei răzbi...”
Îmi dau seama acum de ce atunci „Înaltul” mi-a vorbit de identitatea spirituală, de „teribilismul frumos al tinereţii” şi de schimbarea ca rod al iubirii şi mântuirii întru Neam şi Credinţă. Nu o singură dată ne spunea despre „puterea”, de care ar vorbi Evanghelia, ar fi aceea a Cuvântului prin care s-ar împlini „venirea Împaratiei lui Dumnezeu, anunţată de profeţii Vechiului Testament şi care ar fi proclamată de însusi Iisus la începutul propovădurii Sale”. Îmi aduc aminte că prima dată am conştientizat esenţa pericolului omului fără suflet, mă refer la fenomenul clonării, în cadrul unei slujbe a Înaltului. Cuvintele din catedrala mitropolitană băteau direct la inimă. Ne vorbea despre experimentele care se făceau pe nişte oiţe nevinovate. Era un fenomen nou ce se dezbătea asiduu în spaţiul public şi care reprezenta un model al sacrificării metaforei biblice. „Înaltul” vorbea cetăţii despre imposibilitatea ca fiinţa fără duh să prindă viaţă.
Mă bucura să-l simt ca pe un bastion al culturii şi civilizaţiei româneşti, luptătorul încarcerat de regimul comunist, atletul slovei care dezvăluia semnificaţia vieţii întru iubire şi mărturisirea crestinisnă, scriitorul neobosit, harismatic, care purta la el secretele şi cheile unei generaţii sacrificate.
Puterea credinţei prin cuvânt şi căile de regăsire a identităţii spirituale a fost mesajul sugestiv care a încercat să ni-l inducă, cultivându-ne cultura iubirii, convertirea în cuvântul şi a credinţei în Domnul nostru Isus Hristos.
Recent spre ceruri s-a înălţat un prieten al „Înaltului”. Este vorba de profesorul Raul Volcinschi. În ultimul an al vieţii sale, profesorul Raul Volcinschi îmi încuviinţase să scriu o fişă autobiografică, astfel încât el făcea dese excursii în trecut. El scria în memoriile sale că primul deţinut cu care a împărţit patul din temniţa comunistă ar fi Valeriu Anania, în fapt Înalt Prea Sfinţia sa Bartolomeu. Suferinţa şi setul valoric comun a legat între ei o prietenie pe viaţă.
Încă o personalitate a generaţiei luptătorilor anticomunişti( după Părintele Calciu Dumitreasa, Traian Golea, Ioan Gavrilă Ogăranu, Raul Volcinschi), poate cea mai reprezentativă, ne părăseşte, migrând către lumea apostolică nevăzută. Şi, în ultimul ceas, înainte ca să-şi ia zborul în călătoria spre Tărâmul de dincolo de nori, fii cetăţii şi cei care l-au iubit îşi iau rămas bun...
Şi „Înalt” Prea Sfinţitul Bartolomeu Valeriu Anania a plecat la „Înaltul său”...
Dumnezeu să-l aibă în pază!

Rashed Elias Daoud: Pacientul este ca o poezie şi trebuie să-l aduci în Universul tău ca să-i inspiri viaţă.

Interviu cu Rashed Elias Daoud, doctor în medicină, poet şi filosof mistic

Rached Daoud s-a născut în pădurea de cedri ai Libanului şi este o somitate în lumea medicală, dar şi un rafinat ctitor de poezie, în care lumea litererelor formulează reţete de vindecare spirituală. În literatura romaneasca s-a impus sub numele de Rached Elias Daoud şi este autorul volumului de versuri "Escale pe Golgota"- Editura Dacia, 1983, în prefata căruia este numit de catre celebrul profesor dr. Constantin Maximilian "poetul geneticii". Dr. Rashed Daoud este absolvent al Universităţii de Medicină din Cluj-Napoca (1983). Graţie cercetărilor lui medicale mai multe universităţi din lume i-au acordat titlul de Doctor Honoris Causa.
Filosofu român Constantin Noica îl descrie pe Rached Daoud ca fiind un mare mistic al poeziei româneşti, aşa cum, pe arena internaţională, Rashed Daoud este reperat ca un mare savant mistic în medicină.
Dr. Rashed daoud este fapreciat în Europa, Statele Unite ale Americii şi Orientul Mijlociu, datorită vindecărilor lui miraculoase pe care le-a exercitat asupra oamenilor suferinzi de boli incurabile. Dr. Rashed Daoud când l-am întâlnit în acestă toamnă mi-a oferit trei volume de poezii "Cel fără Chip", „Gând de mulţumire” şi „Escale pe Golgota”, iar în faţa autografului său a scris”Pentru Octavian Sergentu, oleacă din sufletul meu în câteva vorbe de poezie(...)”

- O.S. Actualul scriitor şi medic de talie internaţională Rashed Elias Daoud a sosit în România...
- R.E.D.:În anul 1976..

- O.S. Putem să spunem că aveţi o dublă identitate?
- R.E.D.: Am cetăţenie doar libanez...dar ca identitate asumată valorică consider România ca fiind a doua Patrie.

- O.S. Ce amintiri aveţi din perioada studenţiei de la Cluj, începând cu anul 1976? Ce poveste clujeană vă mişcă emoţional şi astăzi?
- R.E.D. Aşadar să ne concentrăm la lucruri interesante. Prima amintire aparţine vieţii mele de student la facultatea de medicină în anul II. Îmi plăcea foarte mult studiul medicinei şi profesorii mă simpatizau enorm, mă încurajau în cadrul procesului de studiu. Ei au observat că mie nu doar îmi place să studiez anatomia, ci chiar să cerşesc anatomia, să mă aprofundez în structura anatomiei umane. Într-o zi am ajuns să fiu foarte bun în disecţie, aveam în preajma mea de disecat un cadavru, trebuia să disec pielea capilară şi deodată am descoperit un nerv care avea funcţie şi nu avea nume, astfel încât profesorul a recomandat să fie denumit ca nervul lui Daoud. O altă amintire legată de studenţie mă regăseşte la „fiziologia” domnului profesor Baciu, când la examen am fost întrebat de „teoria lui Pavlov”, care l-a învăţat pe câine să saliveze la reflex condiţionat în momentul sunetului de clopot, în contextul educaţiei sistemului nervos. Şi am spus că Pavlov a învăţat câinele să saliveze, în schimb eu am pus găinile să danseze ca la discotecă. Profesorul a rămas fascinant să vadă că studentul are o creaţie proprie şi m-a întrebat: „cum?” I-am spus că mama mea avea şase găini, le-am înfometat pe găini, închizându-le, ca, mai apoi să pun pe o sârmă ceva de mâncare, sârmă care era legată de la un stâlp la celalt. Şi puii au fost nevoiţi să stea în linie şi să salte spre mâncare. În acest răstimp am adus nişte copiii- unul cu toba, altul cu fluierul, făcându-le găinilor zilnic antrenament că trebuie să salte atunci când se aude muzică. Aşa că, într-o bună zi, care cu toba, care cu fluierul, eu în calitate de dirijor, am dat spectacol, doar că puii au venit în acel loc şi de data aceasta nu mai exista sârmă. Dar au dansat aşa cum au fost obişnuiţi în experimentul pe care l-am lansat de ceva timp. După ce i-am descris experimentul testat pe păsări realizat de mine, profesorul Baciu a rămas foarte impresionat aşa încât mi-a dat cea mai mare notă, de 10, pe care nu o dădea nimănui. Îmi amintesc că acel student care m-a urmat la examen a fost apostrofat că „nu trăieşte şi gândeşte fiziologia ca Rashed”, care ar trebui să fie parte din viaţa lui. Asemenea profesori ca Albu sau Baciu m-au stimulat foarte mult, pentru că au apreciat spiritul de creaţie. O altă poveste care se leagă de studenţia mea se referă la anul III spre IV al studenţiei mele. Anul 1979. Eram student aici şi plăteam facultatea. În Liban era război şi părinţii mei nu mai puteau să-mi achite taxele de şcolarizare şi viaţa studenţească. Nu puteam să merg la şcoală din cauza incapacităţii asigurării vieţii mele de student, chiar dacă eram văzut ca fiind unul dintre cei mai buni studenţi care are note de 10. Medicina era percepută de mine ca fiind o artă, care studiază anatomia omului, o ştiinţă neformalistă considerată a fi în slujba frumosului. Eram foarte necăjit datorită situaţiei mele, în condiţiile în care mi s-a spus clar „nu poţi plăti facultatea, dute acasă”. Trebuia să mă pregătesc ca într-o lună, două de zile să mă întorc acasă. În loc să recepţionez mesajul repatrierii mele ca pe unul negativ, l-am luat ca pe unul pozitiv, pentru că în afară de medicină mi-am legat destinul şi trăirea de spaţiul românesc. Aveam mulţi prieteni, multă emoţie pozitivă care se acumulaseră în anii petrecuţi în România, nu mai doream să plec de aici, inclusiv atmosfera plăcută din Cluj mă făcuse să nu doresc ca să părăsesc ţara. Şi am zis, înainte să plec de aici că vreau să transmit un mesaj de iubire, astfel încât am scris o poezie în limba română: „Sunt libanez,// cum tu eşti român,// prietenul meu de azi// şi din anii toţi// care ne vor albi tâmplele.//Am ştiut unde să te caut, // românule, // atunci când neomenia// m-a alungat, // desculţ şi flămând// dintre cedrii mei.// Mi-ai dat zâmbind// umbra stejarului,// pe care ai împărţit-o// frăţeşte cu mine(...) Această poezie am citit-o unor prieteni care au rămas surprinşi, pentru că nu se aşteptau ca un libanez să comunice aşa. Ei m-au sfătuit să merg la „Flacără” şi să prezint această poezie. M-am dus la „Flăcăra” şi mare a fost surpriza pentru cei de acolo să vadă un asemenea mesaj spiritual din partea unui suflet încărcat cu emoţii frumoase faţă de acest meleag. Şi într-o zi, 31 decembrie 1979, mare mi-a fost mirarea şi bucuria să văd poezia mea pe prima pagină a publicaţiei „Flacăra”. Am rămas uluit când am văzut o persoană care trecea având în mână revista şi poza mea era pe prima pagină. M-am dus la chioşc, nu aveam bani, dar am luat vreo 3-4 exemplare fiind extrem de entuziast. Dar marile surprize pozitive s-au ţinut lanţ. Mai apoi am primit o scrisoare de la poetul Adrian Păunescu care mă invită la Bucureşti şi-mi zice că am fost apreciat la cel mai înalt nivel, pentru că preşedintele Ceauşescu a fost profund impresionat, citind poezia, încât a lăcrimat. O simplă poezie l-a atins la suflet pe preşedintele României de atunci Nicolae Ceauşescu care a întrebat cum poate fi ajutat. I-am spus poetului Adrian Păunescu că sunt un student bun, dar tulburărilor şi ororilor care au loc în ţara mea nu pot să-mi asigur continuitatea studiilor, neavând bursă. „Dute acasă şi veziţi de treaba ta”, mi-a spus Poetul Păunescu. Am revenit aici(la Cluj) pentru că statul român mi-a oferit o bursă, totodată am primit destule încurajări ca să fiu acceptat de mediul cultural. Şi, aici, lumea culturală de la Cluj m-a hrănit din sufletul ei bogat, frumos, poetic.

- O.S.: Sunteţi un adept al creaţiei. În afară de centrul cultural care îl identifică prin „Flacăra” lui Adrian Păunescu, au mai existat şi altele care v-au sprijinit şi recomandat?
- R.E.D.: Am fost primit peste tot. Lumea deja auzise de mine, mă încuraja şi mă stimula în diverse feluri fiind considerat un fenomen.

- O.S.: Au existat centre sau personalităţi, puse la catastif, cum a fost, spre exemplu, un Petru Ţuţea, pe care am înţeles că va legat o prietenie...
- R.E.D. : Da, e adevărat...Vă zic care a fost traseul stabilirii unei relaţii frumoase dintre mine şi marele filozof român. Mai întâi de toate, am fost invitat la Iaşi, de către redacţia „Junimea” şi „Convorbiri Literarea” şi am publicat acolo texte litetare. Mi-am scos şi o plachetă de debut, în anul 1979. Am fost apropiat la Cluj de Cenaclul revistei „Tribuna”, unde l-am întâlnit pe poetul Sorin Grecu şi mulţi alţii, pentru că eram o generaţie tânără, entuziastă, plină de speranţe. După aceea, când am văzut că s-a deschis din interiorul meu un izvor de creaţie poetică, am scris un volum de poezie în care s-a intersectat poezia şi medicina. Aceest volum poartă titlul de „Escale pe Golgota”. Temele de referinţe ale volumului sunt bioetica, genetica, apocalipsa biologică, cum trebuie reperată gena fericirii a omului, alte probleme de genetică umană şi ştiinţifice. Aceste teme m-au inspirat în demersul meu poetic formulată printr-o mărturisire a unui medic contemplativ şi plin de compasiune faţă de avalanşa de noi provocări adresate fiinţei umane. În acest volum mă aflu în două ipostaze: în calitate de pacient, datorită poetului care are trăiri, emoţii şi suferinţe pe de-ao parte şi de medic, când trebuie să dăruiască şi să ofere necondiţionat sprijin pacientului. După ce am terminat volumul „Escale pe Golgota”, o combinaţie a sentimentului poetic coroborat cu medicina genetică, celebrul profesor de genetică dr. Constantin Maximilian m-a desemnat ca fiind „poetul geneticii". Această lucrare a avut un ecou mare, iar profesorului Constantin Noica i-a creat o impresie excepţională, astfel încât mi-a scris o scrisoare pe care am publicat-o în ziarul „Mesagerul”. În scrisoare dl Constantin Noica îmi spunea „am citit cu deosebit interes volumul d-tale de versuri, în care am găsit originalitate, inteligenţă, lirism de bună calitate şi măreţie a limbii”. Mai târziu am avut ocazia să-l cunosc la Bucureşti şi pe filosoful Petre Ţuţea, care a citit cartea mea în care relaţionează sentimentul omului, misticismul şi ştiinţa despre om, cum este medicina, mărturisindu-mi că volumul de versuri i-a făcut o impresie foarte frumoasă. Şi astfel s-a legat o adevărată pruetenie. Eram la timpul respectiv, în anul 1983-1984, în permanenţă la Bucureşti fapt ce mi-a permis să mă văd zilnic, un an întreg, cu Petre Ţuţea, la Ateneu Palace. Îl simţeam bine dispus şi receptiv faţă de persoană, văzând, probabil, în mine, un tânăr, care este însetat de ideile şi de viziunile lui, iar în interiorul meu s-a trezit o pasiune faţă de filosofia mistică, faţă de felul cum privesc lucrurile în viaţă. Se ridica un nou orizont ideatic, care reclamă o formula cumulată din misticism, a idealism şi medicină. Experienţa prieteniei noastre avea la bază un student amărăt şi sărac, iar el un filosof sărac. Odată a venit la noi un miliţian şi ne-a întreabat: „ce faceţi?”Şi Ţuţea a răspuns: „împărţim foamea cu tovarăşul Lenin”. Îmi aduc aminte de un alt caz. În una din zile, la Ateneu Palace, unde obişnuiam să ne întâlnim, m-am îndreptat spre el salutaându-l, în preajmă era fiica lui Petru Groza, dar şi cineva de la „externe”. L-am întrebat pe Ţuţea cine sunt persoanele de faţă şi îmi zice „Maria Petru Groza”. Păi, îi spun „e fiica lui Petru Groza”. Şi continuă cu voce tare: „e curva a cărui tată a vândut ţara la ruşi?!” Şi datorită faptului că a spus cu răspicat şi tare, iar cum acolo nu eram singuri, ci erau şi persoane de la „securitate”, care s-au făcut că nu ne-au auzit. În schimb când am ieşit afară, ei ne-au luat şi legitimat, afirmând că trebuie să mergem la miliţie ca să verifice ceva. Aşa că ne-au băgat într-o dubă, iar pentru că era seară ne-am dus şi am dormit o noapte în incinta miliţiei. Am dormit şi eu o noapte la Bucureşti la miliţie şi aceea mi-am petrecut-o cu Petru Ţuţea, care mi-a spus „ştii, comuniştii îmi fac un mare serviciu. Eram pe timpuri ministru al Culturii în România şi am visat că vreau să fac un Ermitaj creştin. Nu am avut niciodată timp să mă întânesc cu Dumnezeu, tot timpul eram ocupat, visam să am timp liber ca tot timpul să mă întâlnesc cu Dumnezeu şi comuniştii mi-au dat marele serviciu: m-au închis la puşcărie şi, ştii pe cine l-am întâlnit dimineaţa, pentru că nu pot acolo să întâlneşti pe cineva, stau singur...aşa că l-am întâlnit pe Dumnezeu! La prânz cu cine crezi că m-am întâlnit? Cu Dumnezeu! Seara iarăşi m-am văzut cu Dumnezeu. Aşa că a devenit puşcăria o mănăstire specială, în care am văzut şi suferinţa românilor, suferinţa în gândurile lor şi din acest considerent am ieşit fericit, pentru că am ieşit cu Dumnezeu. Alţii au trăit şi au avut de toate, dar îmi e milă de ei pentru că nu l-au găsit pe Dumnezeu aşa cum l-am găsit Eu”. Aşa că atunci când am intrat seara la miliţie mi-a spus că mă întorc la „Dumnezeu pe care l-am întâlnit în puşcărie”. Afară era frig şi noi nu aveam unde să dormim, nu aveam bani, nu aveam unde să ne ducem, pentru că toată lumea se ferea de Petre Ţuţea, dar şi de mine care eram cu el, se ferea să nu vorbească cu Ţuţea, să fie martor. Aşa că puşcăria ne-a priit de minune, iar eu am mulţumit în felul meu miliţiei-„ce bine e aici, cât e de cald şi bine de dormit”. Dimineaţa ne-am trezit ambii fericiţi: Petre Ţuţea că l-a întâlnit din nou pe Dumnezeu şi eu pentru că am avut unde să dorm. Dimineaţa, când ne-am trezit, le-am mulţumit miliţienilor cu un „vă mulţumesc frumos, Dumnezeu v-a trimis la noi”...Aceştia văzându-ne fericiţi nu le-a plăcut şi ne-a grăbit să ieşim mai repede spre uşă. Asemenea cazuri m-au învăţat cum să iau doar lucrurile pozitive din viaţă. Îmi aduc aminte că acolo mai era istoricul Vasile Someşeanu care a scris „Istoria cimitirilor” a afirmat că „doar piatra nu are cenzur㔺i că atunci „când au sosit comuniştii sovietici au descoperit aici doar 30 de confraţi comunişti”. A supărat atunci sistemul şi din acest considerent a fost închis. Luând partea constrângerii şi încarcerării la miliţie a devenit agresiv la adresa miliţienilor, înjurând şi apostrofând regimul şi servitorii acestuia, ceea ce l-a obligat să stea mai multe zile la „adăpost”. Văzându-ne pe noi, pe Ţuţea şi pe mine, bucuroşi, l-a surprins starea noastră, neînţelegându-ne iniţial, ca mai apoi să aplice şi el aceeaşi abordare.

- O.S.: Am vizionat pe diverse site-uri web lecţiile dumneavoastre predate în lume, în special în Statele Unite, adresate spre revigorarea umană şi rezultate prin numeroase cazuri de vindecare miraculoasă. Succesul pe care îl acumulaţi în medicină, în transmitera unui mesaj codat bioenergetic spre pacient, sentimentul poetic acoperit de o aură divină derivă din suferinţă?
- R.E.D.: Evident. Ca să fii un medic bun trebuie să trăieşti suferinţa reală pentru oameni. În primul rând, sunt posesorul unei culturi mistice, iar adepţii acestei orientări ştiu ce reprezintă suferinţa. Ştiu că suferinţa ne învaţă să trăim umilinţa la cote majore şi este cea care a trezit în spaţiul vital o revoluţie interioară. Iar umilinţa este un vector reprezentativ al suferinţei. Nu poţi să vindeci dacă nu simţi durerea. Nu poţi să fii indiferent faţă de oameni, să-i judeci fără scrupule, să nu le simţi şi să le trăieşti durerile. A existat o suferinţă mentală, în gândire, datorate perioadei comuniste în care am trăit şi a fost o sufernţă care s-a manifestat în relaţie cu Patria mea. Pentru că Patria mea este una extrem de încercată de litera războiului. Amintesc, am mai spus şi altor ziare, că, în Liban mi-am pierdut propria clinică şi casă. Pur şi simplu am rămas să ajut oamenii doar cu mâinile şi cu compasiunea, pentru că de alte bunuri am fost lipsit de atrocităţile războiului. Pe terenul agresivităţii şi a chinului impus de forţă am putut să ajut doar prin intermediul dragostei, a conştiinţei, a compasiunii, a milei şi a ajutorului săvârşit pentru aproapele nostru, omul, ceea ce produce o anumită catalizare spre vindecare a celuia în suferinţă. Vindecând oameni am confruntat războiul şi teroarea. Mă uitam la Petre Ţuţea şi mă minunam: acest om a suferit enorm, a fost încarcerat în puşcării şi totuşi deţinea atâta energie şi era plin de optimism. Şi gândiţi-vă l-am întâlnit atunci când avea peste 80 de ani. Când m-am reîntors în Liban şi am văzut chinurile războiului, mi-am pus întrebarea: ce trăiesc eu în interiorul meu şi această trăire lăuntrică a fost esenţială, mi-a dat energie în viaţă, credinţă. Credinţa în viaţă îi ajută pe mulţi bolnavi să depăşească stările şi bolile care îi mistuie, pentru că au puterea şi tăria credinţei şi astfel ajung la sistemul de vindecare. Având o atare cultură, experienţă asupra vieţii m-am deplasat din Liban şi am colindat întreaga lume. Mai întâi de toate am fost invitat în Statele Unite de nişte pacienţi pe care i-am vindecat, iar când profesorii lor au văzut rezultatele pe care le-am obţinut au vrut să mă cunoască personal. Şi erau printre cei mai de seamă profesori şi medici americani, inclusiv pe consilierul pe probleme medicale de la Casa Albă. În astfel de împreujurări l-am cunoscut şi pe doctorul Loren Lorens, o celebritate în lumea medicinei. Un pacient mi se adresaseră să îl vindec şi am reuşit să-l pun pe picioare în Liban, ceea ce l-a nedumerit pe doctorul Lorens, întrucât cel care se vindecaseră era un pacient de-al său şi i-a mărturisit la întoarcere în SUA cum a reuşit să învingă boala. Prin urmare am fost invitat în State, totodată întreaga mea aflare pe continentul american fiind sponsorizată, iar când m-a întrebat renumitul profesor american de unde vin şi cine sunt, i-am relatat viaţa mea, inclusiv că am făcut studiile în Cluj-Napoca. În conversaţiile avute cu profesorul Lorens am văzut că el aprecia Universitatea de medicină din Cluj şi avea aici un prieten bun în Flore Dumitrescu, o ştia pe Ana Aslan, avea mulţi prieteni medici aici. Profesorul american avea o problemă de ospetoloză, problemă cervicală, fără soluţie în medicină şi i-a spus că se vindecă uşor. Nu m-a crezut. I-am spus să-l las să pun mâna atunci când conversăm şi după cinci minute după ce am pus mâna problema profesorului Lorens a fost rezolvază. Şi atunci şi-a dat seama că puterea vindecării nu presupune doar aplicarea trictă a manualului de curs, ci există şi alte dimensiuni ale medicinii, care îl pot face pe om să fie vindecat în mod miraculos. Mai apoi datorită cercului de prieteni ai profesorului Lorens, în special a lui Bell Sharmon pe care la- rezolvat într-o problemă de auz, am ajuns la o emisiune televizată a unui prestigios om din lumea sportului William Wharton. După aceea m-au invitat să susţin o sesiune de tratament în cadrul emisiunii televizate. Am rezolvat un o femeie cu probleme terminale, de cancer, în care 60% din plămân a fost distrus, existau vome cu sâne, dar şi alte complicaţii care prevedeau un sfârşit tragic. În câteva zile femeia s-a vindecat. Mai apoi au fost o seamă de pacienţi cu paralizie sau alte boli terminale pe care i-am vindecat, confirmând că nu sunt cazuri întâmplătoare. În final doctorul Lorens avea să spună că „noi, medicii înţelegem omul mecanic, pe când doctorul Daoud este şi poet, de-o trăire spirituală extraordinară, pentru că el când pune mâna pe un om nu doar lucrează mecanic, în mânile lui se află o energie spirituală pe care alţii o desemnează ca fiind vindecarea omului, ceea ce lipseşte medicinei clasice, occidentale. Este nevoie ca medicina să se îndrepte spre dimensiunea spirituală, propovăduită de Rashed Daoud, care trebuie să vină mai des în Statele Unite, pentru că avem nevoie de asemenea persoane.

- O.S.: În tot acest răstimp cât aţi profesat, aţi vindecat oameni, scrisul a rămas un vector al existenţei dumneavoastre. Cu ce noi proiecte editoriale Vă adresaţi iubitorilor de poezie?
- R.E.D.: Pentru mine poezia este o parte din medicină. Ea face parte din procesul de cunoaştere a ştiinţei medicale şi a însăşi omului. Ca să cunoşti un om trebuie să fii şi un artist, trebuie să fii şi filosof, un înţelept, un mistic. Pentru că în fapt nu vindecăm boala fizică, ci vindecăm Omul. Poetul trebuie să fie frământat de durearea bolnavului, a pacientului, să aibă acele trăiri care îl sensibilizează şi îl fac să trăiască în dragostea faţă de aproapele său. Trebuie să vindecăm cu sufletul şi să oferim acea energie umană de care are nevoie pacientul. Omul reprezintă conştiinţa Universului. Boala reprezintă un blocaj în relaţia dintre Om şi Univers. Fiecare caz şi pacient este unic şi trebuie să-l cercetezi cudragoste, cu multă migală, pentru că fiecare pacient este o individualitate, o fiinţă umană aparte. Pacientul este ca o poezie şi trebuie să-l aduci în Universul tău ca să-i inspiri viaţă. Medicina este o ştiinţă, dar şi o artă care trebuie să intre în slujba spirituală a omului. Şi trebuie ca medicul să-şi facă datoria cu dragoste, cu dăruire, fără ca să se uite la bani, din compasiune şi redarea bucuriei vieţii. Şi ca să-l amintesc pe marele profesor Iuliu Haţeganu care a spus că „medicina este o artă şi o ştiinţă”, aş vrea să mai adaug că este şi comuniune spirituală.

- O.S. Sunteţi unul din adepţii pitagorienilor?
- R.E.D.: Sigur. Eu sunt un mare adept şi admirator a lui Pitagora şi din acest considerent lupt să-l readuc printre noi pe Pitagora. În primul rând, Pitagora este din lumea mea. Îşi are rădăcinile în cultura cananiană, feneciană care a inspirat că omul reprezintă o conştiinţă divină, mistică. El vede că ştiinţa este o creaţie divină şi atunci când ajunge la greci învăţându-i cum se prezintă un pătrat ca pe un număr dublu a lui Dumnezeu. Pitagora era matematician, filosof, vindecator şi mistic, credea în puritatea sufletului care îşi avea propriul număr. El ne spunea că „bolile fizice sunt pe baza bolile morale” şi cât de frumos ne îndeamnă: „“Nu răspândiţi vestea unei fapte rele! Faceţi în aşa fel încât să-i dispară cât mai curând şi cele mai mici urme. Lăsaţi răul să moară!” Un egoist nu poate fi vindecat! Mă uit la caracterul omului şi dacă văd că acel om care nu are umilinţă, sacrificiu, iubire, dacă nu preţuieşte viaţa, nu poţi să scoţi din mintea lui boala. După ce îi impui umilinţa, îl poţi trata de boală. Şi în asemenea cazuri vindeca şi Pitagora.Un pacient care nu are umilinţă nu este pacient.

- O.S. Vă mulţumesc!

A consemnat: Octavian SERGENTU


NOTA BENE:
Dr. Rached Elias Daoud s-a născut în anul 1956, într-un mic sat din nordul Libanului. După izbucnirea războiului civil din ţara sa, şi-a întrerupt studiile începute la Facultatea americană de Medicină din Beirut, venind în România, unde şi-a continuat studiile la Facultatea de Medicină din Cluj-Napoca. Astfel Dr. Daoud a însuşit limba şi civilizaţia română, sporindu-şi preocupările poetice începute în Liban.
Teza sa de doctorat din cadrul Facultăţii de Medicină din România a fost scrisă în versuri în limba română, pe care o consideră a doua sa patrie. Este foarte apreciată de către examinatori şi publicată ulterior sub titlul „ Escale pe Golgota" de către editura Dacia în anul 1983, în prefaţa căreia este numit de către celebrul profesor de Genetică Dr. Constantin Maximilian „poetul geneticii". Descoperit de revista „Flacăra" în 1979, debutează cu placheta de versuri „Fascinaţia timpului", apărută la Iaşi la Editura „Junimea" (1981). Poeziile sale au fost frecvent publicate în revistele literare, Steaua", „Tribuna", „Convorbiri literare", „Cronica" si altele. A tradus şi a publicat texte reprezentative din poeţi şi prozatori arabi în română, precum şi traduceri din lirica românească în limba arabă şi în limba engleză.
Rached este poet şi filosof mistic, ca autor a mai multor volume de poezie în limba română: “Fascinatia timpului" publicat de către Junimea (1981), “Cel fără chip" publicat la editura Casa Cărţii de Ştiinţă în Cluj-Napoca în anul 2009, „Euritmii celeste" (manuscris), Diagnoză tragică" (manuscris), Sic Zic" (manuscris), precum şi numeroase alte poezii publicate în multe ziare şi reviste în limba română, engleză şi arabă. În proza “Realitatea mea" apărută în limba engleză, cuprinzând numeroase experienţe medicale personale ce aduc umanităţii un mesaj măreţ despre iubire şi vindecare, expunând fapte dintr-un cadru individual şi colectiv.
Dr. Rached Daoud s-a apropiat de genetică şi de om, cu “neliniştile lui ancestrale", cu imaginaţia poetului şi cu compasiunea medicului, chinuit de toate mizeriile umane. Dr. Daoud este descris de către Constantin Noica, cu care s-a întâlnit în mai multe rânduri la Păltiniş Sibiu, drept un mare mistic al poeziei româneşti, la fel cum, pe plan mondial, este recunoscut ca un mare mistic în ştiinţa şi practica medicală. În această mistică originală a fost direct influenţat de către Petre Ţuţea cu care nu de puţine ori a împărţit aceeaşi bancă în lungile nopţi de iarnă a anilor dinainte de1989.
A fost apreciat pentru cercetările sale medicale de către multe universităţi din întreaga lume, câteva acordându-i titlul de Doctor Honoris Causa.