Care sunt cheile viitorului și implicit cele ale secolului XXI? Suntem obligați să construim o nouă paradigmă, un alt patrimoniu, o altă perspectivă pentru generațiile viitoare.
Omul este înzestrat cu simfonia reflexivă și cu o simbolistică a spiritualității. Etimologic, suntem ceea ce suntem și lingvistic reprezentăm ceea ce vorbim. Este o relație indestructibilă între ființă și cuvânt, atât ca formă de exprimare materială cât și în una imaterială. Noi sesizăm realitatea, ne-o imaginăm, ne-o construim prin simboluri, metafore și emoție. Trăim într-o perpetuă căutare și moștenim o realitate, pe care o modifică pe parcurs, moștenim realitatea în care s-au exprimat cei care ne-au adus pe viață. Aceasta reprezintă ADN-ul nostru. Pentru unii lumea părinților sau chiar a predecesorilor lor este străină și imperceptibilă pentru că lumea i-a făcut orfani. Dar, într-un anume fel, toți ne-am născut orfani, ori fără cunoaștere suntem orfani, doar orizonturile și sentimentele proximității, emoțiile traduse în emoțiile celora care nu doar ne-au dat viață, dar s-au angajat și să ne crească îi face pe unii să se considere ca având un ”noroc” primordial, pe când ceilalți sunt lipsiți de acel ceremonial al ”familiei”. Construcția imaginară și metafizică a familiei sau a casei oferă un sens relației moștenire-succesiune-set valoric și o formă de manifestare complementară, pe care mulți dintre noi și-o însușesc promovând-o ulterior în propria viață. Întotdeauna tindem să ne raportăm la cei care ne-au strecurat un sens și o emoție în gânduri și-n reflexe, care au fost predestinați să ne crească, să ne cultive, ne educă după anumite norme și valori de conduită, conform modelelor pe care le-au proiectat asupra noastră sau cu care au ținut neapărat să ne inspire în drumul vieții. Acest fapt ne face să fim translatorii proiecțiilor și metaforelor altora. Pentru noi există un sens pentru viață și fiecare din noi îl testează pe propria cămașă, doar că unii îl reperează într-un anumit fel și alții altfel. Dar există un sens în viață? De există cum îl transmitem celorlalți, așa cum îl percepem noi? Ce culori are acest sens al vieții? O fi sensul vieții de culoarea cerului? Sau este ca zăpada imaculată? Ori, totuși, sensul vieții este unul calic, pervertit și extrem de alterat?
Astăzi descoperim că Noi ca identitate suntem altceva decât ar fi Eu ca un construct identitar. Pentru că Noi suntem mulți, formăm o colectivitate, pe când Eu-ul reprezintă o formă individuală. Și atunci de ce Eu trebuie să-l compun pe Noi, când raportul Eu și Noi este unul antagonist, iar relațiile între Eu și Noi sunt caracterizate de liberul arbitru. Adică, dacă îmi convine să devin Noi, atunci Eu foi opta pentru soluția ca să mă identifica cu Noi, iar în cazul în care beneficiile mele nu converg cu cele ale identității- Noi, atunci am să mă delimitez de această identitate. Evident, identitatea Noi poate să mă excludă, să mă ostracizeze, în cazul în care nu mă plasez în vitrina sa identitară și reprezentativă. Dar dacă identitatea Noi se va lipsi de toate identitățile Eu, atunci aceasta nu va mai exista, în consecință, identității Noi îi convine să se pătrundă de caracterul identitar al Eu-ului, care totuși pare primordial. Ori Eu-ul îl formează pe Noi. Ambele identități(Eu/Noi) operează cu categoriile ”al meu/ al nostru”, ”străin”, ”altul/altceva”, atunci când se raportează la realitate, când își motivează comportamentul sau exprimă un mod de gândire asupra identități, a locului și rostului în geospațiu. Când afirmăm ”străin” gândim într-un mod negativ sau necunoscut asupra acestei identități, sentimental o percepem ca fiind o sursă ce se reflectă dușmănos și produce o oarecare teamă asupra identității noastre. Categoria ”străin” o privim și o tratăm total diferit față de categoria ”altul” (sau ”altceva”), pe care o acceptăm, pe picior de egalitate, într-un fel percepută și cunoscut ca fiind o anume formă de cunoaștere a sinelui, o alternativă a Eu-lui. Toate cele trei categorii au putere covârșitoare asupra dezvoltării noastre individuale, dar și colective. Mai ales în perioadele crizei identitare când identitatea ”străină” pare mai atractivă decât propria noastră identitate, ce pare depășită, aistorică, vicioasă și neproductivă.
***
Dimineața m-am trezit foarte nedumerit și posedat de un vis. Încruntat și abătut, am privit în geam sperând să alung imaginile care încă mai răzbeau dincolo de frunte, în interiorul gândurilor. Ce sens o fi având acest vis și care este mesajul său adevărat. Bine, am găsit fătul în fața locuinței în plină zăpadă, am oprit cu prețul vieții tractorul sau combina, care mă amenința și putea să mă strivească, l-am dus în propria casă, i-am dat lapte și biscuiți, iar când am vrut să-i schimb hăinuțele, pentru că era înghețat, s-a trezit la viață, a zâmbit, s-a bucurat de căldură și dragoste. Dar ce a fost aceasta, încă nu am reușit să găsesc hăinuțele cu care să-l schimb și pe loc a început să crească, să devină un copil tot mai mare și să se urâțească, să devină hidos.
M-am trezit din somn și am încercat să adorm iarăși, dar alt episod din lumea viselor îmi purta subconștientul în lumea tenebrelor, ajungeam în sfârșit pe scară, priveam prin fereastră cerul și luam liftul care cobora în jos pentru a urca într-un altul în sus și iar era închisă ușa care dădea afară și trebuia să caut o altă ieșire, călătorind cu săniile din interior doar că nu era nici un gram de zăpadă și prindeam alte lifturi care îmi promiteau să mă scoată la suprafață.
Visele au reclamat în conștientul meu dacă nu trăiesc într-o lume virtuală, că pun preț pe anumite ființe și idealuri care la prima vedere par sublime, inocente, iar într-un târziu posedă măști, iar sub ele se află niște glume oribile, niște ființe sumbre. Și atunci sedus și mizând pe ele, în fapt, nu fac altceva decât să fiu încarcerat într-o lume schimbătoare, într-un malaxor al oglinzilor mișcătoare și strâmbe, într-o cameră a umbrelor.
Sunt visele o parte ale prezentului subconștient sau fac parte din ritualul relevării viitorului? Am deschis ”Cartea Viselor” și ”Cartea Umbrelor” cercetând ”minciunea” și ”falsul” imaginar și natural, relevat și sesizat în proximitatea zilnică. Cineva ne manipulează destinul, am zis. Cineva se joacă cu realitatea și imaginarul denaturând frontiera dintre cele două tărâmuri. Mai există o frontieră care ne ispitește destinele:frontiera viitorului.
Dar cum detectăm viitorul? Prin metoda ”Delfi” sau metoda ”Foresight” ar sugera expertiza futuristă.
Incontestabil, prognozarea viitorului ar reprezenta unul din subiectele delicate care a ispitit și a tulburat umanitatea. Rolul oracolului în plan istoric și-n actualitate are o însemnătate imensurabilă. Profeții sau prezicătoarele aveau un statut special, ei/ele erau respectate și venerate în societate. Încă în cel de-al doilea mileniu până la era noastră fecioarele prezicătoare din catedrala lui Apllon din orașul elen Delfi erau arhicunoscute lumii antice datorită darului și artei de-a prezice viitorul. Evident, regii și comandanții de oști regulat pășeau treptele catedralei și obțineau din partea fecioarelor prezicătoare(pentru un anumit onorariu) scenariile aferente evenimentelor care aveau să se deruleze și la care ei aveau un rol important asupra finalului lor. Totuși, istoricii consideră că eroii antici mai mult se ghidau de propriile concepții și propriul imaginar decât de profețiile confuze. Viitorul sună bine! Viitorul se arată frumos! Vine Apocalipsa!(după mayași, după vickingi, după pieile roșii, după marțieni...)
Una dintre poveștile tulburătoare și excepționale cu privire la viitor este cea în care Dumnezeu îl trimite pe Arhanghelul Gabriel să stârpească restul păcatelor vizionare, care au rămas în patrimoniul omenirii. Misiunea arhanghelului se leagă de existența unor scoici marine care prezic viitorul și care au fost sustrase de către ființele terestre. Or, a zis Dumnezeu, cunoștințele legate de viitor nu se pot afla în gestiunea oamenilor muritori și acestea trebuie să fie ascunse, acoperite în taină, până când nu va veni timpul indicat ca ele să fie revelate lumii. Coborând pe pământ, Ahanghelul Gabriel și-a schimbat înfățișarea, a hotărât să apeleze la o șmecherie și să-l testeze pe profetul Prometeu. El a cerut ca Prometeu să apeleze la scoici și să afle ce are de gând să facă în scurt timp Arhanghelul Gabriel. După ce oracolul Prometeu a cercetat cum s-au așezat scoicile magice, el a ajuns la concluzia că în fața lui se află însuși Arhanghelul Gabriel, care arde de nerăbdare să afle dacă este posibilă profeția viitorului. Timorat și surprins, Arhanghelul a înșfăcat în grabă scoicile luându-și zborul spre ceruri. Potrivit legendei, în timpul zborului una din scoici a alunecat din mânile arhanghelului. Anume această scoică a devenit cea care a născut viciile contemporane, grație cărora astăzi oamenii au posibilitatea să prezică viitorul. Unii din noi se întreabă dacă scoica care prevede viitorul mai există sau dacă nu a fost pierdută definitiv de omenire?! Sau poate că această scoică magică se află în posesia unor mutanți umani sau oameni hibrizi care se joacă cu destinele omenirii inventând crize, găuri de ozon, tehnologii avansate în care moartea îi așteaptă pe cei singuratici cu coasa la ușă...
Povara trecutului este una imensurabilă încât o recunoaștem doar atunci când viitorul ne zădără prezentul și ne aruncă în labirinturile periculoase ale incertitudinii noastre.
Conform unei cronologii informale, în care cercetarea faptelor și fenomenelor relevă o scriere conceptuală, o strategie care are ca punct final progresul tehnologic și uman, noi putem vorbi despre o istorie a dezvoltării umane și a viitorului. Cea mai de anvergură și de succes viziune conceptuală o oferă J.Orwell (”Anul 1984”) care ne spune:”Cine controlează trecutul, controlează viitorul, iar cine controlează prezentul, atunci este atotputernic asupra trecutului”. Acest algoritm revendică revizuirea și rescrierea istoriei.Prin urmare ajungem să tratăm istoria ca fiind o prostituată care își poate schimba cearșafurile și statutul conform tarifelor practicate în diverse comunități.În acest context impozitul nu se aplică, nici la scară largă și nici la un alt nivel.. Astfel că viața devine proverbială și anecdotică, în care: ”Vasile știa că doi cu doi fac patru, dar nu știa dacă la aceeași concluzie a ajuns și Maria”. În schimb, Maria a ajuns la concluzia că populația de culoare albă va deveni minoritară în anul 2050, constituind mai puțin de jumătate din restul națiunii americane. A fost concluzie sau informare? Pentru că Maria nu a fost nici fecioară, nu l-a servit pe Apollon la Delfi, în Grecia a fost, stă toată ziua pe internet și-l servește astăzi de obicei pe Vasile. Ei sunt canibali, pentru că se înfruptă din carnea lor trupească și savurează zilnic plăcerile carnale. Da, Mariei ca și lui Vasile îi place carnea, savurează multă carne, individual și colectiv și astfel mențin geofondul intact. Totuși, subminarea genofondului și nimicirea tuturor generațiilor care se anunța de multă vreme se pare că a fost supusă la o reuniune FEMEN sau la ceremoniile exhibiționiste ale homosexualilor și lesbienilor. Vasile și Maria au lipsit de la aceste evenimente și ceremonii, în schimb au fost alții, care nu înțeleg de ce nu au fost cei doi.În cazul în care nu ar fi existat un Vasile sau o Marie ca eroi ai poveștii noastre,cu siguranță că ar fi fost invocați Constantin și Elena.
În cazul în care canibalul folosește cuțitul și furculița, deja aceasta manifestare reprezintă un progres global?Aceasta nu se referă la Maria și Vasile. Ori, canibalul este în acest caz prin excelență filolog sau mai bine zis lingvist. De fapt între lingvist și limbist există o diferență uluitoare. Unul folosește limba și studiul limbii în folosul comunității și a științei, e colectivist, pe când limbistul o folosește exclusiv în scopuri individuale, servind persoane și personaje într-o formă mercantilă. A, da, mai există încă un fel de limbist(lingvist aplicat) care își folosește limba ca să bea, să mănânce sau să savureze plăcerile carnale în varianta ”hrănitorului” sau a ”hrănitoarei” și acest tip egoist și totodată altruist se regăsește în fiecare din noi. Totul depinde de aplicabilitatea limbii și al limbajului. În cazul în care limba devină moartă e bine de mers la doctor. Intri în cabinetului medicului și te holbezi la aparatele din jur, dar mai mult la asistentele medicale și-ți dai seama de ce ai nevoie acută de limbă. Tensiunea crește la maximum până explodezi:
-Doctore, am să mai trăiesc?
- La ce bun?
-Dar eu vreau?
-Bă, ce ai?
-Am tot băut ceai și încă nu mi-a ajutat...
Concluzia este una bestială:învață să folosești limba atâta timp cât trăiești. Pentru că limba este interfața sufletului care se exteriorizează prin poezie și muzică. Dar putem noi oare să determinăm sensul și conceptul ”suflet” ca ceva palpabil, material, vizibil? Nicidecum. Noi înțelegem că sufletul există, că-l purtăm în interiorul nostru și că există o aură care revendică viața. Noi îl simțim, inclusiv durerile sau bucuriile expansive sau latente. Bucuriile sufletului se revendică prin exclamațiile sau impresiile estetice. Viața noastră este o continuă înșiruire a emoțiilor prozei și a poeziei. Proza reprezintă o activitate necesară, seacă și de rutină, obligatorie pentru a supraviețui. Pe când poezia cu ale sale note triste și melancolice, transmite emoțiile indestructibile ale dragostei, ale bucuriei, de sărbătoare și este o ceremonie a unui final încântător. Proza ne asigură supraviețuirea și căutarea cheii libertății, pe când poezia ne dă aripi pentru zbor, ne poartă prin zbuciumatele valuri ale mării și ne insuflă viața. Astfel ca un observator oarecare admirând culorile bisericilor și oamenii care se învârt în malaxorul timpului încerc și eu să învăț din Univers, să cunosc simboluri și gesturi, învăț să fac, învăț să fiu și să mă înfrupt din plenitudinea păcatului ca un dar primordial, să trăiesc împreună cu ceilalți.
Sunt un Homo sapiens, cultura căruia, în mare parte, se întemeiază pe cercetarea chintesenței și a înțelegerii lumii.
Eu vreau să învăț să fiu Om, vreau să-i învăț și pe alții.Eu vreau să trăiesc, eu vreau să-i învăț și pe alții.
Gândurile oarbe ne conduc spre cataclism și catastrofe și când ne trezim nu ne mai recunoaștem nici în somn, iar atunci când dorim să construim o conștiință comună ne asumăm acest rol prin testarea singurătății incerte și de obicei sentimentul supraviețuirii în comun formulează actul final al coexistenței noastre.
Noi nu am deprins din înțelesurile predecesorilor noștri, nu că am fi fost sau am fi superficiali, ci am proiectat lumea noastră ca una care se leagă de o civilizație avansată, pe care nu o considerăm aistorică și depășită, care se manifestă printr-o răceală debordantă în imaginarul și mentalul nostru. Noi am refuzat să formăm un ”reper al orașului”, în care omul să-și gestioneze propriile cunoștințe. În Antena antică aceasta se numea ”viața educativă”. În schimb, am reușit să poziționăm în funcții administrative persoane fără o pregătire aferentă postului, am inversat și am contaminat sistemul ”meritocratic” într-o exprimare democratică. Iar atunci ne întrebăm dacă ”democrația” i-a poziționa pe aceste persoane sau tipul de ”meritocrație” nocivă, parazitară, denumită grup de interes sau de reflexie care s-a impus în societate ca singurele deținătoare a adevărului și a viziunii de excelență. Dar este nevoie oare de una acord social al orașului care să se întemeieze pe rațiunea înțelegerii proximității și ar stabili o solidaritate între instituții și cetățeni? Este nevoie de o ”guvernanță” socială care s-ar întemeia pe încredere, bună vecinătate și coeziune?
Cineva a furat luna de pe cer și nu știa unde s-o ducă, pentru că majoritatea locuitorilor de pe pământ, indignați, solicitau să nu o aducă în orașul lor. Și așa a rămas luna singură pe cer, ostracizată de omenire. Și aceasta se cheamă Umanitate?!
