„Geopolitica Asiei Centrale și de sud Est”

1. Identitatea geopolitică și cultură asiatică. De la Genghiz Han la noua configuratie geopolitica. Identitățile civilizaționale se leagă de cartografia imaginară a raportării la lumea contemporană pe care o exprimă sau se raportează civilizațiile locale. Fiecare civilizație locală aspiră la universalitate – „Moscova –a Treia Romă”, „Turcia-patria lui Cingiz han sau Atila”, „China-statul median”, „India-civilizația primordială a Asiei”, etc. – reflectă ordinea mondială din perspectiva paradigmei polurilor politice și geopolitice. Unele din civilizațiile locale se contrapun altora și insistă pe o poziționare centrală în lume, ceea ce pune la îndoială unitatea identitară a regiunii și îi aplică mai multe repere identitare. Pe harta civilizațională a acestui spațiu imens, în care se configurează mai multe frontiere a mai multe lumi, mai răzbate o lume a sedentarilor vechi din Asia Interioară. Această lume a culturii sedentare, o lume a fondatorilor Marelui Imperiu Mongol, lumea buddismului mongol-tibetan, a șamanilor, etc. Explorarea spațiului este una de tip global și în care sunt precizate frontierele sale din cadrul ramurii buddismului nordic (budismului tibetan), a cultului lui Cinghizhan. Includerea acestui inel cu un centru care exprimă un singur stat suveran în regiune – Mongolia- pe harta civilizațiilor mondiale ne oferă șansa să operăm asupra întregii hărți a lumii și să observăm mai bine care snt mutațiile din lumea politică mondială. Enunțarea civilizațiilor mondiale în sec. XX avea loc în felul său și printr-o proprie metodă originală. Așa zisele civilizații mondiale se reliefau în Occident (Europa și SUA) și Rusia care, într-o relație dihotomică/ bipolară, se extindeau pe țări și continente. Ambele tipologii civilizaționale explorau lumea și inaugurau noi orizonturi geografice, desfășurau o expansiune militară, economică, religioasă, culturală. Rusia, încă din perioada lui Petru I, s-a prezentat ca un competitor care tindea să recupereze distanța și să influența mondială. Mai apoi a avut loc revoluția din 1917 care a stabilit Rusia ca fiind avangarda revoluției proletare mondiale. În context, Occidentul a reacționat în calitate de lider și a contracarat ideologia comunistă/ socialistă. Într-o lume bipolară au apărut trei comunități civilizaționale (nu civilizații), în zone în care influența Rusiei și a Occidentului nu se evidenția. Vorbim de India, ca stat cheie, care și-a regăsit o nișă a statului din „lumea a treia” și interesele statelor care nu s-au aliat la nici un pol global. Un alt actor care a reclamat expresia Extremului Orient și care s-a numit China. Or statul chinez și-a asumat o cale specială, pentru că China a ieșit din alianța politico-militară pe care o avea cu URSS și a inițiat o politică independentă față de SUA și URSS. În același timp s-a activizat și a început să aibă un propriu cuvânt lumea islamică. Fenomenul Asia Interioară-civilizația mongolă- s-a poziționat izolată, încleștată și sub presiunea URSS-ului și a Chinei. Ideea politică a Vechiului Orient Civilizația Orientului Vechi (Egiptului antic, Babilonului, Indiei și Chinei) a conservat fragmentar reflecțiile legate de organizarea statului și despre arta guvernării. Reprezentările de atunci reclamau o ordine socială și care reieșea din viziunea că există un caracter divin al puterii și că statul reprezintă o parte componentă a ordinii mondiale cosmice . Sistemul de irigație în agricultură încuraja dominarea formelor de guvernămât despotice, care erau în măsură să asigure o producție eficientă agrară, ceea ce solicita ca masele/ oamenii să fie goniți și care trebuiau să asigure săpatul canalelor, să asigure lucrările agrare. În acest sens reflecțiile despre organizarea societății aveau un caracter de dogme care se refereau la viața cotidiană, care accentua ce obligații au servitorii statului. Statul Chinei vechi reprezenta o tipologie diversă a despotismului oriental. Șeful statului, monarhul moștenitor, concomitent era primul conducător și singurul agricultor. El se sprijinea pe aristocrația agrară, care constituia aparatul de stat. Marea parte a populțaiei o constituiau oamenii simpli, fără drepturi, comunitarii iobagi. Relațiile dintre stratrile sociale erau destul de încordate și în țară izbucneau revolte ale comunitarilor, iar aristocrația organiza comploturi și lovituri de stat. Pe un astfel de fundal social s-a dezvoltat gândirea politică, care era prgamatică și tindea să reacționeze la nevoile practice. Una dintre cele mai importante și influente viziuni politice o reprezintă confucianismul din vechea Chină. Confucius (Con Fu-tzy, 551—479 î.e.n) a fost cel care a născut gândirea filosofică și politică a Chinei. Învățătura sa politică reiese din aceea că o guvernare ideală a statului trebuie să se bazeze pe morală, în primul rând pe conceptele etice: respect, mijlocul de aur, iubirea de oameni. Confucius considera că aceste concepte formează „calea corectă” (dao), pe care trebuie să le urmeze fiecare care dorește să trăiască în armonie cu el însuși și cu alți oameni. „Bărbații filantropi” trebuie să manifeste o grijă specifică față de supușii lor, să-i educe prin puterea morală a propriului exemplu. Confucius le considera filantrope pe persoanele care urmau îndrumările: „fii exigent cu tine însuți”,„trăiește în armonie cu alții”, „în afaceri urmează-ți datoria și legea”, etc. Statul, conform lui Confucius, era reprezentat ca fiind o mare familie, unde guvernatorul presupunea a fi tatăl, iar servitorii erau văzuți ca fiind feciorii lui. Reprezentanții unei alte școli filosofice a Chinei vechi au propus un sistem de organizare a statului contrar confucianismului și care a fominat mijlocul sec. IV î.e.n.. Este vorba de școala legiștilor (juriștilor). Pe guvernatorul înțelept, tatăl propiului popor, pe care îl elogiau confucianiștii, a fost substituit de către legiști cu despotul. Acestea guvernează sprijinindu-se de un sistem de sancțiuni dure, prin păcate și vicii, prin denunuri reciproce/ delațiuni. Numai într-un asemenea mod, considerau ei, poate fi educată o filantropie autentică. Necesitatea adoptării unor astfel de metode de guvernare, Chan Yan, unul dintre cei care a fundamentat această școală, a motivat că oamenii și societatea se schimbă continuu. Potrivit opiniei sale, „în trecut oamenii erau simpli și de aceea erau cinsitiți; în schimb oamenii actuali sunt inteligenți și în consecință sunt nesinceri”. Dacă anterior oamenii puteau fi administrați reieșind din bunătate și filantropie, atunci în prezent se cere ca în stat să existe mai multe sancțiuni și mai puține recompense; se cer aplicate sancțiuni aspre pentru cele mai mici crime și atunci acestea nu vor mai apărea; ca să-i schimbi pe oameni se cere instituit denunțul reciproc, suspiciunea și filajul. Oamenii sunt imperfecți, egoiști și nu își fac datoria în mod conștient (dharma). În alt context, se cere să subliniem că în sec.IV-II î.e.n în India este introdusă proprietatea privată, iar hinduismul și budismul se extinde. Știința și cultura se dezvoltă în mănăstiri și pe lângă curțile guvernatorilor. Principalele orientări fiind filosofia, alchimia (chimia), medicina, matematica, faracologia. O influență asupra științei și culturii o au cultura greacă, persană și chineză. În perioada Gupților sunt formate trupe militare tradiționale și speciale, în care sunt antrenate animalele. Politica externă se bazează pe expansiune, pe securitatea frontierelor și extinderea relațiilor comerciale cu vecinii. Mai târziu, după ce în sec.VI dinastia Gupților dispare, ca urmare a războiului intern, apare Sultanatul de la Deli, care a funcționat în sec.XIII-XIV care reușește să respingă agresiunea mongolilor. Mai târziu, este cucerită de Marele Imperiu Mongol care îi învinge pe cuceritorii afgani. Anume acest stat reușește să unifice sub puterea sa India de Nord cu India Centrală. Imperiul Mongolilor se destramă în mai multe voivodate în perioada apusului Drumului Mătăsii, sec.XVIII. O caracteristică specifică a acestei perioade constă în expansiunea islamului în nordul Indiei. Expansiunea europeană (britanică) a determinat în anul 1947 apariția a două state pe scheletul vechiului teritoriu indian: Pakistan și India. Trebuie să subliniem că în perioada dominației britanice a Indiei mișcările de eliberare națională îmbracă un caracter național-burghez, dar și religios-sectar (vahabbiții, sanyasii, namdhari). În condițiile în care lumea se globalizează și domină procesele de regionalizare, se cere, în actualitate, să fie efectuată o analiză a dezvoltării globale/regionale și să fie emise predicții cu privire la spațiul geopolitic eurasiatic. Indubitabil, una din problemele din domeniul analizei și predicției geopoltice, care trezește neclaritate și suspiciune, o reprezintă caracterul identitar al diverselor civilizații, specificul fiecărei regiuni care aparține continentului Eurasia. Spațiul geopolitic eurasiatic formează nouă din cele 12 civilizații: occidental-europeană, est-europeană, eurasiană, chineză, indiană, japoneză, islamică/musulmană, oceanică, budistă și nord-americană, ultima în calitate de actor global. În centrul formării spațiului geopolitic al Eurasiei se află civilizația eurasiatică și două civilizații partenere: chineză și hindusă. Majoritatea cerceătorilor ruși/eurasianiști consideră că, actualmente, în calitate de bază instituțională și instrument al dezvoltării civilizației eurasiatice se exprimă Comunitatea Statelor Independente. Ei susțin că atât China, Kazahstan, Kârgâzstan, Turkmenistan și Uzbekistan participă în cadrul Organizației de Cooperare de la Șanghay (alături de China), iar India are statutul de observator. Prin urmare, Organizația de la Șanghay unifică sub cupola sa trei civilizații din spațiul eurasiatic, care au au niște indicatori geoeconomici extrem de impunători. În prezent, datorită acestei percepții sunt evaluate capabilitățile Organizația de la Șanghay și rolul unui nucleu pe care ar urma să-l exercite în viitoarea construcție al spațiului Eurasiatic. În acest context, sunt examinate formele organizaționale: de la cele externe, care întrunesc acordurile economice și militare, organizațiile internaționale, până la cele interne, instrumentul care trebuie să asigure dezvoltarea spațiului eurasiatic. Dum cum afirmă eurasianiștii, dezvoltarea trebuie să se producă în mod firesc și să aibă un caracter natural, iar poziția fiecărui actor, implicat în procesul de formare a construcției geopolitice eurasiatice, în care se află o civilizație concretă, trebuie să fie determinantă pe parcursul fiecărei etape de dezvoltare. Analiza retrospectivă a dezvoltării civilizațiilor din perioada anilor 1970–2000 ne redă calitatea proceselor comulative și referențiale, problemele care au influențat formarea spațiului geopolitic din Eurasia în secolul XXI . În perioada sovietică regiunea se numea „Asia Centrală și Kazahstan”. Actualment, sub titulatura de „Asia centrală” se înțelege spațiul din centrul Eurasiei, care include cinci state –Kazahstan, Kârgâzstan, Tadjikistan, Turkmenistan și Uzbekistan, care au obținut independența națională în anul 1991. Republicile din Asia Centrala: Uzbekistan, Kirghistan, Tadjikistan si Turkmenistan au devenit parte a imperiului mult mai târziu, iar colonizarea ruseasca a avut o influenta redusa. O pozitie speciala ocupa Kazahstanul, unde rusii detin o pondere de peste 40% din populatie. Cum vor evolua aceste state în raport cu Rusia? Exista un scenariu ca fiecare sa aiba propria moneda si sa evolueze cu totul independent de Rusia; ipoteza opusa este ca toate sa formeze un spatiu economic comun, un spatiu al rublei. Realist este un scenariu intermediar, în care unele dintre aceste tari vor forma o uniune economica împreuna cu Rusia, altele nu. De pilda, Bielorusia deja a alcatuit o uniune cu Rusia. Este foarte probabil sa se alature acestei uniuni si Kazahstanul, tara mare în care populatia ruseasca detine o pondere importanta. Ar fi, fara îndoiala, riscant sa se faca judecati sigure în privinta evolutiei fiecarui stat. În 1991 la Alma Ata s-a semnat un acord care vroia sa întemeieze un gen de Uniune Europeana a Estului, ceea ce numim Comunitatea Statelor Independente (CSI), dar aceasta Uniune a functionat modest. Cauzele sunt multiple. Fiecare dintre aceste tari are si o strategie proprie de evolutie si nu vede în mod pozitiv, din punct de vedere politic, un tip de subordonare fata de Moscova. În acelasi timp, legaturile economice si sursa de materii prime pe care o reprezinta Rusia constituie un îndemn spre integrare. Exista, deci, doua tendinte contrare în atitudinea acestor tari si numai timpul va hotarî care va fi învingatoare. În tot cazul, analistii spun ca un tratat de genul celui de la Alma Ata ar putea fi semnat între Rusia, Bielorusia, Kazahstan si Republicile din Asia Centrala, eventual cele transcaucaziene, cu exceptia Azerbaijanului. Republicile Transcaucaziene: Georgia, Armenia si Azerbaijan. În ciuda diferentelor de religie, adauga autorul, populatiile acestea sunt strâns conectate - istoric si cultural - cu Turcia, Iranul si Orientul Mijlociu .