sâmbătă, 12 martie 2011

„Solidaritatea” care împacă victima cu călăul


Nu ştiu dacă solidaritatea poate fi invocată în perpetuarea prostiei, grotescului sau a minciunii. Evident că minciuna este de multe ori tolerată. În memoria ei au fost şi sunt scrise legende, croite destine şi cetăţi în societăţile de azi, dar şi de mâine. Minciuna devine graţioasă, îmbrăcând uneori chiar forma de virtute umană. De la comunism, cretinism şi creştinism nu este o cale atât de lungă şi bătăioasă, iar uneori formula conveţuirii, sub apanajul idelaului de solidaritate, chiar se practică. Ne-o demonstrează cu prisosinţă maeştrii care au cochetat cu „Solidaritatea” poloneză.
Lecturam recent în publicaţia „România Liberă”, din 16 Februarie 2011, dialogul dintre Andrei Pleşu şi polonezul Adam Michnik -„Cum să îi ierţi pe comunişti”- şi priceperea mea subţire referitoare la disidenţă îmi sugera că atunci când vrei să-i induci publicului o mostră de neadevăr, e posibil să-ţi reuşească. Sincer, mă revolt sufleteşte când îmi imaginez cum disidenţa a îmbrăcat forma „rezistenţei luptătoare”, cum „sinceritatea” ca formă de turnătorie a prietenilor, camarazilor a devenit pentru disidenţa controlată o armă înfiorătoare contra sistemului. Poate nu pricep eu că disidenţa alterată sau controlată ar fi acceptabilă şi un act aprobatoriu în cazul în care „sifonarea” sinceră, ironică nu ar produce victime. Evident, după comunism procesul justiţiar a devenit unul ridicol, abject, un act grosier şi impardonabil. Deţinem mulţi pacienţi care revendicându-şi lipsa propriei culpe justifică în nobile ţeluri acte de trădare şi totodată devin acuzatorii persoanelor care ar fi pactizat cu sistemul. E ca în cazul unor disidenţi care se erijează ca victime a represiunilor comuniste şi când îi întrebi, de e nu au pătimit în puşcării şi carcere, îţi invocă scuza că „ancheta” ştia că la ei sinceritate e una nativă. Am citit în mass-media românească cazuri în care erau acuzaţi fiii, care cu consimţământul părinţilor, ar fi dat cu subsemnatul, salvându-şi propria piele, dar şi pe cea a familiei.
Unul din luptătorii anticomunişti de referinţă ai României, profesorul Raul Volcinschi, când a intrat în posesia propriului dosar, a dat de notele unui „informator”pe care îl ştia, pentru că însăşi s-a recomandat profesorului. Acesta a fost delegat în calitate de „informator” încă din momentul când profesorul Volcinschi ieşise din temniţa securităţii comuniste. Trebuia să-l supravegheze pe profesor, dar s-a autodemascat, explicându-i profesorului că era constrâns de sistem(avea o fiică la care ţinea mult şi pentru ca ea să reuşească să intre la facultate trebuia să facă o în paralel cu serviciul şi munca mizerabilă de „informator” pe care o detesta), aşa că-l rugase pe profesorul Volcinschi să-şi scrie singur, cu prpria mână „notele”, el urmând ulterior să le prezinte ofiţerilor, celora care-l obligase, numai că dorea acesta ca informaţiile să corespundă cu aproximaţie de realitate. Adică, ce făcea profesorul în cutare sau cutare zi. După mulţi ani profesorul Volcinschi şi-a citit dosarul care cuprindea 124 de volume în care existau şi acele „denunţuri”, scrise de profesor şi transcrise de „informatorul”său. Şi atunci se întreba profesorul Volcinschi: pot eu să-l consider un călău de-al meu, ca pe cei care m-au torturat? În nici un caz.
Nu este un act de indulgenţă faţă de propriul „informator”, nici de „iertare”, ci mai degrabă de compasiune.
Câți dintre noi își analizează și interpretează faptele, fie și subiectiv? Exact ca în ”dilema deținutului”- între a accepta miza pusă în joc sau a renunța la aceasta. Să te resemnezi sau să-ți reproșezi asimilarea. Integrarea în sistem are loc pe două căi: prin acceptare directă sau indirectă. În cazul în care respecți regulile sistemului nu ți se violează spațiul intim, iar circulația în sistem este una acceptabilă. Poți să nu știi că aparții sistemului, această idee ți se inoculează pe parcurs. În cazul evadării din pereții sistemului ți se inoculează frica și spaima. Sistemul e ca și inchiziția, ce și-a închipuit că rolul ei este de-a reduce pe alții la tăcere sau ai petrece în mormânt. Ți se stoarce iluzia libertății și îți comunică sentința, condamnarea de nebun. O iubire poate fi risipită în lucruri fără valoare. Cred că lumea este o mare vastă în valurile căreia se scaldă doar mincinoșii. Ultimii vreau toate bunurile de pe pământ și deschid majoritatea parantezelor politice. Așa cere sistemul!
M-am trezit din excursiile imaginare dominate de slăbiciuni și interpretări subiective. Ne mândrim că societatea a îmbrățișat valorile democrației și a proclamat drepturile și libertățile omului ca principii esențiale în stat. Decorul a fost schimbat, dar mă întreb dacă a fost evaluată calitatea?
Trecem la obiect şi observăm că Andrei Pleşu l-a introdus pe polonezul Adam Michnik în polemica Muller-Liiceanu pe tema disidenţei sau non-disidenţei intelectualilor români sub comunism.
Adam Michnik a primit „provocarea" atacândul pe Gabriel Liiceani, dar şi dând sentinţe doar de el ştiute. Şi nu este vorba că atunci când aduci vorba despre Herta Muller să vezi plecarea ei dn ţară ca pe un act de fugă faţă de prigoana sistemului comunist adresat intelectualilor cu altfel de gândire decât cea impusă sistemului. „Solidaritatea” s-a manifestat ca o disidenţă, nu ca o rezistenţă luptătoare contra sistemului. Şi se contrazice intelectualul polonez când îi ia la rost pe Liiceanu şi Muller când afirmă că există situaţii în care „tăcerea este un act eroic”. Este adevărat, ceea ce spune Micknic, că teroarea din România era comparabilă cu cea din China în perioada revoluţiei culturale. Nu atât de mult supără ceea ce spune „speculativ” vorbind despre lecţia democratizării cât asocierea lui Soljeniţân la curentul „troţkist”(?!). De la Adam Mickinc citire, aflăm că intelectualul de factură ortodoxă rusă Alexandru Soljeniţân a fost „troţkist” şi „troţkismul”, în esenţă ateu şi cominternist, presupune asocierea la dogma ortodoxă. Aici vorbind de „mostra de gândire bolşevică” despre care ne spune Adam Micknic, culmea apelând la un bolşevic, care a impus teroarea ca armă politică. Şi este curios cum poţi să îl asociezi pe Lev Troţki, asociatul lui Lenin, cu disidenţa rusă?! Asta chiar că n-o înţeleg.
Unele partide comuniste chiar și pe Iisus Hristos a voit să-l facă precursor al ideologiei lor, confundând libertatea cu ștreangul, creștinismul cu cretinismul și Muntele Atos cu Mauzoleul lui Lenin.

vineri, 11 martie 2011

Istoria sovietelor revăzută. Cazul Kirov


Cum a decedat primul secretar al CC al PC(b) din Leningrad Serghei Kirov, camaradul tovarăşulului Iosif Stalin?!

Recent în spaţiul internauţilor ruşi a fost plasat un document foarte interesant, scrisoarea ambasadorului american în URSS William Bullitt adresată Washingtonului, în primăvara, în atenţia secretarului de stat Cordell Hull. Istoricii ruşi nu a atras atenţie şi nici nu au comentat un episod extrem de confuz şi misterios din istoria URSS-ului, care se referă la asasinarea camaradului de idei a lui Iosif Stalin, a membrului biroului politic PCUS, a secretarului Partidului Comunist (bolşevic), concomitent prim secretar al comitetului regiunal al partidului comuniştilor din Leningrad(actualul Sankt-Petersburg) Serghei Kirov.

Este adevărat că publicaţia armatei ruse „Krasnaya Zvezda” în unul din materiale, „Vâstrel v Smolnem” repune în lumină adevărul în istoria asasinării lui Kirovv, doar după ce în spaţiul occidental s-a făcut publică conţinutul corespondenţei care avusese loc între ambasadorul american din acea vreme şi Departamentul de stat al SUA.
William Bullitt era primul ambasador al Statelor Unite în URSS. Trebuie spus că Washingtonul abia în luna noiembrie 1933 a recunoscut oficial Uniunea Sovietică, ca urmare a alegerii a reprezentantului Partidului Democrat Franclin Ruzvelt în calitate de preşedinte al SUA(1932). Scrisoarea adresată lui C.Hull era destinată să fie transmisă lui Franklin Roosevelt, cu care ambasadorul împărţea o prietenie de mai mulţi ani. Textul adresării a fost editat în SUA în anul 1972, când Departamentul de stat al SUA a acceptat să fie reeditată corespondenţa acestor politicieni, numai că în URSS, corespondenţa, în limba rusă, aşa şi nu a fost editată.
Motivul este foarte clar: în perioada guvernării lui Nikita Hruşcev în mentalul colectiv a fost strecurată informaţia potrivit căreia organizarea asasinării lui Kirov a fost executată de NKVD la indicaţia lui Stalin. Despre acest lucru Hruşcev a scris în memoriile sale şi după demisia din fruntea statului sovietic. Cu toate că în urma lansării iniţiativei congresului XX al PCUS (1956 ) comisia specială a CC a partidului, în frunte cu preşedintele Comisiei a controlului de partid de pe lângă CC a PCUS N.M. Şvernikov a concluzionat că nu există temei să se ia în calcul complicitatea lui Stalin în acest asasinat.
Scrisoarea ambasadorului SUA face lumină în cazul Kirov. Conform acesteia se certifică faptul că guvernul SUA în anii 1930 era în cunoştinţă de cauză ce se întâmplă după pereţii Kremlinului. La Washington se ştia că Stalin nu are nici o legătură cu asasinatul lui Kirov, pe care „tatăl popoarelor sovietice” îl promova în ierarhia piramidei puterii. În alt context, se clarifică faptul că Jurghis Baltruşaitis nu era doar un poet şi un diplomat al Republicii Lituania la Moscova, dar şi un preţios informator american. Totodată, într-o nouă lumină ni se arată Comisarul popular al afacerilor externe al URSS Maxim Litvinov, care are relaţii de încredere cu reprezentanţii SUA, pe care, probabil, îi alimenta cu informaţii confidenţiale referitor la politica conducerii sovietice, inclusiv prin intermediul ambasadorului lituanian Baltruşaitis. Scrisoarea conţine explicaţii colaterale în privinţa faptului că în anii 1930 în preajma lui Stalin şi a acoliţilor săi dospea un cerc conspirativ care avea ca scop înlăturarea prin forţă de la putere a acestora. Scrisoarea confirmă că Stalin care deja depăşea şaizeci de ani şi-l pregătea pe Kirov ca succesor la funcţia de şef al statului.

În sfârşit apar întemeiate rugăciunile lui Stalin, care a recurs la o curăţire a aparatului de partid şi de stat. Procesul de „igienizare” a demarat, mai întâi de toate, prin serviciile Kremlinului, unde graţie decăderii în plan moral a secretarului CCE al URSS Aveli Enukydze au pătruns nu foarte puţini oameni întâmplători, care datorită calităţilor lor morale şi comportamentale reprezentau un pericol pentru statul sovietic.

Vă prezentăm textul domnului Bullitt, ambasadorul SUA la Moscova.
* * *



Strict secret- numai pentru secretarul
Excelenţei Sale Secretarului de stat
Moscova, 26 aprilie anul 1935



Sir, am onoarea să Vă prezint o informaţie secretă de nivel avansat în legătură cu asasinarea lui Kirov.
Dumneavoastră poate Vă amintiţi când am avut onoarea şi satisfacţia să discut personal dosarul Kirov la Washington, mi-am exprimat opinia că rapoartele Departamentului de Stat şi explicaţiile ambasadorului Troyanov nu oferă o evaluare completă şi veridică a acestui dosar, şi v-am promis că voi descoperi probe concludente la reîntoarcea mea la Moscova.
În seara de 17 aprilie am obţinut explicaţia în privinţa celor întâmplate, pe care o consider apropiată adevărului, şi destul curată.
Domnul Baltruşaiytis deţine o poţizie unicală în Uniunea Sovietică. El locuieşte în Moscova în decurs de circa 40 de ani. Până la revoluţie el era unul dintre cei mai de referinţă poeţi în Rusia- poezia lui e scrisă în rusă, nicidecum în lituaniană. Când Litvinov a fost la Washington, eu l-am întrebat: oare nu ştie el un om luminat în corpul diplomatic? El mi-a răspuns că există doar un singur om, Baltruşaitis, care ştie Rusia în detaliu.
De aici ca urmare a sosirii mele la Moscova eu am conceput nişte raporturi de încredere cu Baltruşaitis, preţuirea căruia am recununoscut-o în mai multe acţiuni ale mele. Relaţiile noastre au devenit extrem de prietenoase, şi el nu s-a arătat jenat în nici o privinţă referitor la ceea ce îmi comunică. Întrecut informaţia sa a fost corectă, iar istoria despre Kirov, spusă de el mie, a fost completată cu multe detalii şi a garanţiei în acurateţea absolută a acesteia, ceea ce îmi permite să reflectez asupra acesteia ca profundă verigă a tainei lui Kirov.
Domnul Baltrşaitis a spus că Nikolai, asasinul lui Kirov o perioadă mare a fost agent al OGPU/ DPUS(Direcţia politică unificată de stat de pe lângă Sovietul comisarilor populari ai URSS- serviciul de stat al URSS; în luna iulie 1934 DPUS a fost redenumită ca Direcţia principală a securităţii statului, a intrat în componenţa Comisariatul popular al afacerilor interne a URSS; comisar popular al afacerilor interne a URSS şi concomitent director al Direcţiei principale a securităţii statului a Comisariatului norodnic7popular a fost desemnat G.G.Yagoda). În principal locul lui de muncă a fost la Leningrad. El a a spus că Kirov a fost trimis la Leningrad pentru „organizarea administrativă” şi, a completat, că, Kirov avea o indepedenţă absolută în exercitarea puterii în regiunea Leningrad, misiune care trebuia să-i faciliteze adoptarea rolului de dictator al Uniunii Sovietice. El a afirmat că Stalin a luat o decizie că, indubitabil, Kirov trebuie să fie succesorul său şi a adăugat că Kirov, pe care el(Baltrşaitis) îl cunoştea personal, era un om care avea un caracter absolut de aceeaşi talie ca şi Stalin, căruia îi manifesta credinţă nestrămutată.
Domnul Baltruşaitis a adăugat că Kirov s-a îndrăgostit în soţia lui Nikolaev şi că Nikolaev, care nu era insensibil faţă de soţia sa, a acceptat relaţia între Kirov şi soţie în speranţa că va fi avansat în carieră...
Domnul Baltruşaitis a declarat că, necătând la servilismul lui Nikoalev faţă de Kirov, acela nu a obţinut avansarea în serviciu, la care aspira, şi în cele de urmă s-a încrâncenat contra lui Kirov, considerând că ultimul i-a cumpărat soţia, doar că nu a dorit să achite preţul. Omorârea lui Kirov, insita domnul Baltruşaitis, a devenit crima lui Nikolaev într-un momemt furios şi necontralabil de gelozie.
Mai apoi domnul Baltruşaitis a ilustrat scena, care a avut loc în apartamentul stalinist de la Kremlin, când Yagoda, şeful DPUS(mai târziu a fost denumit Comisar al afacerilor interne), a fost chemat de Stalin ca urmare a asainării camaradului său de idei, cum a fost Serghey Kirov. El a declarat că Stalin, în clipa când a intrat Yagoda în birou, s-a deplasat spre acesta cu mâna întinsă, ca şi cum ar fi dorit să-l strângă de gât, exclamând: „De această dată ai înşfăcat o bucată care îţi depăşeşte gura”. El a motivat că Stalin era în acel moment sub impresia că Yagoda prin agentul său Nikolaev l-ar fi distrus pe Kirov.
Domnul Baltruşaitis afirma că Yagoda foarte puternic, dar văzând că Stalin este profund afectat, şi-a stăpânit emoţiile şi a anunţat că Enukidze, secretarul Comitetului Central executiv şi duşmanul său personal, este responsabil pentru omor, întrucât acela l-a salvat pe Nikolaev de la arestul DPUS...
Ca rezultat Enukidze a fost înlăturat din funcţia de secretar al CCE şi a fost trimis să coordoneze Transcaucazia. Toţi membrii secretariatului CCE, care activau în interiorul Kremlinului, au fost arestaţi. Ca o completare la aceasta toţi prietenii persoanali a lui Enukydze de la Kremlin au foet deportaţi, inclusiv doi subalterni ai lui Petersen, intendentul Kremlinului. Mai mult de atât, au fost trimişi în lagăr şi membrii aşa zisei „gărzi secrete” a Kremlinului, care era constituuită din comunişti tineri, fanatici...... (după asasinarea lui Kirov au fost desfăşurate arestări, în mod special în mediul „tineretului, unde a fost inclus şi inginerul-electronist Boris Rosenfeld, nepotul lui L.B. Camenev, fostul membru al Biroului politic al CC şi locţiitorul lui Lenin în Sovietul comisarilor populari ai URSS, dar şi pe fiul lui Troţkii sau a lui Serghei Sedov, specialist de motoare pe gaz şi de generatoare, a lui Lev Nehamkin, Serghey Jitomirsky, a lui David Azbel. Puţin probabil ca aceştia s fi fost nişte fanaţi comunişti).
Domnului Baltruşaitis mai apoi afirma că istoria complotului foştilor succesori ai lui Troţki şi Zinoviev în scopul asasinării a lui Kirov, a lui Stalin şi a altora a fost fabricată de Yagoda ca susrsă de apărare personală de furia lui Stalin, nimicirea propriilor duşmani şi totodată înlăturarea tuturor posbili nemulţumiţi lideri ai tineretului comunist. Domnul Baltruşaiytis a declarat că din propria experienţă s-a convins că există mulţi tineri membri ai partidului comunist care sunt nemulţumiţi de regimul stalinist şi dornici să se ridice contra guvernului existent, exact aşa cum succseorii lor s-au ridicat contra ţarului.
Domnul Baltruşaitis a spus că mai departe Yagoda cu multă dibăcie şi şiretenie a jucat pe frica personală a lui Stalin care îşi vedea propria moarte. De exemplu, domnul Baltruşaitis a explicat că Stalin primeşte hrana în cantainere din bucătăria spitalului Kremlinului şi că Yagoda , imediat după asasinarea lui Kirov a orientat şase agenţi ai DPUS la bucătărie ca aceştia să-i monitorizeze pe bucătari, şi de atunci mâncarea pentru Stalin a fost livrată în containere, care aveau aplicate ştampila DPUS, în scopul ca să i se asigure protecţie în faţă otrăvirii lui.
Mai departe Baltruşaitis a explicat că odată cu asasinarea lui Kirov Stalin a devenit extraordinar de suspicios în relaţie cu feţele din anturajul său, excepţie făcând Voroşilov şi Molotov...
Arestările şi deportările oamenilor nevinovaţi de la toate nivelurile Uniunii Sovietice a continuat să se intensifice. Domnul Baltruşaitis afirma că oamenii care exprimau un neînsemnat dezacord faţă de conducerea leningrădeană, era imediat arestat şi în ochii lui apărea cifra de 21 de mii de oameni, exilaţi din Leningrad, aceştia luând calea deportării individuale. (De la o altă sursă absolut credibilă am primit informaţia că în Leningrad au fost exilate 7 mii de familii.)
Arestările de la Moscova continuă. După cum am comunicat Departamentului de stat, singurii doi dentişti competenţi de la Moscova nu demult au fost trimişi în lagăr şi că groaza arestărilor este atât de mare, încât moscoviţii nu îndrăznesc să intre în anumite contacte cu ambasadele străine.
În legătură cu acesta pentru Departament îi va fi interesant să se ştie despre aceea că domnul George Andreiycin, căruia secţia internaţională în anul precedent i-a încredinţat să înlăture greutăţile fizice a ambasadei americane şi care ne-a acordat un ajutor inestimabil, a fost arestat câteva săptămâni în urmă de căte DPUS( Gheorghiy Andreiycin a activat în acei ani în Comisariatul popular al comerţului şi la „Inturist”, la 11 februarie anul 1935 a fost arestat). El, ca şi mine în acest moment, se află în puşcăria de la Luneansk şi aşteaptă să fie împuşcat sau termenul de condamnare în detenţie. Printre acuzaţiile aduse la adresa lui există şi aceea, că el, chiar dacă s-a văzut cu ambasadoru american pe bază permanentă, aşa şi nu a reuşit să-l influenţeze pe ambasador ca să adopte o viziune mai favorabilă faţă de politica sovietică.


Sincer al Dvs.,
William Bullitt.


* * *


Personajele cheie


Andreiycin Gheorghy Ilyci (1884-1950) – аom politic american, sovietic şi bulgar. S-a născut în Macedonia. În anul 1913 a emigrat în Franţa, mai apoi a plecat în SUA. A lucrat în calitate de miner, a fost activist al sindicatului „Muncitorii industriali ai lumii”. Din anul 1921, în URSS, a aderat la Partidul comunist. În anii 1920 a activat în mediul diplomatic la Londra, Viena şi Paris. S-a ataşat de adepţii lui Troţki. În anii 1930 a activat în Comisariatul popular al comerţului (Narkom-ul comerţului) de la Inturist, l- însoţit pe Herbert Wells când acesta a vizitat URSS-ul în anu 1934.
La 11 februarie 1935 a fost arestat, condamnat la 10 ani de muncă silnică în lagăre de concentrare. A fost eliberat în anul 1941( conform altor date, încă în anul 1939), în perioada războiului a activat în Biroul sovietic de informaţii, contacta cu colaboratorii ambasadei SUA. În luna octombrie 1945 l-a avertizat pe ambasadorul american A.Harrman despre faptul că ambasada SUA este monitorizată audio de către serviciile speciale sovietice. După război a lucrat în structurile guvernamentale ale Bulgariei, a fost şeful secţiei de informaţii a Ministerului afacerilor de interne. În luna mai 1949 a fost recoltat de către colaboratorii Ministerului de Securitate a statului a URSS la Moscova, acuzat că a desfăşurat o activitate de spionaj în favoarea serviciilor de spionaj a SUA şi pentru Marea Britanie. Împuşcat la 20 aprilie 1950.



Baltruşaiytis Yurghis Kazimirovici (1873-1944, Paris) – poet rus şi lituanian, diplomat. Şi-a făcut studiile la facultatea fizico-matematică a Universităţii de la Moscova. În anul 1919, preşedintele Uniunii scriitorilor de la Moscova se cunoştea cu C.D.Balymont, cu V.Bryusov, cu compozitorul A.Skreabin. Din anul 1922 până-n anul 1939 a deţinut funcţia de ambasador al Republicii Lituania în URSS. Din aprilie 1939 a plecat din URSS, fiind desemnat în calitate de consilier al ambasadei Lituania la Paris. La Moscova reuşit să faciliteze plecarea peste hotare pentru mai mulţi oameni de cultură din Rusia, în fapt le-a salvat acestora vieţile.



Williams Bullitt (1891-1967) – primul ambasador al SUA în URSS. A învăţat în nul dintre cele mai bune instituţii de învăţământ din ţară, Universitatea Yale . În anul 1917 a fost desemnat în calitate de adjunct al secretarului Departamentului de stat al SUA: În luna martie 1919 a efectuat o vizită secretă la Moscova, unde a purtat negocieri cu Lenin în privinţa condiţiilor de reconciliere dintre Rusia sovietică şi Mişcarea albgardistă, care controla în acel moment o însemnată parte din teritoriul ţării, şi oferirea de concesii oamenilor de afaceri americani.
În perioada aflării sale în URSS în anii 1930 a nimerit implicat într-un scandal, legat de achiziţionarea de piese de anticariat. Corespondentul publicaţiei americane «Chicago Tribune» Doanald Dey a publicat în presa polonă un material, din care reieşea, că Bulltt ilegal schimba mai multe mii de dolari SUA la speculanţii de la Varşovia contra „rublelor valutare” speciale ai Asociaţiei unionale a comerţului cu străinii (Torgsin), creată în URSS pentru asigurarea oaspeţilor din străinătate şi a cetăţenilor sovietici, care posedau „valori valutare” (aur, pietre scumpe, золото, obiecte viechi) în magazinele speciale, unde „aleşii” îşi achizionau produse alimentare şi mărfuri de consum. Bullit, în Varşovia, pentru un dolar primea 50 rublei ai asociaţiei( cursul oficial sovietic fiind de 1:1,13) şi ilegal le tranzita în bagajul său diplomatic la Moscova. Acolo pe banii extraşi din contrabandă diplomaţii americani achiziţionaz obiecte de anticariat, confiscate de la „elementele antisovietice” arestate.


Enukidze Avel Savronovich (1877-1937) – secretar CCE al URSS. A aderat la RSDRP încă din anul 1898. Încă, până la revoluţie face cunoştinţă cu Iosif Stalin şi este un fel de naş pentru cea de-a doua soţie a acestuia, Nadejda. Din luna noiembrie 1917 ocupă funcţia de şef al secţiei militare a CCE, iar din iulie 1918 este secretar la CCE al URSS.
În luna martie 1935 este eliberat din funcţie din prezidiumul CCE, în iunie 1935 este exclus din partid pentru „depravare politică şi casnică”. Sprijinul acordat de către membrul biroului politic al CC al PC(b) G.Ordjonikidze îi permite să nu fie arestat o perioadă de timp. Numai că după ce Ordjonikidze se sinucide în anul 1937 el este arestat la 30 octombrie în acel an şi la scurt timp împuşcat.


Litvinov Maxim Maximovici( adevăratul nume este Meer-Ghenoh Vallah, 1876-1951) – comisar norodnic al afacerilor externe a URSS-ului în anii 1930-1939). În anul 1902 a emigrat în Elveţia, în anii de revoluţie 1905-1907 se ocupa cu furnizarea de armament căttre Rusia pentru organizaţiile antiguvernamentale, o seamă de timp a trăit şi a lucrat în Marea Britanie.
Din ianuarie până în septembrie 1918 a fost reprezentantul Rusiei sovietice în Marea Britanie. I-a dat o scrisoare de recomandare agentul britanic Sidney Reilly înainte de deplasarea acestuia la Moscova, ceea ce l-a ajutat pe acesta să facă cunoştinţă cu şeful afacerilor Sovietului comisarilor norodnici D.Bonci-Bruevici şi cu adjunctul comisariatului afacerilor internaţionale L-M-Karahanov. Din toamna anului 1918 în a activat în comisariatul norodnic(Narcom) a Rusiei Sovietice. În martie 1919 a participat la negocierile lui Lenin cu Bullitt. Este cunoscut textul telegramei expediate de Livinov în adresa acolitului de idei a lui Lenin, care se afla în SUA, Ludwig Martens (27 mai 1919): «Întreaga noastră politică se desfăşoară prin prisma tendinţei de apropiere faţă de America... Suntem pregătiţi să oferim felurite concesiuni economice americanilor care au avans faţă de alţi străini...» În anii 1921-1930 este locţiitor al comisariatului norodnic al URSS în afaceri externe.
În anul 1939 a fost schimbat din funcţia de comisar la afacerilor externe cu V.Molotov.
O dată cu începerea războiului este reîntors la MAE, a activat (până în anul 1946) în calitate de adjunct al comisarului norodnic al afacerilor externe, concomitent în anii 1941-1943 deţine funcţia de ambasador al URSS-ului în SUA. Din anul 1946 este în rezervă. Conform afirmaţiilor membrului biroului politic al CC al PCUS A.Mikoian, Litvinov ar fi fost supărat pe Stalin, după anul 1943 şi de nenumărate ori, întâlnindu-se diplomaţii americani la vila sa, îi sfătuia să poarte negocieri cu URSS mult mai crâncene.
Soţia sa, Ayvi Lou era sub protecţia Marii Britanii preda limba engleză în Academia militară „M.V.Frunze”. În anul 1972 a plecat să trăiască în Marea Britanie.
Cercetătorii activităţii spionajul britani afirmă că MI-6 în anii 1920-1930 aveau în URSS un agent operativ cu numele de cod «D-57», probabil, intra în viaţa apropiată alui Litvinov. Graţie acestui lucru britanicii ştiau acţiunile lui Stalin. Identificarea lui «D-57» cu însuşi Litvinov sau cu soţia sa nu s-a putut realiza pentru că nu există probe în acest sens.

Petersen Rudolf Avgustovici (1897-1937) – intendentul Kremlinului din luna aprilie 1920 până-n anul 1935, era responsabil de protecţia obiectului. Până atunci a fost comandant de tren blindat al preşedintelzi Sovietulului militar revoluţionar al republicii Lev Troţki. În PCR(b) este din anul 1919. După asasinarea lui Kirov la Leningrad este înlăturat din funcţia de intendent al Kremlinului. În anul 1936 a fost desemnat adjunct al comandatului armatelor a circumscripţiei militare Harkov. A fost împuşcat la 21 august 1937.