Sionism ( de la Sion- unul din dealurile pe care este poziționat Ierusalimul) –mișcare care a apărut în anii 80 din secolul XIX în cadrul comunității evreiești din țările Europei. La sfârșitul sec. XIX-lea – începutul sec.XX-lea sionismul, o mișcare a evreilor din Europa, a revendicat ca fiind în drept să-și asume o identitate teritorială asupra Palestinei, care în acea perioadă intra în componența Imperiului Otoman.
Apariția sionismului este legată de actele de antisemitism care răbufneau în Europa și reprezentau o amenințare directă asupra comunităților evreiești europene, ceea ce le-a determinat pe acestea să se unifice ca să facă față amenințărilor. Unul din liderii recunoscuți a fost publicistul din Austria Theodore Herzl (1860-1904), autorul cărții „Statul evreiesc” (1896), care afirma ca și alți membri sioniști că evreii sunt dispersați și aruncați în întreaga lume și că ei reprezintă „poporul evreu unitar”, care trebuie adunat în propria patrie, acolo unde au locuit strămoșii lor, adică în Palestina. Sioniștii au declarat că Palestina reprezintă „centrul spiritual-național” a tuturor evreilor din lumea- „Pământul Israelului” și aici se cere refăcut statul independent evreiesc. Numai în acest fel, conform opiniilor sioniștilor poate fie remediată chestiunea evreiască. În consecință apare o nouă orientare sionistă extrem de importantă care prefațează apariția sionismului politic, așa zisul teritorialism. Ideologia sionismului reprezintă un conglomerat de elemente derivate din teologia iudaică, doctrine filosofice, idei ale socialismului liberal. Această compoziție a impus o concepție stabilă, care la sf.sec. XIX – înc.sec. XX a obținut o răspândire largă în cadrul reprezentanților comunităților evreiești din țările europene. În anul 1897 la Basel, în Elveția, a avut loc primul Congres Sionist, care a instituit organizația Sionistă, care și-a propus să popularea și transferarea tuturor evreilor în Palestina și edificarea statului evreiesc. Primul lider al organizației sioniste a devenit T.Herzl (președintele și liderul spiritual). Din anul 1960 se transformă în Organizația Mondială Sionistă. În perioada celui de-al II-lea război mondial 1939-1945 sioniștii obțin sprijin din partea SUA (dar greșesc în relațiile cu autoritățile Marii Britanii, care se reorientează înspre arabi) și revendică Palestina. În perioada 6-11 mai din anul 1942 la New York. În hotelul ”Baltimour”( de aici și Conferința de la Baltimour) are loc conferința organizațiilor interniționale sioniste și este adoptat un program de acțiuni, care prevede o imigrare masivă a evreilor în Palestina și constituirea unei comunități evreiești de sine stătătoare. În acea perioadă SUA încep să exercite presiune asupra Marii Britanii și solicită acesteia să-și modifice punctul de vedere referitor la imigrația evreiască din Palestina. Spre exemplu, comisia unificată a reprezentanților SUA și Marii Britanii, creată în anul 1945, recomandă președintelui american H.Truman să permită o instalare concomitentă a 100 mii de evrei în Palestina.
Edificarea statului Israel are la bază Declarația Balfour (Balfour Declaration, 1917), adică Artur Balfour, ministru de externe al Marii Britanii, care îi scrie la 2 noiembrie 1917 lui W.Rotshild, liderului neoficial al comunității evreiești din Marea Britanie și îi promite că statul britanic este îngăduitor și este de acord ca în Palestina să existe o „vatră națională evreiască”. Textul declarației este foarte ambiguu dar marea parte a intelectualilor evrei au considerat această declarație ca reprezentând o promisiune acordată evreilor că își pot edifica un propriu stat în Palestina.
Liga Națională acordă mandat de administrare Marii Britanii asupra Palestinei, în anul 1920. În consecință, Palestina intră sub administrația Marii Britanii. Partea estică este separată și apare emiratul Transiordania, care ulterior devine Regatul Iordaniei a Hașimiților (dinastia de guvernământ), inițial monarhie absolută și apoi una constituțională. Aceasta cooperează cu Marea Britanie și SUA.
În decursul anilor 1918-1948 (3o de ani) se produce o emigrare în masă a evreilor în Palestina (de la 56 mii la 640 mii de persoane.
În perioada respectivă arabii din Palestina organizează cinci revolte ( anul 1920, 1921, anii 1928-1929, 1933-1934, 1936-1939). Acestea sunt înăbușite de trupele militare britanice și grupările paramilitare ishua „Hagan”. În acea perioadă cei 12% de creștini, care formează o parte a nucleului elitei locale, acționează dezorientat și au poziții separate în privința noilor evoluții social-politice.
La 7 iunie 1922 a fost publicată așa zisa „Carte albă”, în care se preciza sensul declarației Balfour și din care reieșea că Palestina nu se va transforma într-un stat evreiesc, ci va reprezenta o „vatră națională a poporului evreu”. În schimb Marea Britanie oferea garanții că imigrarea evreiască va continua în Palestina, dar va asigura un cadru specific în conformitate cu oportunitățile pe care le avea Palestina. „Cartea albă” conținea promisiuni legate de neangajare a organelor sioniste în administrarea Palestinei, organizarea unui parlament, care să aibă reprezentanți din majoritatea grupurilor etnice și religioase, care se regăseau în Palestina.
În anul 1929 autoritățile Marii Britanii au acceptat să fie înființată „agenția Evreiască” în Palestina, căreia i s-au acordat funcții guvernamentale de reglementare a problemelor imigrării și colonizării, dar și drepturi comerciale și industriale.
În anii 1920-1939 politica Marii Britanii se edifica pe o colaborare funcțională cu sioniștii. Ca urmare în Palestina au loc revolte în mediul arabilor ( anii 1920, 1929, 1933 și 1936-1939). Arabii se pronunțau împotriva imigrației evreiești și împotriva ocupării de către evrei a pământurilor Palestinei. Adeseori aceste revolte explodau în conflicte între evrei și arabi. La proteste participau arabii fel-lahi-arendatori, muncitorii, zidarii, clasa de mijloc. Acestea erau ghidate de organizațiile naționale ale arabilor din Palestina, în special de Congresul Național Arab, creat în anul 1920 (din anul 1936 devine Comitetul Suprem Arab). Prima revoltă împotriva mandatului Marii Britanii de administrare a Palestinei are loc în anul 1920 la Ierusalim și a fost denumită „pascală”. În luna august 1929, după ciocnirile dintre arabi și evrei la Ierusalim, se produce cea de-a doua revoltă în Palestina. Sloganurile și lozincile exprimate și purtate la manifestațiile organizate de arabi solicitau: anularea mandatului de administrare a Palestinei de către Maria Britanie; oferirea statului de independență națională pentru Paletsina; încetarea imigrației evreiești în Palestina (pentru că susțineau protestatarii că sioniștii au ocupat pământurile arabilor). Focarele acestor revolte au fost înăbușite în decurs de o săptămână de trupele militare ale Marii Britanii, după care în sprijinul arabilor-palestinieni s-au îndreptat mii de voluntari din Egipt, Transiordania (Iordania de astăzi), Siria, Liban. În septembrie 1929 rebeliunea a fost înăbușită.
În anul 1933 în palestina se observă un nou avânt în cadrul mișcării național-eliberatoare a arabilor, care începe în la 27 octombrie 1933 în Yaffe. Revolta este este înăbușită iarăși de militarii Marii Britanii. În cele din urmă, în aprilie 1936 populația arabă din Palestina care era ghidată de Comitetul Suprem Arab organizează o revoltă generală denumită „Marea Revoltă” și ulterior Palestina este cuprinsă de un război a partizanilor. Abia în toamna anului 1939 acesta este stopat grație contingentului semnificativ de trupe militare a Marii Britanii.
În perioada anilor 1930, datorită faptului că în Germania ajung la putere național-socialiștii - 1933 și s-a extins antisemitismul, în Palestina se intensifică imigrarea evreilor. Este a cincea „alee” (anul 1933-1939). Numărul evreilor, care locuiesc în Palestina, continuu sporește și ajunge în anul 1939 la 467 mii de oameni. Marea Britanie, în perioada mandatului său internațional (acordat de Liga Națiunilor) de administrare a Palestinei (anii 1922-1948) a efectuat trei recensământuri, rezultatele cărora au relevat o tendință accentuată de creștere a numărului evreilor în Palestina:
a. Anul recensământului populației în Palestina
b. Numărul populației Palestinei
Anii Total Arabi Evrei Creștini Alții
1922 752048 589177 83790 71464 7617
1931 1036339 761922 175138 89134 10145
1945 1764520 1061270 553600 135550 14100
După cel de-al doilea război mondial, din nou, pe agendă se impune problema imigrației evreilor din Europa în Palestina, chiar dacă au fost aplicate limite de Marea Britanie în recomandările din noua „Carte albă”(anul 1939). Sosirea evreilor în Palestina a luat un caracter de masă, mai ales în anul 1947, întrucât a fost cel mai mare contingent de evrei s-au stabilit în Palestina (așa zisa «Fugă» - Exodus). La data de 15 mai 1948 în Palestina existau 649 mii de evrei. Este arhicunoscut faptul că Europa a suferit foarte puternic ca urmare a Holocaustului, a genocidului organizate de naziștii germani față de evrei. Au fost uciși 6 mln. de oameni, în timpul Holocaustului. Foarte mulți evrei au ajuns să fie repartizați în lagăre specializate, după cel de-al doilea război mondial. Majoritatea evreilor au preferat să abandoneze statele în care s-au născut și să ia calea altor continente: SUA, Canada, Orientul Mijlociu-Palestina, în Republica Africii de Sud. În următorii trei ani, după 15 mai 1948 (anii 1948-1950) în Palestina au sosit, respectiv, 120000, 240000 și 170000 de persoane din numărul evreilor.
În noaptea din 14 spre 15 mai 1948 la Tel-Aviv este proclamat statul evreiesc- Israel. În fruntea guvernului Israel este desemnat unul dintre cei mai importanți oameni politici ai țării David Ben Gurion, primul dintre politicienii evrei care a semnat „Declarația de formare a Statului Israel” (14 mai 1948 ).
David Ben Gurion
Migrația în Israel poate fi observată în graficul de mai jos:
Imigrarea evreilor în Israel, anii 1948-2000.
La 29 noiembrie 1947 în cadrul Adunării Generale a ONU este adoptată rezoluția №181 (II), denumită „Planul de separare în baza Uniunii economice”. Aceasta prevede retragerea mandatului de administrare a Palestinei pentru Marea Вritanie și crearea pe teritoriul Palestinei a două state independente: arab și evreiesc. Teritoriul statului arab trebuie să constituie 11,1 mii de km pătrați. Teritoriul statului evreu - 14,1 mii km pătrați. Populația Palestinei, numărul căreia ajunsese la 1 mln. 845 mii de oameni trebuia distribuit în următorul fel: în statul arab - 725 mii de arabi și 10 mii de evrei, în statul evreu - 498 mii de evrei și 407 mii de arabi. În același timp, orașul Ierusalim (1% din teritoriul Palestinei) în conformitate cu rezoluția Adunării Generale a ONU №181 (II) din 29 noiembrie 1947 trebuia să fie transformat într-o unitate autonomă administrativă cu un regim internațional special și care să aibă ca scop protejarea locurilor sacre poziționate în Ierusalim ale religiilor iudaismului, creștinismului și islamului. Aici urma să locuiască 100 mii de arabi și 100 mii de evrei.
La 1 august 1948 se prevedea finalizarea procesului de evacuare a trupelor engleze din Palestina și apoi după două luni să fie proclamată independența statului arab și statului evreiesc, să fie instituit un regim special asupra Ierusalimului și să fie unificată Palestina într-o „Uniune economică”.
Această decizie, care răspundea tendințelor ambelor părți –arabe și evreiești, după cum s-a demonstrat ulterior nu a adus liniștea în Orientul Mijlociu, ci a intensificat tensiunile în regiune.
Un stat două entități. Palestina. Israel. Reorganizarea teritorială a Palestinei. Sionismul. Apariția statului Israel. Ciocnirile dintre evrei și arabi. Marea Britanie și rolul de mandatar al Ligii Națiunilor în chestiunea Palestinei. Migrația evreiască în Palestina. Rolul Organizației Națiunilor Unite în temperarea conflictelor dintre arabi și israeliți.
Concepte de bază
Migrația evreiască, „lumea a treia”, Mișcarea de nealiniere, „Nord-Sud”, globalizarea, „războiul de șase zile”, Statul Israel.
Întrebări pentru verficarea cunoștințelor
1. Ce reprezintă conceptul „sionism”?
2. Cine a administrat teritoriul Palestinei în perioada antebeliscă și postbelică?
3. Prin ce se explică apariția tensiunilor între evrei și arabi în perioada antebelică?
4. Explicați ce a recomandat ONU la 29 noiembrie 1947?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu