vineri, 24 februarie 2017

Despre ordinea globală în epoca lui Donald Trump


Noul președinte american Donald Trump a exploatat în campania prezidențială sloganul „America, mai întâi de toate”, care încurajează atât interesele naționale (opțiunile naționaliste), dar reclamă și o viziune strategică pe care vrea s-o confere SUA, aceea de lider global. Arhicunoscutul strateg american Edward Luttwak (născut la Arad) consideră că apariția lui Trump nu este una întâmplătoare și că era una inevitabilă, în proporție de 90%, ca urmare a evenimentelor din ultimul deceniu. Indiscutabil, Donald Trump nu este și nu va reprezenta izolaţionismul american, pentru că unul clasic, în condițiile secolului XXI, este imposibil de realizat. O Americă care aspiră să revină la supremația ordinii globale solicită o implicare globală, o activă proiecție geostrategică și geoeconomică pe mapamond. America nu se schimbă, ci se transformă. Inclusiv la nivel global. Revenim să punem în discuție conceptul de „multipolaritate”, pentru instituirea căruia au militat liderii ruși și chinezi, dar pe care insistă cel mai mult ilustrul expert în sfera relațiilor internaționale, H.Kissinger. O „multipolaritate” care a furnizat lumea instabilă și impredictibilă din secolul XIX – începutul sec. XX. Este adevărat că lumea occidentală din secolul XIX, inclusiv sistemele coloniale, reprezenta conform unor parametri o lume mai globalizată decât lumea de astăzi, dar succesele globalizării din acea perioadă au fost dinamitate de primul război mondial. Astăzi trebuie să răspundem la întrebarea ce tip de situație sau structură a ordinii mondiale avem noi, din cele evidențiate mai jos: 1. „Războiul fiecăruia împotriva altuia; 2. Echilibrul de putere”, sau un sistem stabil de conflicte, care sunt în același timp sprijinite să existe în mod forțat și să fie descurajate de anumite practici de reglementare comunicativă; 3. „Concertul puterilor”, sau un echilibru de putere cu instituții stabile de negociere, care asigură transformarea conflictelor și în care sunt ajustate interesele; 4. „O uniune planetară” între politicile din interiorul structurii unei singure ordine mondiale, sau avem parte de o situație în care este conștientizată interdependența; 5. „Hegemonia liberală”, sau structura ordinii mondiale în raport cu entitățile politice autonome în interiorul unui singur sistem politic; 6. „Hegemonie centralizată”, o situație în care structurile ordinii mondiale își pierd din calitățile care le recomandă pentru un statut internațional și se manifestă în cadrul unui singur sistem politic. 7. Istoria ne poate oferi numeroase exemple în care „hegemoniile liberale” s-au destrămat. Interdependenţa complexă a forțelor centripete și centrifuge edifică și apoi resetează structura ordinii globale, dar și provoacă oscilații în cadrul proceselor de integrare în care se manifestă actorii politici. Factorul multipolar și „conjurația îngerilor” Abordarea geostrategică uzează de conceptele „bipolaritate”, „multipolaritate”, „centrele de putere”, „securitate națională”, „interese naționale”, etc., la bază cărora se află resursa de putere. Deocamdată, încă nu există nici o explicație legată de „resursa de putere”, în ce parametri trebuie să fie evaluată, de „forсe, power, might sau strength”. În schimb abordarea geoeconomică explorează conceptele de „integrare”, „globalizare”, „internaționalizare” etc. Pe de altă parte, analiza de clasă și cea ideologică posedă un alt tip de instrumentariu – democrație, dictatură, autoritarism. Un propriu aparat terminologic îl are geopolitica, dar și abordările civilizaționale, sistemice, culturologice, etc. E nevoie să precizăm că lumea este încă dependentă de conceptul de unipolaritate sau sistem uni-multipolar (S.Huntington). Este interesant să amintim cum s-a născut conceptul de „unipolaritate”. În anul 1992 la Pentagon a fost elaborat un document, care a văzut lumina zilei în mod accidental și din care reieșea o directivă în care se dorea ca „să fie descurajat orice potențial adversar global”. Documentul se adresa atât adversarilor tradiționali, dar și eventualilor parteneri (aliați) sau competitori strategici. Documentul era formulat în termeni și expresii dure și sublinia rolul pe care trebuie să-l joace forța militară în viitor, care trebuia să fie extrem de puternică, astfel încât adversarii din Europa și Asia să nu-și permită să gândească că pot să joace un „rol regional puternic sau global”. În afară de adepții „unipolarității” care descriu sistemul internațional contemporan există și partizanii „uni-multipolarității” (superputerii multipolare / superpower multipolarity), care se pronunță pentru hegemonia unipolară americană, în același timp permițând altor state aidoma Germaniei, Japoniei, Franței etc. să formeze fundalul multipolar. Ei se pronunță pentru o „multipolaritate complexă” (complex multipolarity) și menținerea ei, refuză să-i atribuie un statut de hegemonie SUA și invocă mai multe cauze. Una din cauze constă în faptul că focalizarea strategiei naționale a SUA s-a orientat la un nivel regional de la unul global. Ei consideră că la nivel global nu se regăsește încă o putere globală, ceea ce arată că nu există o confruntare / luptă globală. În plan regional nu există o unică semnificație structurală. Într-un alt context, ei consideră că „multipolaritatea” se leagă de existența unor puteri regionale care pot de sine stătător să-și asigure supravieţuirea și independența lor fără a apela la aliați. În plan regional nu există o putere agresivă și dușmănoasă care să pună în pericol „supravieţuirea și independența” altor puteri regionale, spre exemplu Rusia versus Germania, Rusia versus Marea Britanie, Rusia versus Japonia. Profesorul de științe politice Robert Ross de la Colegiu din Boston prognoza în anul 2004 că secolul XXI se va fi manifesta sub o hegemonie mondială americană[1]. Politologul Ross considera că nici la nivel regional, în Asia de Est, China nu va reuși să echilibreze puterea Statelor Unite, pentru că ar trebui să reducă din diferența pe care o are în raport cu forțele maritime americane din regiune. Autorul consideră că îi este imposibil Chinei să ajungă la o paritate militară maritimă cu cea americană. Și în sfera economică îi va fi greu Chinei să concureze cu SUA, ne spune Ross, chiar dacă economia chineză ar avea o creștere economică de 6 % în an, iar SUA de numai 3 %. China nu va putea să ajungă SUA cel puțin până în anul 2043. Principala slăbiciune a Chinei, pe care o remarcă expertul american, constă în geografia ei. El ne atrage atenție că statul chinez împarte frontiera sa cu 13 state. Inclusiv cu Rusia, relațiile cărora sunt destul de controversate. Chiar dacă Rusia este slăbită în mai multe sfere – economică, politică și în relațiile militare, scrie Ross, ea încă „păstrează resurse, concludente, care să exprime cândva o amenințare semnificativă la adresa Chinei. În special în Asia Centrală, într-un teatru, din proximitatea heartleandului rusesc, dar departe de industriașii și centrele oamenilor…”[2]. În contrast cu alți adepți ai acestei concepții Ross nu explică cele două niveluri ale sistemului: geopolitic și geoeconomic. El enunță o „bipolaritate” în geoeconomie – China în Asia de Est, Rusia în Europa), o superputere în geopolitică – SUA. El elimină SUA din geoeconomie, ceea ce pune semne de întrebare asupra scenariului, chiar dacă îi atribuie SUA calitatea de superputere în arta militară. Întrebarea care se cere aici dacă această viziune nu este îmbrățișată de noul președinte american Donald Trump, care se retrage din vechile proiecte geoeconomice și insistă pe capabilitățile militare americane. Indiscutabil, Robert Ross enunță scenariul care a determinat o revizuire recentă a viziunilor geopolitice și geostrategice a SUA și anume existența unei alianțe ruso – chineze conjuncturale, concretizată ca scop în lipsirea de statutul de superputere și de hegemonie a SUA, doar că această alianță este fragilă din cauza animozităților și incompatibilităților ruso – chineze. Cercetătorul american de origine chineză Zhu Zhiqun, profesor de economie politică și diplomație la Universitatea Bridgeport, aborda relațiile americano – chineze acum un deceniu în urmă într-o manieră predictibilă. Principala idee a cărții constă în faptul că „ascensiunea Chinei se va produce pașnic în secolul XXI”[3]. Autorul deapănă viziunile unor cercetători, care nu exclud un război între SUA și China. Zhiqun nu exclude această ipoteză, dar afirmă că „un potențial război între China și Statele Unite poate fi inițiat de Taiwan sau de chiar Statele Unite, nici într-un caz de China, după cum consideră alarmiștii amenințării chineze”[4]. Renumitul geostrateg Zbigniew Brzezinski consideră că astăzi atât SUA, cât și China sunt cele mai importante puteri mondiale, care trebuie să se completeze și să acționeze în comun. „În lumea contemporană nici China și nici SUA nu pot fi lideri unici”. Pe de altă parte, Brzezinski avertizează că „dacă chinezii vor intra într-o confruntare cu America, atunci vor pierde”[5]. Pe de altă parte, Consiliul de Stat al Republicii Populare Chineze a stabilit ca fiind pe prima treaptă de prioritate relațiile cu SUA. Poziția a doua revine relațiilor ruso – chineze. Documentul adoptat de Consiliul de Stat al Republicii Populare Chineze se întitulează „Politica Chinei în raport cu cooperarea strategică din Regiunea Asia Pacific”(RAP)[6]. Anterior, președintele rus Vladimir Putin a declarat că China reprezintă pentru Federația Rusă principalul partener. În documentul Consiliul de Stat al Chinei sunt expuse principiile coexistenței pașnice. China propune partenerilor săi – SUA, Rusia, India, Japonia – să renunțe la mentalitatea „războiului rece”, să respecte interesele legitime și îngrijorările pe care le poartă unii față de alții. Experții ruși consideră că statul chinez, prin documentul pe care l-a adoptat, în fapt, a enunțat „propriile reguli ale jocului din sfera securității regionale”. În volumul de studii „American Power in the Twenty-First Century ”[7] sunt incluse predicțiile experților americani din sfera relațiilor internaționale, aparținând diverselor școli politologice și / sau curente ideologice. Aceștia, în funcție de școala sau curentul geopolitic la care se raportează, își emit viziunile și predicțiile pentru secolul XXI. Aceșia disting patru tipuri de scenarii în ceea ce privește evoluția viitorului lumii. Inițial aceștia își fixează ca punct de plecare structura relațiilor internaționale în care Statele Unite ale Americii se exprimă ca hegemon. Sistemul mondial, în accepțiunea sa teoretică, poate evolua și se transformă în patru orientări, care, în cele din urmă, vor forma patru stări în cadrul relațiilor internaționale: hegemonie unipolară / imperiu; echilibrul de putere; democrația globală și securitatea colectivă. Scenariul X: calea spre un sistem de putere multipolară echilibrată Ne-am aplecat asupra scenariului de sistem de putere multipolară echilibrată, care este însușit și pe care-l evocă „realiștii politici” (școala H. Morgentau) sau „neorealiștii” (al căror lider este H. Kissinger). Rațiunea acestei școli constă în aceea că în fața hegemonului inevitabil se pronunță statele mai slabe, care se organizează în alianțe și coaliții. În cele din urmă hegemonul divine tot mai slab și se formează lumea multipolară. Ei scriu că „acest moment unipolar” va fi inevitabil substituit de un sistem internațional multipolar, în care un număr limitat de state va coopera și va intra într-o competiție într-un asemenea mod în care nici unul din ele să nu dispună de un ultim cuvânt. Alianța ruso – chineză și noile provocări globale au impus școlii neorealiste americane să revizuiască tipologia noii ordini globale. Ascensiunea Indiei și Chinei în economia mondială, conflictul americano – chinez în zona Asia – Pacific și agresiunile militare ale Rusiei în Ucraina și spațiului postsovietic, angajarea militară în Siria, anexarea Crimeei și implicațiile cibernetice ale factorului rusesc în electorala americană impun noi abordări legate de tipologia noii ordini mondiale. Mai apoi, Henry Kissinger, unul dintre cei mai proeminenți experți de politică externă americană, i-a promis președintelui rus Vladimir Putin o lume multipolară. Scenariul edificării lumii multipolare intră în sistemul de coordonate în care avem parte de impredictibilitate și sistemul relațiilor internaționale este unul instabil. SUA nu pleacă din NATO … scutul antirachetă rămâne
Cine a crezut că o dată ajuns la putere Donald Trump NATO își va înceta existența s-a înșelat amarnic. SUA nu abandonează Alianța Nord Atlantică sub administrația lui Donald Trump. Alianța nu abandonează proiectele sale strategice în Europa Centrală și de Est. Se va institui o politică de responsabilizare a membrilor Alianței NATO și o participare mai activă și mai incisivă. Pentru multe state alianța nu va mai exista doar ca un loc ferit și la adăpost în cazul unor agresiuni din partea altor state. Statele Unite vor rămâne principala componentă a umbrelei de securitate euroatlantice și va insista pe o participare mai activă a statelor memebre la alianță. Statele Unite rămân principalul furnizor de securitate pentru est-europeni și centrul care poate descuraja acțiunile amenințătoare ale unor state cu resentimente imperiale. Politica sancțiunilor la adresa Federației Ruse ca răspuns la anexarea Crimeei și la declanșarea ostilităților armate în estul Ucrainei rămâne în vigoare. Politica de furnizare de militari și echipament american pentru unele state ca Germania, Polonia, Cehia sau România stă în picioare. Exploatarea sistemului contemporan de apărare antiaeriană americană, început în anul 2002[8], și desfăşurarea elementelor sistemului global eșalonat de apărare antiaeriană în Polonia sau România rămâne bătut în cuie. Sistemul de apărare antiaeriană americană care este de o anvergură globală își are o motivație suplimentară datorită gradului de implicare a țărilor din NATO, a Australiei, a Israelului, Japoniei sau altor state[9]. Contradicțiile cu Rusia în chestiunea „Scutului antiaerian antirachetă” vor rămâne un punct nevralgic. Chestiunea „Scutului american antirachetă” va menține o situație încordată în cadrul relațiilor pe care le are SUA cu Rusia și China, aceste două state considerând că Statele Unite intervin în zonele de influență geopolitică / spațiul vital al lor atunci când își aranjează elementele de scut în apropierea Iranului sau Republicii Nord Coreene[10]. Rusia este extrem de sensibilă în problematica „Scutului aerian antirachetă”. Menținerea acordului antiaerian antirachetă după implozia URSS răspundea intereselor statului rus, care încuraja iluzia existenței unui echilibru militar cu SUA, în condițiile în care se adâncea diferența în sfera politică și tehnologică. Rusia a încercat să reacționeze la acțiunile de edificare a sistemului antiaerian antirachetă al SUA și să aplice nişte măsuri simetrice și asimetrice. A încercat să-și restabilească propriul sistem antiaerian antirachetă. În acest scop a fost amplasat numai la Moscova sistemul aerian antirachetă А-135, au fost create complexele de rachete antiaeriene S-400 Triumf (С-400 Триумф), iar la sfârșitul anului 2011 au fost formate trupele de apărare aeriană cosmică (TAC/ ВКО). Dar Rusia nu-și poate permite să intre într-o competiție directă cu SUA, mai ales că este limitată în resurse financiare și tehnice. În consecință, Rusia reacționează la amenințările legate de instituirea sistemului american antiaerian antirachetă adoptând și uzând de măsuri asimetrice. Edificarea sistemului Scutului antiaerian antirachetă al SUA constituie un proiect care va influența securitatea și relațiile ruso – americane într-o perspectivă de lungă durată. Observații și concluzii Primo, Alianța Nord Atlantică nu se desființează în următoarele decenii și va tinde să devină mai implicată în relațiile cu statele aliate. Statele Unite ale Americii nu vor abandona alianța politico – militară, ci va insista pe relații pragmatice și consolidate ale celorlalte în cadrul organizației. Ar fi culmea ca Statele Unite să-și dinamiteze propria creație politico-militară. Secundo, geostrategul Nicolae Edward Luttwak, un apropiat al Partidului Republican, specialistul Pentagonului și consilier superior al Centrului de studii strategice și internaționale afirma în perioada campaniei electorale că Donald Trump este cel mai informat în problematica estului Europei, inclusiv în subiectul ruso-ucrainean. „Dacă va învinge Trump, atunci este puțin probabil, dar totuși posibil – așa cred – că va încheia un acord cu Putin. Cum spune Trump, dacă europenii nu sunt dispuși să trimită în Ucraina o armată de trei sute de mii de militari atunci trebuie să ne înțelegem cu Rusia și anume aceasta el va realiza[11]. Pe de altă parte, președintele american a acceptat în cele din urmă concluziile comunității de intelligence din SUA legate de atacurile cibernetice în procesul electoral prezidențial din SUA și a solicitat să se adopte acțiuni de răspuns. În același timp, concluziile comunității de intelligence relevă agresiuni cibernetice din partea Chinei[12]. În cazul în care planul enunțat de noul președinte american de diminuare a dependenței țării față de livrările de petrol din statele OPEC se va materializa, atunci ne putem aștepta la prăbușirea prețului la resursa dată, ca urmare a predominării ofertei în detrimentul cererii. Un astfel de plan va aplica o lovitură aproape letală Rusiei. Terţio, alianța anglo – americană de tipul Reagan – Thatcher a fost reactivată în formula Trump – May[13]. În mod simbolic, prima întrevedere oficială pe care a avut-o președintele american Donald Trump a fost cu premierul britanic Theresa May, la care s-a accentuat importanța Alianței Nord Atlantice și sprijinirea Estului European în fața agresiunii Rusiei[14]. În același timp, menționăm că Steven Mnuchin, noul secretar al trezoreriei americane, un fidel al președintelui Donald Trump este adeptul menținerii sancțiunilor (100%) la adresa Rusiei[15]. Voci autorizate din spațiul public rusesc avertizează că sub administrația lui Donald Trump avioanele ruse nu vor mai fi atât de acceptate în spațiile statelor alianței Nord Atlantice, în spațiul american și în cazul în care vor recurge la provocări vor fi doborâte. În cele din urmă, trebuie să constatăm că SUA va rămâne, în mare parte, o ecuație arhicunoscută în geopolitică, chiar dacă va purta și un caracter impredictibil în sfera acțiunilor directe și indirecte, atunci când se va încerca descurajarea factorului american în spațiile sale vitale. [1] Balance of Power. Theory and Practice in the 21st Century. Ed. By T. V. Paul, James J. Wirtz, and Michail Fortmann. Stanford: Stanford University Press, 2004. [2] Op. cit., p. 293. [3] Zhiqun Z. US-China relations in the 21st Century. Power transition and Peace. – London and New York: Routledge, 2006. [4] Idem. [5] Збигнев Бжезинский, «Если китайцы выступят против Америки, они проиграют», 5 января 2017, https://lenta.ru/articles/2017/01/04/good_old_zbigniew/. [6] Китай считает своим главным партнёром США, Россия ― Китай, 12-01-2017, http://www.epochtimes.ru/kitaj-schitaet-svoim-glavnym-partnyorom-ssha-rossiya-kitaj-99034795/?utm. [7] Ed. by David Held and Mathias Koenig-Archibugi, American Power in the Twenty-First Century, Polity Press, USA, 2004. [8] Arbatov A., Dvorkin V. , Nuclear Proliferation: New Technologies, Weapons, Treaties. M.: The Carnegie Moscow Center, 2009. p. 135. [9] The Ballistic Missile Defense System (BMDS). The Missile Defense Agency. http://www.mda.mil/system/system.htm. [10] Смирнов С., Противоракетная оборона: дезинформация, угроза или реальность? Индекс Безопасности. 2009. № 2 (89). С. 68. [11] За чертой стратегического противостояния. Интервью с Эдвардом Люттваком, 07.11.2016, http://rethinkingrussia.ru/2016/11/beyond-the-confrontation/. [12] Trump acknowledges Russia role in U.S. election hacking: aide, By Toni Clarke and Dustin Volz, Jan 9, 2017, http://www.reuters.com/article/us-usa-russia-cyber-idUSKBN14S0O6?utm. [13] REAGAN-THATCHER IN THE AGE OF TRUMP: THE ORIGINS OF THE ANGLO-AMERICAN ALLIANCE, By Monica Morrill l January 18, 2017, http://sfppr.org/2017/01/reagan-thatcher-in-the-age-of-trump-the-origins-of-the-anglo-american-alliance/. [14] By Joshua Keating,Why Theres May Needs Donald Trump to Like Her, JAN. 27 2017, http://www.slate.com/blogs/the_slatest/2017/01/27/why_theresa_may_needs_donal_trump.html?wpsrc=newsletter_tis&sid=581b2422bcb59ce92d8b4641. [15] Jacob Pramuk, Trump Treasury pick Mnuchin: I am ‘100 percent’ committed to Russia sanctions,19 Jan 2017, http://www.cnbc.com/2017/01/19/trump-treasury-pick-mnuchin-i-am-100-percent-committed-to-russia-sanctions.html. SURSA: http://geopoliticaestului.ro/despre-ordinea-globala-in-epoca-lui-donald-trump/

Structura ordinii mondiale: despre mitologia eșecului globalizării


Motto: «Government of the people, by the people and for the people» Ca urmare a apariției în media românească a unor articole și analize legate de victoria lui Donald Trump și efectul ei asupra ordinii globale și a caracteristicilor tendințelor din sfera relațiilor internaționale ne dorim să facem următoarele precizări: 1. Lumea nu se modifică și globalizarea nu trebuie percepută ca o ideologie politică, ci ca un proces sau fenomen natural, la care participă atât omul cât și statele. 2. Statele nu pot fi puse în antiteză cu globalizarea, pentru că este o construcție ilogică și periculoasă. 3. Statele sunt cele care au (re)lansat proiectul globalizării. 4. Globalizarea nu poate fi percepută ca o formă instituțională de tipul guvern mondial, parlament global, justiție globală (pentru că acestea solicită o organizare ierarhică și rigidă/ totalitară, contrară spiritului civic și democratic) atâta timp cât globalizarea se manifestă ca o formă care încurajează democrația și participarea civică. 5. Globalizarea încurajează existența statelor, oferă modele și șanse de emancipare. Intro Lumea contemporană se modifică treptat și adeseori în regim alert și puțini își imaginau după căderea cortinei de fier și a imploziei Uniunii Sovietice că vom avea parte de numeroase transformări social-politice, economice, culturale și tehnologice la nivel național și global. Războiul „rece” a celor două lumi ale căror sisteme de valori a fost realmente diferit s-a sfârșit fără a fi semnat un acord de pace.După încheierea războiului războiului rece și dispariției URSS a dispărut sistemul bipolar. În prezent avem parte de un sistem mondial în care mai multe puteri globale – SUA, UE, China, Japonia, India, Rusia, Turcia, Brazilia tind să joace un rol activ în sfera relațiilor internaționale. Statele participă activ în proiectul global și sunt cei mai importanți actori a lumii de astăzi. Statul chinez este cel mai activ în sfera economică, lansând proiecte de investiții și creând o puternică diasporă economică în lume(ChinaTauwn). Federația Rusă a lansat proiecte energetice la scară globală și chiar proiecte de dimensiune culturală/ etnolingvistică, în formula „Lumea Rusă”. Franța operează cu instrumentul francofoniei, iar Marea Britanie este activă prin British Councilium sau prin alte instrumente eficiente de pe mapamond. Globalizarea dispune de mai multe niveluri strategice: politică (ONU ca organizație reprezentativă, la alt nivel diaspora devin platformă politică), economică (G-7, G-16, G-24,corporaţiile multinaționale, la alt nivel diasporele dispun de forme de conexiune globală și proiecte globale), social (organizațiilor nonguvernamentale), culturală (fundații, asociații, ong, etc.), religie( cele 6 religii globale și restul), media (conectată transglobal), educație (universități, centre de cercetare), medicină și ecologie (organizații de profil, instituții specializate transnaționale și conexiunile internaționale), etc. Politologul american P.Gotfrid în cartea „Decesul ciudat al marxismului” consideră că competiția dintre două sisteme mondiale a condus la o subminare a marxismului în Occident, în consecință vidul cultural a fost substituit și încărcat de ideile multiculturalismului, care au sosit din SUA. În consecință au fost substituite conceptele legate de „imperialism”, percepția marxistă a evoluției umane și care au fost receptate ca fiind negative cu conceptul „globalizării”, un concept elaborat în laboratoarele liberalismului și căruia i s-a acordat un înțeles pozitiv.
Globalizarea, pentru intelectuali Globalizarea este percepută de așa zișii experți ca fiind o ideologie politică care a intrat în competiție cu statul național și cu suveranitatea teritorială. Fals. Globalizarea nu este ceva nou și își are rădăcinile în explozia religiilor globale, în revoluția industrială din sec. XVIII-lea-XIX-lea care a reprezentat primul val al globalizării. În anul 1870 impulsurile centralizării economiei și a societății s-au manifestat în SUA și Europa, atunci când pe scenă apare în mod neașteptat comunitatea tehnologică contemporană. În anii 1970 economia centralizată își arată slăbiciunile culminând cu o stagflație în SUA, în Europa, mai apoi în China și SUA. În cartea „Against the dead hand, The uncertain struggle for global capitalism”, Brink Lindsey ne spune că globalizarea este un proces și un fenomen care a mai fost în istoria omenirii1. Globalizarea trebuie văzută în acord cu internaționalizarea și, în ultima formă, aceasta a fost inițiată și lansată de state- Margaret Thatcher în Marea Britanie, de R.Reagan în SUA și de doi premieri japonezi-Dz.Sudzuki și Y.Nakasano. În perioada anilor 70 — începutul anilor 80 din secolul XX lideri politici susmenţionaţi sunt văzuți ca fiind cei care au realizat proiectul neoliberal al globalizării, care prevedea eliminarea multiplelor restricții din sfera comercială și investițională. O asemenea tipologie politică bine organizată evidențiază rolul mare de care dispun statele în procesele de internaționalizare și globalizare. În baza ideii de localizare a apărut concepția de „glocalizare/globolocalizare”, care este strâns legată de procesele globalizării și localizării. Sub apanajul „glocalizării” trebuie să avem în vedere lumea în care configurațiile naturale ale frontierelor de stat sunt determinate prin intermediul spaţiilor economice locale și nu pe un desen politic de la Viena, Versailles, Yalta sau Malta. Până în anul 1987 în biblioteca Congresului SUA nu existau cărți care să utilizeze termenul „globalizare”, ca mai apoi numărul studiilor să sporească vertiginos de mult. Se consideră că pentru prima oară despre globalizare au vorbit omenii de știință americani. T.Levit este cel care a lansat termenul de „globalizare atunci când a publicat în anul 1983 un articol, în care globalizarea era văzută ca un fenomen de contopire a piețelor pentru anumite produse și aceste produse erau ale marilor corporații multinaționale. Un conținut mult mai larg i-a acordat termenului de „globalizare” consultantul Școlii de business de la Hardward Kenici Omae, care a publicat în anul 1990 cartea „Lumea fără frontiere” și în care afirma că în noua epocă a globalizării majoritatea proceselor se vor subordona celora ale pieții, iar statele-națiuni vor înceta să mai fie principalii subiecți pe scena economică mondială. La răscrucea dintre mileniul doi și trei lumea a avut parte de niște transformări serioase: a sporit gradul de transparență a sistemelor național economice, s-a intensificat schimbul de informații, cu oameni, de capitaluri, mărfuri și servicii, a crescut vertiginos rolul progresului tehnico-științific, au apărut impunătoare asociații financiar-economice având un caracter transnațional și care sunt motivate de interese proprii geostrategice: Pe fundalul acestor transformări se produce procesul de formare a sistemelor mondiale economice, politice și culturale, se edifică economia mondială ca un singur organism structurat. Concepția contemporană a naționalismului. Trebuie să reflectăm bine asupra teoriei naționalismului politic, sociologic și cultural, asupra naționalismului civic și etnocultural și asupra motivelor naționalismului. Trebuie să înțelegem principiile democrației și ale naționalismului, dar și faptul dacă cele două sunt compatibile și interferează una cu alta. Putem să enunțăm ipoteza de lucru că astăzi se cristalizează și se proiectează un naționalism reformator și „modernizat”? Poate figura un naționalism liberal în cadrul proceselor democratice și ale globalizării. Manifestul democrației în condițiile globalizării. Democrația și statul național și evoluția conceptului de „democrație”. Diversitatea de forme practice și de interpretare a democrației (abordarea normativă, abordarea emipirică-descriptivă, teoria liberală a democrației, teoria democrației directe, teoria democrației pluraliste, teoria elitistă a democrației, democrația participativă, teoria democrației socialiste). Se cere o caracterizarea democrației și efectuată o analiză a democrației în condițiile globalizării. Se impune abordarea problemei apariției totalitarismului în cadrul tendințelor contemporane. Problemele inegalității etnice în perioada globalizării Legalizarea și aprofundarea avuților sociali, statutul social distinct în societate, modificarea sistemului de stratificare a popoarelor în condițiile tranzitului democratic. Variante etnice de profesii prestigioase și privilegii, migrațiile etnice. Migranții din zonele conflictuale. Probabilitățile de reglementare a subiectului migraționist. Toleranța ca ideologie a lumii globale. Interpretările legate de conceptul de toleranță. Factorii de formare a toleranței. Principalele cauze sociale, psihologice și ideologice care contribuie la o agendă a intoleranței în societate în raport cu mediul cultural al altor etnii sau religii. Rolul statului în formarea unei agende a toleranței în comunicare între grupurile sociale, etnice, naționale, religioase. Strategia și metodologia de descurajare a prejudecăților, intoleranței și urii în societate. Clivajele lumii globale. Polarizarea economică și politică a lumii. Problemele demografice: amenințările schimbului de populație sau ale repopulării, migrațiile non-controlablie, subiectele rasiale. Tehnologiile informaționale, tendințele de exercitare a controlului absolut a oamenilor. Problemele ecologice. Minimalizarea rolului pe care îl au instituțiile politice tradiționale. Incapabilitatea de identificare a răului: organizațiile teroriste în rețea și alte comunități sociale periculoase. Globalizarea văzută ca un proces de demontare a valorilor tradiționale și instituirea comodității în cadrul culturilor autentice locale. Astăzi globalizarea unei părți a planetei este denumită „nucleu funcțional” (Functioning Core). În componența Nucleului au fost incluse America de Nord, o mare parte a Americii de Sud, Uniunea Europeană, Rusia, Japonia și economia care se dezvoltă dinamic al Asiei(în mod special China și India), Australia și Noua Zeelandă, dar și Africa de Sud. În ultimul an a fost introdusă o parte din Orientul mijlociu și un teritoriu superior al Africii de Nord, grație ”revoluțiilor arabe”. Numărul total al populației Nucleului constituie estimativ 4-5 miliarde. Restul lumii, care nu a fost cuprins de procesele globalizării, în corespondență cu abordarea propusă a fost conturat ca „breșă neintegrată”(Non-Integrating Gap). Breșa este văzută de către teoreticieni ca o „gaură de ozon al globalizării”, prin care în lumea civilizațională pătrunde răul și ura. Fără să-și dea seama cei care atacă bolnăvicios „globalizarea” și îi distribuie alte roluri acționează perspectiva conflictului ideologic și prejudecăților ideologice, a raționamentelor simpliste. Ce este un conflict ideologic? Conflictul ideologic reprezintă un sistem de valori, opțiuni și viziuni în care sunt legitimate interesele anumitor grupări care se revendică că reprezintă respectivul sistem axiologic și combat alte sisteme axiologice. Conflictul ideologic posedă o natură reflexivă și se exprimă pe două niveluri: a violenței empirice și a luptei cu idei. Conflictele ideologice se poate manifesta și între subsisteme din interiorul unei singure structuri a ordinii mondiale. Un exemplu relevant îl constituie „războiul rece”, pentru că „lumea liberă” și „lagărul socialist/ comunist” reprezentau subsisteme a unei singure ordini mondiale. Incontestabil, există un discurs ideologic în tipologia globalism, alterglobalism și antiglobalism în cadrul proceselor de globalizare. Paradoxal dar antiglobalismul furnizează idei și proiecte alterglobalismului văzut ca un proiect global, dar distinct de cel anglo-saxon. Globalismul și alterglobalismul au fost caracterizate ca orientări binare -opoziţionale ale contemporaneităţii, care reprezintă diversitatea modelelor de dezvoltare a societății. În contextul în care globalismul este receptat ca o variantă inovatoare de stabilizare a societății contemporane, orientat spre o modernizare în scopul menținerii sistemului politic contemporan, pe când alterglobalismul este văzut ca o ideologie de criză orientată spre o modernizare și care are ca obiectiv modificarea sistemului politic contemporan. Concluzii Policentrismul lumii globale şi concomitent sistemul nivelară al sistemului global sunt determinate de funcţii și de aceea este firească o organizare a lumii globale – o construcţie piramidală (ţări lideri şi ţări subordonate). Structura oricărui sistem socio-cultural se arată în trei niveluri, iar sistemul global nu reprezintă o excepţie, iar aceasta este strâns legată de funcţiile culturii: funcţia care consolidează sistemul este cea a culturii de masă care asigură formarea unei unităţi sociale comune reprezentate de cultura materială – producţia materială; nivelul culturii specializate, deţine şi funcţii de structurare ce asigură producţia culturii sociale – producţia de norme şi măsuri de reglementare; nivelul culturii elitare îndeplineşte funcţia de producţie a culturii spirituale şi produce noi valori, care asigure supravieţuirea întregului sistem în condiţii de schimbare. La etapa contemporană geopolitica suferă niște modifică cardinale, iar termenul de „geopolitică” este abordat ca unul „planetar”, o cuantificare „globală” a politicii. Particularitățile sale caracteristice însumează o largă diseminare a factorilor geopolitici; explozia și extinderea spațiilor geopolitice, adică extinderea ariei geopoliticii; substituirea actorilor principali; structura geopoliticii contemporane care este determinată de relația global- continental- local (nivelul mondial) și național- regional- local (cel național). În consecință, viziunea geopolitică asupra lumii este reprezentată de teoriile și ideologiile din cadrul proceselor geopolitice în care se manifestă disjuncțiile mondiale. Acestea ce se exprimă în construcții teoretice, în sisteme ideatice, în doctrine, care explică și motivează construcțiile geopolitice ale lumii. Examinarea geopoliticii din perspectiva viziunilor mondiale indică existența unei anume exprimări analitice, care deține o paradigmă intelectuală și care înglobează o anumită viziune asupra lumii. Indiscutabil, geopolitica contemporană – critică sau postmodernă – se bazează pe gândirea geopolitică clasică, dar însușește noi valențe din momentul în care conștiința umană a creat alte spații universale și forme experimentale. Astăzi vorbim despre cyberspațiu și războaie la nivel global în care sunt implicate statele. Astăzi vorbim despre cultură națională și raportarea ei la globalitate. Vorbim despre diaspore ca instrumente ale statelor în lumea globală. Vorbim despre implicarea activă și participarea noastră la proiectul ecologic al terrei. Globalizarea, după cum am precizat mai sus, este o formă extinsă a internaționalizării, în care cultura strategică a anumitor state, considerate avansate, este luată și asumată ca model pentru statele deficitare în materie structurală. Istoria a conectat mereu popoarele la procesele globale și astăzi dispunem de religii globale, ne inspirăm din vechile proiecte de tipul Drumul Mătăsii atunci când ne dorim să fim conectați și să avem acces la resurse și itinerariile de pe mapamond, să spargem și să diminuăm timpul și spațiile. De la mijlocul secolului XX întreg sistemul contemporan, în condițiile globalizării, devine universal și în cadrul lui participă toată umanitatea. El se pronunță ca un organism integru asupra diverselor sfere ale vieții: economice, politice, informaționale, culturale și interacționează cu mediul înconjurător, tinde să exploreze Oceanul mondial și Cosmosul, universurile paralele. Globalizarea nu trebuie asociată cu statul planetar unitar, care este condus de un așa zis guvern mondial. Globalizarea asigură viață statelor naţionale și este vitală pentru regimurile democratice. Până și statele socialiste, alias China, au demonstrat că pot să se raporteze la globalitate și să enunțe proiecte globale de anvergură. Statele naționale nu se pot dezvolta într-un mediu autarhic și fără să aibă acces la Globalizarea nu reprezintă o formă care subminează statul, ci îl poziționează și fixează într-un cadru natural, dacă este format corespunzător și răspunde la necesităţile proiectelor de emancipare umană. SURSA:Napocanews.ro

marți, 21 februarie 2017

Manipularea, pe înţelesul tuturor


Pentru a înțelege tipologia manipulării se cere a ne apleca asupra spațiului informațional; a factorilor tehnici; a actorilor din sfera umanitară(creativă); a virușilor media; a actorilor astrotefing, dar în special asupra laboratoarelor de specialitate. Manipulatorii pot fi calificați în 4 feluri: activi, pasivi, competitivi și indiferenți. Manipulatorii, în comparație cu propagandiștii, pot desfășura diverse tipuri de operațiuni, distincte de propagandă/ contrapropagandă, și care se exprimă în emiterea de simboluri fără sens, debusolarea sau zăpăcirea prin inepții a auditoriului. Tehnologia influențării psihologice constă în crearea artificială a unui model de conflict, altul decât cel exprimat de extremele politice și gestionarea lui. Propaganda este orientată să exercite o influență sporită asupra emoțiilor și dispune de o minimă influență asupra rațiunii. Propaganda este utilă în cadrul războaielor informaționale, iar războaiele informaționale trebuie clarificate conform scopurilor pe care le au acestea: - metode de propagandă; - metode de contrapropagandă, conform scopurilor și caracterului acţional - a) metode vizibile, b) metode discreționare/ascunse. Cea mai eficientă strategie de influențare a războiului psihologic constă pe ideea de exercitare a influenței asupra inamicului astfel încât să-l determini să facă ceea ce este pentru el improbabil și imposibil în așa fel încât să adopte decizii administrative/ din sfera puterii conform agendei manipulatorului. Există 4 feluri de a Manipulatorul activ este cel care mereu câștigă și savurează victoria, mereu câștigă atunci când constată că deține controlul asupra altor persoane. Tehnica lui constă constă în obligații și așteptări. Manipulatorul pasiv reprezintă viceversa manipulatorului activ. El învinge atunci când suferă eșec. Pe de altă parte, el îi oferă șansă manipulatorului activ să gândească și să lucreze pentru el. În mod evident manipulatorul pasiv îl învinge categoric pe cel activ. Cei mai buni amici ai manipulatorului pasiv sunt lenoarea și pasivitatea.. Manipulatorul competitiv poate fi considerat cel al căruia viață reprezintă o luptă continuă și oamenii sunt adversarii lui. Manipulatorul indiferent este detașat de evenimentele cotidiene, iar luptele sale sunt pasive și active, Tragedia din viața noastră constă în aceea că omul contemporan fiind manipulat continuu a pierdut orice speranță potrivit căreia se poate exprima sincer, deschis și creativ și este adeseori asociat cu o mașină care consumă și ca urmare își dorește să stopeze trecutul și să-și asigure viitorul. Da, omul adeseori vorbește despre sentimente dar foarte de puține ori el le trăiește.