Primul deceniu al secolului XXI modifică vectorii geopolitici ai Rusiei. Anul 2010 anunță o viziune strategică a Rusiei pentru Regiunea Asia Pacific și se enunță ”noua politică estică a lui Vladimir Putin”. Ulterior, Vladimir Putin se pronunță pentru inaugurarea proiectului geostrategic- ”Uniunea Eurasiatică. Cele două fenomene care trebuie privite și studiate într-un mod complementar. Întrebarea cheie, care trebuie pusă atunci când analizăm aceste două inițiative, constă în aceea dacă nu cumva ele reprezintă o replică a ascensiunii Chinei în regiunea Asia Pacific, inclusiv la rolul de ”hegemonie” al Chinei pe care-l are în Organizația de Șanghay și construcția unei paradigme geopolitice proprii ”eurasiatice”, distincte de civilizația Chinei comunisto-confucianiste sau a Indiei budiste. În fapt, Moscova a conștientizat faptul că Organizația de la Șanghay reprezintă o frontieră a expansiunii chineze. ”Noul spațiu economic” de la Oceanul Pacific până-n Europa a fost evaluat, într-un mod diferit, de școlile geopolitice rusești. Realiștii-etatiști au văzut alianța sino-rusă ca un fundament de descurajare a frontierei euroatlantice în lume și instituirea caracterul bipolar în relațiile internaționale, neomarxiștii și civilizaționiștii au salutat această alianță care a fost privită ca pe un colac salvator și o replică binevenită ”dictaturii NATO”, iar liderul comuniștilor ruși Ghenadie Ziuganov a precizat că Organizația de la Șanghay reprezintă un instrument de apărare a intereselor rusești. În cadrul emisiunii televizate ”Vesti”, din 25 august 2008, Ziuganov a afirmat: „Astăzi se cere în mod imperativ ca Organizația de la Șanghay să fie serios promovată și să fie dezvoltate relații bilaterale cu țările Asiei. Anume în Asia, în regiunea Asia Pacific vor avea loc cele mai importante evenimente ale secolului XXI” . Comuniștii ruși consideră că odată cu inaugurarea unei alianțe ruso-chineze se va relansa ideologia comunistă în spațiul eurasiatic, care poate să-i readucă în prim-planul vieții social-politice și să determine o reinstaurare a comunismului în Rusia, pe caracteristicile formulate de China ”roșie”. Slaveanofilii eurasiști, în frunte cu ideologul lor Alexandr Dughin, au văzut apariția Oraganizației de la Șanghay și ”noua politică estică” a Rusiei ca pe o victorie proprie și un succes de anvergură. Alexandr Dughin a dedus că ”visul lui Nazarbaev care s-a realizat politic reprezintă o victorie și triumful paradigmei eurasiatice și este ultima etapă al procesului de decolonizare”. Politologul rus Al.Dughin este deja arhicunoscut în comunitatea experților ruși ca fiind adeptul frazelor colorate și este excesiv de patetic. Totodată, el este cel care la mijlocul anilor 1990 a elaborat o carte în care a enunțat concepția ”Uniunii Eurasiatice”, pe care i-a dedicat-o președintelui Kazahstanului Nursultan Nazarbaev ca lucrare de referință pentru ”marele joc”, care presupune integrarea eurasiatică .
În anul 2010 grupurile decizionale din Rusia au fost cuprinse de o euforie în ceea ce privește modificarea vectorilor geopolitici, iar viceministrul de externe Alexei Borodavkin avea să afirme: „Destinul a înzestrat Rusia cu o dublă identitate, făcând-o concomitent o putere europeană și una asiatico-oceanopacifică. Și în Euroatlntic, și-n Regiunea Asia-Pacific astăzi se produc mari mutații geopolitice, care nemijlocit afectează interesele rusești” .
Interesul Moscovei pentru edificarea Uniunii economice eurasiatică, iar ulterior a Uniunii Eurasiatice, o roganizație complexă și funcțională, se deduce dintr-o perspectivă geopolitică și geoeconomică, dar și dintr-o viziune mult mai profundă pe care au dezvoltat-o cercurile decizionale rusești.
Președintele Federației Ruse Vladimir Putin mizează pe proiectul Uniunea Eurasiatică și care ar urma să se bazeze pe 5 țări: Rusia, Bielorusia, Kazahstan, Kârgâzstan și Tadjikistan, iar politica integraționistă va fi orientată și către Ucraina, pentru că acest actor reprezintă regiunea geopolitică primordială în care este angajat vectorul occidental. Evident că primele percepții, pe care le-au avut liderii și populația din țările implicate în proiectul intergării eurasiatice, au fost diferite și chiar sceptice.
Imperativele secolului XXI obligă ca Federația Rusă să fie privită ca o țară care are o identitate nu atât europeană sau eurasiatică, ci euro-oceanopacifică . Aceasta înseamnă că este necesar să fie avansate inițiative strategice în parametrii întregului continent, inclusiv (luându-se în considerare experiența integrării europene), în primul rând, în sfera economică.
Federația Rusă consideră că aparține țărilor din Regiunea Asia Pacific, dar încă excesiv de slab își conștientizează această calitate . Obstacolul cel mai greu de depășit îl reprezintă percepția rușilor în general și a elitei politice și economice ruse față de Asia, pe care o tratează ca o regiune secundară din lume. ”Asiatica” este un cuvânt înțeles ca o înjurătură sau batjocură. În Extremul Orient există o considerație că de aici derivă atitudinea față de raioanele estice ale Rusiei considerate ca făcând parte dintr-o periferie neînsemnată dar necesară metropolei, pentru că dispune de materie primă și reprezintă un cap de pod politico-militar în Asia străină și inamică. În alte țări ale regiunii, Rusia nu este percepută ca o țară din Asia-Pacific, pentru că demografia, economia și politica statului rus, în principal, este orientată spre continentul european.
Trebuie amintit că în anii 1802—1804 (de când în Rusia a început să se opereze cu statistica în sfera comerțului extern) Asiei, care în acea perioadă includea Asia Centrală și Persia, îi reveneau 10% export și 17% import. Către anul 1897 aceste proporții s-au modificat în următorul fel: exportul - 10,5%, importul - 11%. Cota importului s-a depreciat în favoarea Europei și parțial a Americii. De aceea Rusia, în mare măsură, a fost, este și va tinde spre Europa.
Ministrul afacerilor externe al Rusiei Serghei Lavrov afirma următoarele în articolul său ce poartă titlul-” Politica Rusiei se întemeiază pe pace, securitate și dezvoltare stabilă în regiunea Asia-Pacific”, publicat în revista indoneziană” Strategic Review” :” Deja a devenit o axiomă că centrul de greutate în activitatea politică și economică de nivel mondial se mută în regiunea Asia-Pacific. Țările din regiunea Asia-Pacific demonstrează o certă creștere ritmică, chiar și-n condițiile unor situații complicate, care s-au arătat în ultimii ani în finanțele internaționale. Regiunea pe bună dreptate este denumită ca o locomotivă a dezvoltării globale, aici se formează o nouă construcție policentrică a lumii. Este adevărat că orientarea Asia-Pacific constituie una din prioritățile cheie din politica externă a Rusiei (...) Noi, binențeles, nu suntem abia apăruți în Regiunea Asia-Pacific. Rusia istoric este legată indispensabil de mai multe state din regiune. Sprijinul pe care l-am acordat noi a constituit una din condițiile hotărâtoare în victoria mișcărilor național-eliberatoare din Asia. Acesta este bine memorat de poparele Chinei, Indiei, Indoneziei, Mongoliei, Vietnamului, Cambogiei, Laosului și în alte țări. Astăzi, noi accentuăm cursul consolidării implicării noastre în procesele de cooperare politico-economică și integraționiste ce au loc în spațiul asiatico-oriental. Aceasta reprezintă o direcție pe termen lung, realizarea căreia poartă un caracter consecvent și sistemic (...) Rusia pe bună dreptate este percepută în Asia ca un factor important de stabilitate politico-militară și de dezvoltare stabilă. Noi nu avem ideologii ce ne-ar separa și nici” puncte nevralgice” cu țările din regiune, care nu ar putea fi remediate prin intermediul dialogului constructiv. Printre partenerii noștri strategici din Regiunea Asia-Pacific, interesați să coopereze strâns și multivectorial cu Rusia se numără China, India, Vietnam. Dinamic, în baza unei reciprocităț avantajoase se desfășoară relațiile cu Japonia, Coreea de Sud, are loc un parteneriat al dialogului cu Asociația țărilor din Sud-Estul Asiei (ASEAN)”.
Indubitabil, interesul față de Rusia și jocul global în care este ancorat acest actor geopolitic se află pe agenda mai multor instituții de impact global, regional și național. Rusia ca majoritatea statelor este expusă procesului de globalizare și implicit tendințelor și noilor amenințări internaționale. Modelul democratic al Rusiei este unul care poartă în esență caracteristici autoritariste, iar libertățile din anumite domenii sunt restrictiționate. Există regiuni din Rusia unde anumite administrații locale au o arie de libertăți și drepturi mai extinsă și sunt unele în care o mare parte dintre acestea sunt restricționate. În ultima perioadă, în Rusia, anumite atitudini decizionale se revendică din perspectiva ideologiei alterglobalismului ca replică la globalism. Alterglobalismul este distinct de antiglobalism. Ori, globalismul și alterglobalismul au fost caracterizate ca orientări binar-opoziționale ale contemporanietății, care reprezintă diversitatea modelelor pentru dezvoltarea societății umane. În contextul în care globalismul este receptat ca o variantă inovatoare în scopul stabilizării ideologiei socio-umane contemporane, orientată spre o modernizare, care are ca scop menținea sistemului politic contemporan, atunci alterglobalismul este văzut ca o ideologie de contracarare a crizei și îndreptată către modernizare, dar al cărui obiectiv îl constituie modificarea sistemului poltic contemporan. Mesajul Rusiei, după anii 2000, este unul care exprimă modificarea sistemului politic internațional și transformarea acestuia din ”hegemonie unipolară” într-unul multipolar. Discurusul Rusiei se revendică din viziunea ”alterglobalismului”. Deseori, interacțiunea dintre alterglobalism și antiglobalism este caracterizată prin intermediul relației dintre fond și anexă: alterglobalismul deține o valoare intrinsecă teoretică, pe când conținutul bazei practice se manifestă prin antiglobalism. Totodată, alterglobalismul reprezintă participarea și organizarea lumii globale într-un alt format, multipolar.
În acest cadru conceptual, Rusia și China își au același set axiologic și ideologic, dar și o largă arie de activitate în ceea ce privește contracararea ideologiei ”globaliste” asemuite cu ”hegemonia unipolară” americană, calibrarea factorului global printr-o viziune multipolară, alterglobalistă. Dacă este să acceptăm ideea lui Joseph Nye că globalizarea presupune americanizarea societăților de pe mapamond, ceea ce i-a determinat pe politologii ruși să susțină că în fapt globalizarea reprezintă o planificare geostrategică a Washingtonului de subordonare a celorlalte forțe geopolitice din lume și impunerea ”hegemoniei unipolare”. Ca un argument probatoriu este invocată teoria ”nucleului și decalajului”. ”Planurile strategice ale Statelor Unite ale Americii sunt la fel de globale ca și termenul de ”globalizare. Modificarea situației geopolitice și geostrategice din lume, dar și transformarea scopurilor din strategia națională a Americii impun experților de la Pentagon ca mult mai activ să elaboreze o nouă concepție geopolitică, menită să desemneze orientările prioritare ale SUA de reorganizare a lumii în secolul care urmează. Experții Pentagonului au avansat ipoteza, în baza căreia noua concepție geopolitică o va constitui abordarea potrivit căreia poziția SUA ca lider al noii ordini mondiale în mare parte va depinde de succesul globalizării în lumea contemporană”
În anul 2010 Kremlinul a declarat oficial că obiectivul prioritar de politică externă în următorii ani va fi ieșirea la piața țărilor din Asia Pacific, ca să contrabalnseze Europa îmbătrânită și America de nord în proces de stagnare ( )( ).
În raportului analitic al Consiliului Federației” Strategia de dezvoltare a Rusiei în Regiunea Asia-Pacific în secolul XXI” pot fi evidențiate o serie de direcții chemate să creeze o profundă interdependență a economiei ruse de cea a Asiei Pacific și prin intermediul acestei interdependențe să-i fie asigurat Rusiei un loc favorabil în Regiunea Asia Pacific ceea ce-i sporește formarea spiritului de apartenență a Orientului Extrem Rusesc (OER) la procesele din regiunea Oceanului Pacific, fără ca acesta să se distanțeze de Rusia. În document se pune accentul pe resursele naturale, examinate ca un ipotetic potențial inițial în cadrul proiectării pe termen lung; utilizarea plasamantului” geostrategic” al Rusiei ca pe o punte naturală terestră între Europa și Asia Orientală; atragerea forței străine de muncă pentru explorarea regiunilor rusești slab populate din Extremul Orient (partenerii principali ai Rusiei aici erau considerate China, Vietnamul și Coreea de Nord) și, să extragă avantaje strategice și pe termen scurt a potențialului tehnico-științific de care dispune Rusia. După cum vedem, avantajele strategice ale Rusiei în cadrul integrării Asia -Pacific se exprimă, în primul rând, în cumulul de oportunități legate de proiectele energetice și transport. În strategiile, raportele analitice ale institutelor de cercetare, comunităților de expertiză, think-tankurilor ruseștia se afirmă că, grație plasamentului său geografic, Rusia poate juca un rol principal pe piața de transpotare a mărfurilor între Europa și Regiunea Asia-Pacific. Teritoriile Orientului Extrem ale Rusiei joacă rolul de” ferestre” geopolitice la Oceanul Pacific. O semnificație militaro-strategică o are peninsula Camceatka, insula Sahalin, regiunea Primorie.
La începutul secolului XXI conducerea de vârf a Rusiei s-a focalizat pe o încurajarea sporită a Rusiei în regiunea Asia-Pacific. Dacă în Concepția de politică externă a Rusiei din anul 2000 se indica faptul că ”o însemnătate sporită în politica externă a Rusiei o reprezintă Asia” și Rusia trebuie să insiste pe o participare activă în principalele structuri intergraționiste din regiunea Asia-Pacific, atunci în Concepția de politică externă a Rusiei din anul 2008 semnificația regiunii Asia Pacific este una prioritară în contextul politicii externe multivectoriale a Federației Ruse în Asia, o regiune ce se dezvoltă dinamic în lume de oportunitățile căreia trebuie să fie interesată și să beneficieze Rusia în vederea realizării programelor de consolidare economică a Siberiei și a Orientului Extrem, încurajând cooperarea în sfera combaterii terorismului, asigurând securitatea și instituirea unui dialog între civilizații. De asemenea, se subânțelege faptul că Rusia își propune să participe în continuare activ în principalele structuri integraționiste din Regiunea Asia Pacific: forumul” Cooperarea economică Asia-Pacific”, în mecanismele de parteneriat ale Asociației statelor din Sud-Estul Asiei (ASEAN), inclusiv forumul regional ASEAN.
Nu reprezintă un secret faptul că actualmente Rusia exportă în mare parte materie primă: gaz, petrol și lemn, uneori în formă brută. Până de curând întrebare care se impunea era următoarea: cine în Regiunea Asia Pacific va deveni principalul consumator de resurse rusești (în care venitul din export să depășească direcția” occidentală”), care dintre țările din Regiunea Asia Pacific vor sprijini sau îngrădi” înaintarea spre Est” a Rusiei.
Până în prezent, Rusia nu a avut impedimente în ceea privește racordarea la Regiunea Asia Pacific. ASEAN+6 (Summitul Asiei de Est, organizația regională cu cea mai multe componente) a aprobat aderarea Rusiei, în anul 2011. Din anul 2011 a aderat și Statele Unite, iar Summitul Asiei de Est s-a transformat în formatul ASEAN+8 (adică 10 țări ASEAN + China, Japonia, Coreea de Sud, India, Noua Zelandă, Australia, Rusia și SUA).
Istoric, pentru Rusia regiunea Asia Pacific și în mod special Asia Nord-Estică reprezintă sfera intereselor vitale de importanță majoră. Numai că după destrămarea URSS-ului Orientul Extrem (OER) se transformă într-o periferie abandonată, lăsată la voia întâmplării și obligat ca să-și dezvolte de sine stătător relații cu China, Japonia, țările din peninsula Coreeană .
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu