6. Caucazul ca factor de instabilitate in regiune.

Ne propunem să insistăm asupra poziției statelor din Caucaz, pentru că fiecare dintre ele prezintă serioase dificultăți în tentativa lor de-a își obține independența. Este semnificativă în acest sens situația Georgiei. Georgia se învecinează cu Marea Neagră unde are două porturi: Suhumi și Batumi. Pe de altă parte, valoarea poziției geopolitice a Georgiei a crescut datorită descoperirilor de resurse petrolifere din Marea Caspică, această țară situându-se pe unul dintre drumurile pe care petrolul ar putea ajunge la Marea Neagră și de aici spre Europa. Georgia este o țară relativ mică, are o suprafață aproximativ egală cu cea a Irlandei în care trăiesc 5, 5 milioane de locuitori. Cu o pauză de câțiva ani, imediat după primul război mondial, ea a fost de la începutul secolului al XIX-lea integrată în Rusia. Până în anul 1990 avea un nivel de trai peste media republicilor unionale. Ea producea cele mai bune vinuri din fosta URSS și avea un export masiv, întrucât fostul imperiu nu avea o producție proprie cât de cât îndestulătoare. În plus, georgieni erau buni comercianți și ei aprovizionau piața Moscovei cu zarzavaturi (erau considerați „milionarii socialiști"). De la acest nivel, în anul 1995 locuitorii capitalei - Tbilisi - nu aveau apă caldă decât de două ori pe săptămână câte două ore. Georgia și-a proclamat independența în anul 1991, iar primul președinte care a câștigat alegerile a fost Zviad Gamsakurdia. Din anul 1992 puterea a fost preluată de Eduard Șevardnadze, fostul ministru de externe al URSS. Se părea că Georgia va deveni cu adevărat independentă. Numai că pe teritoriul său au izbucnit mișcările de independență a unor provincii. Prima a fost cea inițiată de Osetia de Sud. Osetinii, popor din Caucaz, trăiesc în două provincii: Osetia de Nord integrată în Federația Rusă (600 mii de locuitori), și Osetia de Sud (100 mii de locuitori dintre care 65% osetini și 30% georgieni) care face parte din Georgia. Osetia de Sud își proclamă independența. Georgia declară neconstituțională hotărârea de separație Izbucnește un conflict militar care ia sfârșit doar în anul 1993, când Georgia aderă la CSI, prilej cu care dobândește sprijinul Moscovei în soluționarea conflictelor interne. În mai 1996, se semnează Memorandumul ruso-georgiano-osetin cu privire la asigurarea securității și încrederii între părți. Dupa același scenariu se produce și conflictul din Abhazia - republică autonomă a Georgiei, situată pe litoralul Mării Negre (540 mii de locuitori dintre care 17% abhazi, 43% georgieni și 17% ruși) având capitala la Suhumi. Abhazia își declară independența, Tbilisi nu recunoaște hotărârea, izbucnește conflictul armat, abhazii fiind sprijiniți de "voluntari" din Caucazul de Nord. Cert este că la 14 mai 1994 a fost semnat la Moscova un acord de încetare a focului în zona conflictului georgiano-abhaz care prevedea crearea unei zone de securitate unde sa fie dislocate forțe de menținere a păcii din cadrul CSI. În 1996, Georgia și Abhazia au convenit la o "prelungire a mandatului trupelor ruse". Deci, republicile unionale sunt supuse unor presiuni din partea Moscovei. Și ele nu au de ales. Acceptă medierea Moscovei, acceptă trupe rusești pentru a-sș salva existența statală. Pe de altă parte, exemplul dat arată cât de complicată este situația nu numai în Caucaz, ci în mai toate republicile unionale. Fiecare republică are "pungi de populație" de altă etnie care pot repede deveni masă de manevră. De aceea, problema independenței acestor republici față de Rusia este foarte complicată și trebuie tratată cu mare prudență și cu întelegere. Armenia nu are ieșre la mare sau la alte căi de comunicație importante. Trei dintre cele patru țări cu care se învecinează sunt islamice (Turcia, Azerbaijan și Iran), iar de Georgia este despărțită de un munte traversat numai de o cale ferată care nu poate transporta mai mult de o pătrime din comerțul țării. Poziția sa este izbitor de asemanătoare cu cea a Nepalului sau Lesoto - deci fără acces direct la o cale de comunicație importantă. De aceea, o buna relație cu Moscova este principala soluție de supraviețuire. Cea mai mare țară caucaziană - Azerbaidjanul (8 milioane locuitori) - a suferit mult în urma conflictului din Nagorno Karabah pentru că a fost întrântă de o țara mai mica (Armenia) și pentru că a pierdut un important teritoriu. Regiunea Nagorno Karabah (Karabahul de munte) a fost o enclavă în cadrul Azerbaidjanului. Cei 190 de mii de locuitori ai săi erau în proporție de 80% armeni și 20% azeri. În 1920, congresul armenilor din Nagorno Karabah decide unirea acestei zone cu armenii. La intervenția lui Stalin, acest teritoriu este cedat Azerbaidjanului. Am menționat acest lucru pentru că era o practică imperială - pe care au practicat-o nu doar rușii, dar în care Stalin a înregistrat adevărate performanțe - de a face asemenea împarțiri și reîmparțiri care să creeze potențiale surse de conflict. La sfârșitul deceniului al IX-lea au loc demonstrații ale armenilor din enclava în favoarea unirii cu Armenia. Se ajunge la un conflict deschis. În primavara lui 1993 se declanșeaza ofensiva etnicilor armeni în urma căreia sunt deschise două coridoare de legătură cu Armenia și este cucerit 10% din teritoriul azer. Cu un an mai târziu are loc un gen de reglementare, un acord semnat de părțile implicate la Moscova. Azerbaijanul este o țară vecină cu Iranul (de altfel pe teritoriul său trăiesc mulți iranieini). Pe de altă parte, importanța acestui stat a crescut odată cu descoperirea rezervelor de petrol din Marea Caspica. Frustrat de victoria armeană, precum și de sprijinul sovietic/rusesc implicit acordat Armeniei în timpul conflictului, Azerbaijanul dezvoltă legături vizibile cu Occidentul (mai ales cu SUA). De altfel, și țările occidentale au tot interesul să amplifice cooperarea cu Baku. De aceea traiectoria acestei țări va fi, fără îndoială, ascendentă. Turcia, puntea ce leagă Asia de Europa Turcia are un rol important în Marea Neagră, mai ales de stat-tranzitor a resurselor din marea Caspică și Asia Centrală. George Friedman scrie că Turcia va deveni o mare putere în următorii 50 de ani , ”dar în următorul deceniu, care va fi o perioadă de tranziție a Turciei, ce se va transforma din acel stat, cu care se ciocneau Sovietele în sistemul de alianță cu SUA, într-o putere ce renaște cu al său drept suveran. , Turcia nu va fi pionul nimănui și își va exprima interesele sale dincolo de frontierele sale. Renașterea ei va avea loc printr-un proces lent și care se va fi marcată nu de un singur eșec și de o singură dezamăgire, dar chiar și astăzi poate fi sesizată influența ei comercială în bazinul Mării Negre . În ultimii ani are loc o transformare geopolitică a Turciei , care este atent privită de un alt stat care se recomandă eurasiatic - Federația Rusă . Turcia contemporană devine o piesă importantă pentru popoarele turcice din fosta Uniune Sovietică , inclusiv și pentru ruși. Elita turcă și-a descoperit valoarea într-un spațiu geopolitic, geoeconomic și socio-cultural diversificat. Turcia eurasiatică este membru asociat al Uniunii Europene, membru NATO și a mai multor organizații de impact internațional. Fiind membru NATO și partener strategic al SUA, Turcia desfășoară o politică destul de independentă de Occident. Turcia a aderat la NATO în anul 1952 când războiul rece se afla pe o pantă avansată și când existau temeri că e posibilă o intervenție sovietică orientată spre Istanbul și că se dorește a fi ocupate strâmtorile Mării Negre. În anul 1961 în Turcia au fost amplasate rachete americane de rază medie. În replică, Moscova a amplasat rachete sovietice în Cuba și s-a produs Criza din Caraibe. În cazul dacă s-ar fi produs un conflict militar între cele două superputeri Turcia s-ar fi expus ca o țintă sigură în fața focoasele sovietice. Actualmente armata turcă este văzută ca a doua armată după SUA în cadrul Alianței Nord – Atlantice după numărul de forțe militare (652 de mii de militari). Conform legii fundamentale, garant al statului laic este armata turcă, care de trei ori (în anii 1960, 1971, 1980) a preluat puterea, ca să asigure menținerea orientării chemaliste. De-a lungul timpului armata turcă a deținut funcții politice cheie în cadrul statului. Armata turcă dispune de lansatoare a rachetelor operativ-tactice, de 4,2 mii de tancuri, 500 avioane, fregate cu rachete și corvete, de corăbii ale infanteriei marine și submarine. Turcia a creat cea mai puternică flotă militar-maritimă modernă din regiune, care de 4 ori depășește flota Rusiei. Serviciile speciale turce se subordonează statului major, iar trupele de destinație specială nu sunt cu nimic mai prejos de trupele de destinație specială ale SUA sau Marii Britanii. Turcia contemporană intră în ”Grupul douăzeci” și aspiră să fie primită într-o zi în ”G-7”. Ankara a inițiat Organizația de Cooperare Economică de la Marea Neagră. Turcia joacă un rol activ în Asia, unde se află în ”G-7” al Asiei alături de China, India, Indonezia, Arabia Saudită, Coreea de Sud. În iunie 2010 la Istanbul a avut loc al treilea summit al organizației internaționale - Consfătuirea interacţionării și a măsurilor de încredere pentru Asia. Turcia a încercat să-și remedieze relațiile cu Armenia și se pronunță pentru edificarea unei organizații regionale în problema Caucazului de Sud. Iranul încă din perioada Imperiul Otoman reprezintă un adversar geopolitic al Turciei. Este arhicunoscută doleanța Iranului de-a deveni un furnizor strategic a gazelor pe piața europeană. Iranul a avansat o serie de propuneri geoeconomice atractive jucătorilor din bazinul Mării Negre, inclusiv proiectul construcției unui gazoduct continental Iran - Europa, care trebuie să se întindă prin Armenia, Georgia, Ucraina și Rusia . În prezent Turcia și Iranul sunt egali ca factor demografic, conform PIB-ului Ankara este în fața Teheranului. În ultima perioadă se relevă o apropiere geostrategică între Turcia și Iran în regiune și va sporește rolul celor două state în problematica irakiană. Turcia alături de Brazilia se află printre mediatorii problemei nucleare din Iran. Pentru Statele Unite și NATO Turcia reprezintă cel mai important partener în Orientul Mijlociu. Politica estică a Turciei este mult mai flexibilă și nu împarte lumea cum o abordează Rusia exclusiv în alb și negru, în ”ruși” și ”fasciști”. O eventuală consolidare a relațiilor ruso-turce va fi privită foarte dureros de Occident și ar presupune un afront proiectului Intermarium, ar reprezenta un scut eurasiatic pe axa Marea Neagră-Marea Baltică. Turcia se confruntă cu două mari provocări în cadrul proiectelor sale geopolitice: islamiștii se pronunță pentru o activizare a rolului Turciei în Orientul Mijlociu, iar eurasiaticii pledează pentru o integrare a popoarelor turcice. În context, sporeşte dependența Occidentului față de Turcia. Uniunea Europeană va depinde de o Turcie care va avea calitatea de ”punte energetică”. Cu toate că uniunea Europeană a traversat o criză profundă, Banca Europeană de Investiții a sporit considerabil alocația financiară în infrastructura turcă până la 2,7 mlrd. de euro anual. Turcia realizează o versiune proprie a doctrinei neoeurasianismului, bazată pe concepția liberală de parteneriat multiplu și în care sunt propuse elementele celei de-a treia căi, prin care încearcă să coopereze atât cu Occidentul cât și cu Orientul. Această orientare a acutizat lupta între occidentaliști și eurasianiști, ceea ce se evidențiază prin arestările din anul 2008 și 2010 a membrilor societății ”Ergenekon”. Modelul islamic (panislamismul) a fost compromis de fundamentalismul radical. Prin urmare, Turcia dispune de o proprie viziune integratoare a lumii pan-turcice. Rolul Turciei ca stat-punte între Europa și Asia și stat partener al intereselor occidentale în Asia se realizează prin intermediul proiectului pan-turcic eurasiatic. Un obiectiv important al Turciei îl reprezintă proiectul eurasiatic, prin intermediul Consiliului de cooperare a țărilor de limbă turcică, Consiliul turcic. În ultima perioadă Turcia s-a orientat prioritar spre Turkmenistan ca partener strategic. Astăzi în Turkmenistan activează estimativ 600 companii turce, orientate spre sfera comerțului, investițională, construcții, energetică, transport, comunicaţii, industria de textile și de prelucrare. În decurs de 22 de ani companiile turce au fost contractate în 600 de proiecte a căror valoare a fost de 21 mlrd. de dolari americani. Astăzi presa rusă reclamă că firmele turce predomină în licitațiile din Turkemnistan în domeniul resurselor energetice și elimină puternicele firme din regiune. China a anunțat că a realizat un acord favorabil și de perspectivă cu Turkmenistanul în domeniul livrărilor de gaz. Iar Turcia și Turkmenistanul au avut un volum a comerțului bilateral în valoare de 4 miliarde 746 milioane de dolari. Așhabadul importă din Turcia fabricate din metal, materiale de construcție, tehnică, electronică, utilaje de uz casnic, produse chimice și pentru industria ușoară, produse alimentare, resurse de transport și medicamente. Exportul turkmen include un volum mare de produse textile, produse energetice, chimice și a industriei ușoare, hidrocarburi, produse din sfera agroindustrială și animalieră. În perioada 2-5 iunie 2014 la Ankara a avut loc cel de-al patrulea summit al Consiliului de cooperare a țărilor de limbă turcică, la care au participat președinții Kazahstanului, Kârgâzstanului, Azerbaidjanului și Turkmenistanului și care a avut ca motto ”Consiliul turcic reprezintă Drumul Mătăsii în contemporaneitate” . Georgia, avanpostul euroatlantic din Caucaz Teritoriul Georgiei reprezintă o ieșire a resursele energetice din Asia Centrală pe piețele Rusiei și pe cele europene . Doar Turcia poate fi percepută ca o alternativă. Războiul ruso-georgian din anul 2008 a slăbit considerabil țara, iar cele două porturi strategice se află pe teritoriul unor republici secesioniste, care-s la discreția Moscovei. Georgia rămâne un avanpost al intereselor europene și euroatlantice în regiune, iar Rusia abordează politica statului georgian ca pe un front sudic al SUA și UE de descurajare a intereselor rusești în Caucazul de Sud și un front nordic de presiune asupra Iranului. Azerbaidjan, țara „confluențelor” enrgetice Importanța strategică a Azerbaidjanului a crescut o dată cu descoperirea rezervelor de petrol în Marea Caspică și datorită poziției sale cheie de realocare a hidrocarburilor înspre Europa. La 16 octombrie 2004 pe teritoriul Astafinsk din Azerbaidjan a avut loc ceremonia unificării sectorului azer și georgian a oleoductului Bacu-Tbilisi-Ceyhan . Voci din Alianța Nord Atlantică s-a pronunțat pentru amplasarea bazelor militare SUA în Azerbaidjan în cadrul strategiei de revizuire globală de amplasare a bazelor NATO în Europa EUCOM Transformation. Alianța își propune să asigure paza oleoductului Bacu-Tbilisi –Ceyhan . Azerbaidjanul are mai multe proiecte comune cu SUA, iar interesele statelor occidentale față Bacu a sporit semnificativ în ultima perioadă. Un partener strategic al Azerbaidjanului îl reprezintă Turcia la Marea Neagră , cu care a lansat mai multe proiecte de dezvoltare în bazinul Mării Negre. Câțiva ani în urmă Azerbaidjan și Turcia au demarat elaborarea proiectului gazoductului transanatolian (TANAP), care are menire să traverseze frontiera regiunii Turciei a Anatoliei până la frontiera ei estică. Actualmente Azerbaidjanul examinează oportunitatea de alimentare a conductelor sale cu resurse energetice turkmene care urmează să fie exportate în Europa prin Turcia. Azerbaidjanul este membru GUAM și rămâne un partener al UE în cadrul ”Parteneriatului Estic”. Ca și Ucraina, Republica Moldova sau Georgia, Azerbaidjanul este implicat într-un conflict latent cu Armenia, un aliat strategic al Rusiei și pe teritoriul căreia există o bază militară rusă. Caucazul are o însemnătate specială pentru Rusia, care se revendică ca având un strat identitar caucazian. Teritoriul republicilor din Nordul Caucazului din componența Federației Ruse depășește ca spațiu toate statele independente din sudul Caucazului. Chiar dacă s-au reliefat niște tendințe pozitive – diminuarea actelor teroriste, lichidarea liderilor „Emiratului Caucaz” și slăbirea acestei structuri, eliminarea din sânul administrației și sferelor de putere a unor funcționari importanți pe motiv că sunt corupți, Caucazul de Nord rămâne o regiune instabilă a statului rus . Din vara anului 2014 și-a manifestat interes pentru a destabiliza teritoriul organizația DAESH. În Caucaz (incluzând aici pe cel de Nord și de Sud) s-au produs șase conflicte militare și majoritatea nu sunt reglementate în totalitate. Jumătate dintre conflicte înghețate din spațiul postsovietic de facto se află în Caucaz –Abhazia, Osetia de Sud, Karabahul de Nord. În Caucaz a fost insitituit primul precedent de recunoaștere a fostelor autonomii din cadrul republicilor unionale în calitate de state independente (august 2008). Procesul de legitimizarea a fost congelat de Rusia. Tot aici Rusia a declanșat un război la adresa Georgiei în anul 2008 care a fost denumit „războiul celor cinci zile”. Agenția „Minchenko Conslting” a prezentat în anul2015 raportul „Evaluarea riscurilor politice în regiunea Caucaz: o analiză comparată” în care precizează că eexistă conflicte nereglementate mai vechi care reclamă noi riscuri ceea ce se reflectă într-un mod negativ în cazul atractivității investiționale a regiunii. Aceste sunt: 1. Creșterea haosului înspre sudul vechii frontiere sovietice pe întregul său perimteru; 2. Consolidarea Statului Islamic, racolarea de combatanți pe teritoriul Caucazului; 3. Escaladarea violențelor în zona karabahului de Munte și pe frontiera armeano-azeră. Vechile conflicte nereglementate nasc noi riscuri ceea ce negativ afectează atractivitatea investițională a regiunii. 4. Problemele sociale și de politică internă a statelor din regiune; 5. Devalorizarea valutară a țărilor din regiune ca o amenințare la stabilitatea macroeconomică a țărilor din regiun; 6. Impredictibilitatea viitorului politic a Turciei și Iranului; 7. Consolidarea apirațiilor euroatlantice ale Georgiei. Amenințările etnoconfesionale în adresa Federației Ruse, descrise de Institutul de stratgii naționale din Federația Rusă Amenințările etnoconfesionale la adresa securității Rusiei pot fi distribuite după gradul de periculozitate și care reies din crimele comise de către purtătorii ideologiilor etnice radicale și religioase. Mai ales că majoritatea atacurilor considerate teroriste în Rusia au fost realizare de radicalii islamici ai vahhabismului, care sunt lideri potrivit numărului crimelor cu caracter extremist. În regiunile Rusiei populate tradițional de etniile musulmane, radicalismul islamic strâns interacționează și se combină cu sepatismul etnonațional. Aceasta are lor în Povoljie (în primul rând în republicile Tatarstan, Bașkortostan) și în Caucazul de Nord. Vom enumera câteva dintre amenințările etnoconfesionale (interne) care planează asupra Rusiei contemporane: 1. Panislamismul (vahhabitismul): În Rusia contemporană termenul de vahhabism este perceput ca și o comuniune a ramurilor islamice agresive și non-tradiționale societății ruse (”djamatul islamic”, sunnismul ”extra-mazhab” și ”non-mazhab”). Determinarea conceptuală este mai mult politică, decât una religioasă, dar în acest caz anume componenta politică este una importantă, din punct de vedera a adepților curentului, dar și a periculosității, pe care o prezintă pentru stat. Vahhabismul rus este unul extrem de neordinar. Grupurile de bază pot fi clasificate astfel : 1) vahhabiții ”clasici” se autoidentifică ca salafiți (adepții ”saf islamului” sau a a islamului ”pur”); 2) Ihvanii sau ”Frații-musulmani”; 3) hizbuții (adepții partidului terorist ”Hizbut-Tahrir”); 4) tablighiții (adepții sectei extremiste din Pakistan ”Tabligi djamaat”). Numărul general a vahhabiților în Rusia eeste de 5% din numărul general a musulmanilor (estimativ 700 mii de persoane). În anul 2012 au fost create societăți vahhabite în majoritatea subiectelor Federației Ruse, în afară de Ciukotca. Comunitățile vahhabite acționează fără a se legaliza în registrele statului sau în cadrul unor dispățăminte ale Consiliului muftiilor din Rusia. Lobby-ul panislamic din Rusia De la începutul anilor 90 din secolul XX, în Rusia s-a pus bazele formării lobby-ului panislamic, care a inițial s-a format din liderii spirituali musulmani. Aceștia ar fi fost recrutați de predicatori din străinătate . Orientările panislamice ale imamilor și mufiilor au determinat ca să aibă loc o rebeliune în structurile tradiționale ale musulmanilor și să fie create în paralel numeroase organizații centralizate. Liderii care nu aparțin vahhabismului ”clasic” sprijină direct sau indirect anumite orientări ale radicalismului islamic, consideră experții de la Institutul de strategii naționale din Federația Rusă . Liderul spiritual al lobby-ului panislamic din Rusia este considerat președintele Consiliului muftiilor Rusiei muftiul Ravil Gaynutdin, care nu o singură dată s-a pronunțat și a sprijinit ideologia vahhabită . Alți panislamiști recunoscuți care exercită o anumită influență în comunitățile musulamane sunt considerați Nafigullu Așirov, Mukaddasa Bibarsov, filosoful ocultist Geydar Djemal, etc. 2. Panturcismul (panturanismul) . Ideologia prevede crearea unui stat laic supraetnic (Marele Turan) a tuturor popoarelor turcice (în varianta panturcismului- pentru toate popoarele familiei lingvistice altay, care ar include alături de turci, pe bureați, kalmâci, popoarele grupului tungus-manciurian) pe cea mai mare suprafață a teritoriului Rusiei. A apărut la începutul secolului XX și este sprijinit din Turcia. Pretinde la un rol de consolidare a factorului antirus în cadrul popoarelor indicate. Gradul său de intensitate și de periculositate cedează substanțial vahhabismului (panislamismului), chiar dacă acesta nu prevede unificarea altayenilor, tuvinilor, hakașilor, bureaților, yakuților și a altor popoare din Siberia și Extremul Orient. 3. Separatismul regional siberian. Poate fi examinat ca o ”compensație” acordată popoarelor Siberiei și din Extremul Orient pentru faptul că nu s-au inclus în frontul antirus islamic. Principala bază etnică a mișcării nu constă și nu se adresează popoarelor neruse, ci este a rușilor sibirieni. Rușilor sibirieni li se sugerează că ei nu sunt ruși, ci o ”națiune” aparte, care este umilită de ”metropolă”, de Rusia europeană. O revigorare a mișcării s-a produs în ultimii ani. Aceasta se revendică ca o ”succesoare” a autonomismului siberian, care a apărut în cea de-a doua jumătate a secolului XIX. O apropiere tactică de panturcism este văzută ca una probabilă, ori în Yakutia și Tuva are lor după un proiect etnonațional. Totodată poate deveni avangarda separatismului regional cvasi-etnic din alte regiuni, populate preponderent de ruși. 4. Naționalismul popoarelor finno-ungrice . Pentru că majoritatea republicilor finno-ungrice sunt incluse în teritoriul Rusiei, mișcarea separatistă se poate concretiza ca rezultat a unei consolidări interrepublicane, dar și datoită pretențiilor pe care le poate avansa asupra unor teritorii complementare din cadrul Federației Ruse. Naționalismul popoarelor finno-ungricc examinează popoarele finno-ungrice ca fiind ”primordiale” și dispun de dreptul unor privilegii în partea de nord a părții europene a Rusiei, inclusiv regiunea Moscova și Siberia Occidentală. În acele subiecte ale Federației Ruse, unde nu există etnii finno-ungrice, acționează entuziaști care ”trezesc conștiința națională” (spre exemplu, popoarele merya din regiunile nord-estice ce aparțin circumscripției centrale federale). În mare parte mișcarea poartă un caracter laic, iar pe alocuri reliefează tendințe față de neopăgânism. În astfel de republici din Povoljie, cum ar fi Mordovia, Mariy-El, Udmurtia activ acționează prozeliții vahhabismului, care tind să convertească popoarele titulare de la ortodoxie la islam și să le integreze în mișcarea antirusă. 5. Confederalismul cvasi-etnic și separatismul regiunilor ruse . În mai multe regiuni sunt exploatate numulțumirile la adresa centrului federal, în special distribuția ce are lor în politica resurselor financiare a Moscovei și alimentarea ”exagerată” a Caucazului de Nord. În regiunile date rușilor li se sugerează că ei constituie o națiune independentă: ”volgarii”, ”uralienii”, ”pomorii”, etc. Separatismul siberian poate fi evaluat ca fiind unul extrem de ”avansat”, care dispune de rădăcini istorice și există tradiții dezvoltate în această orientare. În anumite localități se apelează la o conștiință ”etnică primordială”, combinată cu naționalismul finno-ungric. Pe același nivel se poziționează și interesul sporit care există față de neopăgănism. Pe cele patru orientări examinate le leagă apelul la drepturile omului și alte valori democratice, mai întâi de toate dreptul națiunii la autodeterminare, predomină caracterul laic și activitatea se exprimă într-un câmp al legalității, în special în domeniul cultural de iluminare. Majoritatea dintre aceste curente nu neagă bazele constituționale ale Federației Ruse, excluzând aici aspirațiile separatiste de edificarea a Marelui Turan sau separarea Kareliei, Yakutiei și Tuva. 5. Noile secte religioase . Se manifestă la nivelul respingerii religiilor, la baza cărei opțiuni se află majoritatea populației Rusiei, dar și în interiorul lor. Se formează o astfel de cultură și datorită activităților de prozeletism care decurg din exterior. În mare parte noile secte, care s-au desprins în ultima perioadă de la ortodoxia oficială, dar și cele ”importante” (Aum Senrikё, mormonii, scientologii, etc.), dar și neopăgânii pot reprezenta o amenințare numai ca un factor suplimentar în care ar exista o destabilizare sau s-ar concretiza o acutizare a crizei în societate. Aceasta se datorează relației nihiliste pe care o au față de ordinea civilă și de valorile acesteea, pe care le împărtășesc majoritatea societății ruse, dar ele nu pot fi calificate în particular și de sine stătător că ar fi o amenințare .