Balada ofiţerului necunoscut

Suntem încolonaţi în vis şi-n tunică Şi aspirăm la libertate şi lumină Purtăm în inimi scurta noastră soartă Pe Dumnezeu şi o ţară întreagă. În epoleţii răzbate povara luptei, Onoarea e notată în ochii severi, Un soare se sufocă în goarnă de luptă Şi se încinge-n dureri şi răni. Suntem o ţintă clară în bătălie Şi sângele se încinge în timpane Dar, domnii mei, în clar de lună, Noi cerem încă o luptă Şi-n mirosul prafului de puşcă Încingem hora alabatrosului din cuşcă, Încingem hora anotimpului abrupt Fără spadă, fără suliţă şi fără scut Ne încolţeşte un duşman avar şi crud Şi ne pune în sânge şi pe piept o graniţă Care încape toată, toată într-o raniţă, Ce se discinge precum sârma ghimpată Şi-n joc anost şi inept înţeapă sufletele moarte Din chinuri şi dureri ce le spores imensul cimitir Cât un oraş în violet încins, plin de amintiri, În care mormintele se confesează în formă de cruci, Morminte noi sau vechi, născute din colierul unei rugăciuni, Şi lacrimile şoptite ca nişte istorii într-un pumn Se mistuie în plumb, se mistuie în scrum de plumb. Eterna datorie ne îndeamnă să închinăm potirul Ca să pârjolim ecoul amintirii Veninul se scufunda în arterele iubirii Şi chema Moartea să stârpească chinul. Ne este casa totul ce avem în gene Şi doar valurile mării surâd cu sirene Caştanii ne însoţesc în aventura bătăliei Este o onoare să apărăm eternitate României. Va bate iarăşi ceasul luptei, goarna va striga ca un tun Ultimul semnal, ultimul tic-tac, ultimul răgaz în aval În care nu ne vom strecura ca să oferim sublime lalele Ci exclusiv plumb, foarte mult plumb şi moartea la plural. * Sunt un mire care dansează la propria nuntă Pe un tărâm în care gloanţele-mi fac cunună În beţia de foc şi-n dragostea de camarazi, Se arată moartea ca o mireasă a zilei de azi. De un cal alb şi pinten îmi leg eu speranţa Că prin viforul negru voi răzbi cu viaţă Iar mâine scrisoarea ce va fi numai scrum Va salva inima şi o ţară în amurg. Sunt un mire care dansează la propria nuntă Pe un tărâm în care gloanţele-mi fac cunună În beţia de foc şi-n dragostea de camarazi, Se arată moartea ca o mireasă a zilei de azi. De un cal alb şi pinten îmi leg eu speranţa Că prin viforul negru voi răzbi cu viaţă Iar mâine scrisoarea ce va fi numai scrum Va salva inima şi o ţară în amurg.

Rusia ”multiculturală”. Interfața ”islamică”

Federația Rusă se revendică ca fiind o țară multiculturală, în care există două ”super-etnii”(creștin ortodocșii și musulmanii”, teorie expusă de geopoliticianul ”eurasist”Lev Gumilev). La începuturile secolului XXI observăm o nouă viziune cu privire la identitate culturală ”ortodoxă/ islamică”, care este exprimat în discursul elitei politice, prin însușirea valorilor islamice în comportamentul geopolitic și diplomatic al Rusiei și aceasta i se datorează președintelui Vladimir Putin. Integrarea Rusiei în ASEAN(2005) demonstrează că Rusia lui Putin nu mai are ca obiectiv strategic o integrare plenară în spațiul eurooccidental, ci își elaborează o diplomație și o politică economico-culturală care își asumă un rol multivectorial și de putere regională cu aspirații de superputere. În ultima perioadă are loc un proces intens de apropiere a Rusiei de lumea islamică. Este un proces inevitabil și firesc ce este legat, în primul rând, de acțiunile a trei factori de bază: - Legăturile civilizaționale care se întrepătrund istoric cu lumea islamică. - Sporirea rolului a musulmanilor ruși în viața social-politic a Rusiei, care sunt și ei parte a marelui ummah islamic. - Un întreeg complex de configurații geopolitice, care determină interesul reciproc al Rusiei și lumii islamice. Începutul contactelor regiunilor Rusiei cu lumea islamică datează ca fiind cel de-al 25 an al hegirei, când trupele arabo-islamice sub comanda lui Abbdel Rahman și Salaman bin Rabia au sosit în Daghestanul de Sud și de atunci a început să se răspândească islamul. Numărul de imigranți din califatul arab în Daghestan a crescut în timp ajungând până la o 100 de mii de oameni. În Caucaz, în regiunea Volgăi de sud, în Cubani soseau comercianți, predicători și învățători de ulam și islam din califatul regiunilor arabe, din Iran și Asia Centrală. Comunități islamice au apărut în caganatul Hazar, în Marea Bulgarie, iar atunci când s-a format Bulgaria de pe Volga islamul a început să cucerească inimile și rațiunile predecesorilor poporului tătar. O marea parte din experții orientaliști ne vorbesc despre faptul că exista o cultură avansată a Bulgariei depe Volga ca și Hoardei de Aur, care, concomitent, reprezintă o parte din cultura islamică mondială și reprezintă o parte din moștenirea civilizațională nu numai a Tatarstanului, ci chiar al Federației Ruse, cu care se poate pe bună dreptate mândri și exprima comportamental. Legăturile istorice ale rusiei cu Orientul Apropiat datează încă din epoca premongolă. Califatul arab a fost un Imperiu, unde musulmanii trăiau în pace cu creștinii, iar creștinii arabi, inclusiv cei ortodocși, au îmbrățișat creștinismul până la apariția Rusiei. ”Tradiția toleranței este proprie și Rusiei. Triumful acestei tradiții pe bună dreptate este legat de numele Ecaterinei cea Mare, care prin decretul său a interzis Bisericii Ortodoxe Ruse să se amestece în treburile musulmanilor. Nu este necesar să aducem în atenție numeroase arhicunoscute fapte, care relevă cu privire la aportul adus de musulmanii ruși, inclusiv de tătari, patrimoniului culturii ruse și câte piscuri a atins cultura și știința musulamană în perioada Imperiului Rus. Cu toate acestea musulmanii ruși sunt îndreptățiți să fie mândri de spiritul lor tolerant și moderat, pe care l-au cultivat de-a lungul secolelor. În mod cert, prezenta apropiere a Rusiei față de lumea islamică are ca obiectiv consolidarea încrederii musulmanilor ruși față de autorități, în această chestiune fiind luate în considerare insteresele comunității. Și nu există nimic contradictoriu în viziunea musulamnilor de-a se considera aparținând propriului lor etnos, poporului multinațional al Rusiei sau mărețului ummahului musulman. Principalul factor, pe care școlile orientaliștilor din Rusia, îl consideră că provoacă o percepție negativă a Occidentului, în special față de SUA, în lumea islamică (necătând la legăturile strânse din mediul comercial-economic, financiar, militar-politic și din alte sfere) îl constituie sprijinul pe care Statele Unite îl acordă Israelului, care ar continua ocuparea și anexiunea pământurilor arabe, operațiunea militară a SUA și Marii Britanii în Irak, instabilitatea în Afganistan, discrimnarea musulmanilor în ţărilor din Europa. În funcţie de statul său internaţional şi a strânselor sale relaţii ce se leagă de lumea islamică, Rusia participă la deblocarea evenimentelor și situațiilor periculoase din focarele Orientului Apropiat, mai întâi de toate, în Palestina și Irak. Pe de altă parte, Rusia are calitatea de membru al Quartetului diplomatic din Orientul Apropiat. Indubitabil, factorul rusesc este unul activ pe direcția diplomatică din orientul Apropiat și a lansat diverse inițiative de dialog regional și internațional în regiune. Una din inițiativele diplomației ruse o constituie desfășurarea conferinței internaționale cu privire la Orientul Apropiat dar și contactele deținute cu organizația HAMAS, inclusă de Occident în registrul organiyațiilor teroriste. Poziția antiamericană a Rusiei cu privire la Irak, în anul 2003, a fost întâmpinată pozitiv de mai multe organizații islamiste și antiglobaliste. O altă propunere a diplomației ruse a constituit-o lansarea unei conferințe a tuturor forțelor naționale din Irak, guvernamentale și din opoziție, cu participarea vecinilor Irakului. Principalul beneficiu geopolitic constă în deyvoltarea relațiilor cu lumea islamică în general( și nu este vorba doar de relațiile bilaterale cu anumite state musulmane) ceea ce îi ajută Rusiei să-și însușească particularități suplimentare de actor care luptă pentru instituirea unui noi ordini mondiale, care se revendică din echilibrul puterii și al intereselor și împotriva lumii unipolare. În alt context, cercetătorii Eldar Ismailov și Vladimir Papava încadrează Eurasia Centrală prin prisma evoluției unei ”regioni axiale”, care descerne din eterna bătălie Est-Vest sau Heartleand versus Rimleand. Istoria constituirii ”heartleandului” și a regiunii cronologic ar fi legată de caganatul turc și cel kahaz(Khazar caganate), halifatului arab, imperiilor seljuk și mongol, a imperiilor lui Timur, Otoman, Safavid, a Imperiului Rus și Sovietic. În decursul istoriei Occidentul-rimleandul- a dus o luptă acerbă pentru regiunea axială ca dealtfel și Orientul-heartleandul. Etnosul rusesc, care populează segmentul european-oriental al Heartlandului, în perioada Imperiului Rus a reușit în sec.XIX să domine majoritatea segmentelor ”axelor regiunii”( Central-european, Central-caucazian și central-asiatic), dar și să cucerească importante centuri strategice limitrofe(țările baltice, Finlanda), în orient( Kamceatca, Sahalin, regiunea Primorie, Alasca), la nord (centura limitrofă a Oceanului Înghețat de Nord/ Arctic) obținând acces către trei oceane și a devenit o putere marin-terestră, capabilă să aibă funcții de actor ”rimbleand” și ”heartlend”. La începutul secolului XX Imperiul Rus se transformă în Imperiul Sovietic care moștenește teritoriile sale dar și posibilitățile sale geopolitice, a creat CAER-ul (anul 1949)și prin urmare își extinde la maximum ”regiunea axială”, incluzând în arealul său statele din lagărul socialist al Europei Centrale- Polonia, România, Ungaria, RDG, Bulgaria, Albania, Cehoslovacia, Iugoslavia, în Asia Centrală- Mongolia și Afganistanul. Prin urmare, spațiul ”regiunea axială” cel mai complex și funcționează în perioada Imperiului sovietic. Ca urmare a investirii ca președinte a lui Vladimir Putin, pentru un al doilea mandat, Rusia a renunțat de la scopul inițial vizat de integrare cu Occidentul și a revenit la determinata opțiune de exprimare a rolului său de mare putere. În consecință, Rusia și-a determinat obiectivele în felul următor: o hegemonie flexibilă în țările vecine; un eccilibru apropiat de principalele centre de putere mondială- China, Uniunea europeană și Statele Unite; un loc în prezidiul noii ordinini mondiale multipolare.

Ieudul primordial al lui Mihai Georgia

Ioan Es. Pop

În 1983, anul în care am ajuns profesor la Ieud, Maramureş, a sosit acolo, tot ca dascăl, dar de limba engleză, un tânăr clujean cu ochi albaştri pătrunzători şi cu un optimism debordant, doldora de lecturi şi liber până la nonconformism. Chiar şi numele lui era neobişnuit: Georgia. Mihai Georgia. Împreună cu Mihai, Mircea, Liana, Lidia, Ema şi cu alţii mai demult ajunşi acolo, am parcurs traseul câtorva ani de extaz şi al câtorva ani de deznădejde. Ceea ce începuse prin a fi o mare descoperire punctată de revelaţii a sfârşit prin a ne închide în spatele unor gratii invizibile. Când am intrat, eram tineri şi febrili. Când am plecat, ne simţeam deja bătrâni şi învinşi, deşi trecuseră doar patru, cinci sau şase ani de la sosirea noastră. Nu, nu satul, ci timpul ne descurajase. Mihai Georgia a locuit în acelaşi bloc şi la acelaşi etaj ca mine şi Mircea Zubaşcu. Fiind deja familist, îşi asigura lemnele pentru iarnă mai din vreme şi cu mai multă grijă decât noi. Cred că elevii îl iubeau foarte tare, pentru felul deschis de a interacţiona cu ei şi pentru extravaganţa lui luminoasă, care făceau din orele lui o adevărată desfătare. A părăsit catedra din Ieud prin 1988. Şi-a găsit o slujbă chiar la Cluj, oraşul lui şi al părin­ţilor lui, intelectuali de clasă. Până pe la sfârşitul lui 1989, ne-am revăzut de câteva ori, iar apoi tot mai rar. În august 2012, la zece, poate doisprezece ani de la ultima noastră întâlnire, am ajuns din nou faţă în faţă, în Clujul lui. Zece minute. Poate cincisprezece, nu mai mult. Suficient însă ca să aflu că Mihai Georgia scrisese o carte. Pe care n-o avea la el, dar putea să mi-o trimită la Bucureşti. Ceea ce a şi făcut. Volumul se intitulează Înspre obârşii (Limpeziri) şi a apărut în acest an la Editura Filarmonia din Cluj. Poate înţelegeţi de ce am evocat zilele acelea petrecute împreună la Ieud: amândoi am simţit acolo cu putere pulsul obârşiilor şi cred că amândoi am sorbit cu sete din fântâna acestora. Amândoi am rămas îmbătaţi pe veci de băutura aceea rară, al cărei izvor a început de o vreme să sece. Şi nu întâmplător reproduce poetul în această carte câteva piese scrise acolo şi atunci: „Cine, Doamne, cine/ A-ncercat să tulbure/ Într-un ceas târziu de şoapte/ Tihna ţărmului de noapte?” (5 iulie 1984, Ieud); sau: „Să ne luăm pe după gât/ Străluminând, înspre dorit/ Privirea de amurg topit/ În geana de nemărginit” (Ieud, 25 septembrie 1983); sau „Ce dalb ne poartă-nspre abisuri/ Ale vecinei harfe plânsuri/ Străluminând în clar­obscururi/ Chipul himeric ce de-a pururi/ Ni se străluce printre visuri/ Printre răscruci de necuprinsuri?” (Ieud, noiembrie 1983); sau, în sfârşit, acest neliniştitor De ce?: „Când se va întâmpla?/ Când va veni? – se întrebau/ Rozele de mucava le mutilau mirosul/ Petele de pe lumină le inundau ochii/ Şi totuşi, când va răzbate?/ Când vor înceta ploile?/ Când se vor retrage apele?”. Ei bine, între timp apele s-au retras, dar pe locurile pe care le acopereau înaintează azi pustiul. Cartea, care e prefaţată de distinsul critic literar clujean Constantin Zărnescu, reuneşte, alături de Poemele Ieudului, şapte Poeme naive, treisprezece texte Din Iepoca de aur, paisprezece Ontice, cinci Pontice, zece piese De dragoste şi dor, plus câteva traduceri în limba Albionului, puse la „Colţul englez”. Închei, reproducând una dintre concluziile lui Constantin Zărnescu: „Juvenil şi ceremonios, memorabil, amintindu-ni-i întrucâtva pe Ioan Alexandru şi Marin Sorescu în tinereţea lor, poetul Mihai Georgia este astăzi, în chip egal, limpezit şi abscons, esoteric şi exoteric, fierbinţiatic şi eliptic, accentuându-şi tot mai înalt esenţa (şi emoţia) creştină, mistică şi taina românească a fiinţei”. sursa: Luceafărul, http://www.revistaluceafarul.ro/index.html?id=4213&editie=168

Viziunea și alchimia jocului global

Pe arena internațională au loc dezbateri continui asupra caracterului global al lumii și în ceea ce privește noua arhitectură geopolitică mondială. Procesele politice și efectele asupra vieții internaționale conduc spre o noi viziuni asupra unui echilibru de putere pe glob, asupra rolurilor imprimate unor principali actori ce trebuie să gestioneze și să stimuleze oportunitățile, să devină gardienii noii ordini mondiale. Cu privire la un nou echilibru de putere în Eurasia, considerat cel mai important continent a lumii, cele mai importante laboratoare de pe mapamond și-au lansat scenariile și proiecțiile geostrategice. Există o viziune a Occidentului cu privire la locul și rolul Rusiei și Turciei în arhitectura globală a lumii din sec. XXI, în contextul unei posibile reoorganizări a Eurasiei și există o perspectivă ”eurasiatică” rusească. Care sunt dar acestea? Strategia Brzezinski: Noua perspectivă geopolitică a Eurasiei La 2 mai 2012 la Institutul Brookings , Washington, a avut loc o dezbatere care a avut ca subiect ”Occidentul și Turcia: rolurile în formularea unei arhitecturi globală extinsă”. Principalul raportor a fost Zbigniew Brzezinski, unul dintre cele mai străluciți strategi americani. La dezbatere au participat colaboratorii institutului, inclusiv președintele instituției Strobe Talbott, unul dintre cei mai apropiați camarazi ai fostului președinte american Bill Clinton și adjunct al secretarului de stat al SUA în perioada anilor 1994-2001, care a gestionat relațiile cu Federația Rusă și statele din fostul spațiu postsovietic. Strobe Talbott a contribuit enorm la formarea poziției SUA cu privire la chestiunea extinderii Alianței Nord Atlantice. La dezbatere au participat, de la distanță( prin intermediul videoconferinței) colaboratorii Universității Sabanci de la Istanbul. Din partea turcă discuția a fost moderată de Guler Sabanci, care conduce și controlează împreună cu membrii familiei sale ”Sabanci holding”, cel de-al doilea după mărime conglomerat industrial și financiar al Turciei. Raportul lui Zbiegniew Brzezinski a prezentă câteva considerații care se regăsesc și-n ultima sa carte “Viziune strategică: America şi criza puterii globale”, analizând rolul Eurasiei în noul context al ordinii mondiale. ” Toată Europa astăzi reprezintă o arenă a politicii globale...Acesta este un continent, un supercontinent, unde conflictele regionale au o însemnătate globală...și un potențial de o semnificativă extindere”. Rezultatul conflictelor se poate concretiza printr-o destabilizare a întregii Eurasii. În consecință, SUA trebuie să acorde o atenție mai sporită continentului, asumându-și ”rolul principal de stabilizare a interrelațiilor vizavi de noile realități globale existente de pe continentul eurasiatic”. Este vorba despre o confruntare geopolitică tradițională și unica ”inovație” care preconizează o construcție a unui echilibru de putere în Eurasia ( experții ruși consideră că propunerea Brzezinski îi oferă Rusiei un rol pasiv și de subordonare ). Potrivit opiniei lui Brezinski în secolul 21 Occidentul, în imaginarul SUA și al Europei, poate să-i propună Rusiei să opteze între două modele geopolitice în privința viitorului său. Fie renunță la ambițiile geopolitice și devine o parte al Occidentului, sau își pierde în mod critic o parte din teritoriile sale cele mai însemnate ale Siberiei și ale Orientului Îndepărtat, iar acestea trec sub controlul Chinei. În abordările sale geopolitice Brzezinski este un vizionar consecvent și subliniază lipsa de alternativă pentru viitorul Rusiei în cazul în care ar renunța la jocul global. Este incontestabil faptul că sferele de influența în Eurasia se vor modifica și pe seama Rusiei, iar cine va deveni reprezentantul Occidentului în adâncurile continentului eurasitic în cadrul formării imagini geopolitice a lumii rămâne pentru mulți o enigmă, pentru alții un algoritm. Conform opiniei lui Brzezinski și a unora dintre cele mai importante grupuri occidentale de reflecție, în lupta pentru dreptul de-a fi un actor al arenei geopolitice avansează Turcia. Rolul Turciei trebuie privit ca pe unul mult mai important decât cel de până acum ”de membru stabil și loial al Alianței Nord Atlantice”. Rolul Turciei devine unul mult mai important decât al oricărui membru NATO. Prin urmare, considerațiile strategice și politice impun Turcia ca pe o parte indispensabilă a Occidentului. Și Brzezinski ne lămurește contextul din zona pontică: ”afirm că la nivelul filosofic, a identității politice, Turcia este o parte a Occidentului, necătând la diferențele religioase, care, totuși, nu sunt definitiv geometrice...” Turcia a devenit o țară de succes și trebuie să servească drept model pentru alte state, care pretind la un rol de centru regional de putere, inclusiv pentru Rusia și Iran. În competiția celor două proiecte moderniste ale secolului XX, al kemalismului și leninismului, a învins proiectul turc. Experimentul social inițiat de Ataturk a constituit unul de succes, în comparație cu cel rusesc. ”... Statele Unite nu trebuie să se implice în vreun conflict asiatic sau din Orientul îndepărtat”. Cum nu s-ar prezenta potențialele rezultate ale conflictelor din Asia continentală, ele nu pot îndreptăți o implicare americană directă. ”Afirm că Statele Unite trebuie să copie strategia pe care a avut-o Marea Britanie în sec. XIX și la înc. Sec XX și să devină forța de echilibru, partea care influențează asupra luărilor de decizii, dar nu participă la conflictele de pe continent”. În noua arhitectură globală a lumii Occidentul îi rezervă Turciei un rol mult mai important. Evident că trezește îngrijorare atitudinea europenilor cu privire la amânarea aderării Turciei la UE și posibilitatea ca Ankara s-o cotească spre Rusia. Mai ales că Rusia, în mod special Putin, își manifesta interesul să folosească problemele turco-europene în propriile scopuri și să ”formeze un nucleu comun al defavorizaților, împotriva Europei”. Numai că Zbigniew Brzezinski ne asigură că aici nu pot exista probleme serioase. Convingerea ilustrului geopolitician american se bazează pe materialul factologic al istoriei. ”Dacă este să luăm în considerație caracterul nefinalizat al multiplelor conflicte care se leagă de cele două mari puteri, atunci putem vorbi despre rădăcinile și motivele psihologice, care fac această alianță ca pe una nerealistă. A fi aproape, nu înseamnă că unul dintre aceștia este predispus să se supună celuilalt”. Trebuie remarcat că Zbigniew Brzezinski avertizează Turcia că în cazul în care nu se va alinia la oportunitățile pe care i le oferă și conferă noua geopolitică occidentală și ar opta pentru o eventuală varianta alternativă, rezultatul ar fi unul dezastruos. În primul rând, ar destabiliza caracterul statului turc și totodată s-ar consemna o incapacitate a elitei de la Ankara în ceea ce privește formularea unui răspuns aferent noilor provocări din sfera de securitate. În mediul de securitate al sec.XXI Turcia trebuie obiectiv să-și evalueze potențialul și posibilitățile. Este Turcia ”de sine stătător capabilă să se manifeste într-o extrem de instabilă regiune Eurasia? ... Dacă aș fi turc, mi-aș îndrepta atenția spre Iran, către indecisa și imprevizibila Rusia, spre imprevizibila Asia Centrală, ca să nu mai vorbim de relațiile dintre Pakistan și India. La Orientul Mijlociu spre Israel, Palestina, mediul Egiptului”. Într-o atare situație când este nevoie de garanții suplimentare de securitate pentru Turcia este de dorit să aibă prieteni în Occident, și mai ales în SUA... sunt optimist și un apărător al relații reciproce mult mai cooperative între Turcia și Occident, care devin semnificative în sfera de securitate și în quatificarea politică”. Actualele negocieri dintre turco-europene vor purta într-un final un caracter de aderare a Turciei la UE. Proiectul Brzezinski este văzut a fi singurul care dispune de o viziune proactivă a spațului eurasiatic și deocamdată nu are o concurență, nici măcar în zona viziunilor occidentale marginale. Într-un final, ne spune Brzezinski, Rusia va deveni o parte a Occidentului, ”mai ales atunci când cititorii vor începe să privească harta, nu cu o nostalgie, și vor tinde să edifice un nu știu ce fel de Uniune Eurasiatică, despre care ne vorbește Putin și care va însemna recrearea Uniunii Sovietice, dar în termenii viitorului și vor reflecta asupra folosirii unui teritoriu imens dar pustiu al Rusiei, care se alătură de o Chină superaglomerată și într-o expansiune dinamică”. ”Așadar, punctul meu de vedere fundamental constă în aceea că dacă noi avem de gând să avem un secol al cooperării, care cu succes face față noilor probleme globale, noi avem nevoie de un nou echilibru pe continentul eurasiatic, care devine o arenă centrală pe care se va decide viitorul omenirii”. Varianta eurasismului rusesc și ”teoria lumii multipolare” Am ales să prezentăm viziunea rusească a lui Alexandr Dughin prin a sa ”teorie a lumii multipolare” care vrea să constituie o ripostă adresată viziunilor occidentale de organizare a hărții globale, în care Rusia nu deține un statut de actor plenipotențiar și participant cheie în jocul geopolitic . În tezele sale de la Conferința internațională ”Geopolitica lumii multipolare” din 7 cotombrie 2011. Facultatea de sociologie a Universității de Stat din Moscova ”Lomonosov”, geopoliticianul rus Alexandr Dughin a propus o viziune proprie pentru un noul echilibru de putere în Eurasia. El și-a motivat pledoria prin instituirea unei noi ordini mondiale în care ar exista un anumit tip de super- sau meta-civilizații. Aceaste meta-cilizații sunt chemate să organizeze polii de putere, dar și să se regăsească într-o nouă teorie științifică, cea a multipolarității . Teoria multipolatirății în contextul existenței teoriilor din Relațiile Internaționale 1.Multipolaritatea ca teorie în relațiile internaționale contemporane absentează. În cadrul actualelor abordări aceasta nu are un loc stabilit. 2. Teoriile de bază ale Relațiilor Internaționale sunt realism, liberalism(idealism), neo-marxism, dar și critica postmodernistă. Realismul nu corespunde sistemului valoric a teoriei multipolarității, pentru că operează cu o categorie de bază a statelor naționale. Liberalismul nu corespunde, pentru că aplică în esență apropierea după modelul societății civile din statele liberal-capitaliste vest-europene. Neomarxismul nu corespunde întrucât examinează sistemul mondial (Wallerstein) ca pe un capital global( Occidentul bogat) și munca globală (Sudul sărac), ignorând o importantă zonă pentru noi cum ar fi cea de semi-periferie. Postmodernismul critică realismul și liberalismul în cadrul criticii generale ale Modernității, și prin aceasta el este interesant. Dar un scenariu pozitiv nu propune, afirmând că în locul ”ordinii mondiale”(ultimul cuvânt al Modernității) cea de ”dezordine mondială” (societatea strigătului- Beck, Ulrich, sau Culegerea Leviathan). Teoria multipolarității în esență trebuie să devină o nouă teorie a Relațiilor Internaționale, alături de cele existente. În centrul teoriei multipolarității se află concepția Polului. Acest pol constituie spre deosebire de alte teorii ale RI nu statul, nu societatea civilă, nu categoriile sociale (munca/capitalul), nu indivizii, dar civilizațiile, ca noi subiecte radicale ale ordinii mondiale. Civilizațiile sunt trans-statale. Numărul lor este calitativ mai infim decât numărul de state, dar mai multe decât 2 sau chiar 3. Taxonomia civilizațiilor poate fi orodnată pe două niveluri: global-spațial și local-spațial. Nivelul global-spațial poate fi asemănat cu rasa. Iar nivelul local-spațial celei de reprezentare. Acest lucru mai detaliat în cea de-a 3 parte( despre quadropolaritate). Quadropolarismul și spațiile imense 1. În practica teoria multipolarității poate fi reprezentată prin proiectul quadrupolar . 2. Quadrupolaritatea (lumea formată din patru poli) exprimă construcția globului pământesc în 4 zone: Americană. Euro-Africană, Eurasiatică și a Oceanului Pacific). Aceste 4 zone sunt menite să realizeze o integrare bazară pe meridiane. Acestea și sunt cei 4 poli, care urmează să stabilească echilibrul militar strategic și politico-economic. Sunt 4 tipuri de civilizații. 4 meta-geno-civiilizații. 3. Fiecare zonă se împarte în tipuri sau sub-zone. Ele corespund unei înțelegeri mai stricte a civilizaței sau a unei civilizații concrete. Aceștia sunt actorii principali ai teoriei multipolare. Aranjarea unui echilibru dintre acestea trebuie să se producă paralel cu aranjarea unui echilibru dintre zonele de baștină . Acestea sunt civilizații-viziuni, civilizații-eidos. Acestora le corespund conceptul lui Karl Shmitt de ”superspațiul”. În cazul dat ”superspațiul” trebuie examinat ca un ”pre-concept” concret de bază a teoriei multipolarității. 4. În fiecare zonă( în polul quadropolarismului) putem distnge câteva civilizații-eidos(Cuvântul ideie are origine greacă, anume eidos, însemnând formă, figură, aspect, dar sensul primar a evoluat mult în timp căpătând o amplitudine semantică enormă, imposibil de curprins în câteva cuvinte-n.n.). În meta-geneza civilizației americane: America de Nord( incluzând Australia) și America Latină, aici se subânțelege și America Centrală. În civilizația eidos Afro-Europeană intră: Europa( deja integrată), lumea arabă(Arabistan) și Africa Transahariană. În Eurasia: Rusia + statele din CSI(Uniunea Eurasiatică) statele islamului transcontinental (Turcia, Iran, Afganistan, Pachistan), India. În regiunea Pacific: China, Japonia și zonele altor țări din Orientul îndepărtat și pacific, care într-un fel sau altul sunt înrâurite de influența condominoului Chino-Japonez. Frontierele dintre meta-civilizații și civilizații, nașterile (genotipul) și strămutările (eidosurile) lumii multipolare trebuie să devină flexibile și să nu admită zone de multiplă inflență. De la conceptul frontierelor- linii trecem la frontiere- poluri (premodern/ postmodern). Geopoliticianul rus ne îndeamnă să privim cu multă atenție proiectul ”eurasiatic”, elaborat de Moscova, și să fie determinată însemnătatea acestuia atât pentru arhitectura globală a lumii cât și pentru marile puteri regionale, care au frontiere comune cu Rusia și cu statele din CSI. Deci, ce se subînțelege la Moscova prin Uniunea Eurasiatică? Proiectul Uniunea Eurasiatică Geopoliticianul rus Alexandru Dughin consideră că ”Uniunea Eurasiatică reprezintă o provocare directă în adresa strategiei globale a SUA și Occidentului, pentru că formarea acesteia este necesar să fie deranjată organizarea unipolară și descurajarea proiectului de edificare a guvernului mondial. În articolul său program, care a proclamat orientarea către Uniunea Eurasiatică, președintele Putin nu oferă toate răspunsurile la întrebările tăioase, dar subliniază abordări comune. În primul rând, din articol se distinge că Uniunea Eurasiatică nu reprezintă sinonimul Comunității Economice Eurasiatice(EvrAzEs), în cadrul căreia este vorba exclusiv despre un parteneriat și edificarea Uniunii Vamale. EvrAzEs( Rusia, Kazahstan, Bielorusia, Tadjikistan, Kîrîzstan) și Uniunea vamală( Rusia, Kazahstan, Bielorusia) deja există și funcționează. Nu dublează, conform reflecțiilor autorului, nici Organizația Tratatului de Securitate Colectivă( Rusia, Kazahstan, Bielorusia, Tadjikistan, Kîrgîzstan, Armenia). Este vorba doar despre o integrare economică într-un singur spațiu strategic și despre apariția unei noi organizare politică supernațională în spațiul CSI, adică un fel de Confederație Eurasiatică ca un omolog direct al Uniunii Europene). Uniunea Eurasiatică, ca valoare intrisecă, reprezintă o provocare directă adresată SUA și Occidentului ab integrum și pentru strategia lor globală. Occidentului în lumea multipolară i se rezervă un rol însemnat, dar nu decisiv”. Despre un alt moment important din filosofia politică eurasiatică, conform geopoliticianului rus, îl constituie reorganizarea în întregime a echilibrului puterii de pe continentul eurasiatic. Dughin consideră că Rusia se află pe un loc central în spațiul geopolitic al continentului, iar ”Dialogul eurasiatic” trebuie imaginat ca o colecție de axe, care sunt legate de Moscova. Acestea ar arăta în felul următor: - axa sud-occidentală-Ankara-Moscova; - axa sudică – Teheran-Moscova; - axa sud- estică (1) – Islamabad-Moscova; - axa sud-estică (2) – New Delhi-Moscova; - axa orientală – Phenian-Moscova. Lumea multipolatră, Uniunea eurasiatică și eurasismul într-un larg înțeles sunt strâns legate, ne spune Dughin. Iar din acest considerent eurasismul și multipolaritatea sunt imperativele absolute ale viitorului . ”Ca să fie contracarată dictatura sistemului atlantist, să fie apărată identitatea propriei culturi și să ne asigurăm securitatea națională în sens larg, ca și condițiile de supravețuire a națiunii, Rusia nu va putea să se lupte de una singură. Ea are nevoie să se determine în privința potențialilor aliați și parteneri, pentru care trebuie să fie folosită eficient analiza geopolitică” . România, între axa euroatlantică și axa euxiniană Se impune o strategia care să fie concepută pentru o perioadă în care să existe o dorinţă a României de a deveni „lider regional”, ce ar fi coroborată cu o responsabilizare mai mare la graniţa UE și NATO, în special împotriva ameninţărilor asimetrice din zona Mării Negre. Este nevoie de o atitudine pro-activă care ar însemna că România este un jucător într-o echipă cu valori suplimentare. Astăzi, în plin proces de globalizare, nu mai putem analiza geopolitica Mării Negre fără a nu lua în considerație influenţele manifestate în regiune de către principalii actori internaţionali. Este foarte important că Statele Unite ale Americii au redescoperit regiunea; oportunităţile economice și caracterul de nod geostrategic care leagă Europa de Asia și Orientul mijlociu. Trebuie să privim cu o mai multă grijă asupra transformărilor care au loc pe harta politică globală, ce este într-o permanentă mușcare și care poate provoacă mutații semnificative în regiunile strategice ale Eurasiei. România trebuie să-și asume un rol mai convingător în regiune. Acesta trebuie să se bazeze pe axele/ inelele care pot determina crearea unui pol de putere regional la Marea Neagră: - Axa Washington-București- Londra - Axa București- -Istanbul- Bacu - Axa Berlin- Varșovia- București Parteneriatele strategice pe care le-a stabilit diplomația românească cu Statele Unite, Turcia, Polonia ne pune într-o situație geostrategică încurajatoare ca stat, ce poate să-și sporească capacitățile și capabilitățile proprii și să devină un avanpost al intereselor globale euroatlantice. Poziția geografică ne face importanți în regiunea Mării Negre, iar avansarea viziunii strategice euroatlantice în care Turciei i se rezervă un rol important în Asia, iar țara noastră având o relație excelentă cu Ankara, ne poate propulsa ca soluția ”euxiniană” a intereselor euroatlantice în Europa de Est. ”Încă Mihail Kogălniceanu, în mod romantic, descria gurile Dunării ca un proiect extrem de însemnat din punct de vedere economic. De asemenea, ofițerul de marină Eugen Botez, cunoscut sub pseudonimul literar de Jean Bart, scria despre enormul potențial al Dunării. De fapt, Dunărea este, din punct de vedere economic, cel mai important fluviu din lume” . Iar ilustrul istoric român Gheorghe I. Brătianu ne spunea că ”prin Dunăre, se face legătura spaţiului carpatic cu acela al Europei Centrale, cu a doua cetate de munţi care domină această parte a Europei, masivul Boemiei; spre sud cu Peninsula Balcanică care atinge cele trei mări: Neagră, Egee şi Adriatică. În acest spaţiu e însă o poartă deschisă asupra stepei”. Gheorghe I. Brătianu a dezvoltat concepţia sa geopolitică asupra bazinului Mării Negre ca fiind o zonă geostrategică. „Suntem deci aşezaţi în această regiune într-un spaţiu triplu complex, în care se încrucişează influenţe venite din Europa Centrală; din sud, din Balcani; din est, din stepele ruseşti şi asiatice. Din aceste trei direcţiuni au venit pe rând toate forţele care şi-au exercitat aici influenţa (…) Cucerirea de la sud a început totdeauna prin stăpânirea bazinului Mării Negre. Acela care a stăpânit Marea Neagră, în mod necesar a trebuit să-şi întindă stăpânirea şi asupra teritoriului carpatic şi dunărean. Aşa au făcut romanii în zilele lui Traian, aşa au făcut turcii lui Mahomed şi Soliman în veacurile XV şi XVI" „Suntem ceea ce Nicolae Iorga numea: un Stat de necesitate europeană(...)Statul nostru este, deci, în atenţia Estului şi Vestului, Nordului şi Sudului deopotrivă – şi în tot timpul.” . România are nevoie de nouă strategie geopolitică care ar reliefa principalele coordonate ale unui rol cheie la Marea Neagră, derivat din Strategia Dunării, Securitatea energetică și Acordul între România şi Statele Unite ale Americii privind amplasarea sistemului de apărare împotriva rachetelor balistice al SUA în România, dar și din parteneriatele strategice realizate cu principalii actori politici din Vest și din Europa Centrală și de Est. România trebuie să-și asume un rol de echilibru și să-și focalizeze atenţia asupra noilor ameninţări şi să continue demersurile pe linia îndeplinirii sarcinilor fundamentale de nod geostrategic. România trebuie să-și îndrepte atenția spre formularea unei strategii de edificare a unui centru economico-financiar regional puternic la Marea Neagră. În acest scop statul român are misiunea să revigoreze cooperarea din Balcani și din regiunea Mării Negre. În loc de concluzii Astăzi trăim într-o epocă caracterizată că trece printr-un proces de globalizare, în care se produc mutații geostrategice și au loc noi reaşezări de forţe, generatoare de pericole şi ameninţări pentru securitate naţională şi internaţională. Indubitabil, Occidentul ca să-și materializeze viziunea strategică depinde de voința actorilor din Europa, Asia și implicit a statelor din fostul spațiul post-sovietic, pe care Rusia deja le-a și inclus într-o virtuală hartă a Uniunii Eurasiatice. Dar cel mai important considerent al exprimării proiectului euroatlantic în Eurasia și formarea unei punți transatlantice o constituie nevoia identificării unor elite și parteneri interni în însăși Rusia, capabili să înțeleagă și să-și asume racordarea valorică eurasiatică la agenda globală. Viziunea strategică euroatlantică care vizează polul euroasiatic are ca scop extinderea modelului democratic și a ordinii globale ce ar diminua amenințările și pericolele survenite din partea unor spații imprevizibile și ar asigura o gestionare comună a problemelor globale. Nu suntem încrezători că viziunea euroatlantică va determina Rusia să participe la aceste procese de reorganizare a noii ordini mondiale având în vedere că încă nu demult URSS-ul și apoi Rusia dețineau întâietatea în ceea ce privește perspectiva inițierii unor procese geopolitice în Eurasia. Rusia nu renunță definitiv la pretinsa sa misiune axială, istoriosofică, de civilizare a altor popoare prin intermediul forței și de impunere a politicilor sale imperiale Care vor fi opțiunile și măsurile adoptate de Rusia în viitor? Examinează oare statul rus viziunea occidentală al noii ordini mondiale ca pe o provocare, la care trebuie să își formuleze un refuz sau un răspuns adecvat sub care să subscrie într nouă etapă istorică?! ”In the end modern Russia’s most acute existential problem lies in the absence of a moral compass” ( În final pentru Rusia modernă problema existenţială cea mai acută constă în lipsa de-a avea o busolă morală). În acest studiu am prezentat principalele viziuni ale Occidentului și Orientului cu privire la o eventuală nouă reorganizare geopolitică. Dar unde ne situăm noi și care este valoarea intrisecă a României? În contextul în care viziunile geostrategice ale unei lumi în plin proces de reorganizare sunt exprimate din ce în ce mai deschis și direct, se impune cerința de înregimentare a României în jocul arhitecturii globale. Însușindu-ne calitățile de aliați de nădejde și parteneri consecvenți ai proiectului euroatlantic global avem misiunea să contribuim din plin la sporirea calității statului ca un pol de putere regională.

Delia CENAN si romanul „Destine paralele”

In momentul cand am intrat in lectura romanului „Destine paralele”, pe care ni-l ofera editura „dellart”, recunosc sincer ca subiectul mi s-a parut extrem de randuit de realitate sau de experientele fiecarui individ. Pe alocuri ai impresia ca aceasta poveste ai mai auzit-o altundeva sau candva, ori chiar poate sa se asemene cu unele subiecte din proxmitatea noastra. Cartea se orienteaza spre consumatorii de literatura a realului si a socialului, caracteristica unui numar foarte impresionant de cititori regrupati in mai multe categorii sociale. Este un roman care se lectureaza placut, ce poseda un lexic cuminte si care impune reteta de soldaritate cu naratiunea. Este un roman care te scuteste de tendintele psihologice centrfuge, de un dualism al personajelor si care te ghideaza in demersul sau. Trebuie doar sa tii pasul cu gandurile, respiratiile si sentimentele personajelor din roman. Discursul care radografiaza dragostea si respectul pentru cei din spatiul vital, transgresand stari de zbucium psihologic pasibile de-o hermeneutica a interogatiilor si a raspunsurilor legate de proprul ego face ca romanul sa ne capacteze atentia asupra optiunlor personajelor. Dragostea iti umple viata, vrea sa ne sugereze romanul si calatoria spre finalitatea recuperari acesteia naste pribegiri, carari laturalnice si capcane temporare. Predilectia romancierei de-a oferi nume personajelor sale prin excelenta romanesti, exceptandu-l doar pe Ahmed, este una de bun augur si chiar salutara, pentru ca este o roman desprns din societatea romaneasca si chiar clujeana. Scriitoarea ne-a obligat sa fim impreuna, in ultimii ani, la cate-o lansare a unui nou roman, marca Delia Cenan. Tentatia pentru literatura si dragostea temerara in ilustrarea unor destine compatibile cu realitatea, dorinta de-a da nastere succesiv unor vieti pe hartie(pentru ca deja de 3 ani asistam la cate-o noua lansare) o aseaza pe Delia Cenan in lumina unor proiecte de succes a Clujului literar. „La vita e bella” vom recunoastea intr-un final, inclusiv prin aranjarea relatiilor interumane si a destinelor care nu aluneca intr-un tragism definitiv, ci isi croiesc partii de aspiratii la un soare ce iradiaza forta vietii.

”Odihna” scării sub ”semnul ”Îngerului”

Cum ar arăta ființa umană fără odihnă? Fără o odihnă a sumelor experiențelor sale transpuse în jocul destinului ”vremelnic”. Există, oare, o ”odihnă a scării”? O scară imaterială,valorică, pe care ți-o rostuiești și o contemplezi în ceas stingher. Cartea de versuri ”Odihna scării”, a poetului Flore Pop, editată de editura ECHINOX din Cluj-Napoca, 2011,reconstituie si modulează, cu o fabuloasă imaginaţie metaforică, idealul reconcilierii spirituale în ”Cuvânt”. Ordontată într-un anume fel, compoziția fiind extrem de elegant ajustată, în care cele 5 trepte, incluse în scara personalizată a destinului, trădează o metodologie bine elaborată și ”manierată” a operei. Poemul și versul, în accepțiunea autorului, are rolul rugăciunii, spovedaniei, împărtășaniei și al contemplației Trinității divine, expuse într-un prezent continuu, viitor absolut sau în umbre ale trecutului. Mesajul interiorizat al temelor din volum probează o reconfigurare în lumina scăldată în semne și memorie,dar și înfășoară particularitatea vocii în ”umbre melancolice” chemate să inspire din gravitația Sacrului divin. ”Ferește-mă de scrâșnet și veșnică plângere, Doamne. Un poem pe zi mi-e rugăciunea.../Nu proza grijilor cotidiene,/ nici dramele ieftine ale gradelor superioare mă furnică în virile emoții./ Singură, mă obligă,rugăciunea de mâine./ Doar ea îmi sporește apropierea de Domnul”.(Lupta cu Îngerul) Ființa umană e supusă să parcurgă pe muchie itinerariul temporalității și al atemporalității, anotimpurile și anii, ca pe niște trepte ale scării cunoașterii, dragostei și înțelepciunii. Scara e inepuizabilă,dacă o construiești temeinic, și o transfigurezi din lumea reală în cea a visurilor sau a speranței. Pentru că scara se oprește fie la o ușă sau poartă, ancestrală sau telurică, în care: ”Cu vântul în pene adulmeci vieți și zări mai înalte, te procopsești cu noi iluzii de corăbier neodihnit,valurile îți stau mărturie oricărui început și nu pasul de lut. Plutești oare sau doar te amăgești” (...)(Vremelnicie). Iar cum scara vieții ne coboară prin cripta patimilor și a păcatelor, reonștiintizându-le,debarasându-ne de hainele ponosite și irosite de iluzii, există șansa învierii și zborului către Cer: ”(...) Ieșeam din întuneric pipăind pietrele vidului/și-n/ moalele frunții,/ priveliștea din cer se înalță spre multele/ mele păcate și patimi, doar aurorele sfinților mă atrăgeau după ele din inel în inel, logodnă cosmică între aici și dincolo,între omul de aer,/ vremelnic - și forma lui deplină semănând cu El, nesfârșitul Învierii aducându-mi Viața. Din Cer.” (Înviere). Departe de a fi considerată o poezie religioasă, cartea ”Odihna scării” trebuie privită și înțelească ca pe una care resetează cuvântul la reperele și valorile morale, la o restabilire a iubirii, frumosului și fidelității ”Împăcarea omului cu Dumnezeu”,în exercițiul luminii, constituie cheia discursului final, ce este reprezentată în metaforele obsesive ale jurnalului de itinerariu spiritual-metapoetic,denumit ”Odihna scării”, al poetului Flore Pop. Revista ”VATRA VECHE”, Anul IV, nr.3(39), martie 2012.