Astăzi majoritatea cetățenilor pot să afirme că dețin un bagaj elementar de cunoștințe în privința proceselor politice mondiale, tendințele care se manifestă pe scena politică internațională, evenimentele ce cuprind agenda zilnică a mass-mediei. Zilnic, se scrie și ni se vorbește despre politica internațională, uneori în contradictoriu, ni se reliefează participanții din câmpul actual. Unii din noi sunt mai atașați, iar alții reticenți față de impulsurile ce derivă de pe scena internațională. Chintesența politici mondiale și a relațiilor internaționale o reprezintă nu doar extinderea cunoștințelor și formarea unei abilități ce revendică o mai bună pricepere și orientare în evenimentele ce se derulează în contemporanietate, mai degrabă constă în obținerea unei opțiuni politice de o mai amplă libertate datorită sporirii competențelor și valorilor acumulate în timp.
Cum ne schimbăm ”orientarea”
Există un ”relativism” în politica externă românească sau avem o viziune de lungă durată, neschimbătoare, neideologizată? !
Analistul politic, director executiv al Fundatiei Multimedia pentru democratie locala, Dan Sultănescu în articolul ” 5 ARGUMENTE PENTRU O SCHIMBARE DE ORIENTARE ÎN POLITICA EXTERNĂ”, vezi: Opinii InfoPortal (inforportal.rtv.ro), vineri, 15 Februarie 2013 descrie o nouă viziune sugerată României, în mandatul guvernului social-democrat,ca natură de stânga, a lui Victor Ponta.
Dl Sultănescu ne spune că există ”5 momente care marcheaza un adevarat “power-shift”, in favoarea lui Victor Ponta si care ridica majore semne de ingrijorare la Palatul Cotroceni. A se citi in aceasta nota isteria noua generata de consilierii prezidentiali, care incep sa reincalzeaza “ciorba” despre cum Ponta este o amenintare la adresa directiei occidentale a Romaniei(...) Printre altele el nuanțează o nouă viziune și opțiune de politică externă ce modifică realmente toate coordonatele valorice ale României ”euroatlntice” și include țara noastră într-un sistem ideologic al stângii europene, cu o filosofie mai degrabă europenistă decât euroatlantistă. România nu mai devine parte integrată a axei București- Londra-Washington, nici nu dispune de o valoare suplimentară în relația cu Berlinul, ci o ostatică a modelului stângist, în care devine un fel de ostatică a unui Komintern reformat, revendicat. Iată câteva punte pe care insistă dl Sultănescu în pledoria de revizuire a politicii externe:
”1. Victor Ponta relansează Parteneriatul Strategic cu Franța. Întâlnirea cu Francois Hollande (cel pentru care premierul Ponta a riscat major în țară, susținându-l printr-o postare controversată pe blog, înainte de alegerile de anul trecut) va însemna un pas înainte pentru România, dar și pentru social-democrația română. Hollande e vocea noii generații a social-democrației și influența sa în proiectul european este una importantă. O relație solidă Ponta-Hollande va asigura României o șansă de dezvoltare economică și politică.
2. Victor Ponta este prieten cu noii lideri ai Europei – chiar daca nu este bătut pe spate de Angela Merkel (așa cum i se întamplă, la propriu, președintelui Basescu), Ponta a dezvoltat relații foarte bune cu câțiva lideri importanți, care vor fi vocile majore ale Europei de mâine. Pe lângă Hollande, mai există Martin Schulz, cel care ar putea prelua președinția Comisiei Europene. De asemenea, lideri social-democrati din Italia, Anglia, Danemarca sau Belgia, ca să dăm doar câteva exemple. Plus parteneriate corecte cu liderii unor țări precum Bulgaria sau Polonia. Pe măsură ce popularii predau ștafeta în UE, socialiștii care o preiau au o relație foarte bună cu premierul român, și nu cu președintele Băsescu(...)După vara trecută în care s-a confruntat cu un blocaj generat de campanii intense de manipulare, treptat europenii se conving că Ponta nu e un despot. Îi văd abilitățile de comunicare (adresarea într-o italiană fluentă la Torino, în fața social-democraților italieni, a fost impresionantă), îl văd discutând nonșalant cu lideri importanți, îi văd și conexiunile pozitive cu trecutul (relația cu Tony Blair nu este întâmplătoare). Și mai vad ceva – anume orientarea pro-occidentală a politicilor sale, în care se respectă total angajamentele luate în fața partenerilor strategici – SUA, UE, NATO, FMI(...)” Sunt câteva teze enunțate de un analist care publică pe adresa unei instituții mass-media care aparține social-democraților români, patronul căreia este un apropiat al premierului Victor Ponta.
Câteva cuvinte despre Stânga franceză
Întotdeauna ”stânga” a arătat ca fiind nocivă față de valorile democratice și a impus modele restrictive libertăților civile. Când ajung la putere stânga este dispusă să asfixieze economia și investițiile, libertățile democratice. Aproximativ un mileniu stânga a produs calvarul și a desfigurat Umanitatea în diverse părți ale globului.
Și astăzi stânga încearcă să formuleze o agendă politică pentru dreapta, s-o subordoneze și s-o reducă la tăcere. Franța și Francois Hollande confiscă veniturile a francezilor care câștigă bine, iar confiscarea celor 75 de procente din venit ne conduce la gândul că astfel operau pe timpuri comisarii bolșevici, în perioada ”noii perioade economice” și care nu se îngrijeau de drepturile cetățenești.
Marele actor de talie mondială Gerard Depardieu, culmea, se mută-n Rusia, care s-a eliberat de câteva decenii de comunism, ca să se salveze de ”bolșevizarea Franței”. Dreapta este trasă pe stânga, cum ne spune desidenta rusă Valeria Novodvoraskaya, iar unele figuri proeminente de pe eșchierul politic sunt chemate în boxa justiției. Câmpiile Elizee sunt absolvite de protestele dreptei, pentru că așa a decis stânga și comuniștii.
Franța a avut un președinte excepțional în persoana lui Charles de Gaulles ( de dreapta și inteligent), care după lungi așteptări după ce studenții stângiști, în anul 1968, au întrerupt cursurile universitare, și au manifestat împotriva bunurilor publice, au dat foc automobilelor sau au încercat și față de institutele de cultură (cum a fost în cazul cu Opera națională de la Paris), președintele francez tot așteptând că aceștia se vor cuminți și-a pierdut răbdarea promițând că va apela la măsuri punitive și va utiliza forța, mai ales că parisienii ieșiseră în stradă și solicitau măsuri ferme ( întrucât mizeria, gunoiul din stradă deja avea un iz toxic iar pagubele avansau). Abia după mesajul avertizator studenții francezi au revenit în sălile de curs, recunoscându-și vina.
Astăzi Franța arată a fi mai mult bolșevizată, în care Francois Hollande spune că demonstrațiile care se realizează în perimetrul instituțiilor publice și afectează intereselle turiștilor se refuză. Poliția de destinație specială intervine brutal și aplică măsuri de corecție manifestanților care nu se conformează stângii franceze.
Italia stângistă, conectată la Komitern, a avut destule tehnici improprii valorile democratice și liberale, iar atunci când partizanii bolșevici ai Italiei au ajuns să savureze victoria în cel de-al doilea război mondial, ce au făcut? L-au împușcat și spunzârat fără nici un proces pe Mussolini, distrându-se și dansând pe trupul fostului lider italian, dar au omorât-o și pe iubita acestuia. Evident, fără proces și fără un motiv plauzibil. Vina? Dragostea liderului italian pentru această femeie.
Franța lui Francois Mitteran a fost o oficină a uneltirilor contra libertăților umane și o aliată a lui Fidel Castro și al Cubei, unde deținuții politici se înmulțeau și erau tratați de ”democrație” prin electrocutare.
Indubitabil, Victor Ponta este un adept a lui Che Ghevara și probabil a lui Fidel Castro, un personaj politic care se revendică din stânga politică. Iar astăzi stânga politică se regăsește nu numai în melodiile ”Appassionata” sau în ”International”, ci și în politicieni de tipul lui Dominic Strausse-Kahn, care se lăfăie în automobile scumpe, fac afaceri necurate sau achită nota exorbitantă de plată pentru desfrâu unor prostituate sau femei de companie. Dacă lenjeria este de culoare roșie, ca și gândirea marxistă și neomarxistă, atunci, probabil, și bucuria este mai mare. În ultima perioadă stânga a luat în colimator și l-a criticat pe noul papă. Motivul este unul cu totul ridicol, ori papa se face vinovat că nu a aparținut marxismului și nu știe să intoneze ”Appassionata” lui Vladimir Lenin.
Mă întreb doar dacă ”baronii locali” ai stângii românești știu fragmente din lucrările lui Karl Marx, ale lui Lenin sau viziunile troțkiste de mâine.
În perioada comunistă Franța nu exista ca un refugiu al libertății, cum nici astăzi nu este. Unii deținuți din Europa Centrală și de Est recunosc că undele radiourilor ”Vocea Americii”, BBC, ”Euopa Liberă”, ca și publicațiile americane și engleze, nicidecum mass-media franceză, au fost cele care i-a sprijinit și le-au asigurat o încredere în viitor.
Culmea este că deținuții politici din unele republici postsovietice se salvează astăzi la Londra sau la NewYork și nu la Paris, iar mulți francezi fug de Franța.
Actorul francez Gérard Depardieu a renunțat la cetățenia franceză, iar ca el sunt câteva sute de intelectuali francezi care fug și aruncă blesteme în direcția Franței lui Hollande.
Desidenta rusă, Valeria Novodvorskaya, ne spune explicit că stânga franceză și italiană s-a alăptat direct de la sursa comunistă a Uniunii Sovietice, că vechii comuniști ”europeni” au nostalgia unor vremuri ”asigurate” de Internationala Comunistă, când își lingeau buzele din ”nectarul” Kominternului, iar această opțiune nu reprezintă o opțiune de perspectivă. Această opțiune, în mod sigur, nu este o opțiune necesară diplomației românești, pentru că țara noastră nu poate să abandoneze alianțele și axele, iar când se schimbă guvernul să se schimbe și politica statului.
Concluzii
Înțelegem că apropierile de viziuni și de abordări sunt caracteristice unor societăți care își revendică o politică practică comună. Istoric vorbind, România a avut de multe ori de pierdut din conexiunile cu Parisul, atunci când și-a subordonat interesele și prioritățile naționale. E adevărat că am fost susținuțide francezi în procesul de emancipare națională, dar aceasta s-a întâmplat foarte demult.
Lecțiile secolului XX trebuie să ne servească ca ecou atunci când construim o politică externă, care nu poate fi modificată de la o zi la alta, de la o guvernare la alta, teleportând diplomația dintr-o ideologie în alta.
Există o întrebare care se leagă de sistemul valoric al ”parteneriatelor strategice” și nu a propagandiștilor care încearcă să asigure deconstrucția politicii externe a României, într-o perioadă în care ”statul a intrat într-un blocaj funcțional cu națiunea”, când problemele se amplifică și guvernarea nu reușește să avanseze proiecte geopolitice anvergură regională, să gestioneze strategii de factură națională și să cuprindă un vast palier de construcții social-politice și economice în interiorul și-n afara țării. Nu de alta, dar soluția avansată de analistul politic, Dan Sultănescu, ne împinge într-o relație în care Ponta ar urma să cerșească încredere de la președintele francez, care la rândul său Hollande cerșește încredere și ajutor financiar Germaniei ” lui Merkel, cancelarul ”aliat” al președintelui Băsescu.
Pe de altă parte, Franța dintotdeauna și-a revendicat o poziție ”antiamericană” și ”antiatlantică”, iar pe România o leagă mai multe de Statele Unite, decât Scutul antirachetă de la Deveselu. Iar o politică externă, inclusiv românească, nu se aplică pe considerente ideologice, pasionale și conjuncturale. Întrebarea care discene din pasajul analitic al d-lui Sultănescu&Co rezidă în: ne permitem să schimbăm valorile, confluențele și strategia după noutatea ideologică din Europa, îmbrățișându-i pe Marx și Enghels sau valorile și principiile, și interesele poporului român sunt schimbătoare ca și mandatele guvernelelor României actuale.
