vineri, 24 februarie 2017

Despre ordinea globală în epoca lui Donald Trump


Noul președinte american Donald Trump a exploatat în campania prezidențială sloganul „America, mai întâi de toate”, care încurajează atât interesele naționale (opțiunile naționaliste), dar reclamă și o viziune strategică pe care vrea s-o confere SUA, aceea de lider global. Arhicunoscutul strateg american Edward Luttwak (născut la Arad) consideră că apariția lui Trump nu este una întâmplătoare și că era una inevitabilă, în proporție de 90%, ca urmare a evenimentelor din ultimul deceniu. Indiscutabil, Donald Trump nu este și nu va reprezenta izolaţionismul american, pentru că unul clasic, în condițiile secolului XXI, este imposibil de realizat. O Americă care aspiră să revină la supremația ordinii globale solicită o implicare globală, o activă proiecție geostrategică și geoeconomică pe mapamond. America nu se schimbă, ci se transformă. Inclusiv la nivel global. Revenim să punem în discuție conceptul de „multipolaritate”, pentru instituirea căruia au militat liderii ruși și chinezi, dar pe care insistă cel mai mult ilustrul expert în sfera relațiilor internaționale, H.Kissinger. O „multipolaritate” care a furnizat lumea instabilă și impredictibilă din secolul XIX – începutul sec. XX. Este adevărat că lumea occidentală din secolul XIX, inclusiv sistemele coloniale, reprezenta conform unor parametri o lume mai globalizată decât lumea de astăzi, dar succesele globalizării din acea perioadă au fost dinamitate de primul război mondial. Astăzi trebuie să răspundem la întrebarea ce tip de situație sau structură a ordinii mondiale avem noi, din cele evidențiate mai jos: 1. „Războiul fiecăruia împotriva altuia; 2. Echilibrul de putere”, sau un sistem stabil de conflicte, care sunt în același timp sprijinite să existe în mod forțat și să fie descurajate de anumite practici de reglementare comunicativă; 3. „Concertul puterilor”, sau un echilibru de putere cu instituții stabile de negociere, care asigură transformarea conflictelor și în care sunt ajustate interesele; 4. „O uniune planetară” între politicile din interiorul structurii unei singure ordine mondiale, sau avem parte de o situație în care este conștientizată interdependența; 5. „Hegemonia liberală”, sau structura ordinii mondiale în raport cu entitățile politice autonome în interiorul unui singur sistem politic; 6. „Hegemonie centralizată”, o situație în care structurile ordinii mondiale își pierd din calitățile care le recomandă pentru un statut internațional și se manifestă în cadrul unui singur sistem politic. 7. Istoria ne poate oferi numeroase exemple în care „hegemoniile liberale” s-au destrămat. Interdependenţa complexă a forțelor centripete și centrifuge edifică și apoi resetează structura ordinii globale, dar și provoacă oscilații în cadrul proceselor de integrare în care se manifestă actorii politici. Factorul multipolar și „conjurația îngerilor” Abordarea geostrategică uzează de conceptele „bipolaritate”, „multipolaritate”, „centrele de putere”, „securitate națională”, „interese naționale”, etc., la bază cărora se află resursa de putere. Deocamdată, încă nu există nici o explicație legată de „resursa de putere”, în ce parametri trebuie să fie evaluată, de „forсe, power, might sau strength”. În schimb abordarea geoeconomică explorează conceptele de „integrare”, „globalizare”, „internaționalizare” etc. Pe de altă parte, analiza de clasă și cea ideologică posedă un alt tip de instrumentariu – democrație, dictatură, autoritarism. Un propriu aparat terminologic îl are geopolitica, dar și abordările civilizaționale, sistemice, culturologice, etc. E nevoie să precizăm că lumea este încă dependentă de conceptul de unipolaritate sau sistem uni-multipolar (S.Huntington). Este interesant să amintim cum s-a născut conceptul de „unipolaritate”. În anul 1992 la Pentagon a fost elaborat un document, care a văzut lumina zilei în mod accidental și din care reieșea o directivă în care se dorea ca „să fie descurajat orice potențial adversar global”. Documentul se adresa atât adversarilor tradiționali, dar și eventualilor parteneri (aliați) sau competitori strategici. Documentul era formulat în termeni și expresii dure și sublinia rolul pe care trebuie să-l joace forța militară în viitor, care trebuia să fie extrem de puternică, astfel încât adversarii din Europa și Asia să nu-și permită să gândească că pot să joace un „rol regional puternic sau global”. În afară de adepții „unipolarității” care descriu sistemul internațional contemporan există și partizanii „uni-multipolarității” (superputerii multipolare / superpower multipolarity), care se pronunță pentru hegemonia unipolară americană, în același timp permițând altor state aidoma Germaniei, Japoniei, Franței etc. să formeze fundalul multipolar. Ei se pronunță pentru o „multipolaritate complexă” (complex multipolarity) și menținerea ei, refuză să-i atribuie un statut de hegemonie SUA și invocă mai multe cauze. Una din cauze constă în faptul că focalizarea strategiei naționale a SUA s-a orientat la un nivel regional de la unul global. Ei consideră că la nivel global nu se regăsește încă o putere globală, ceea ce arată că nu există o confruntare / luptă globală. În plan regional nu există o unică semnificație structurală. Într-un alt context, ei consideră că „multipolaritatea” se leagă de existența unor puteri regionale care pot de sine stătător să-și asigure supravieţuirea și independența lor fără a apela la aliați. În plan regional nu există o putere agresivă și dușmănoasă care să pună în pericol „supravieţuirea și independența” altor puteri regionale, spre exemplu Rusia versus Germania, Rusia versus Marea Britanie, Rusia versus Japonia. Profesorul de științe politice Robert Ross de la Colegiu din Boston prognoza în anul 2004 că secolul XXI se va fi manifesta sub o hegemonie mondială americană[1]. Politologul Ross considera că nici la nivel regional, în Asia de Est, China nu va reuși să echilibreze puterea Statelor Unite, pentru că ar trebui să reducă din diferența pe care o are în raport cu forțele maritime americane din regiune. Autorul consideră că îi este imposibil Chinei să ajungă la o paritate militară maritimă cu cea americană. Și în sfera economică îi va fi greu Chinei să concureze cu SUA, ne spune Ross, chiar dacă economia chineză ar avea o creștere economică de 6 % în an, iar SUA de numai 3 %. China nu va putea să ajungă SUA cel puțin până în anul 2043. Principala slăbiciune a Chinei, pe care o remarcă expertul american, constă în geografia ei. El ne atrage atenție că statul chinez împarte frontiera sa cu 13 state. Inclusiv cu Rusia, relațiile cărora sunt destul de controversate. Chiar dacă Rusia este slăbită în mai multe sfere – economică, politică și în relațiile militare, scrie Ross, ea încă „păstrează resurse, concludente, care să exprime cândva o amenințare semnificativă la adresa Chinei. În special în Asia Centrală, într-un teatru, din proximitatea heartleandului rusesc, dar departe de industriașii și centrele oamenilor…”[2]. În contrast cu alți adepți ai acestei concepții Ross nu explică cele două niveluri ale sistemului: geopolitic și geoeconomic. El enunță o „bipolaritate” în geoeconomie – China în Asia de Est, Rusia în Europa), o superputere în geopolitică – SUA. El elimină SUA din geoeconomie, ceea ce pune semne de întrebare asupra scenariului, chiar dacă îi atribuie SUA calitatea de superputere în arta militară. Întrebarea care se cere aici dacă această viziune nu este îmbrățișată de noul președinte american Donald Trump, care se retrage din vechile proiecte geoeconomice și insistă pe capabilitățile militare americane. Indiscutabil, Robert Ross enunță scenariul care a determinat o revizuire recentă a viziunilor geopolitice și geostrategice a SUA și anume existența unei alianțe ruso – chineze conjuncturale, concretizată ca scop în lipsirea de statutul de superputere și de hegemonie a SUA, doar că această alianță este fragilă din cauza animozităților și incompatibilităților ruso – chineze. Cercetătorul american de origine chineză Zhu Zhiqun, profesor de economie politică și diplomație la Universitatea Bridgeport, aborda relațiile americano – chineze acum un deceniu în urmă într-o manieră predictibilă. Principala idee a cărții constă în faptul că „ascensiunea Chinei se va produce pașnic în secolul XXI”[3]. Autorul deapănă viziunile unor cercetători, care nu exclud un război între SUA și China. Zhiqun nu exclude această ipoteză, dar afirmă că „un potențial război între China și Statele Unite poate fi inițiat de Taiwan sau de chiar Statele Unite, nici într-un caz de China, după cum consideră alarmiștii amenințării chineze”[4]. Renumitul geostrateg Zbigniew Brzezinski consideră că astăzi atât SUA, cât și China sunt cele mai importante puteri mondiale, care trebuie să se completeze și să acționeze în comun. „În lumea contemporană nici China și nici SUA nu pot fi lideri unici”. Pe de altă parte, Brzezinski avertizează că „dacă chinezii vor intra într-o confruntare cu America, atunci vor pierde”[5]. Pe de altă parte, Consiliul de Stat al Republicii Populare Chineze a stabilit ca fiind pe prima treaptă de prioritate relațiile cu SUA. Poziția a doua revine relațiilor ruso – chineze. Documentul adoptat de Consiliul de Stat al Republicii Populare Chineze se întitulează „Politica Chinei în raport cu cooperarea strategică din Regiunea Asia Pacific”(RAP)[6]. Anterior, președintele rus Vladimir Putin a declarat că China reprezintă pentru Federația Rusă principalul partener. În documentul Consiliul de Stat al Chinei sunt expuse principiile coexistenței pașnice. China propune partenerilor săi – SUA, Rusia, India, Japonia – să renunțe la mentalitatea „războiului rece”, să respecte interesele legitime și îngrijorările pe care le poartă unii față de alții. Experții ruși consideră că statul chinez, prin documentul pe care l-a adoptat, în fapt, a enunțat „propriile reguli ale jocului din sfera securității regionale”. În volumul de studii „American Power in the Twenty-First Century ”[7] sunt incluse predicțiile experților americani din sfera relațiilor internaționale, aparținând diverselor școli politologice și / sau curente ideologice. Aceștia, în funcție de școala sau curentul geopolitic la care se raportează, își emit viziunile și predicțiile pentru secolul XXI. Aceșia disting patru tipuri de scenarii în ceea ce privește evoluția viitorului lumii. Inițial aceștia își fixează ca punct de plecare structura relațiilor internaționale în care Statele Unite ale Americii se exprimă ca hegemon. Sistemul mondial, în accepțiunea sa teoretică, poate evolua și se transformă în patru orientări, care, în cele din urmă, vor forma patru stări în cadrul relațiilor internaționale: hegemonie unipolară / imperiu; echilibrul de putere; democrația globală și securitatea colectivă. Scenariul X: calea spre un sistem de putere multipolară echilibrată Ne-am aplecat asupra scenariului de sistem de putere multipolară echilibrată, care este însușit și pe care-l evocă „realiștii politici” (școala H. Morgentau) sau „neorealiștii” (al căror lider este H. Kissinger). Rațiunea acestei școli constă în aceea că în fața hegemonului inevitabil se pronunță statele mai slabe, care se organizează în alianțe și coaliții. În cele din urmă hegemonul divine tot mai slab și se formează lumea multipolară. Ei scriu că „acest moment unipolar” va fi inevitabil substituit de un sistem internațional multipolar, în care un număr limitat de state va coopera și va intra într-o competiție într-un asemenea mod în care nici unul din ele să nu dispună de un ultim cuvânt. Alianța ruso – chineză și noile provocări globale au impus școlii neorealiste americane să revizuiască tipologia noii ordini globale. Ascensiunea Indiei și Chinei în economia mondială, conflictul americano – chinez în zona Asia – Pacific și agresiunile militare ale Rusiei în Ucraina și spațiului postsovietic, angajarea militară în Siria, anexarea Crimeei și implicațiile cibernetice ale factorului rusesc în electorala americană impun noi abordări legate de tipologia noii ordini mondiale. Mai apoi, Henry Kissinger, unul dintre cei mai proeminenți experți de politică externă americană, i-a promis președintelui rus Vladimir Putin o lume multipolară. Scenariul edificării lumii multipolare intră în sistemul de coordonate în care avem parte de impredictibilitate și sistemul relațiilor internaționale este unul instabil. SUA nu pleacă din NATO … scutul antirachetă rămâne
Cine a crezut că o dată ajuns la putere Donald Trump NATO își va înceta existența s-a înșelat amarnic. SUA nu abandonează Alianța Nord Atlantică sub administrația lui Donald Trump. Alianța nu abandonează proiectele sale strategice în Europa Centrală și de Est. Se va institui o politică de responsabilizare a membrilor Alianței NATO și o participare mai activă și mai incisivă. Pentru multe state alianța nu va mai exista doar ca un loc ferit și la adăpost în cazul unor agresiuni din partea altor state. Statele Unite vor rămâne principala componentă a umbrelei de securitate euroatlantice și va insista pe o participare mai activă a statelor memebre la alianță. Statele Unite rămân principalul furnizor de securitate pentru est-europeni și centrul care poate descuraja acțiunile amenințătoare ale unor state cu resentimente imperiale. Politica sancțiunilor la adresa Federației Ruse ca răspuns la anexarea Crimeei și la declanșarea ostilităților armate în estul Ucrainei rămâne în vigoare. Politica de furnizare de militari și echipament american pentru unele state ca Germania, Polonia, Cehia sau România stă în picioare. Exploatarea sistemului contemporan de apărare antiaeriană americană, început în anul 2002[8], și desfăşurarea elementelor sistemului global eșalonat de apărare antiaeriană în Polonia sau România rămâne bătut în cuie. Sistemul de apărare antiaeriană americană care este de o anvergură globală își are o motivație suplimentară datorită gradului de implicare a țărilor din NATO, a Australiei, a Israelului, Japoniei sau altor state[9]. Contradicțiile cu Rusia în chestiunea „Scutului antiaerian antirachetă” vor rămâne un punct nevralgic. Chestiunea „Scutului american antirachetă” va menține o situație încordată în cadrul relațiilor pe care le are SUA cu Rusia și China, aceste două state considerând că Statele Unite intervin în zonele de influență geopolitică / spațiul vital al lor atunci când își aranjează elementele de scut în apropierea Iranului sau Republicii Nord Coreene[10]. Rusia este extrem de sensibilă în problematica „Scutului aerian antirachetă”. Menținerea acordului antiaerian antirachetă după implozia URSS răspundea intereselor statului rus, care încuraja iluzia existenței unui echilibru militar cu SUA, în condițiile în care se adâncea diferența în sfera politică și tehnologică. Rusia a încercat să reacționeze la acțiunile de edificare a sistemului antiaerian antirachetă al SUA și să aplice nişte măsuri simetrice și asimetrice. A încercat să-și restabilească propriul sistem antiaerian antirachetă. În acest scop a fost amplasat numai la Moscova sistemul aerian antirachetă А-135, au fost create complexele de rachete antiaeriene S-400 Triumf (С-400 Триумф), iar la sfârșitul anului 2011 au fost formate trupele de apărare aeriană cosmică (TAC/ ВКО). Dar Rusia nu-și poate permite să intre într-o competiție directă cu SUA, mai ales că este limitată în resurse financiare și tehnice. În consecință, Rusia reacționează la amenințările legate de instituirea sistemului american antiaerian antirachetă adoptând și uzând de măsuri asimetrice. Edificarea sistemului Scutului antiaerian antirachetă al SUA constituie un proiect care va influența securitatea și relațiile ruso – americane într-o perspectivă de lungă durată. Observații și concluzii Primo, Alianța Nord Atlantică nu se desființează în următoarele decenii și va tinde să devină mai implicată în relațiile cu statele aliate. Statele Unite ale Americii nu vor abandona alianța politico – militară, ci va insista pe relații pragmatice și consolidate ale celorlalte în cadrul organizației. Ar fi culmea ca Statele Unite să-și dinamiteze propria creație politico-militară. Secundo, geostrategul Nicolae Edward Luttwak, un apropiat al Partidului Republican, specialistul Pentagonului și consilier superior al Centrului de studii strategice și internaționale afirma în perioada campaniei electorale că Donald Trump este cel mai informat în problematica estului Europei, inclusiv în subiectul ruso-ucrainean. „Dacă va învinge Trump, atunci este puțin probabil, dar totuși posibil – așa cred – că va încheia un acord cu Putin. Cum spune Trump, dacă europenii nu sunt dispuși să trimită în Ucraina o armată de trei sute de mii de militari atunci trebuie să ne înțelegem cu Rusia și anume aceasta el va realiza[11]. Pe de altă parte, președintele american a acceptat în cele din urmă concluziile comunității de intelligence din SUA legate de atacurile cibernetice în procesul electoral prezidențial din SUA și a solicitat să se adopte acțiuni de răspuns. În același timp, concluziile comunității de intelligence relevă agresiuni cibernetice din partea Chinei[12]. În cazul în care planul enunțat de noul președinte american de diminuare a dependenței țării față de livrările de petrol din statele OPEC se va materializa, atunci ne putem aștepta la prăbușirea prețului la resursa dată, ca urmare a predominării ofertei în detrimentul cererii. Un astfel de plan va aplica o lovitură aproape letală Rusiei. Terţio, alianța anglo – americană de tipul Reagan – Thatcher a fost reactivată în formula Trump – May[13]. În mod simbolic, prima întrevedere oficială pe care a avut-o președintele american Donald Trump a fost cu premierul britanic Theresa May, la care s-a accentuat importanța Alianței Nord Atlantice și sprijinirea Estului European în fața agresiunii Rusiei[14]. În același timp, menționăm că Steven Mnuchin, noul secretar al trezoreriei americane, un fidel al președintelui Donald Trump este adeptul menținerii sancțiunilor (100%) la adresa Rusiei[15]. Voci autorizate din spațiul public rusesc avertizează că sub administrația lui Donald Trump avioanele ruse nu vor mai fi atât de acceptate în spațiile statelor alianței Nord Atlantice, în spațiul american și în cazul în care vor recurge la provocări vor fi doborâte. În cele din urmă, trebuie să constatăm că SUA va rămâne, în mare parte, o ecuație arhicunoscută în geopolitică, chiar dacă va purta și un caracter impredictibil în sfera acțiunilor directe și indirecte, atunci când se va încerca descurajarea factorului american în spațiile sale vitale. [1] Balance of Power. Theory and Practice in the 21st Century. Ed. By T. V. Paul, James J. Wirtz, and Michail Fortmann. Stanford: Stanford University Press, 2004. [2] Op. cit., p. 293. [3] Zhiqun Z. US-China relations in the 21st Century. Power transition and Peace. – London and New York: Routledge, 2006. [4] Idem. [5] Збигнев Бжезинский, «Если китайцы выступят против Америки, они проиграют», 5 января 2017, https://lenta.ru/articles/2017/01/04/good_old_zbigniew/. [6] Китай считает своим главным партнёром США, Россия ― Китай, 12-01-2017, http://www.epochtimes.ru/kitaj-schitaet-svoim-glavnym-partnyorom-ssha-rossiya-kitaj-99034795/?utm. [7] Ed. by David Held and Mathias Koenig-Archibugi, American Power in the Twenty-First Century, Polity Press, USA, 2004. [8] Arbatov A., Dvorkin V. , Nuclear Proliferation: New Technologies, Weapons, Treaties. M.: The Carnegie Moscow Center, 2009. p. 135. [9] The Ballistic Missile Defense System (BMDS). The Missile Defense Agency. http://www.mda.mil/system/system.htm. [10] Смирнов С., Противоракетная оборона: дезинформация, угроза или реальность? Индекс Безопасности. 2009. № 2 (89). С. 68. [11] За чертой стратегического противостояния. Интервью с Эдвардом Люттваком, 07.11.2016, http://rethinkingrussia.ru/2016/11/beyond-the-confrontation/. [12] Trump acknowledges Russia role in U.S. election hacking: aide, By Toni Clarke and Dustin Volz, Jan 9, 2017, http://www.reuters.com/article/us-usa-russia-cyber-idUSKBN14S0O6?utm. [13] REAGAN-THATCHER IN THE AGE OF TRUMP: THE ORIGINS OF THE ANGLO-AMERICAN ALLIANCE, By Monica Morrill l January 18, 2017, http://sfppr.org/2017/01/reagan-thatcher-in-the-age-of-trump-the-origins-of-the-anglo-american-alliance/. [14] By Joshua Keating,Why Theres May Needs Donald Trump to Like Her, JAN. 27 2017, http://www.slate.com/blogs/the_slatest/2017/01/27/why_theresa_may_needs_donal_trump.html?wpsrc=newsletter_tis&sid=581b2422bcb59ce92d8b4641. [15] Jacob Pramuk, Trump Treasury pick Mnuchin: I am ‘100 percent’ committed to Russia sanctions,19 Jan 2017, http://www.cnbc.com/2017/01/19/trump-treasury-pick-mnuchin-i-am-100-percent-committed-to-russia-sanctions.html. SURSA: http://geopoliticaestului.ro/despre-ordinea-globala-in-epoca-lui-donald-trump/

Structura ordinii mondiale: despre mitologia eșecului globalizării


Motto: «Government of the people, by the people and for the people» Ca urmare a apariției în media românească a unor articole și analize legate de victoria lui Donald Trump și efectul ei asupra ordinii globale și a caracteristicilor tendințelor din sfera relațiilor internaționale ne dorim să facem următoarele precizări: 1. Lumea nu se modifică și globalizarea nu trebuie percepută ca o ideologie politică, ci ca un proces sau fenomen natural, la care participă atât omul cât și statele. 2. Statele nu pot fi puse în antiteză cu globalizarea, pentru că este o construcție ilogică și periculoasă. 3. Statele sunt cele care au (re)lansat proiectul globalizării. 4. Globalizarea nu poate fi percepută ca o formă instituțională de tipul guvern mondial, parlament global, justiție globală (pentru că acestea solicită o organizare ierarhică și rigidă/ totalitară, contrară spiritului civic și democratic) atâta timp cât globalizarea se manifestă ca o formă care încurajează democrația și participarea civică. 5. Globalizarea încurajează existența statelor, oferă modele și șanse de emancipare. Intro Lumea contemporană se modifică treptat și adeseori în regim alert și puțini își imaginau după căderea cortinei de fier și a imploziei Uniunii Sovietice că vom avea parte de numeroase transformări social-politice, economice, culturale și tehnologice la nivel național și global. Războiul „rece” a celor două lumi ale căror sisteme de valori a fost realmente diferit s-a sfârșit fără a fi semnat un acord de pace.După încheierea războiului războiului rece și dispariției URSS a dispărut sistemul bipolar. În prezent avem parte de un sistem mondial în care mai multe puteri globale – SUA, UE, China, Japonia, India, Rusia, Turcia, Brazilia tind să joace un rol activ în sfera relațiilor internaționale. Statele participă activ în proiectul global și sunt cei mai importanți actori a lumii de astăzi. Statul chinez este cel mai activ în sfera economică, lansând proiecte de investiții și creând o puternică diasporă economică în lume(ChinaTauwn). Federația Rusă a lansat proiecte energetice la scară globală și chiar proiecte de dimensiune culturală/ etnolingvistică, în formula „Lumea Rusă”. Franța operează cu instrumentul francofoniei, iar Marea Britanie este activă prin British Councilium sau prin alte instrumente eficiente de pe mapamond. Globalizarea dispune de mai multe niveluri strategice: politică (ONU ca organizație reprezentativă, la alt nivel diaspora devin platformă politică), economică (G-7, G-16, G-24,corporaţiile multinaționale, la alt nivel diasporele dispun de forme de conexiune globală și proiecte globale), social (organizațiilor nonguvernamentale), culturală (fundații, asociații, ong, etc.), religie( cele 6 religii globale și restul), media (conectată transglobal), educație (universități, centre de cercetare), medicină și ecologie (organizații de profil, instituții specializate transnaționale și conexiunile internaționale), etc. Politologul american P.Gotfrid în cartea „Decesul ciudat al marxismului” consideră că competiția dintre două sisteme mondiale a condus la o subminare a marxismului în Occident, în consecință vidul cultural a fost substituit și încărcat de ideile multiculturalismului, care au sosit din SUA. În consecință au fost substituite conceptele legate de „imperialism”, percepția marxistă a evoluției umane și care au fost receptate ca fiind negative cu conceptul „globalizării”, un concept elaborat în laboratoarele liberalismului și căruia i s-a acordat un înțeles pozitiv.
Globalizarea, pentru intelectuali Globalizarea este percepută de așa zișii experți ca fiind o ideologie politică care a intrat în competiție cu statul național și cu suveranitatea teritorială. Fals. Globalizarea nu este ceva nou și își are rădăcinile în explozia religiilor globale, în revoluția industrială din sec. XVIII-lea-XIX-lea care a reprezentat primul val al globalizării. În anul 1870 impulsurile centralizării economiei și a societății s-au manifestat în SUA și Europa, atunci când pe scenă apare în mod neașteptat comunitatea tehnologică contemporană. În anii 1970 economia centralizată își arată slăbiciunile culminând cu o stagflație în SUA, în Europa, mai apoi în China și SUA. În cartea „Against the dead hand, The uncertain struggle for global capitalism”, Brink Lindsey ne spune că globalizarea este un proces și un fenomen care a mai fost în istoria omenirii1. Globalizarea trebuie văzută în acord cu internaționalizarea și, în ultima formă, aceasta a fost inițiată și lansată de state- Margaret Thatcher în Marea Britanie, de R.Reagan în SUA și de doi premieri japonezi-Dz.Sudzuki și Y.Nakasano. În perioada anilor 70 — începutul anilor 80 din secolul XX lideri politici susmenţionaţi sunt văzuți ca fiind cei care au realizat proiectul neoliberal al globalizării, care prevedea eliminarea multiplelor restricții din sfera comercială și investițională. O asemenea tipologie politică bine organizată evidențiază rolul mare de care dispun statele în procesele de internaționalizare și globalizare. În baza ideii de localizare a apărut concepția de „glocalizare/globolocalizare”, care este strâns legată de procesele globalizării și localizării. Sub apanajul „glocalizării” trebuie să avem în vedere lumea în care configurațiile naturale ale frontierelor de stat sunt determinate prin intermediul spaţiilor economice locale și nu pe un desen politic de la Viena, Versailles, Yalta sau Malta. Până în anul 1987 în biblioteca Congresului SUA nu existau cărți care să utilizeze termenul „globalizare”, ca mai apoi numărul studiilor să sporească vertiginos de mult. Se consideră că pentru prima oară despre globalizare au vorbit omenii de știință americani. T.Levit este cel care a lansat termenul de „globalizare atunci când a publicat în anul 1983 un articol, în care globalizarea era văzută ca un fenomen de contopire a piețelor pentru anumite produse și aceste produse erau ale marilor corporații multinaționale. Un conținut mult mai larg i-a acordat termenului de „globalizare” consultantul Școlii de business de la Hardward Kenici Omae, care a publicat în anul 1990 cartea „Lumea fără frontiere” și în care afirma că în noua epocă a globalizării majoritatea proceselor se vor subordona celora ale pieții, iar statele-națiuni vor înceta să mai fie principalii subiecți pe scena economică mondială. La răscrucea dintre mileniul doi și trei lumea a avut parte de niște transformări serioase: a sporit gradul de transparență a sistemelor național economice, s-a intensificat schimbul de informații, cu oameni, de capitaluri, mărfuri și servicii, a crescut vertiginos rolul progresului tehnico-științific, au apărut impunătoare asociații financiar-economice având un caracter transnațional și care sunt motivate de interese proprii geostrategice: Pe fundalul acestor transformări se produce procesul de formare a sistemelor mondiale economice, politice și culturale, se edifică economia mondială ca un singur organism structurat. Concepția contemporană a naționalismului. Trebuie să reflectăm bine asupra teoriei naționalismului politic, sociologic și cultural, asupra naționalismului civic și etnocultural și asupra motivelor naționalismului. Trebuie să înțelegem principiile democrației și ale naționalismului, dar și faptul dacă cele două sunt compatibile și interferează una cu alta. Putem să enunțăm ipoteza de lucru că astăzi se cristalizează și se proiectează un naționalism reformator și „modernizat”? Poate figura un naționalism liberal în cadrul proceselor democratice și ale globalizării. Manifestul democrației în condițiile globalizării. Democrația și statul național și evoluția conceptului de „democrație”. Diversitatea de forme practice și de interpretare a democrației (abordarea normativă, abordarea emipirică-descriptivă, teoria liberală a democrației, teoria democrației directe, teoria democrației pluraliste, teoria elitistă a democrației, democrația participativă, teoria democrației socialiste). Se cere o caracterizarea democrației și efectuată o analiză a democrației în condițiile globalizării. Se impune abordarea problemei apariției totalitarismului în cadrul tendințelor contemporane. Problemele inegalității etnice în perioada globalizării Legalizarea și aprofundarea avuților sociali, statutul social distinct în societate, modificarea sistemului de stratificare a popoarelor în condițiile tranzitului democratic. Variante etnice de profesii prestigioase și privilegii, migrațiile etnice. Migranții din zonele conflictuale. Probabilitățile de reglementare a subiectului migraționist. Toleranța ca ideologie a lumii globale. Interpretările legate de conceptul de toleranță. Factorii de formare a toleranței. Principalele cauze sociale, psihologice și ideologice care contribuie la o agendă a intoleranței în societate în raport cu mediul cultural al altor etnii sau religii. Rolul statului în formarea unei agende a toleranței în comunicare între grupurile sociale, etnice, naționale, religioase. Strategia și metodologia de descurajare a prejudecăților, intoleranței și urii în societate. Clivajele lumii globale. Polarizarea economică și politică a lumii. Problemele demografice: amenințările schimbului de populație sau ale repopulării, migrațiile non-controlablie, subiectele rasiale. Tehnologiile informaționale, tendințele de exercitare a controlului absolut a oamenilor. Problemele ecologice. Minimalizarea rolului pe care îl au instituțiile politice tradiționale. Incapabilitatea de identificare a răului: organizațiile teroriste în rețea și alte comunități sociale periculoase. Globalizarea văzută ca un proces de demontare a valorilor tradiționale și instituirea comodității în cadrul culturilor autentice locale. Astăzi globalizarea unei părți a planetei este denumită „nucleu funcțional” (Functioning Core). În componența Nucleului au fost incluse America de Nord, o mare parte a Americii de Sud, Uniunea Europeană, Rusia, Japonia și economia care se dezvoltă dinamic al Asiei(în mod special China și India), Australia și Noua Zeelandă, dar și Africa de Sud. În ultimul an a fost introdusă o parte din Orientul mijlociu și un teritoriu superior al Africii de Nord, grație ”revoluțiilor arabe”. Numărul total al populației Nucleului constituie estimativ 4-5 miliarde. Restul lumii, care nu a fost cuprins de procesele globalizării, în corespondență cu abordarea propusă a fost conturat ca „breșă neintegrată”(Non-Integrating Gap). Breșa este văzută de către teoreticieni ca o „gaură de ozon al globalizării”, prin care în lumea civilizațională pătrunde răul și ura. Fără să-și dea seama cei care atacă bolnăvicios „globalizarea” și îi distribuie alte roluri acționează perspectiva conflictului ideologic și prejudecăților ideologice, a raționamentelor simpliste. Ce este un conflict ideologic? Conflictul ideologic reprezintă un sistem de valori, opțiuni și viziuni în care sunt legitimate interesele anumitor grupări care se revendică că reprezintă respectivul sistem axiologic și combat alte sisteme axiologice. Conflictul ideologic posedă o natură reflexivă și se exprimă pe două niveluri: a violenței empirice și a luptei cu idei. Conflictele ideologice se poate manifesta și între subsisteme din interiorul unei singure structuri a ordinii mondiale. Un exemplu relevant îl constituie „războiul rece”, pentru că „lumea liberă” și „lagărul socialist/ comunist” reprezentau subsisteme a unei singure ordini mondiale. Incontestabil, există un discurs ideologic în tipologia globalism, alterglobalism și antiglobalism în cadrul proceselor de globalizare. Paradoxal dar antiglobalismul furnizează idei și proiecte alterglobalismului văzut ca un proiect global, dar distinct de cel anglo-saxon. Globalismul și alterglobalismul au fost caracterizate ca orientări binare -opoziţionale ale contemporaneităţii, care reprezintă diversitatea modelelor de dezvoltare a societății. În contextul în care globalismul este receptat ca o variantă inovatoare de stabilizare a societății contemporane, orientat spre o modernizare în scopul menținerii sistemului politic contemporan, pe când alterglobalismul este văzut ca o ideologie de criză orientată spre o modernizare și care are ca obiectiv modificarea sistemului politic contemporan. Concluzii Policentrismul lumii globale şi concomitent sistemul nivelară al sistemului global sunt determinate de funcţii și de aceea este firească o organizare a lumii globale – o construcţie piramidală (ţări lideri şi ţări subordonate). Structura oricărui sistem socio-cultural se arată în trei niveluri, iar sistemul global nu reprezintă o excepţie, iar aceasta este strâns legată de funcţiile culturii: funcţia care consolidează sistemul este cea a culturii de masă care asigură formarea unei unităţi sociale comune reprezentate de cultura materială – producţia materială; nivelul culturii specializate, deţine şi funcţii de structurare ce asigură producţia culturii sociale – producţia de norme şi măsuri de reglementare; nivelul culturii elitare îndeplineşte funcţia de producţie a culturii spirituale şi produce noi valori, care asigure supravieţuirea întregului sistem în condiţii de schimbare. La etapa contemporană geopolitica suferă niște modifică cardinale, iar termenul de „geopolitică” este abordat ca unul „planetar”, o cuantificare „globală” a politicii. Particularitățile sale caracteristice însumează o largă diseminare a factorilor geopolitici; explozia și extinderea spațiilor geopolitice, adică extinderea ariei geopoliticii; substituirea actorilor principali; structura geopoliticii contemporane care este determinată de relația global- continental- local (nivelul mondial) și național- regional- local (cel național). În consecință, viziunea geopolitică asupra lumii este reprezentată de teoriile și ideologiile din cadrul proceselor geopolitice în care se manifestă disjuncțiile mondiale. Acestea ce se exprimă în construcții teoretice, în sisteme ideatice, în doctrine, care explică și motivează construcțiile geopolitice ale lumii. Examinarea geopoliticii din perspectiva viziunilor mondiale indică existența unei anume exprimări analitice, care deține o paradigmă intelectuală și care înglobează o anumită viziune asupra lumii. Indiscutabil, geopolitica contemporană – critică sau postmodernă – se bazează pe gândirea geopolitică clasică, dar însușește noi valențe din momentul în care conștiința umană a creat alte spații universale și forme experimentale. Astăzi vorbim despre cyberspațiu și războaie la nivel global în care sunt implicate statele. Astăzi vorbim despre cultură națională și raportarea ei la globalitate. Vorbim despre diaspore ca instrumente ale statelor în lumea globală. Vorbim despre implicarea activă și participarea noastră la proiectul ecologic al terrei. Globalizarea, după cum am precizat mai sus, este o formă extinsă a internaționalizării, în care cultura strategică a anumitor state, considerate avansate, este luată și asumată ca model pentru statele deficitare în materie structurală. Istoria a conectat mereu popoarele la procesele globale și astăzi dispunem de religii globale, ne inspirăm din vechile proiecte de tipul Drumul Mătăsii atunci când ne dorim să fim conectați și să avem acces la resurse și itinerariile de pe mapamond, să spargem și să diminuăm timpul și spațiile. De la mijlocul secolului XX întreg sistemul contemporan, în condițiile globalizării, devine universal și în cadrul lui participă toată umanitatea. El se pronunță ca un organism integru asupra diverselor sfere ale vieții: economice, politice, informaționale, culturale și interacționează cu mediul înconjurător, tinde să exploreze Oceanul mondial și Cosmosul, universurile paralele. Globalizarea nu trebuie asociată cu statul planetar unitar, care este condus de un așa zis guvern mondial. Globalizarea asigură viață statelor naţionale și este vitală pentru regimurile democratice. Până și statele socialiste, alias China, au demonstrat că pot să se raporteze la globalitate și să enunțe proiecte globale de anvergură. Statele naționale nu se pot dezvolta într-un mediu autarhic și fără să aibă acces la Globalizarea nu reprezintă o formă care subminează statul, ci îl poziționează și fixează într-un cadru natural, dacă este format corespunzător și răspunde la necesităţile proiectelor de emancipare umană. SURSA:Napocanews.ro

marți, 21 februarie 2017

Manipularea, pe înţelesul tuturor


Pentru a înțelege tipologia manipulării se cere a ne apleca asupra spațiului informațional; a factorilor tehnici; a actorilor din sfera umanitară(creativă); a virușilor media; a actorilor astrotefing, dar în special asupra laboratoarelor de specialitate. Manipulatorii pot fi calificați în 4 feluri: activi, pasivi, competitivi și indiferenți. Manipulatorii, în comparație cu propagandiștii, pot desfășura diverse tipuri de operațiuni, distincte de propagandă/ contrapropagandă, și care se exprimă în emiterea de simboluri fără sens, debusolarea sau zăpăcirea prin inepții a auditoriului. Tehnologia influențării psihologice constă în crearea artificială a unui model de conflict, altul decât cel exprimat de extremele politice și gestionarea lui. Propaganda este orientată să exercite o influență sporită asupra emoțiilor și dispune de o minimă influență asupra rațiunii. Propaganda este utilă în cadrul războaielor informaționale, iar războaiele informaționale trebuie clarificate conform scopurilor pe care le au acestea: - metode de propagandă; - metode de contrapropagandă, conform scopurilor și caracterului acţional - a) metode vizibile, b) metode discreționare/ascunse. Cea mai eficientă strategie de influențare a războiului psihologic constă pe ideea de exercitare a influenței asupra inamicului astfel încât să-l determini să facă ceea ce este pentru el improbabil și imposibil în așa fel încât să adopte decizii administrative/ din sfera puterii conform agendei manipulatorului. Există 4 feluri de a Manipulatorul activ este cel care mereu câștigă și savurează victoria, mereu câștigă atunci când constată că deține controlul asupra altor persoane. Tehnica lui constă constă în obligații și așteptări. Manipulatorul pasiv reprezintă viceversa manipulatorului activ. El învinge atunci când suferă eșec. Pe de altă parte, el îi oferă șansă manipulatorului activ să gândească și să lucreze pentru el. În mod evident manipulatorul pasiv îl învinge categoric pe cel activ. Cei mai buni amici ai manipulatorului pasiv sunt lenoarea și pasivitatea.. Manipulatorul competitiv poate fi considerat cel al căruia viață reprezintă o luptă continuă și oamenii sunt adversarii lui. Manipulatorul indiferent este detașat de evenimentele cotidiene, iar luptele sale sunt pasive și active, Tragedia din viața noastră constă în aceea că omul contemporan fiind manipulat continuu a pierdut orice speranță potrivit căreia se poate exprima sincer, deschis și creativ și este adeseori asociat cu o mașină care consumă și ca urmare își dorește să stopeze trecutul și să-și asigure viitorul. Da, omul adeseori vorbește despre sentimente dar foarte de puține ori el le trăiește.

vineri, 15 aprilie 2016

Universitatea fantomelor inchiziției


Bună ziua, Universitate! Bună ziua, Academie! Trebuie să ne pronunțăm asupra ”vrăjitorilor” și ”vrăjitoarelor”, dar și asupra fenomenului de ”vânătoare a vrăjitorilor și vrăjitoarelor”. Așa se cere și este corect, atâta timp cât inchiziția de la catedră rămâne încorsetată în timp și oferă ghilotina și verdele de paris pentru cei care încearcă să dispună de o opinie proprie sau deschidă gura ca să strige asupra nedreptăților care persistă în mediul universitar și academic. Ca și în alte timpuri a existat o prigoană asupra persoanelor incomode regimurilor, profesorilor, teologilor. În acest moment ne-am oprit asupra unei istorii legate de ”vânătoarea de vrăjitoare” din Germania și cum astăzi mediul universitar și politic solicită o orientare pronunțată filogermană, am dori să ne aruncăm în timp și să vorbim despre perioada cea mai neagră din istoria ”canonică” germană, în care s-a instituit cea mai furibundă și mai deocheată ”vânătoare de vrăjitoare” încât germanii se puteau lipsi de femei. Altădată vom vorbi despre alte vânători, iar acum ne vom apleca ochii asupra cărții ”Barosul Vrăjitoarelor” (putem s-o intitulăm și ”Ciocanul vrăjitoarelor”) care a produs victime la scară largă. Mereu germanii s-au jucat cu focul, mai ales asupra oamenilor. Cartea ”BAROSUL VRĂJITOARELOR”( HAMMER OF THE WITCHES) sau altfel spus ”Hexenhammer” s-a remaracat prin legile inițiate de reprezentanții inchiziției papale și ororile la care au fost supuse femeile dintr-o regiune a Germaniei. Cartea cuprinde trei părți. În prima parte este dezbătută problema conștientizării vrăjitoriei și magiei, descrise fundamentele credinței catolice în contrast cu mârșăveniile vrăjitoriei, inclusiv refuzul credinței catolice, loialitatea și serviciul în fața Diavolului, punerea în slujba lui a copiilor nebotezați, relațiile trupești cu incubul sau succubul. Persoana care nu crede în vrăjitorie este considerat eretic. În Biblie se spune că vrăjitoarele există și în consecință ”cel care nu crede în ceea ce afirmă sfânta scriere trebuie considerat eretic”. Cartea a fost una referențială în perioada secolului XV-XVI în contextul în care cei doi autori ai ei au fost reprezentativi în acea perioadă: dominicanul Jacob Schprenger (1436–1495) decanul Universității din Koln și priorul Hernich Kramer (latinizat Institoris, estimativ 1430–1505, profesor la Universitatea din Koln). Cartea a fost însoțită de bula papală emisă în anul 1484 numită summis desiderantes, pe care Kramer a obținut-o de la Papa Innocentiu al VIII, document menit să reprime opoziția celora care se pronunțau împotriva vânătoarei de vrăjitoare. Cartea reprezenta un compendiu detaliat a procedurilor juridice destinat să incrimineze vrăjitoareloe de fapte și acte ireprobabile pentru ca ”atât judecătorii spirituali cât și cei civili să dispună de instrumente elaborate și foarte bine stipulate prin care să fie justificate și decise exercițiile chinurilor și umilințelor la care urmau să fie supuse vrăjitoarele (dar și vrăjitorii), dar și conduita judecății și emiterea verdictului juridic. Majoritatea argmentelor care au stat la baza condamnării vrăjitoriei au fost plagiate din operele priorului dominican Nider– «Formicarium» (1435) și «Praeceplorium». Argumentele cărții cuprind o pătrime de cuvinte, care invocă o logică fanasmogorică și lipsitî de orice bun simț pe care își întemeiază cei doi corifei concepția teologică. Aceștia își întemeiază ad hoc argumentul conform căruia cuvântul ”femeie”(femina) ar fi un derivat al conceptului fides [credință] și minus [puțin], iar ”diavolul” (diabolus) ar proveni de la dia [doi] și bolus [moarte], adică cel care ”ucide sufletul și trupul”. Sunt ignorate argumentele raționale în carte, iar eretici sunt considerați cei care ”cred în în existența demonilor, în afară de imaginarul care persistă în mase, și care îi dedică propriile false cunoștințe diavolului. Majoritatea tipajelor pe care le desenează mintea apar în cadrul unei imaginații puternice, iar Omului doar i se pare că vede demoni și vrăjitoare”. Ulterior, autorii ”Barosului vrăjitoarelor” afirmă: ”Toate acestea contravin credinței adevărate, care afirmă că îngerii aruncați din ceruri s-au transformat în demoni, și de aceea ei posedând o mai mare putere decât noi, pot să obțină mai multe decât putem noi să realizăm”. Activitatea de inchizitor a lui Kramer începe în Tirol, iar aici trezește ostilitate din partea populației. Ca să-și motiveze propria vânătoare de vrăjitoare acesta o convinge pe una din femeile decăzute din oraș ca aceasta să se ascundă după sobă și să se prefacă că acolo s-a localizat diavolul. Vocea acestei femei va acuza multe persoane pe care Kramer îi va tortura. Pe de altă parte, Kramer va fi remunera de Sigismund, unul din vârfurile aristocrației locale. Munca celor doi prieteni inchizitori a fost aprobată, printr-o scrisoase oficială, de facultatea de teologie a Universității din Koln. În afară de această, Bula Papei Innocentiu al 8-lea întitulată «Summis desidederantes» dezvăluie că celor doi inchizitatori germani li s-a acordat drepul canonic legal să facă tot ce doresc și să dispună de o imensă putere juridică. Bula papală este inclusă în carte și reprezintă o armă puternică asupra persoanelor considerate ca fiind parazitare pentru societatea religioasă. Rodger Hart analiza și remarca în lucrarea sa ”Istoria vrăjitoriei” că prigoana în Germania se instituie în momentul publicării ”Barosului vrăjitoarelor”. Hart accentuează faptul că prigonirea femeilor vrăjitoare (în număr infim au loc și unele răfuiele asupra unor bărbați-vrăjitori) este legată de ieșirea la lumină a cărții ”Barosul vrăjitoarelor. Cartea trebuie examinată din punct de vedere psihologic și reprezintă un ghid al psihopatologiei sexuale, care poate ne servi o ilustrare a fantasmelor patologice scăpate de sub control și ieșite în libertate. Incontestabil, bula Papei Innocentiu al VIII-lea a oferit celor doi inchizitori drepturi nelimitate în cadrul proceselor judiciare asupra vrăjitoarelor. Cu toate că Papa Inocențiu era caracterizat ca fiind ”un decăzut imoral fără scrupule și odios, cu gândul numai la femei, vin și bani”. Autorul cărții Institoris va plasa bula papală la începutul cărții demonstrând că există aprobare din partea celei mai avizate instituții religioase. Incluzând bula papală, cartea se va bucura de un succes fenomenal și nimeni nu mai putea să se opună în fața celor doi inchizitatori. Aceasta le permitea să-și expună punctul de vedere agresiv în majoritatea orașelor din Germania. Grație cărții acești inchizitatori îi vânau pe eretici, magi, vraci, vrăjitoare. Numai în orașul Vorms într-un singur an au fost arse 85 de persoane. În anul 1485, când Institoris își desfășura activitatea în orașul Insbruk, el întâmpină o puternică rezistență din partea poporului, care îl va motiva să se gândească la dreptul bulei papale. Mai mult ca atât, episcopul Briksen Georg Golyser își propune să-l alunge pe Institoris din Insbruk, acțiune ce-i reușește. După ce Institoris va fi public umilit, defăimat și gonit din oraș, el va interioriza în inimă multă supărare și ură față de cei care i-au ponegrit numele falnic de inchizitator. Toate aceste evenimente nu-l vor frânge pe el, ci îl vor motiva să-și recupereze numele, respectul și stima în cadrul cercului inchizitatorilor. El se apucă să scrie o operă, care ar reprezenta un ghid sau un manual fundamental de vânătoare a ereticilor și vrăjitoarelor. De aici provine istoria ”Barosul vrăjitoarelor”. Institoris își propune să editeze o carte care s-ar sprijini pe cărțile sfinte, astfel încât și-ar asigura o imensă și intangibilă autoritate în cadrul bisericii și a societății. El depune eforturi considerabile și deja în anul 1487 aceasta este finalizată. Doar că lucrarea are doi autori, nu unul. Institoris își propune să capteze încă un autor și cartea să aibă doi coautori, iar această strategie proprie se fundamentează pe ideea că opera ca să-și aibă o autoritatea și mai mare este nevoie să fie identificată acea persoană, care să dispună de o înaltă autoritate morală și profesională. El optează pentru Iakob Shprenger, inchizitator, profesor de teologie și membru al ordinului dominican. Acesta în anul 1480 a devenit decanul facultății de teologie a Universității din Koln. Un an mai târziu este desemnat ca inchizitator în regiunile Koln, Maintz, Trir. Nu trebuie să uităm faptul că opera inchizitatorului Ioan Nidera ”Furnicarul” , apărută în anul 1441, a fost introdusă în cartea ”Barosul vrăjitoarelor”, ca anexă. Am afirmat mai sus cum cei doi inchizitatori decodificau «Femina» (femeia) că ar deriva din «Fe» (Fides – credință) și «minus» (minimă). Pentru reprezentanții inchiziției cuvântul «Femina» însemna credință mai puțină. În consecință, ei considerau că femeia posedă credință mai puțină, relativă, minimă. Pe de altă parte, cei decăzuți în drepturi, participanții la crime de vrăjitorie, iobagii sunt acceptați ca martori în toate procesele religioase. Ereticii pot să mărturisească împotriva ereticilor, iar vrăjitoarele împotriva vrăjitoarelor. Sunt accepați ca martori: soția, copiii, servitorii și servitoarele. În cele din urmă, țăranii care erau supărați pe feudal puteau să-l denunțe pe acesta inchizitorilor și judecății inchiziției și acesta se putea evapora. Prejudecățile care persistau în rândul populației și supărările personale, ura și răzbunarea îi puteau rezerva feudalului condamnarea la moarte. Însuși inchizitatorul era cointeresat în denunțurile țăranilor la adresa proprietarilor bogați pentru că în acest mod putea să-și extindă avuția. Și chiar dacă inchiziția purta o vânătoare împotriva femeilor, nu trebuie să neglijăm faptul că acesta a nenorocit bărbați și copii.

marți, 29 martie 2016

O scurtă istorie culturală a Rusiei postcomuniste


În perioada începutului anilor 90 din secolul XX ideile și modelele culturii ruse reflectau starea declinului URSS, se decriptau ideile mișcărilor democratice și era dezbătută destructurarea în relațiile tradiționale pe care o avea cultura rusă cu atelierele culturale din fostele republici sovietice, contradicțiile din vârfurile puterii din anul 1993 și modificarea poziției Federației Ruse în lume1. Cultura reacționa într-un mod propriu la noile configurații sociale, la proclamata libertate a creației și la reducerea investițiilor de către stat în instituțiile culturale, la deschiderea către procesul cultural global și la diminuarea nivelului cultural al populației, la eliminarea cenzurii și la o dependență materială a culturii față de deținătorii de capital financiar. Din perioada anilor 30 ai secolului XX în URSS în mod oficial a fost recunoscută ca fiind exclusivă metoda realismului socialist. Dar la sfârșitul anilor 80 realismul socialism este supus criticii și mai multe personalități din siajul cultural se convertesc la idealurile artei avangardiste (conceptualism, postmodernism, neoavangardism). Arta avangardistă este adresată elitei și dispune de un cerc restrâns de admiratori, valorificatori și protectori. În acelaşi timp în anii 90 în Rusia sunt recunoscute și apreciate operele literare și de artă care au fost elaborate în acordurile realismului tradițional. Dar porțile deschise ale culturii occidentale nu au contribuit la formarea unui orizont cultural pozitiv. În Rusia ajung și produse decadente, faluse și imorale care își aduc aportul la decadența morală a noilor generații și sporește nivelul infracționalității. În schimb începutul mileniului III a indicat o efervescenţă culturală în Federaţia Rusă.
Literatura. Scriitorii consacrați, din generațiile mai vârstnice, au întâmpinat diverse dificultăți. Unii din ei au intrat în criză, alții au fost contestați. O particularitate caracteristică a literaturii din această perioadă l-a reprezentat-o recursul la publicistică. Aceasta oferea oportunitatea să fie înțeleasă și conceptualizată în mod critic reorganizarea socială care a fost inaugurată în anii 90. Apar culegeri de texte ale scriitorului disident V.Maximov ”Auto lichidarea”, articolele publicistice ale lui A.Soljenițân, L.Borodin, V.Belov, versurile meditaţii ale lui S.Vikulov ”Poporul meu” etc.
Literatura din perioada anilor 90 din secolul XX s-a reflectat prin debusolare, neînțelegerea fenomenelor sociale, printr-o nostalgie față de decesul statului unitar sovietic (povestirea lui F.Iskander ”Pșada” etc.). În cadrul noilor viziuni literare s-a alocat spațiu pentru eroii din sfera socială a ”noilor ruși” (lumea interlopă), șomerilor, refugiaților, oamenilor homlles (povestirea Z.Boguslavskaya ”Cu ferestrele la sud: Schiță pentru portretul noilor ruși”). Regretul față viața apusă, dar și față de idealul Rusiei patriarhale o receptăm în creația lui V.Rasputin. El devine unul din formatorii noului curent literar al prozei post rurale. Rasputin dedică orașului și intelectualităţii urbane mai multe opere literare printre care -”În unul din orașele siberiene”, ”Rusia tânără” etc. Ca un produs al unei evoluţii spirituale bogate în decursul mai multor ani a lui L.Leonov a devenit ultimul roman ”Piramida” (1994). Scriitorul dezbate în această operă contradicțiile progresului, abordează propria relație pe care o manifestă față de ortodoxie și biserică. În romanul ”Blestemaţi și uciși” scriitorul V.Astafiev, care a fost pe frontul de luptă, ne atrage în mrejele reflecțiilor sale concluzive. În roman sunt reflectate ororile războiului, singurătatea „omului”, calvarul și suferințele care îl însoțesc în viață. Scriitorul V.Aksenov în romanul ”Noul stil dulce” redă cititorului propria sa viziune legată de starea omului contemporan, atât în reflectarea sa internă cât și în cea externă.
Noua generație din literatura anilor 90 crează alte reprezentări, genuri, metode artistice decât cele anterioare din perioada sovietică. Anii 90 anunță noi nume de scriitori, necunoscute sau puțin cunoscute, cum ar fi cele ale V.Pelevin, A.Dmitriev, Y.Buyda, I.Ivanov, S.Sorokin, T.Tolstoi, A.Slapovskiy, Y.Polyakova etc. Unul dintre cei mai populari scriitori ruși este considerat V.Pelevin, creatorul romanelor ”Ceapaev și vidul” și ”Generation Pi», care se remarcă prin secvențe fantastice și ironice groteşti față de tot ce se leagă de perioada sovietică. În schimb Y.Buyda în operele sale ”Oamenii de pe Insulă” și ”Don Domino” ne solicită să privim mai clar și mai proaspăt lumea din jur. Buyda combină tematica contemporană și expunerea tradițională a genului literar. Povestirea lui A.Dmitreiev ”Cartea închisă” prezintă trei generații alin viața intelectualității ruse din secolul XX și continuă tradiţia literaturii realiste ruse. Istoricul V.Danilov ne spune că poemele poetului D.Prigov sunt în spiritul postmodernismului –”Cincizeci de picături de sânge”2. Cartea poetului avangardist V.Sosnor ”Unde ai plecat?Și unde este fereastra?” a fost distinsă cu Premiul lui Apollon Grigoriev în anul 2000. Ca lideri recunoscuți ai poeziei metaforelor din anii 90 au fost percepuți A.Eremenko- ”Un volum imens era frunzărit intuitiv”- și I.Jdanov –”Prorocul”. Un autor extrem de apreciat în Rusia și în Occident care se bucură de popularitate în perioada mileniului III este Boris Akunin3. Scriitorul a semnat foarte multe opere literare care au captivat cititorul și care l-au indicat ca fiind unul dintre cei mai apreciați și solicitați scriitori din Federația Rusă. Unele cărți ale lui Boris Akunin prezintă istorii detectiv, iar alte romane sunt încătușate cu multă fantezie sau sunt seduse de spiritul istoriei. Seria romanelor întitulate ”Genuri” (Жанры) ale lui Boris Akunin sunt văzute ca fiind cele mai populare și mai reprezentative, în care scriitorul experimentează în felul său literatura, prin care fiecare tip de model este prezentat într-o operă distinctă. Aici ne referim la seria de cărți: ”Cartea pentru copiii destinată băieților”, ”Romanul spionilor”, ”Fantastica”, ”Kvest”,”Cartea pentru copiii destinată fetelor” (coautor cu Gloria Mu), Ecranizare: anul 2001 - „Azazel” (regizor Aleksandr Adabașyan), 2004 – „Gambitul turcesc” (regizor Janik Faiziev), anul 2005 –„Consilierul de stat” (regizor Filipp Yankovskiy), 2009 – „Pelaghiya și buldogul alb” (regizor Yurii Moroz), anul 2012 –„Spionul” (regizor Alexei Adrianov) – a fost ecranizat ”Romanul spionilor”. La 1 ianuarie 2012 Boris Akunin a confirmat pe blogul său ”Jurnalul viu”(http://borisakunin.livejournal.com) că el este autorul care se ascunde sub pseudonimul Anatoli Brusnikin. Sub numele acesta au fost publicate trei romane istorice: ”Al nouălea salvat”, ”Eroul altor timpuri” și ”Bellona”. Totodată el a dezvăluit că este autorul romanelor ce se ascund sub pseudonimul de Anna Borisova: ”Acolo…”, ”Creatorul”și ”Perioadele anului”. Un alt autor reprezentativ al noului val literar din mileniul III este Evgheniy Vodolazkin, care se recomandă ca doctor în ştiinţe filologice, iar tema lui de doctorat a fost „Istoria universală în literatura Rusiei Vechi din perioada sec. XI—XV. Cele două cărţi care l-au făcut apreciat pe E.Vodolazkin sunt romanele „Laur” şi „Soloviov şi Larionov”. Printre numele sonore ale literaturii secolului XXI se numără Dmitrii Bâkov, Ludmila Uliţkaya, Igori Yarkevici, Vladimir Makanin, Leonid Yuzefoci, Pavel Basinskiy, Mihail Şişkin, Daniil Granin, Zahar Prilepin, Guzel Yahina, Aleksandr Kabakov, Alexei Varlamov, Ludmila Saraskina, Aleksandr Terehov, Alexandr Ilichevskiy, Vladimir Sorokin, Dina Rubina, Rustam Rahmatulin, Leonid Zorin, Victor Pelevin, Marina Stepanova, Yurii Buyda, Vladimir Şarov, Roman Sencin, Darya Donţova, etc.
Cinematografia. În anii 90 cinematograful intră într-o nouă etapă de exprimare mondială. Pozițiile cinematografului francez și italian este înghesuit de cinemateca de autor cu un buget redus. Noul curent a renunțat la formele clare și la liniile sugestive din semiotica filmografică și aceasta a fost denumită ca fiind pank-regie. Cinematograful rus de la sfârșitul secolului XX nu a adus mari schimbări în arta creativă. Tendințele internaționale din cinematografie au relevat că tematica impusă a violenței și a abjectului îi era specifică și filmului rus. Impasul creativ al cinematografului rus a fost motivat în această perioadă de profunda criză financiară care domnea în societatea rusă. În această perioadă se bucură de succes filme cu tematică criminală precum ar fi ”Peterburgul banditesc”, ”Șobolanul”, ”Brat-1”(Fratele-1) sau ”Brat -2” ”(Fratele-2) etc. Brusc s-a diminuat producția de filme ruse. Foarte relevante se prezintă noile produse filmografice ale noii generații din cadrul filmului rus: P.Lunghin (”Taxi-bluz”), A.Balabanov (”Despre abjecți și oameni”), A.Hvana (”Scârnăvia bună și scârnăvia rea”), S.Selyanov („Ziua spiritelor”) etc. În anii 90 au fost produse filme care au cunoscut faimă și au intrat în panteonul cinematografiei internaționale și ruse: „Sufocați de soare” și „Bărbierul siberian” N.Mihalkov, ”Ostaticul caucazian” de S.Bodrov - seniorul, ”Țara surzilor” de V. Todorovskii, ”Musulmanul” A.Hotinenko, ”Moloh” и ”Taurul” A.Sokurov etc. La sfârșitul anilor 90 a fost relansat Festivalul internațional de cinema de la Moscova. În fiecare an se desfășoară festivalul cinematografic din Rusia ”Kinotavr” de la Soci. Începutul mileniului III a surprins cinematograful rus prin diversitate și o expansiune a produselor artistice. În același timp se prefigurează o competiţie acerbă între generațiile producătoare de film. Ilustrul regizor și actor rus Nikita Mihalkov ne surprinde cu câteva produse excepționale printre care ”12”(2007) și ”insolația”(2015). O retrospectivă a cinematografiei ruse în anii 2000 ne prezintă o adevărată zestre cinematografică. În anul 2001 Alexandr Mitta își reconfirmă măiestria prin producția cinematografică ”Granița/Taejnyi roman”( Granița/Roman dezăpezit). Serghei Bodrov debutează cu filmul ”Sestry”(Surorile), iar pelicula filmografică se axează pe o societate în care interferează crima organizată și poliția. În anul 2002 sunt produse 61 de filme. Prezintă interes debutul lui F.Yankovskiy ”V dvijenii”(În mișcare). Filme atractive prezintă regizorii V.Todorovskiy -”Liubovnik”(Amantul), Al.Rogojin -”Kukușka”. Dramele militare ”Zvezda”(Steaua) –N.Lebedev și ”Voina”(Războiul)- A.Balabanov produc un ecou puternic în cadrul festivalurilor cinematografice rusești. Filmul lui Andrei Konchalovskiy ”Dom durakov” (Casa proștilor) obține premiul Festivalului de la Veneția. În anul 2003 producția cinematografică rusă, după de faultul din anul 1998, începe încetul cu încetul să-și revină. Sunt expuse 75 de filme artistice. Are lor debutul în cinema a regizorului necunoscut A.Zveaghințev, iar filmul ”Vozvrașenie”(Reîntoarcerea) ajunge să triumfe la Festivalul de cinema de la Veneția (două premii a Leului de aur Sf.Mark) și obține mari profituri în comercializarea art-haus din Europa și America. Totodată filmul lui P.Buslov ”Bumer” obține un mare succes și devine foarte apreciat de către cinofili, mai ales de cei tineri. Regizorul V.Bortko, autorul ecranizării lui M.Bulgakov ”Inimă de câine”, proiectează cinematografic pentru televiziune romanul ”Idiotul” lui F.Dostoievsky. Anul 2004 aduce în atenție 83 de filme care au fost realizate pentru marele ecran, iar cele mai convingătoare au fost cele ale lui: V.Todorovski ”Fratele meu vitreg Frackestein”, P.Ciuhrai realizează filmul ”Șofer pentru Vera”, care se bucură de un imens succes ca și filmul lui D.Meshiev ”Svoi”(Ai noștri) sau cel a lui V.Hotinencko ”72 de metri”. În anul 2005 sunt expuse pe piața cinematografică 82 de filme ruse. Regizorul și actorul F.Bondarciuk reușește să captiveze publicul prin filmul său ”9 rota” (batalionul 9). A.Sokurov prezintă pelicula filmografică ”Soarele”, care a fost filmată în Japonia. Cele mai bune filme și cel mai profesionist realizate pentru cinematografia distractivă trebuie considerate, pentru acest an, ca fiind cele ecranizare după romanele lui Boris Akunin – ”Statskiy sovietnik” (Consilierul de stat), în regia lui F.Yankovskiy și ”Turetskiy gambit” (Gambitul turcesc), în regia lui D.Fayziev. În anul 2006 numărul de filme de pe piața cinematografică a sporit la 106. Din nou au bucurat publicul cinofil debutanţii - ”Piter FM”, regia O.Bâchkovoy și ”Euforia”, regia I.Vârâpaev. Drama lui E.Reazanov ”Andersen. Viață fără dragoste” nu i-a convins pe critici chiar dacă s-a plasta ca lider autoritar pe ecranele televizoarelor. Serialele ”Maestrul și Margarita”(V.Bortko) și ”Doctor Jivago”(A.Proșkin) au intrat imediat în ”fondul de aur” clasic al artei cinematografice din Federația Rusă. În anul 2007 continuă creșterea producției filmografice. În consecință sunt expuse 146 de filme pentru cinematografe și 142 pentru televiziune. Este apreciată drama lui A.Popogrebskiy ”Lucrurile simple” și este foarte dezbătută de critica și cinefilul rus drama criminală ”Gruz-200”(Încărcătura - 200) de A.Balabanov. Măiestria regizorului A.Zveaghințev și al filmului său ”Izgnanenie” (Exodul) este recompensată de premiul Festivalului de la Cann. Filmul lui Nikita Mihalkov ”12” obține premiul Festivalului de la Veneția și este nominalizat la premiul ”Oscar”. În anul 2008, când se produce criza economică mondială, producția cinematografică rusă este în ascensiune. Indiscutabil, unele producții au fost sistate, dar au fost lansate 162 de filme. Regizorul K.Șahnazarov a prezentat o retro-dramă din epoca anilor 1970 ”Imperiul dispărut”. Cel mai important eveniment al anului l-a reprezentat filmul ”Stileagy” (Stilații) de V.Todorovskiy. Este un film de excepție a cinematografului rusesc, în care genul muzical se combină perfect cu jocul emancipat al actorilor și cu perioada pe care aceștia o redau. Au atras atenție drama ”Prizonierul” de A.Uciteli și ”Câmpul sălbatic” de M.Kalatozișvili. Ca lider absolut pe ecranele de televiziune s-a plasat serialul ”Likvidația”(Lichidarea) de S.Ursulyak, care a încercat să reconstituie atmosfera criminală a Odesei în perioada anului 1946. Anul 2009 ne indică faptul că numărul de filme ruse se apropie de cifra două sute (194). Filmele lui P.Lunghin ”Țarul” și a lui A.Hrjanovskiy ”O cameră jumătate”, care au fost extrem de mult așteptate, au produs contradicții de opinie în rândul criticilor de cinema. Meritat a obținut premiul de la festivalul din Locarno filmul ”Buben, baraban” de A.Mizghirev. Tragicomedia lui B.Hlebnikov ”Salvarea nebună” l-a impresionat pe consumatorul de film. Au fost nominalizate pentru premii în cadrul festivalurilor de cinema ruse filmele ”Anna Karenina” și ”2-Assa-2” de S.Soloviov. Anul 2010 ne bucură cu 160 de filme ruse pe piața cinematografică. Cel mai semnificativ în anul 2010 este considerată drama ”Crai”(Meleagul) de A.Ucitely, care a fost nominalizat la ”Globul de aur”. Anul 2012 se remarcă prin filmul ”Povestiri” de Mihail Segal, în care sunt prezentate câteva istorii încinse în diverse forme și genuri. În anul 2012 – ”Jiti”(A trăi) a lui Vasilii Sigarev, reprezintă un film ”negru” în cinematografie care este recomandabil în anumite doze moderate. De asemenea se face remarcată pelicula ”Kokoko” de Avdotia Smirnov, reprezintă un film relaxant și inteligent în care este tratată o mare amiciție între o intelectuală și o femeie din provincie. În schimb anul 2013 ne seduce cu filmul ”Maiorul” de Yurii Bâkov se încadrează într-un thriller psihologic, neliniar și ireal, dar care îl impresionează realmente pe cinefil. În același an apare filmul ”Rolul” de Constantin Lopușanskiy care constituie o peliculă cinematografică frumoasă a filmului alb-negru, posedă un sens pozitiv al trecutului învechit. Filmul ”Încă un an” de Oxana Bâchkova ne propune un realism rudimentar, fără efecte și meta-sensuri, dar în logica căruia ne putem regăsi fiecare din noi. Filmul ”Jajda” (Setea) de Dmitri Tiurin, care nu reprezintă o capodoperă, totuși, este un film simplu în care este expusă viața unor tineri care au trăit ororile războiului. Pelicula filmografică ”Leviatanul” de Andrei Zveaghințev a reprezentat capodopera anului 2014 căreia nu i-a ajuns puțină șansă ca să obțină ”Oscarul”. Tot în anul 2014 ne este oferit filmul ”Prostul” de Yurii Bâkov, care este un film înspăimântător și plin de dinamism. De asemenea anul 2014 ne surprinde prin filmul ”Combinatul ”Nadejda” de Natalia Meșaninova, care este un film tragedie și în care este prezentată o istorie în care în mod fatidic se năruie speranțele omului. Anul 2015 ne aduce filmul ”Despre dragoste” de Anna Melikyan reprezintă o melodramă comedie pseudo romantică în care persista elementele absurdului. Un adevărat ecou în lumea cinematografică îl constituie filmul lui N.Mihalkov ”Insolația” care a aspirat la premiul ”Oscar”.
Muzica. Contradicțiile din societate au influențat și viața muzicală din Federația Rusă. Un fenomen îngrijorător la începutul anilor 90 l-a constituit plecarea în străinătate a celor mai importante personalități din cadrul artei muzicale ruse. La mijlocul anilor 90 mulți dintre aceștia, cultivând și exploatând aceste contracte artistice cu teatrele și orchestrele din străinătate, devin conducătorii principalelor colective de creație din Federația Rusă. Aici îi nominalizăm pe V.Fedoseev, V.Temirkanov, V.Spivakov, etc. Orchestra națională rusă, care a fost formată de irepetabilul pianist M.Pletnev și Teatrul Mariinsk din Sankt-Peterburg, condus de V.Gherghiev devin populari și sunt apreciați în lumea muzicală internațională. În context s-a produs o îmbunătățire al repertoriului artistic a celor mai impunătoare teatre de operă și balet din Rusia, au fost proiectate noi abordări ai muzicii clasice din secolul XX. Repertoriul celor mai importante orchestre din federația Rusă a fost extins și auditoriul a fost familiarizat cu operele lui A.Șnitke, S. Gabaydaullina, V.Artemov, E.Denisov dar și a altor compozitori. Un fenomen remarcat în viața culturală a fost cel al concertelor de muzică clasică în spațiile mari și deschise (un prim concert de acest fel a fost cel din Piața Roșie din anul 1992). V.Gherghiev a organizat în anul 1999 un concert al Orchestrei Păcii pe Piața Roșie, care a fost inclus în Cartea recordurilor Guinness, întrucât circa două sute dintre cei mai mari muzicieni au prezentat un program de melodii capodoperă din patrimoniul muzicii clasice. Recunoaștere și apreciere la nivele internațional au obținut cântăreții de operă D.Hvosrostovkiy, O.Borodin, balerinele A.Volochkova, D.Vișneva, A.Liepa, N.Țiskaridze. Anii 90 au fost remarcați ca fiind cei care au format cultura muzicală în rândul tinerilor. Stațiile muzicale ale radioului comercial au lichidat deficitul informațional muzical. În anii 90 în Federația Rusă se produce o efervescenţă a muzicii dansante, iar ”urletele” discotecilor adunau câte 10 mii de persoane. În anul 1999 a fost pusă în distribuție opera muzicală ”METRO” care a reprezentat un eveniment special în viața culturală a Moscovei. Anii 90 ai secolului XX a fost unul de cotitură pentru muzica rock rusă. În schimbul rockului social, foarte popular în perioada sovietică prin muzicienii Y.Șevchiuk, B.Grebenșikov, V.Țoi, V.Găină, A.Makarevici, apar melodii care revendică dramatismul, dragostea, spaima, emoțiile, visurile, speranțele și dezamăgirile. Ca lideri ai acestui curent al generației culturale tinere au fost percepute formațiile ”Na-na”, ”Mumii Troly”(I.Lagutenko), ”Laskovâi mai”, ”Miraj”, ”Brigada”, ”Akvarium”, ”Arya” și mulți alții. Foarte populară în rândul tinerilor a devenit ”domnișoara cu ghitară” Zefira. Moscova anilor 90 a devenit un oraș deschis pentru tinerile talente din toată Rusia.
Teatrul. Viața teatrală rusă din anii 90 ai secolului XX a fost marcată de un suflu nou. Nu mai erau actuale formele și directivele sovietice și nu se mai aprobau planificările de repertoriu, nu mai exista un limbaj camuflat, esopic, care îi obliga pe spectatori și pe actori să identifice sensul ascuns în fiecare enunț și replică. Pe primul plan apar problemele artistice, dar și deciziile regizorale, claritatea modelelor, capacitatea de-a le transpune și a le expune. Actorii obțin noi oportunități care le oferă șansa să realizeze propriile scenarii teatrale. Tinerii actori A.Sokolov, O.Menșikov, S.Prohanov, A.Tabakob ajung în postura de regizori a propriilor piese de teatru. Obțin recunoaștere la sfârșitul anilor 80 teatrele studio, teatrele dramatice de cameră –Teatrul Lunei, Tabachera, Teatrul studio de la Sud-Vest etc. Regizorii devin mai curajoși în interpretarea secvențelor clasice. Premiul de stat al Rusiei îl obține spectacolul teatrului din Moscova ”La Pokrovka” prin prezentarea piesei lui N.Gogol ”Căsătoria”. Teatrul sub conducerea lui P.Fomenko perseverează prin tradiția regizorală rusă. O difuzare largă au obținut scenariile comerciale, spectacolele sezoniere care a atras în formatul lor actori populari, dar și spectacolele antreprenoriale. Au apărut spectacolele de crâșmă care își aveau propriul repertoriu. În anii 2000 devin populare grupul teatral ”Cvartet I” și teatrul cu un singur actor ”Grajdanin poet”(Cetățeanul poet) a lui Mihail Efremov. Anii 2000 ne prezintă o Rusie în care viața teatrală este una vie și bogată în piese foarte bune și apreciate de public. Au loc numeroase festivaluri și concursuri internaționale și naționale a teatrelor ruse. Agenda teatrelor din provincii (TYZ din Perm, Teatrul regional de dramă ”A.V.Lunacharskiy” din Kemerovo, teatrele din Kasnoyarsk, Nijegorod, Tomsk, Mariynsk, etc.) intră în competiție cu cele mai importante teatre din metropolă – Moscova(Teatrul artistic de la Moscova(МHT), Teatrul mic, Teatrul Roman Viktiuk, Teatrul academic de artă ”M.Gorkiy”, Teatrul ”A.P.Cehov” Teatrul de pe Taganka, etc.) și din Sakt-Peterburg (”Marele Teatrul Dramatic ”G.A.Tovstogonov”, Teatrul Europa, Teatrul de pe Liteyna, Teatrul ”Lensovet”, Teatrul ”Priyut Komedianta”(Adăpostul comediantului), Teatrul de tineret de pe Fontanka, ”Baltiiskiy Dom”(Casa Baltică), etc4.
Arte plastice. În anii 90 pictura rusă s-a dezvoltat sub diverse curente artistice. Dacă în epoca sovietică picturile revendicau problematica socială, atunci noile tendințe din anii 90 revendicau proiecte abstracționiste, dar și pictură realistă, peisagistică și natiur - mort (natură moartă). A fost revigorată practica picturii comandate, care s-a pierdut în perioada revoluției, când picturile de gen erau create conform doleanțelor și indicațiilor comandate de clienții bogați și de către stat.
Arta portretistică a fost reprezentată de maeștri arhicunoscuţi ca A.Șilov și ații. Noua generației de artiști în frunte cu Nikas Safonov a devenit foarte apreciată în Rusia și în Occident și a fost recompensată pe merit de către consumatorul de artă. Eroi ai proiectelor artistice au devenit personajele istorice, care anterior erau evaluați critic de literatura istorică. Serialul de portrete și monumente dedicate țarului Nicolae al II-lea și familiei imperiale, lui P.Stolâpin și generalilor armatei albgardiste se impun ca repere în arta exploatată în anii 90 din sec.XX, dar și șa începutul anilor 2000. Între timp s-a dezvoltat arta monumentală. Președintele Academiei de Arte din Federația Rusă Z.Țereteli a devenit autorul complexului memorial de pe Poklonskaya gora (Închinarea către munte) și a monumentului lui Petru I din Moscova. Au fost inaugurate galerii artistice, la baza cărora au stat colecțiile de pictură ale celor mai importanți maeștri de artă și colecționari, care l-a rândul lor și-au dăruit o parte din propriile opere Moscovei și altor orașe. Pentru prima dată după mulți ani au apărut galerii private de artă - galeria lui M.Ghelman etc. A renăscut tradiția mecenatului rus. Înapoi în Rusia s-au întors valori artistice care s-au pierdut în anii revoluției și a celui de-a doilea război mondial, inclusiv fragmentele Numeroase expoziții a principalelor muzee din Rusia a fost organizate în Statele Unite ale Americii, în cele mai importante orașe europene. În același timp are loc renașterea iconografiei ruse. Restaurările din anii 90 a bisericilor a fost realizată de cei mai buni maeștri din sfera iconografiei. Muzeele, bienalele, festivalurile și târgurile de artă contemporană devin instrumente de atragere a capitalului, a politicilor investiționale din biznes-ul turistic și reprezintă o interfață a politicii de stat. Trebuie precizat că la expoziția artei contemporane de la Moscova sunt expuși cei mai buni pictori contemporani, inclusiv din Federația Rusă. Mulți pictori din țările occidentale sosesc cu mare satisfacție și cu speranță la Moscova. Mulți pictori din provincie sunt atrași de magia marelui oraș și cei mai mulți dintre pictorii ruși s-au născut la Moscova. În Rusia din anii 90 ai secolului XX se utilizează termenul de ”artă actuală”, care este apropiat de sensul ”artă contemporană”, dar înseamnă altceva. Participanții la procesul artistic din Federația Rusă înțeleg prin artă actuală abordările inovatoare din lumea artei contemporane (în plan ideatic și ca resurse tehnice). Arta actuală a îmbătrânit, între timp, iar accederea ei în istoria secolului XX și XXI rămâne deschisă. Participanții procesului artistic din Federația Rusă acordau un anumit sens ”artei actuale”, pe care anterior îi era atribuit avangardismului (inovație, radicalism, utilizarea de noi tehnici și metode). În Rusia există una dintre cele mai impunătoare colecții de lucrări din sfera artelor contemporane care se află în posesia muzeului de artă contemporană (non-statal) Erarta din Sankt-Peterburg. În alt context expoziția lui Ilia Yusupov ”Furnicarul” au reprezentat în ultima perioadă un real succes. Tema expoziției ne invită să adulmecăm ca niște persoane hipnotizate activitatea veșnică și viața rigid organizată a furnicarului. Alți pictori care se remarcă prin utilizarea limbajului umbrelor, variind în modele și care obțin o bogată expresivitate a efectelor acontate sunt Alexei Politov și Marina Belova5.
Mass-media. Reorganizări radicale se produc în mass-media în anii 90, care revendică mai târziu o nouă școală media de prestigiu. Au apărut în anii 90 câteva sute și ziare și reviste. Stațiile radio ruse care emiteau până în perioada anilor 90 din secolul XX în diapazonul UKW se lansau conform standartelor internaționale în diapazonul FM. Apar primele stații radio comerciale. Sunt deschise primele posturi de televiziune cu capital privat - REN TV, NTV, etc. În toate orașele din Federația Rusă se formează un sistem al televiziunii prin cablu. Tot în anii 90 din secolul XX este creată televiziunea publică rusă - Ostankino, fondatorii căreia devin pentru prima dată statul, structurile comerciale și persoane private. O însemnătate aparte în rândul telespectatorilor o obține postul de televiziune ”Kultura”, care îl informează pe telespectatorul rus cu patrimoniul cultural mondial și cu cel rus. În anul 2005 președintele Vladimir Putin, alături de prestigioși publiciști și regizori, creează o importantă industrie media destinată propagării culturii și imaginii Rusiei în lume. Se naște industrii media ca RT, Sputnik. În această perioadă apare corporația de stat Nano-tehnologii, care este condusă de A.Ciubais. Realitatea secolului XXI este reprezentată de societatea informațională, prin care noile resurse de comunicare în masă prind rădăcini adânci și se dezvoltă în Rusia. La sfârșitul anilor 90 circa 4 mln. de persoane utilizau rețeaua globală a Internetului. În consecință au apărut internet-cafe-urile, care au facilitat utilizatorilor să însușească și să se folosească de această resursă informațională, mai pentru persoanele care nu aveau posibilitatea să-și achiziționeze un calculator propriu. Din anul 2014 are loc o deschidere culturală la nivel global a Rusiei și care indică faptul că țara se angajează să devină un pilon important în cadrul procesului cultural în noua configurație a globalizării. Rusia se impune printr-un amplu proces de expansiune culturală prin intermediul Internetului, care avansează și captivează opinia publică internațională.

Războiul centrat pe rețea. O nouă teorie a războiului bântuie în lume


Noua concepție de abordare a războaielor (emerging theory of war) a fost elaborată de Oficiul de reformă ale Secretarului pentru Apărare ale Forțelor Militare (Office of Force Transformation) sub direcția vice-amiralui Artur Cebrowski. Aceasta este aplicată în practica desfășurării acțiunilor militare ale SUA în Irak și Afanistan, ea fiind testată în cadrul antrenamentelor și în simulări. Elaboratorii acestei teorii sunt convinși că între-o perioadă proximă respectiva teorie, realmente, va modifica calitativ teoria tradițională a războiului. Această concepție este adeseori invocată în rapoartele ministrului apărării al SUA Donald Rumsfeld, ale subsecretarului pentru Securitate Paul Wolfowitz și ale mai multor funcționari de rang înalt ai SUA. Cei de la DoD (SUA ) insistă să nu confundăm războiul centrat pe rețea cu războiul în rețea.
Modelele strategiei militare contemporane Teoria războiului centrat pe reţea se bazează pe o separare fundamentală a etapelor din istoria omenirii: agrară, industrială şi informaţională şi fiecărei etape îi corespund anumite modele specifice din zona strategiilor. În accepţiunea sociologică aceste perioade sunt desemnate ca reprezentând epocia premodernă, modernă şi postmodernă. Epoca informaţională reprezintă epoca postmodernă, care se desfăşoară în prezent, pe când societăţile occidentale parcurg o nouă perioadă civilizaţională. Teoria războiului centrat pe reţea reprezintă un model pentru strategiile militare în condiţiile premodernului. Modelele noii economii, care se bazează pe tehnologii avansate şi tehnologii informaţionale ne arată astăzi avantajele şi dominarea acesteia asupra modelelor industriale tradiţionale ale capitalismului şi socialismului, iar războaiele centrate pe reţea pretind să asigure nişte beneficii calitative şi să fie mai performante decât vechile concepţii strategice din perioada industrială ( epoca modernă). Teoria războiului centrat pe reţea reprezintă un transfer ale principalelor secvenţei din perioada postmodernă în sfera ştiinţei militare. Ce conotație posedă ”rețeaua” în sens militar, se întreabă unii cercetători?! Conceptul cheie al acestei teorii îl reprezintă termenul „rețea”. În limbajul american contemporan mai există înțelesul „the network” – „rețea” a apărut de la neologismul (verbul „to network”), care s-ar traduce ca „cuprinzând rețeaua”, „ includerea în rețea”, „implicarea rețelei în”, „conectarea la rețea”. Esența „rețelei” sau al principiului de rețea constă în aceea că elemental central al întregului model constă în schimbul operativ al informației, a extinderii maximale ale formelor de producere a informaței, a accesul la această informație, distribuirea ei, comunicarea inversă. „Rețeaua” reprezintă “noul” în spațiul informațional, în care se desfășoară principalele operațiuni strategice, atât de recunoaștere, cât și cele care poartă un caracter militar, mediatic, diplomatic, economic și de asigurare tehnică. „Rețeaua” în sens larg include și alte componente, care anterior au fost examinate în mod separat. Unitățile de luptă, sistemul de comunicare, asigurarea informațională a operațiunilor, formarea opiniei publice, componenta diplomatică, procesele sociale, spionajul și contraspionajul, etno-psihologia, psihologia religioasă și colectivă, asigurarea economică, știința academică, inovațiile tehnice, etc. – toate acestea sun privite astăzi ca fiind niște elemente interrelaționate ale unei singure rețele, în cadrul căreia trebuie să aibă loc schimbul informațional. În primul rând însăşi natura schimbului informaţional este una distinctă: Aceasta poate consta în: - schimbul de date; - schimbul de texte; - voce; - ilustraţii statistice; - ilustraţii dinamice; -Nivelul acestui schimb devine interactiv şi reciproc; - nivelul de asigurare informaţională poate avea loc în regim a timpului real sau poate exista un anumit repaos temporar. O serie de factori influențează nivelul informațional pe care îl revendică trupele militare și există o probabilitate pentru situații asimetrice. La acestea se referă, dar nu se rezumă: - Orientarea pentru asalt sau apărare; - Diverse doctrine; - Diverse concepții de operațiuni; - Diverse forme de arme și platforme; - O pregătire de asumarea riscului; - O pregătire în care îțo asumi costurile și pagubele materiale; - Diverse niveluri ale doleanței de-a limita paguba la minimum. Observăm că există probleme și se cer elaborate noi sisteme perfomante în discursul războiului. Unul din ele îl reprezintă C4ISR (command, control, communications, computers, intelligence, surveillance, and reconnaissance – comandament, control, legătură, computer, spionaj, observație și recognoscibilitate) și este examinat ca un sistem adaptabil de control, orientat să influențeze asupra relațiilor legate de aspectele selectate ale mediului în care urmează să se desfășoare sau se desfășoară operațiunea. Gestionarea acestui sistem adaptabil este sprijinit de multitudinea de sisteme informaționale. Acest proces C4ISR constă în elementele care interrelaționează între ele: • Monitorizarea spațiului de luptă; • Informare; • Înțelegere; • Forme ale sensului; • Intenția de comandă; • Gestionarea procesului de pe câmpul de luptă; • Sincronizarea. Sensul reformei militare în cadrul “noii teorii militare” constă în aceea că trebuie constituită o reţea imensă şi e puternică, care ar substituie conceptual toate modelele şi concepţiile strategiilor militare anterioare, integrându-le într-un unic sistem. Războiul devine un fenomen de reţea, iar acţiunile militare presupun o diversificare a proceselor de reţea. Armata regulată, toate tipurile de unităţi de spionaj, toate inovaţiile tehnologice (avansate), jurnalismul şi diplomaţia, procesele economice şi transformările sociale, populaţia civilă şi militarii, unităţile militare regulate şi grupurile paramilitare slab organizate devin integrate într-o unică şi singură reţea prin care circulă informaţia. Reforma militară a Forţelor Militare a SUA şi-a propus să elaboreze un astfel de tip de reţea, care să fie extinsă şi avansată. În replică forţele militare ruse şi-au propus să constituie o reţea “eurasiatică”, în care să fie simulată metodologia “războiului centrat pe reţea”. Operațiuni ale efectelor de bază (Effects-based operations - EBO) reprezintă un centru al „războaielor centrate pe rețea”. Principala misiune ale tuturor „războaielor centrate pe rețea” constă în derularea unor „operațiuni ale efectelor de bază” (Effects-based operations – EBO). Aceasta reprezintă concepția chintesențială a întregii teorii a războiului bazat pe rețea. EBO determină acţiunile şi orientările în care trebuie să acţioneze aliaţii şi prietenii, le modelează acţiunile forţelor neutre şi forţelor inamice în situaţii de criză şi în perioada războiului. EBO presupune instituirea unui control total asupra câmpului de luptă şi asupra actorilor de pe acest câmp, o manipulare totală a scenariilor în care se poartă războiul. Scopul războaielor centrate pe reţea îl reprezintă EBO, iar EBO reprezintă controlul absolut asupra actorilor din cadrul unui proces istoric la scară globală. Societatea americană și-a adus un aport important în modificare structurii teoriei ”războiului în rețea”. Modificările care se produceau în diverse sectoare ale societății americane- în economie, în mediul de afaceri, în tehnologie, în cultură, etc.- schimbau viziunile asupra teoriei „războiului în rețea”. Au fost evidențiate trei orientări transformativr, care au stat la baza acestor concepții: - Transferul atenției de la conceptual de ”platfomă” la cel de ”rețea”; - Trecerea de la examinarea unor subiecți aparte (unități) la examinarea lor ca părți ale ecosistemei care se adaptează continuu; - Importanța de realizare a unei opțiuni strategice în condițiile de adaptare și de supravețuire în ecosistemele care sunt într-o continuă schimbare. În plan military-strategic aceasta înseamnă: - transferal de la anumite unități (ostași, unități, batalioane, focar, unitate de luptă, etc.) la sisteme îmbogățite; -examinarea operațiunilor militare în contexte largi informaționale, sociale, de geospațiu și de alt tip; - sporirea vitezei în adoptarea deciziilor și o necesară imediată relaționare și comunicare inversă, care poate influența acest process în cadrul derulării unor operațiuni militare și în pregătire militară pentru aceste operațiuni; - Scopurile și metodele de desfășurare și coordonare a unei abordări bazate pe rețea a Forțelor Militare ale SUA. Scopruile de trecere la modelele militare centrate pe rețea sunt: asigurarea unui număr tot mai mare de aliați și prieteni; - inducerea ideii că SUA refuză o competiție militară fără o anumită logică; - prevenirea amenințărilor și a acțiunilor agresive împotriva SUA, iar în cazul în care se ajunge la acțiuni agresive atunci se impune o victorie rapidă și decisivă asupra inamicului. Iar acestea trebuie să fie obținute prin niște avantaje elocvente, pe care le oferă abordarea în rețea: - O mai bună sincronizare a evenimentelor și a consecințelor pe câmpul de luptă: - Realizarea unei viteze impunătoare atunci când este realizat transferal de comandă; - Sporirea victimelor în rândul inamicului, reducerea victimelor în cadrul propriilor trupe militare și sporirea responsabilităților și îndatoririlor pe care trebuie să le aibă militarii în perioada când desfășoară operațiuni militare sau se pregătesc pentru aceastea. Principalele principii ale operațiunilor centrate pe rețea: Avantajul informațional În primul rand se cere ca bătălia să se poarte pentru o dominație informațională, prin care: - în mod artificial să i se asigure inamicului o necesitate informațională și concomitant să-i fie redus accesul la aceasta; - să fie asigurat un acces informativ exclusive prin mecanismele de rețea și prin instrumente de comunicare inversă, apărând cu strictețe accesul informative astfel încât inamicul să nu pătrândă în sistem; - să fie redusă propria necesitate pentru informațiile statistice prin intermediul asigurării accesului la un spectru extins de informatizare dinamică și operativă. ”Informarea completă”(o gramatică informativă excelentă) O gramatică informativă excelentă (shared awareness) se obține prin: - elaborarea unei rețele extinse libere a rețelei informaționale, upgradate și reînoite mereu prin fluxul de date brute și prelucrate, care sunt furnizate de spionaj și de alte instituții și subiecți; - o concomitentă transformare a utilizatorilor de informații în furnizatori de informații capabili să activeze în mod imediat comunicare inversă; - o protecție maximă a accesului la această rețea astfel încât inamicul să n-o poată accesa chiar dacă există un acces maxim pentru numărul majoritar al utilizatorilor „săi”. Viteza de comandă Viteza de comandă trebuie să fie sporită într-o proporție critică astfel încât: - atunci când se produce o adaptare la condițiile bătăliei să fie redusă viteza de adoptare a deciziilor și transferal lor, traducând această calitate într-un avantaj operativ concret; - într-un regim de viteză sporit să fie blovată realizarea deciziilor strategice ale inamicului și să fie asigurat un avantaj evident în competiția de la nivelul decizionale. Autosincronizarea Autosincronizarea are menirea să asigure oportunitatea ca unitățile de bază să acționeze în mod practic într-un regim autonom, să-și formuleze ele însele propriile misiuni operative în baza unei „gramatici informative excelente” și să aibă o percepție intuitivă față de cerințele și doleanțele comandantului. Pentru aceasta se cere: - sporirea semnificației inițiativei pentru sporirea vitezei generale a derulării operațiunilor; - coparticiparea și realizarea ”intențiilor comandantului”, unde „intențiilor comandantului”sunt diferite de ordinal formal și reprezintă conștientizarea intenției finale a operațiunii, nu doar o executare întocmai a ordinului; - o adaptare rapidă față de schimbările cele mai importante de pe câmpul de luptă și eliminarea logicii operațiunilor pas cu pas tradiționale din cadrul strategiei militare. Distribuția forțelor Misiunea războaielor centrate pe reţea constă în redistribuirea forţelor de la linia configurativă de pe câmpul de luiptă şi derularea unor operaţiuni militare precise. Pentru aceasta se cere ca : - avantajul spaţiului extins pe care îl are factorul fizic să fie transferat înspre controlul funcţional al elecmentelore strategice vitale din spaţiul respectiv; - să fie sporită interacţiunea spionajului şi al comandamentului operativ astfel încât să fie realizate efecte precise şi să fie asigurat un avantaj temporar graţie forţelor împrăştiate în luptă. Demasificarea Principiul demasificării distinge războaiele din perioada postmodernă de cele din periaoda modernă, atunci când războiul îl câştiga cel care dispunea de mai multe unităţi militare. Demasificare se întemeiază pe: - Utilizarea informaţiilor în sopul atingerii efectelor propuse, limitând necesitatea de concentrare a forţelor mari într-un loc concret ; - Sporirea ritmului şi vitezei de mişcare pe câmpul de luptă, astfel încât să fie îngreunate posibilităţile de distrugere a obiectivelor care se află în optica inamicului. O profundă pătrundere senzorială Acest principiu a războaielor centrate pe reţea reprezintă cerinţa de sporire a cantităţii şi dezvoltării calităţii de către emitenţii informaţiilor atât în zona de război cât şi în afara acesteia. Această pătrundere poate fi asigurată prin intermediul: - Unificarea într-un sistem unic a datelor obţinute de spionaj, prin observaţie şi sistemele de identificare; - Utilizarea senzorilor ca elemente principale de manevră; - Utilizarea emiţătorilor şi punctelor de observaţie ca instrumente de exercitare a unui impact moral; - Dotarea fiecărui ostaşi sau satelit cu arme şi unităţi de luptă care să dispună de diverse elemente senzoriale informaţionale, emiţători. Modificarea condițiilor incipiente în derularea acțiunilor militare Strategia militară clasică a identificat faptul că desfăşurarea unui război depinde în mod direct de condiţiile primordiale în care se produce acesta. Evenimentele şi finalitatea războiului depind de contextul şi felul în care se produce acesta şi cum se prezintă echilibrul puterii. În acest scop misiunea războiului centrat pe reţea constă în aceea: - din timp să fie cunoscute condiţiile războiului, să fie consolidată o structură solidă care poate să conducă către victoria finalăe; - să fie provocate în timp şi spaţiu o serie de evenimente care sunt chemate să influenţeze potenţialul inamicului şi să le blocheze iniţiativa de reacţie. Operațiuni rigide/ comprensive Operaţiunile rigide sau compresive sunt operaţiunile în care sunt depăşite dilemitările strcturale şi procedurale între diversele unităţi militare şi urmeză să fie asigurat un acces complet la diversitatea informaţională, inclusiv la nivel primar. Prin urmare: - creşte viteze de desfăşurare şi de aplicare a forţei de luptă, dar are loc şi o dotare necesară cu armament, este asigurat fluxul înzestrării compartimentelor militare cu muniţie; - este amânată fragmentarea poceselor (organizarea, desfăşurarea, utilizarea, asigurarea, etc) şi a sferelor funcţionale (operaţiuni, spionaj, logistică, etc.); - este amânată delimitarea structurală la cel mai de jos nivel de bază a grupurilor. Structura celor 4 sefere ale războiului centrat pe reţea Teoria războaielor de rețea afirmă că actualele conflicte se manifestă în cadrul 4 sfere mixte ale structurii umane: fizică, informațională, cognitivă (raționalitatea) și socială. Fiecare din aceste sfere dispune de o însemnătate proprie, dar efectul hotărâtor în războaiele de rețea le obține sinergia (orientarea unidirecționată a acțiunilor pe care le realizează diverse forțe) tuturor acestor elemente. Sfera fizică Sfera fizică reprezintă o sferă tradițională a războiului, în care se produc ciocniri ale forțelor fizice în timp și spațiu. Această sferp include un mediu de coordonare a acţiunilor militare (mare, uscat, aer, spaţiu cosmic). Unităţi de luptă (platforme) şi purtătorii fizici din cadrul reţelelor de comunicare. Acest aspect poate fi supus cel mai bine cuantificării. Anterior acesta servea ca bază atunci când urmau să să fie evaluate forţele armate şi capabilităţile de desfăşurare a acţiunilor militare. În achimb în perioada postmodernă-informaţională această sferă nu mai este văzută ca fiind una evidentă şi este examinată ca un efect temporar a acţiunilor în care sunt aplicate tehnologiile de reţea, iar baza principală este amplasată în alte sfere asupra cărora îşi proiectează sfera fizică efectele sale. Sfera informațională Sfera informațională reprezintă sfera în care se elaborează, se prelucrează și se distribuie informația. Această sferă ascunde sistemele de transmitere a informaţiilor, senzorii de bază (emiţătorii), modelele de prelucrare a informaţiilor, etc. Acest mediu este unul dominant în epoca războaielor centrate pe reţea, care se ordonează în categoria de „infosferă” alături de resursele fizice. Infosfera a obţinut o semnificaţie vitală, primordială în actualitate. Sfera informaţională relaţionează toate nivelurile de coordonare a unui război şi este una prioritară în perioada războaielor centrate pe reţea. Avantajul sau insuficienţa informaţională, acumularea, furnizarea, prelucrarea şi protecţia informaţiilor cumulează o însemnătate decisivă în organizarea societală de astăzi. Sfera cognitivă Sfera cognitivă reprezintă conștiința luptătorului. Anume aceasta reprezintă acel spaţiu în care se realizează EBO. Toate motivaţiile războaielor şi a luptelor se desfăşoară şi sunt câştigate în această sferă. Anume în sfera cognitivă se plasează fenomene precum „intenţiile comandantului”, doctrina, tactica, tehnicile şi procedurile. Războaiele centrate pe reţea acordă un grad sporit de atenţie acestui factor, chiar dacă procesele din această sferă sunt variate şi sunt mult mai greu de cuantificat decât cele din sfera fizică. În schimb este mult mai importantă valoarea şi eficienţa lor în sfera cognitivă. Sfera socială Sfera socială reprezintă în sine un câmp de interrelaționare între oameni. Aici au prioritate componentele specifice istorice, culturale, ale valorilor religioase, formatul psihologic, identitățile etnice. În spaţiul social se desfăşoară relaţiile între oameni, se aranjează şi se ierarhizează grupurile, liderii, etc., se ordonează relaţiile de grup din sistem. Sfera socială reprezintă un context al războaielor centrate pe reţea, care trebuie să fie studiată foarte rigid. Intersectarea sferelor Indiscutabil, războaiele din perioada postmodernă-informaţională se bazează pe o integrare conştientă a tuturor celor 4 sfere. Acestea formeayză reţeaua, care stă la baza coordonării şi desfăşurării acţiunilor militare. Intersectare acestor sfere posedă o însemnătate principială. Ordonarea şi lansarea tuturor factorilor în reţea, într-o contextualitate armonioasă, sporeşte efectul militar a acţiunilor pe care le realizează forţele militare. Pe de altă parte componenta cognitivă care acţionează împotriva inamicului îi incomodează manevrele şi-l demoralizează, îi demantelează unităţile, îi separa sferele strategice şi în consecinţă îl lipseşte de orice factor în care acesta dispune de avantaj.